Perle (6)

Colin Falconer

Pentru Rones. Perla cautata de mine


Nu pot sa mor daca nu mi-a venit ceasul.
Zicala obisnuita printre cautatorii de perle japonezi din Broome.


Huey se aseza pe vine la usa cambuzei, soptindu-i lui Hanaguchi:
— Wes a vazut petele da sânge pa costum!
— Ce dovezi are?
— Trebuie gasita alta cale! Poate Simeon nu se mai scufunda.
— Ajuta-ma.
Huey privi în jur sa verifice ca nici unul dintre membrii echipajului nu trage cu urechea dar toti erau prea ocupati sa supravegheze rechinul, care aparuse din nou la tribord.
— E batalia ta, japonezule. N-am nici o legatura.
Hanaguchi înalta cutitul cu mâner de os, acelasi pe care-l folosise cu o seara înainte ca sa taie testoasa. Îl puse sub nasul lui Huey:
— Tu o sa ma ajuti! Sau poate urmezi!
— Mai bine te atârn în spatele vasului cum i-au facut prietenii tai la koepangeru’ acela!
— N-o sa îndraznesti!
Huey stia ca japonezul avea dreptate. Ar fi fost o razmerita fiindca la bord mai erau înca patru japonezi.
— Ajuta-ma, manilezule!
Wes iesi din tambuchi, iar Huey se departa de cambuza. Iiisuse! O cearta între Hanaguchi si Espada era una dar daca si capitanu’ era implicat, Dumnezeu sa-i ajute pa toti.
Wes îsi aminti ce spusese Simeon dinspre Flynn, îsi atinse amuleta de la gât si facu semnul care goneste piaza rea.


Simeon statea întins pe prici, asteptând rasaritul. Era o tacere de moarte, se auzea doar scârtâitul parâmelor si fosnetul valurilor care lovea carena. Auzi lipait de pasi pe puntea de deasupra în timp ce se schimba marinarul de cart. Simeon era ametit din cauza epuizarii dar se lupta ca sa nu adoarma. De câte ori închidea ochii, îi aparea înainte fantoma lui Flynn.
Huey Fong se zvârcolea neîncetat prin somn, scrâsnind din dinti. „Reumatismul” scufundatorilor. Simeon suferise si el destul de asta. În cele din urma, îl auzi pe Huey coborând pe prici si strabatând încaperea. Simti pe fata rasuflarea fierbinte a celuilalt.
— Simeon? Dormi?
— Ce e?
— Nu pot sa dorm. Ma doare groaznic.
— Ai încercat cu ulei de cajeput?
— Nu m-ajuta nimic. Trebui’ sa-mi pun costumu’ si sa cobor. Ajuta-ma.
Simeon se scula si îsi puse un sarong în jurul taliei. Huey era într-o stare proasta. Trebui sa-l sustina ca sa poata ajunge pâna la usa tambuchiului.
Puntea era poleita cu argint de luna în al treilea patrar. Când Simeon pasi afara din tambuchi, sesiza o miscare în spatele lui. Se întoarse ridicând instinctiv un brat ca sa-si protejeze capul. Cavila de matisit îi cazu pe antebrat, rupându-l ca pe un bat uscat. El tipa din cauza durerii atroce si cazu înapoi printre colacii de parâma. În ciuda durerii, continua sa se rostogoleasca. Fierul cel greu coborî din nou, despicând lemnul puntii la numai câtiva inci de teasta lui si se întepeni acolo.
Îl striga pe Huey în ajutor dar asa-zisul prieten îi trase la spate bratul lovit. Simeon simti bucatile zimtate de os trosnind si aproape lesina. Prin valul de durere, vazu în lumina lunii fata lui Hanaguchi deasupra lui. Hanaguchi reusise sa desprinda cavila din lemnul puntii si o ridicase deasupra capului. „Sfânta Fecioara!” gândi Simeon. Avea sa moara.

* * *

— Cameron, ai un musafir.
Usa se dadu de perete, iar Sergentul Clarke îl pofti în celula pe George Niland. Cameron statea întins pe pat cu mâinile la ceafa.
— Nu vreau sa-l vad, multumesc, domnule Sergent.
George se întoarse catre Clarke:
— Suntem prieteni vechi, Sergent. Vreau sa am ocazia sa-mi iau la revedere.
— Vrea sa aiba ocazia sa triumfe, zise Cameron. Domnule Sergent, v-as fi recunoscator daca m-ati lasa amândoi în pace.
— Înteleg ca esti amarât. Dar eu am facut tot ce-am putut. Trebuie sa dai vina doar pe tine însuti.
— Scoateti-l de-aici, domnule Sergent.
Clarke ezita. Îl atinse pe George pe umar:
— Daca nu va suparati, domnule…
— Si nevasta-mea mi-a spus sa-ti transmit la revedere.
Cameron sari în picioare si se repezi catre el. Clarke se interpuse si-l împinse înapoi pe Cameron pe pat, apoi îl scoase repede pe George pe usa. Doar o clipa Cameron zari fata lui George prin usa deschisa a celulei, în spatele lui Clarke. Zâmbea batjocoritor.
— Nenorocitule! striga Cameron; apoi se potoli ca sa astepte ca ultima lui zi în Broome sa ia sfârsit.

