Oameni celbrii - Alexander Fleming

Alexander Fleming s-a nascut pe 6 august 1881 in satul scotian Lochfield. Parintii lui, Grace Morton si Hugh Fleming erau agricultori si nu erau oameni instariti.Tatăl lui Alexander a murit când acesta avea şapte ani, astfel că, după absolvirea şcolii elementare, în 1885, el s-a dus la Londra, ca să locuiască cu fraţii săi. Acolo a urmat cursurile Şcolii Politehnice din Regent Street timp de doi ani, remarcându-se prin rezultate excelente la învăţătură.

A lucrat o vreme ca funcţionar, iar în 1900 s-a înrolat în Regimentul de Puşcaşi Voluntari Scoţieni din Londra, pentru a lupta în războiul contra burilor.

La 20 de ani, după ce a primit o mică moştenire, s-a înscris la Şcoala Medicală St. Mary's din Paddington, în 1901, fiind apreciat ca un student bun. În 1906 se califică pentru un curs cu frecvenţă redusă. Doi ani mai târziu îşi ia cu brio examenele de licenţă atât în medicină, cât şi în biologie. A câştigat şi o medalie de aur cu o lucrare intitulată „Diagnosticul infecţiilor bacteriene acute".

În 1909 a obţinut specializarea în chirurgie, primind diploma de medic chirurg specialist.

Dar Fleming a renunţat la practica medicală în favoarea unei cariere în cercetare, fiind influenţat în acest sens de Almroth Wright, un bine cunoscut profesor de patologie de la spitalul St. Mary's.

Sub indrumarea acestui profesor, Alexander Fleming efectueaza cercetari asupra leprei si ciumei, si a altor boli, dar, din lipsa voluntarilor pe care sa experimenteze, testeaza vaccinurile pe el si pe familia sa .

Curând, Fleming avea să câştige respectul colegilor pentru îndemnarea şi bunul lui simţ. Din aceeaşi perioadă datează şi o lucrare exemplară despre boli ca acneea sau sifilisul.

Înainte ca medicamentele să fie testate organizat, în clinici, Fleming obişnuia să le experimenteze pe el însuşi, producând vaccinuri ori de câte ori în familia sa apărea vreun semn de boală.

Observand modul in care ranile soldatilor din primul razboi mondial sunt pansate, Fleming constata ca mijloacele folosite atunci pentru dezinfectarea si curatirea ranilor provoaca adesea urmari mult mai grave. Analizand problema impreuna cu profesorul Wright, cei doi specialisti ajung la concluzia ca aceste mijloace reduc capacitatea naturala de aparare a organismului. Trebuia sa gaseasca un dezinfectant care sa nu slabeasca sistemul imunitar al pacientului.

În timpul primului război mondial, Fleming a studiat antisepticele. Pe când se afla încartiruit în Franţa, el a demonstrat că tetanosul şi gangrena, provocate de obicei de răni, se datorau unor microorganisme aflate pe terenurile agricole devenite câmpuri de bătălie. Împreună cu Wright, el a demonstrat că antisepticele obişnuite la acea vreme nu puteau să pătrundă în ţesutul profund al rănii şi, de fapt, ele reduceau reacţia antibacteriană din sânge.

Tot el a elaborat tehnici de combatere a infecţiei. In timpul războiului, munca lui nu s-a bucurat de atenţia cuvenită, dar treptat avea să influenţeze adoptarea procedurilor standard de dezinfectare şi tratament. Fleming a fost impresionat de distrugerile şi suferinţele umane provocate de război, cu atât mai mult cu cât consecinţele infecţiilor ar fi fost în principiu uşor de prevenit.

Fleming şi-a făcut marile descoperiri în anii '20. In 1921, examinând propriile secreţii nazale rezultate dintr-un guturai, a descoperit lizozima, o enzimă care distruge bacteriile, mai întâi în mucusul nazal, apoi într-o mare varietate de fluide organice şi în alte substanţe. Deşi era cea mai importantă descoperire a sa până la acea dată, Fleming nu a reuşit să izoleze substanţa. Aceasta a reprezentat o neşansă, pentru că mulţi alţi cercetători au renunţat s-o mai studieze. Lizozima prezenta o mare importanţă deoarece nu distrugea ţesutul viu. Dar acest lucru a rămas nelămurit ani în şir. Fleming şi-a publicat însă descoperirea, iar în cele din urmă s-a obţinut şi lizozima purificată.

In anul 1928, Fleming a inceput din nou sa studieze bacteriile si a continuat lucrarile incepute anterior. În septembrie, el a făcut una din cele mai însemnate observaţii din medicina occidentală. Lucra cu stafilococul prezent în abcese, furunculoze şi multe alte tipuri de infecţii.

Soarta a vrut ca, in acelasi an, omul de stiinta sa plece in vacanta, lasand in laboratorul sau o lamela normala Petri cu o tulpina de bacterie cultivata pe ea, care provoca, printre altele, abcese. Cand s-a intors, lamela era acoperita de mucegai iar toate bacteriile disparusera. Acest mucegai era Penicillium Notatum.