* * *

Simeon se rasuci cu fata catre punte. Întinse înainte singurul brat sanatos ca sa atenueze caderea si capul i se izbi de parapet, ceea ce-l facu sa ameteasca. Auzi un urlet de furie si vazu cum o umbra uriasa îl arunca pe Huey Fong cu capul înainte în gaurile de drenaj.
Wes!
Japonezul mai avea înca în mâini cavila. Se dadu înapoi, lasându-se în jos gata de lupta. Apoi o ridica deasupra capului si o pravali asupra lui Wes. Simeon se azvârli înainte. Îl lovi pe japonez cu umarul în piept, dezechilibrându-l. Auzi cum drugul greu de fier loveste puntea, apoi el si Hanaguchi se lovira de parapet si se rostogolira peste el în apa.
Simeon iesi la suprafata aproape sufocat. Îsi agita bratul drept, încercând sa ajunga la Ilsa. Bratul stâng îi atârna inert în apa, ca un balast. Simti mâna lui Hanaguchi înfipta în beregata lui, sufocându-l, împingându-i capul în apa. Lupta cu disperare dar Hanaguchi îl tinea bine din spate si el avea doua mâini întregi cu care sa apuce. Pieptul îi ardea. Apa îi navali în gura si tot corpul începu sa i se zvârcoleasca si sa se contorsioneze în timp ce începea sa se sufoce. Facu o ultima încercare slaba de a rezista dar apoi urechile începura sa-i vâjâie si întunericul îi acoperi ochii. Durerea agonizanta din plamâni înceta, iar el zari dintii însângerati ai lui Flynn rânjind si rana care-i despica partea din spate a craniului.
Era imaginea mortii care se apropia.

* * *

Urmatorul lucru de care fu constient — ceva se lovi de el ca un ciocan, azvârlindu-l afara din apa. Vroia sa inhaleze aer în timp ce din nas si din gura îi tâsnea apa. Fundul carenei Ilsei era doar la câteva picioare distanta dar nu mai avea putere. Începu din nou sa se scufunde în apa.
O mâna uriasa îl însfaca tragându-l catre scara Ilsei. Alte mâini se întinsera catre el, tragându-l sus la bord. Încerca sa tipe când cineva îl apuca de bratul zdrobit dar din gâtlej nu-i iesi nici un sunet, doar gâlgâitul cu care apa de mare venita din stomac îi iesea pe beregata. Statea întins pe punte ca un peste scos din apa, sufocându-se, cu corpul scuturat de convulsii. Simti cum cineva i se aseaza pe spate încercând sa-i pompeze afara apa. Nu vroia decât sa moara. De ce nu vroia Flynn sa-l lase sa moara?
Wes îl împinse iar pe Simeon din spate si manilezul vomita cam o jumatate de litru de apa de mare, apoi trase adânc aer în piept tremurând.
Wes merse la hubloul de la babord. Echipajul se uita tinta la ceva care plutea în ocean sub lumina lunii. Arata ca un brat de om sau cel putin ca o parte din el. Apoi ceva sparse luciul apei si se auzi un zgomot, un horcait, ca de porc la troaca si obiectul care plutea a disparut.
— Rechinul, mormai unul dintre koepangeri, facând semnul care pazeste de piaza rea.
— Flynn, gemu Simeon; apoi lesina.


Huey Fong îsi sparsese capul, lovindu-se de cabestan. Zacea inconstient pe priciul lui cu sângele curgând de sub un bandaj gros. Wes era acum capitan pe Ilsa. Fiindca bucatarul murise, scufundatorul numarul doi era pe jumatate nebun si infirm iar capitanul grav ranit, n-aveau de ales, trebuiau sa se întoarca în port. Superstitiosii malaiezi si cei patru japonezi vroiau sa coboare de pe lugher cât mai curând posibil. Corabia era bântuita de spirite malefice. Wes se îndoia ca va mai putea fi cineva convins sa navigheze din nou cu ea.
Huey deschise ochii. Se rostogoli pe o parte, iar Wes îi tinu o galeata sub barbie ca sa vomite.
— Ar trebui sa te omor acu’, îi zise Simeon.
Wes îl împinse deoparte:
— Poate, da’ n-o s-o faci.
Huey mârâi si se uita la Wes.
— Unde-i japonezu’?
— Mort, baiete.
Huey ridica din umeri. Ei, slava Domnului. Un cutit mai putin în spatele lui.
— Era nebun.
— Ai încercat sa ma omori, facu Simeon.
— Ce tot vorbesti?
Simeon îl apuca cu bratul drept; stângul îl avea prins într-o atela. Wes îl împinse înapoi.
„Madre de Dios!” gândi Huey. Ei, n-avea de gând sa fie tapul ispasitor al sefului alb. Mai bine-ar încerca sa iasa din asta oricum va putea.
— Îti spun daca juri sa nu-mi faci rau, îi raspunse lui Simeon.
Simeon ezita:
— Jur.
— Pe viata ma-tii?
— Pe viata maica-mii.
De ce nu? Maica-sa era oricum moarta.
— Sefu’ alb mare, Niland. M-a platit.
Simeon se uita la el uluit:
— De ce?
— De unde sa stiu io de ce? Doar mi-a spus ca vrea sa nu te-ntorci.
Wes se întoarse catre manilez:
— Ce vroia cu tine sefu’ al mare, baiete?
— Nu stiu. Minte.
— Ba-i adevarat!
Simeon scoase cutitul:
— Lasa-ma sa-l crestez un pic.
Wes îl prinse de încheietura si strânse. Simeon scânci si cutitul cazu pe punte.
— Poate mai bine mergi pa punte, zise Wes. Ca sa nu fie al naibii bucluc, pricepi?
Fata lui Simeon se schimonosi de ura. Wes îl urmari îngrijorat. Tânarul manilez era ca un rechin ranit, imprevizibil si periculos. Bratul rupt nu putea fi bine pus la loc pâna când ajungeau în Broome, iar durerea îl înnebunea. Wes îl împinse zicând:
— Sus.
Simeon scuipa si disparu în tambuchi. Wes lua cutitul de pe jos si-l baga la centura:
— Da’ ce-a fost cu bucataru’ acela japonez?
— A facut-o din ura.
Huey simti cum transpira abundent. Singurul lucru pe care nu trebuie sa i-l spuna lui Simeon acum e ca el i-a luat perla. Daca-i spune, sigur e un om mort. Wes clatina capul:
— E-un loc special în iad pentru oamenii ca tine, baiete. O sa te prajeasca la foc mic.

* * *

Roebuck Bay sclipea parc-ar fi fost acoperit cu sidef. Catre nord pantele blânde înverzite ale lui Gantheaume Point coborau lin pâna la mare. Catre sud se întindea Dampier Creek, unde scheletul unei goelete abandonate putrezea printre mangrove, asemenea oaselor unui dinozaur preistoric. Pe deasupra se rotea pasnic un stol de pelicani.
Wes vâslea asezat cu spatele catre tarmul sângeriu. Simeon statea în fata lui, cu bratul imobilizat, soptindu-i povestea mortii lui Patrick Flynn. Dupa ce sfârsi, Wes continua sa vâsleasca în tacere, singurele sunete din jur fiind clinchetul vâslelor în rame si clipocitul apei. Nu vroia sa se gândeasca la moarte într-o dimineata asa de linistita si de frumoasa.
— Nu stiu, baiete, zise Wes în cele din urma.
Se opinti, iar în vâsle iar muschii de pe pieptul urias se conturau cu fiecare bataie:
— Nu stiu daca acu’ te iubesc or’ te urasc. O sa-l salvezi pa capitan da’ tot i-ai pus capu’n lat.
— N-am vrut sa cada beleaua pe el.
Wes ramase tacut câteva clipe ca sa ia mâna de pe vâsle si sa atinga amuleta de la gât:
— Ei, io’s bucuros ca nu-s bunu’ Dumnezeu.
— Îmi faci un hatâr?
— Poate.
— Huey Fong. Si el sa plateasca.
Wes clatina din cap:
— Nu stiu, baiete, poate-i crap capu’ când am ocazia, da’ Wes e-un om iubitor, nu un ucigas.
— Fa-o pentru mine, Wes.
— Ai de-ai tai aici-n oras, baiete. Lasa-i pa ei sa faca ce-i de facut.
Trasera barca la mal si Simeon sari în apa care-i ajungea pâna la glezne. Wes clatina din cap. Nu-i decât un baietandru. Expresia speriata de pe fata lui e ca a unui copil care-a chiulit de la scoala. Iii-suse! Dar îi sunase ceasul.
Simeon se întoarse catre el:
— Ne mai vedem noi.
Wes încuviinta tacut. Ce putea sa spuna? Un om gata sa se condamne singur la moarte n-avea nevoie de urari de bafta. Îl privi cum urca descult dunele catre oras. Simeon se opri doar o data sa se uite lung la tabara lui Lacey, sperând sa o zareasca macar în treacat, ultima data, pe Anna. Apoi disparu din vedere si pleca sa-l caute pe Sergentul Clarke.