În general, nu afecta celulele sângelui, dar omora bacteriile mai rapid decât acidul carbonic. Totuşi, Fleming nu a recunoscut imediat importanţa terapeutică atunci când a descris „efectul de penicilină” şi şi-a publicat primele rezultate în 1929. Lucrarea lui avea să stârnească prea puţin interes în următorii ani. Într-adevăr, rezultate similare cu privire la efectul mucegaiurilor asupra bacteriilor se pot găsi în literatura medicală începând cu anii 1870.

Eforturi majore în direcţia dezvoltării penicilinei ca medicament aveau să fie depuse în perioada celui de-al doilea război mondial de către Howard Walter Florey şi Ernst Boris Chain. Din anul 1938, Florey şi Chain au început să testeze penicilina în cadrul unui experiment de anvergură având ca scop găsirea unor agenţi antibacterieni naturali.

În 1939, era deja evident că penicilina are un mare potenţial în această direcţie. În următorii doi ani, ea a fost testată, primele teste clinice încheindu-se la mijlocul lui 1941.

Astfel, in mai 1940, pentru a testa penicilina, opt cobai au fost inoculati cu o doza letala de streptococi, iar apoi patru dintre acestia au fost injectati cu penicilina. In ziua urmatoare, cobaii carora li se daduse doar doza de streptococi au murit, iar cei patru carora li se daduse si penicilina erau sanatosi. Astfel, Howard Florey, Ernst Chain, si Norman Heatley, au avut succes.

Ei au produs suficient antibiotic pentru a-l testa, prin izolarea ingredientului activ din ceea ce Fleming numise „ mucegai ’’.

Cu zece ani in urma, Fleming descoperise ca penicilina e greu de produs, e foarte instabila si nu are efect asupra anumitori bacterii (de exemplu holera, ciuma bubonica). Cand Fleming a descoperit ca penicilina nu va avea efecte asupra animalelor daca este administrata pe cale bucala, interesul sau cu privire la acest subiect s-a estompat. Cei trei oameni de stiinta de la Oxford mentionati mai sus au reinviat munca sa.

In 1941, a fost efectuata prima injectie cu penicilina pe un subiect de testare uman, de catre Ernst Chain si Howard Walter Florey, care au creat acest antibiotic. Pacientul, Albert Alexander, de 43 de ani, un politist din Oxford, se zgariase pe fata in urma contactului cu o tufa de trandafiri. Atunci cand zgarieturile s-au infectat, s-au produs infectarea sangelui si numeroase abcese. Deoarece avea dureri mari, se simtea slabit si bolnav, a acceptat cu bucurie sa fie tratat cu noul medicament.

Potrivit medicului curant, rezultatul a fost ca in patru zile, a existat o imbunatatire izbitoare, pacientul se simtea mult mai bine, abcesurile s-au retras in mod evident. Datorita faptului ca stocul de penicilina disponibil era limitat, tratamentul a fost oprit, infectia a revenit, iar pacientul a murit patru saptamani mai tarziu.

„Nu încape nici o îndoială", scrie Trevor I. Williams, „că Florey şi Chain sunt iniţiatorii programului de cercetare care a făcut din penicilină un agent chimioterapeutic de o eficienţă fără rival şi la îndemâna lumii."

Al doilea război mondial a furnizat un număr mai mult decât suficient de cazuri pentru testarea eficienţei medicamentului, iar în Anglia şi Statele Unite a început să fie produs pe scară largă.

Având în vedere efectul dezastruos al infecţiilor în războaiele anterioare (care în secolele XIX şi XX deveniseră extrem de sângeroase), este de înţeles entuziasmul cu care publicul a salutat apariţia penicilinei.

Mai curios este faptul că obiectul veneraţiei a fost Alexandre Fleming. Acesta a fost ales în Societatea Regală în 1943, apoi a fost înnobilat în 1944. În 1945, el a împărţit Premiul Nobel cu Chain şi Florey şi cu această ocazie a declarat: „Singurul meu merit a fost acela că nu am neglijat o observaţie şi că am urmărit subiectul în calitate de bacteriolog"

Florey, Chain si Fleming au primit Premiul Nobel pentru medicina, pentru descoperirea penicilinei, în anul 1945

Alexander Fleming a fost foarte apreciat in Anglia pana la sfarsitul vietii pentru descoperirea sa. In anul 1944, lui Fleming i s-a acordat distinctia de Sir, iar un an mai tarziu a devenit membru al Royal British Society.

Fleming a rămas o celebritate până în ultima clipă a vieţii. Conştient de marea diferenţă dintre realizările sale şi idolatrizarea venită din partea semenilor săi a alcătuit un album cu tăieturi din ziare pe care 1-a intitulat „Mitul Fleming". Acest om chipeş, bun la suflet, fără mari pretenţii de la viaţă, se pare că, potrivit afirmaţiilor unui coleg, ar fi spus într-o zi „că nu a meritat Premiul Nobel.

A fost casatorit de doua ori, avand un fiu cu prima sotie, Sarah McElroy. Cea de-a doua sotie, Amalia Voureka Coutsouris, era originara din Grecia si avea profesia de bacteriolog.

Fleming a murit la 11 martie 1955, in urma unei puternice raceli, refuzind ajutorul medical specializat. Febra ridicata si slabirea organismului au provocat decesul sau. A fost ingropat alaturi de lordul Nelson, la catedrala St. Paul's.