Centaur, cu carena lui neagra, familiara si cosul de fum albastru, era ancorat la capatul lungului debarcader. Tocmai venise din Singapore si pleca peste o ora ca sa prinda refluxul. Cu o zi în urma ar fi trebuit sa fie vasul care-l ducea pe Cameron spre moarte. Acum statea pe debarcader în calitate de cetatean liber. Dupa marturisirea lui Simeon, Guvernatorul emisese imediat documentul oficial de iertare.
Cameron se uita în multime pentru unica fata pe care-si dorea s-o vada. Oamenii se uitau tinta spre el, era deja o celebritate, oameni de toate felurile, oameni care îl tratau cu respect sau cu suspiciune, dar el ignora strigatele de felicitare la fel de usor cum ignora privirile ostile ale celor care înca nu erau convinsi de nevinovatia lui. Multimea — oficialitati ale guvernului, functionari, oameni de afaceri din industria perlelor, dintre care unul facuse parte din juriul care-l condamnase la moarte — se împrastie, lasându-l sa treaca.
— Rosie!
Femeia se întoarse.
— Am auzit ca pleci, frumoaso.
— Cameron!
El se uita la cufarul ponosit de la picioarele ei.
— Nu pot ramâne aici. Urasc locul acesta acum.
Se uitara lung unul la celalalt, fara sa gaseasca cuvintele potrivite.
— Îmi pare rau. Te-am dezamagit, zise Rosie.
— Nu m-ai dezamagit.
— La proces… Am încercat…
— Nu-nteleg.
— Nu-ntelegi?!
— De ce ma bucur de afectiunea ta? Nu cred c-o merit.
— Cam, eu…
— Ramâi aici cu mine.
— Cum?!
— Ramâi aici, Rosie. Nu fugi. Ramâi sa locuiesti aici si marita-te cu mine.
Ea îl privi cu ochii mari, cu gura cascata de uimire. Vroia cu disperare sa spuna da. Dar cum ar fi putut el s-o iubeasca? Fusese târfa lui, el îi lasase bani pe noptiera. Putea exista un singur motiv pentru aceasta brusca neasteptata declaratie de dragoste; era recunostinta, nu iubire. Stia ca de fapt n-o iubeste sau cel putin nu asa cum o iubise pe nevasta lui Niland.
— Te iubesc, Cam. Tu stii asta. Dar eu…
— Atunci marita-te cu mine.
Trebuia sa refuze. Era singurul lucru corect pentru amândoi. Totusi, daca el ar iubi-o macar un pic, asta ar fi destul… Dadu din cap a încuviintare.
El o ridica în brate. Ea îi întoarse îmbratisarea urându-se în acelasi timp pentru slabiciune. Spera ca nu-si va regreta hotarârea.

* * *

Junzo se uita fix la farfuriile de pe masa cu o expresie posomorâta, plina de repros. Aproape ca nu se atinsesera de peste, un barramundi file cu orez si sofran. O întreba pe Kate:
— Nu bun, don’soara?
— Multumesc, Junzo, a fost delicios. Pur si simplu nu mi-e foame.
George îi facu semn din cap ca poate ridica farfuriile. Junzo îsi facu de lucru adunând lucrurile de pe masa. Ceva era în neregula aici. De saptamâni întregi do’nsoara nu prea mânca si-acum îsi pierduse pofta si stapânu’. În ritmul acesta, n-o sa mai fie nevoie sa gateasca. Ei, mai bine, ramânea mai mult pentru el si Liddy.
George astepta pâna când Junzo parasi camera:
— Ai auzit vestile?
Ea încuviinta în tacere.
— Am crezut ca vei sarbatori.
— Hai sa n-o luam de la-nceput.
George se juca cu mustata. Îsi dadu deoparte lingurita de desert, pe urma o puse la loc.
— E intolerabil ca aceasta… jigodie, oricine-ar fi, a tacut atâta vreme. Iar eu refuz sa cred ca tatal tau cumpara perle furate.
— Toata lumea o face, George.
— Sper ca nu ma incluzi si pe mine în „toata lumea”.
Kate era prea obosita ca sa se certe. El batu darabana pe masa:
— Ei, cel putin stim ce s-a întâmplat.
— Nu-mi pasa ce s-a întâmplat. Tatal meu e mort. Nimic n-o sa-l aduca înapoi.
— Îl consider responsabil pe Clarke însusi. Daca si-ar fi facut treaba…
Se auzira zgomote la usa din fata. Kate o auzi pe Liddy tipând si apoi usa se dadu de perete cu zgomot. Se auzira pasi grei pe coridor si vocea lui Junzo cum intervine. A treia voce era a unui barbat, o voce mai profunda, extrem de furioasa.
— Cameron! zise Kate.
George pali. Sari în picioare si se repezi în birou. O clipa mai târziu Cameron aparu în cadrul usii în timp ce Liddy înca îl tragea de haina iar Junzo încerca sa-i blocheze trecerea. Kate sari în picioare:
— E-n regula. Poate sa intre.
Îngrozita, Liddy pleca în graba. Junzo, care-si amintea de Cameron ca de seful alb care-i salvase viata în noaptea revoltei, se retrase imediat, usurat. Se înclina politicos catre Cameron, întorcându-se la bucatarie.
Cameron îsi scoase palaria:
— Buna, Kate.
— Ce vrei, Cam?
— Vreau sa-l vad pe sotul tau.
— De ce?
Cameron ignora întrebarea, înclinându-si capul într-o parte:
— Ai slabit, frumoaso. Sper ca n-ai fost îngrijorata din cauza mea.
În clipa urmatoare, George aparu în cadrul usii tinând în mâna un revolver. Cameron zise:
— Ei, ei, salut, George!
— Iesi afara de-aici!
— Chiar vrei sa ma împusti, George?
— Iesi afara!
— E-n regula, n-am intentia sa stau mult. Vroiam doar sa stii ca am aflat despre aranjamentul tau cu Huey Fong. Nu pot sa-l dovedesc dar un om din vechiul meu echipaj mi-a spus toata povestea — Se apleca înainte si teava revolverului aproape îi atinse pieptul — Vreau doar sa stii asta.
Arma tremura în mâna lui George si timp de câteva secunde îngrozitoare, Kate îsi imagina degetul lui George apasând pe tragaci. Dar apoi Cameron se întoarse cu spatele si iesi cu pasi mari, iar usa de la intrare se trânti în urma lui. Kate alerga dupa el.
— Alta razbunare, Cam? îi striga ea de pe veranda.
El se opri pe carare si privi înapoi catre ea.
— Cu un motiv serios.
— Exista totdeauna un motiv, nu-i asa? E destul loc pe lumea asta pentru toata razbunarea si toata ambitia ta?
— De ce n-ai venit la închisoare? sopti el.
Kate nu-i raspunse. Iar el pleca, strivind sub talpi pietricelele de pe carare.

* * *

Tarmul rasuna de râsete venind din bungalourile cautatorilor de perle, iar un peste iesi deasupra apei cu un pleosc! sonor undeva în golf. Indexul alb al lui Ghost Light, farul de pe Stânca Piratului, cerceta oceanul, cautând capitanii imprudenti.
Huey Fong îsi croi drum printre dunele întunecate spre tabere. Dupa ce debarcase de pe Ilsa, nu mai lucrase pe vasele lui Niland si se întorsese la Lacey. Înca un sezon bun si putea sa se întoarca la Manila sau poate sa se mute în Darwin si sa obtina o slujba pe un lugher care strabatea Marea Arafura. Auzise ca acolo nu erau atâtea perle dar erau scoici din belsug. Si nici n-avea atâtea sanse sa se trezeasca cu un cutit în coaste.
Sari pe nisip, îndreptându-se catre grupul de barci unde un alt Adonis masliniu îsi acorda de data asta chitara. Sunetul melodios si trist al corzilor îi aminti de Simeon. Bietul Simeon. Si-a pus capul în lat pentru un sef alb. Ce prost!
Se împiedica. Iar bause prea mult arak. Pai, de ce sa nu bea? Mâine va fi înapoi pe vas, îndreptându-se spre terenurile perlifere si va trece multa vreme pâna când va mai putea bea ceva. O sa fie bucuros când o sa termine cu viata asta.
Vazu înca un om care se împleticea peste dune catre el. Râse:
— Prea mult arak, nu?!
Barbatul, un om corpolent si înalt, se împletici din nou si se lovi de el, ceea ce-i facu pe amândoi sa se rostogoleasca în nisip. Lui Huey i se paru amuzant. Dar râsul îi îngheta pe buze când o mâna grasa îi prinse beregata ca într-o menghina. Încerca sa desfaca strânsoarea. Ce se întâmpla? Omul îl apucase din spate, nu putea face nimic sa slabeasca strânsoarea.
Îsi pipai centura, cautând cutitul dar atacatorul îi anticipase miscarea, iar degetele lui îi apucasera strâns încheietura si i-o rasucira pâna când nu-si mai simti bratul si auzi cutitul care i-ar fi putut salva viata cazând pe nisip. Se lupta cu disperare dar celalalt barbat era prea puternic. Apoi îsi dadu seama ca era razbunarea lui Simeon. El îl astepta de cealalta parte a întunericului, cu o funie atârnându-i de gât.
Nu-si auzi trosnetul coloanei vertebrale, semnalul ca totul s-a sfârsit. Era deja inconstient când atacatorul îi frânse gâtul cu miscarea de gratie care puse capat luptei.
Nosiro Tanaka se ridica încet în picioare. Gândacul acesta, chinezoiul, fusese mai rezistent decât si-ar fi închipuit. Îsi scutura nisipul de pe costumul alb de olanda si o porni agale înapoi ca sa urce dunele spre Dampier Terrace. Fusese o treaba neplacuta însa trebuia facuta. Îsi razbunase nepotul. Nu crezuse niciodata povestea cu rechinul.
Acum spiritul lui Hanaguchi se putea odihni în pace. Toate datoriile fusesera platite.


Insulele Lacepede, Broome, 1926

Cameron zacea pe priciul lui si scrâsnea din dinti din cauza durerilor provocate de „reumatism”. Cunostea mai bine boala sub numele de maladie de cheson, denumirea medicala data de specialistii Marinei. Fusese denumita astfel dupa boala care afectase personalul care lucra în „chesoane”, camerele etanse folosite pentru excavatiile subacvatice din timpul constructiei podurilor. Odata cu aparitia costumului de scafandru în secolul al nouasprezecelea, din ce în ce mai multi oameni îi cazusera victime. Apoi un cercetator descoperise ca trupul uman absoarbe mai mult azot la adâncime decât la suprafata si daca un scafandru iese prea repede, gazul nu are timp sa se elimine. El se difuzeaza în sânge ca bulele din sifon si provoaca dureri agonizante în încheieturi ducând la spasme si încovoieri la coate si genunchi, de unde si numele popular dat de scafandri: încovoierile.
De obicei, durerea începea în zona umerilor si era urmata adesea de migrene orbitoare si dureri în piept. Pentru Cameron, era ca si cum ar fi avut în tot corpul o durere asemanatoare durerii de dinti. Nu era vorba doar de suferinta agonizanta a crizei si de teama de cât de mult ar putea lucrurile evolua. Începuse noaptea, în timp ce statea întins pe prici. Singura alinare reala era sa intre înapoi în costumul de scafandru si sa coboare în adânc. Dar el prefera aproape totdeauna durerea, nu întunericul de pe fundul oceanului. Ce bine-ar fi dac-ar putea rezista pâna dimineata…
Wes îi rula o tigara si i-o întinse, în timp ce el statea pe marginea priciului, transpirând si tremurând. Durerea din umeri era atât de intensa încât de-abia putea tine tigara pe buze. Wes puse ulei de cajeput pe umerii lui Cameron si începu sa-l întinda, framântându-i încheieturile cu mâinile lui puternice.
— Poate-i timpu’ sa te lasi, mormai Wes.
— De-abia-mi permit sa tin vasul, Wes, în nici un caz nu pot sa platesc alt scafandru.
— Nu mai platesti nimic la nimeni daca mierlesti.
— Scuteste-ma de filozofia asta de doi bani, malai-mare ce esti. Încearca doar sa ma scapi de durerea asta!
Wes îi mai puse ulei:
— Omu-i un prost când nu stie sa se-opreasca!
Îi framânta mai bine încheieturile cu degetele si Cameron gemu de durere.
— Iisuse! Cât mai e pâna de dimineata?
— Cam o ora. Mai rezisti, capitane?
— Mda, o sa rezist, Wes.
Se uita afara prin hublou, sperând sa zareasca prima pata de lumina pe mare si sa poata sa intre din nou în costum si sa se scufunde, sa termine cu durerea aceea agonizanta care-i chinuia trupul.

* * *

Lui Kate i se parea ca în ultima vreme nu mai cinasera singuri deloc. În fiecare seara, aveau alti musafiri cumparatori de perle, bancheri, contabili si directori de firma, cunoscuti de-ai lui George cu sotiile. Într-o seara, George îl invita la cina pe-un individ numit Brierley ca sa discute afaceri legate de noua linie aeriana care pleca din Perth. Acesta aduse cu el un barbat serios si tacut numit Charles Kingford-Smith.
În seara aceasta, aveau trei oaspeti. Dalziel, directorul de la Commercial Union Bank, care abia deschisese o sucursala în Broome, era un individ înalt si slab cu un râs ca un nechezat si dinti urâti. Fuma fara oprire si singurul subiect de conversatie erau afacerile bancare. Sotia lui era o femeie ciudata, încaruntita prematur, cu o expresie acra de parca tocmai ar fi muscat dintr-o lamâie. Rareori deschidea gura.
Al treilea oaspete era un cumparator si un cautator de perle, Conrad van Heusen. Era tânar, poate cu doar câtiva ani mai mic decât Kate însasi, cu par foarte blond si un vârtej rebel care sfida toate încercarile lui de a-l aseza cum trebuie.
Te ducea cu gândul la un strop de spirit de aventurier ascuns sub manierele impecabile. Sau poate asta exista doar în imaginatia lui Kate. Era un barbat frumos într-un fel foarte tineresc, avea ochi adânci de-un albastru-violet si din când în când, în momentele în care discutia se pierdea în banalitati, Kate îl surprindea privind-o fix, cu zâmbetul pe buze. Dar când îi întâlnea privirea, el întorcea ochii, iar zâmbetul era înlocuit imediat de o expresie de îngrijorare extrema pentru pretul scoicilor sau starea drumurilor.
— Sunt convins ca pretul scoicilor va urca din nou, zise George. Situatia de-acum e doar temporara. Nimic nu poate înlocui sideful. Si toata discutia asta despre perle de cultura nu e decât o tâmpenie.
— Banca noastra e de aceeasi parere, replica Dalziel. Iata de ce am deschis o filiala noua aici în oras. Vrem sa dam afacerii sustinerea de care are nevoie. Toata sustinerea de care e nevoie, repeta el ca sa fie sigur ca George nu pierduse aluzia.
Era evident ca intentiona sa atraga contul firmei „Niland si Asociatii” catre banca lui.
— Dumneata ce crezi, Conrad? întreba George.
Olandezul cel blond ridica din umeri:
— Ma tem ca eu sunt mai pesimist în privinta asta, spuse el calm.
— Zau?!
George îl privi chiorâs, de parca l-ar fi insultat personal.
— Sunt sigur ca afacerea nu a ajuns înca la starea de criza. S-ar putea sa continue la fel multi ani de-aici încolo. Dar cred ca zilele înfloritoare s-au dus. N-o sa mai fie niciodata cum a fost.
— Esti aici de trei ani, replica George. N-ai de unde sa stii cum a fost.
Fusese o remarca nepoliticoasa dar Conrad accepta calm reprosul.
— Stiu sa citesc. Am vazut cifrele din 1912 si 1913. Când le compar cu realizarile multor vase în ultimii trei ani vad ca nu mai au profit. Si pe urma, o fi sideful mai frumos decât plasticul acesta nou dar nu poate fi la fel de ieftin. Si un nasture la urma urmei, nu-i decât un nasture.
— Prostii!
— Poate, dar asta-i parerea mea.
— În ceea ce priveste Commercial Union Bank…
— Si pe urma — îl întrerupse George pe Dalziel în mijlocul propozitiei — plasticul n-o sa poata niciodata înlocui complet sideful. Niste vase bine administrate vor aduce totdeauna profit.
— Atunci poate esti interesat sa le cumperi pe-ale mele.
— Vinzi?
George îl privi cu îndoiala.
— Pleci din Broome?
Conrad ridica o mâna:
— Nu plec din Broome. Ma retrag doar din afacerile cu perle. Totusi o sa pastrez un birou aici doar pentru cumparari.
Junzo, îmbracat în jacheta alba, intra în camera si începu sa strânga farfuriile.
— Adu-mi vinul de Porto si trabucurile, te rog, zise George.
Kate stia ca e un semnal. Cu orice alta persoana în afara de Agatha Dalziel s-ar fi bucurat sa scape din camera. Dar în situatia asta însemna sa cada din lac în put. Zise:
— Poate-ar fi mai bine sa iesim pe veranda si sa-i lasam pe barbati sa discute de-ale lor.
Agatha încuviinta si se ridica.
— Va rugam sa ne scuzati, domnilor, spuse Kate.
Conrad si Dalziel, politicosi, se ridicara pe jumatate de pe scaune. George le ignora. Vorbea cu Conrad:
— Daca vorbesti serios în legatura cu vasele…
Kate pasi pe veranda. Era iunie si serile racoroase, placute. Trase cu sete aer în piept încercând sa-si limpezeasca mintea. Tâmplele îi zvâcneau. Agatha se aseza pe unul din scaunele de trestie:
— E absolut încântator, nu crezi?
Kate se întoarse catre ea surprinsa:
— Poftim?!
— Domnul van Heusen. Un om încântator.
— Da. Este.
— Ma întreb de ce nu s-a casatorit.
— Cred c-a fost. Sotia i-a murit în Java. El avea pe vremea aceea o plantatie de cauciuc.
Agatha ofta:
— Ce pacat.
Kate se întreba ce vroia sa spuna cu asta. Era pacat ca sotia îi murise tânara sau era pacat ca van Heusen nu avea sotie?
Cei trei barbati erau în continuare adânciti în discutia despre perle. Kate auzi vocea lui George acoperindu-le pe-ale celorlalti.
— Uneori cred ca se casatoresc cu noi doar de dragul aparentelor, facu Agatha. Ar prefera sa nu vina niciodata acasa. Sunt mult mai fericiti la munca, nu-i asa?!
Kate era surprinsa de sinceritatea ei:
— Da, asa se pare.
— Ar fi trebuit sa ma obisnuiesc deja. Dar nu te poti împiedica uneori sa nu fii gelos.
„As prefera ca George sa nu mai vina deloc acasa". Kate îsi pastra gândurile pentru ea. Ramasera tacute o vreme.
— Cum vi se pare Broome? îsi întreba Kate musafira.
— A fost mai degraba un soc. Dupa Perth. Dar cred ca oricine se poate obisnui cu viata în salbaticie. Trebuie sa te amesteci cu tot felul de oameni. N-o sa ghicesti niciodata cine m-a vizitat zilele trecute. Nevasta lui McKenzie.
Kate cauta sa para indiferenta:
— Da?
— Imagineaza-ti. A lucrat într-un bar!
— Da, înainte sa se marite cu Cam — domnul McKenzie.
— Cred ca e un barbat frumos. Îl cunosti foarte bine?
Ceva din tonul ei o avertiza pe Kate ca nu era o întrebare nevinovata. Mai degraba însemna ca pisica se hotarâse sa-si arate ghearele.
— Mi-a facut curte acum multi ani.
Agatha zâmbi, tradându-se prin asta ca stia secretul, ca auzise bârfele.
— Un barbat foarte frumos. Si mai demult a fost ofiter în Marina Regala. Ma întreb de ce a luat de sotie o fata de bar!
— Poate o iubea, zise Kate.
— Dragostea, facu Agatha. Ce motiv ciudat pentru o casatorie, nu crezi?! Ce s-ar întâmpla unei femei daca ar face vreodata asa ceva?
Kate îi evita privirea:
— N-am absolut nici o idee.

* * *

Roebuck plutea cu vela de artimon si trinca desfasurate, în timp ce scafandrul principal era în apa. Cameron, care terminase scufundarile pe ziua respectiva, statea pe bocaport curatând scoici. Arunca cochilia unei scoici pe punte, iar muschiul într-o galeata cu apa sarata. Restul carnii îl arunca peste bord ca momeala pentru pesti.
— Assan ala si-a facut un dinte da aur, mârâi Wes în timp ce spinteca o stridie cu cutitul.
Îl arata din cap pe tenderul malaiez cu sarong rosu aprins.
— Toate fetele e moarte dupa el acu’, continua Wes.
— Ticalosu’ acela urât? rânji Cameron.
Deschise înca o scoica si degetele pipaira înauntru sacului ei de grasime în cautarea perlei miraculoase.
— Esti exact ce-i trebuie unei femei, Wes.
— Neh, acu’ toate sa uita dupa Assan, repeta Wes posomorât.
— Cred ca l-a costat mult de tot.
— Poate-mi fac si io un dinte da aur. Mda, poate.
Cameron arunca scoica din mâna peste gramada din mijlocul puntii.
— Si sa strici dintii aia albi si frumosi pe care-i ai…
Cameron se opri la mijlocul propozitiei. Wes deschise ochii mari si ramase cu gura cascata. Lui Cameron i se paru ca e pe cale sa aiba o criza.
— Wes, ce-i cu tine?
Wes scoase încet degetul mare si aratatorul din scoica pe care-o tinea în mâna stânga ridicând între ele o perla într-adevar enorma.
— Dumnezeule mare! sopti Cameron.
Întinse mâna s-o ia. Dar perla, înca unsuroasa de la grasimea din interiorul scoicii, îi aluneca lui Wes printre degete. El se apleca s-o ia dar perla se rostogoli peste punte.
— Prinde-o! îi striga Cameron lui Assan.
Dar malaiezul era prea lent. Înainte ca el sa reactioneze, perla aluneca printre scândurile puntii. Wes si ceilalti stateau si se uitau împietriti de iuteala cu care se întâmplase tragedia. Dar Cameron se arunca asa, complet îmbracat, peste parapet. Exact în timp ce sarea, a vazut perla atingând apa si încercând sa se scufunde. Cameron plonja drept în jos. Apa sarata îi întepa ochii dar dupa ce bulele se împrastiara, putu s-o zareasca în apa limpede si scufundându-se repede.
O urmari în jos cu doua miscari ale bratelor. Înghiti, dar nu putut elibera presiunea din timpane. Ea se acumula repede si durerea deveni chinuitoare dar se forta sa continue coborârea. Nu putea sa piarda. Întinse mâna, stiind ca nu va avea decât o sansa. O simti atingându-i palma si închise triumfator pumnul deasupra ei. Hristoase, urechile! Se rasuci prin apa si se îndrepta spre suprafata cu mâna stânga înainte tinând strâns perla lânga piept în cealalta mâna.
Scoase capul din apa icnind, înecându-se, si înota spre vas. Bratul urias al lui Wes se întinse si-l apuca de camasa ca sa-l traga afara din apa.
— Te facui sa pierzi perla? bolborosi Wes.
Cameron nu-l putea auzi. Îsi puse mâna la ureche. Sânge. Probabil i se sparsese timpanul. Râse si ridica pumnul ca sa arate ca avea perla. Si apoi lesina.
Primul gând al lui Wes fu sa puna bine perla în cutia speciala dar când încerca sa deschida pumnul lui Cameron constata ca degetele îi erau atât de înclestate în jurul ei încât nu reusi sa le deschida. Chiar si inconstient, Cameron McKenzie n-avea de gând sa lase sa-i scape premiul cel mare.


O botezasera Elvira, dar toata lumea o striga Elvie. Avea un ciuf de par blond si ochii de un albastru de otel, ca marea la asfintit. În timpul sezonului de pescuit, când Cam era plecat, se ducea la Stânca Piratului în fiecare dimineata înainte de scoala si în fiecare dupa-amiaza pe drumul de întoarcere si se uita îndelung, cu speranta, spre mare, asteptând întoarcerea lui Roebuck. Chiar la cinci ani avea capacitatea neobisnuita de a sti care dintre vase este lugherul lui Cam chiar când era la mile distanta.
Deci când Roebuck arunca ancora în golf într-o calduroasa dimineata de august, Elvie era deja pe plaja, asteptând. Cam o vazu facându-i semn cu mâna. Îl lasa pe Wes sa supravegheze descarcarea scoicilor, sari într-una din barcile de salvare si vâsli catre tarm.
Elvie intra în apa, împroscând-o în toate partile, tipa „Tati!” si sari în barca aproape rasturnând-o:
— Tati!
— Elvie, fetito! râse Cameron luând-o în brate.
O iubise pe Elvie din prima zi când o vazuse, înca uda si zbârcita, dupa nastere. Pentru el nu contase niciodata ca fusese zamislita de un alt barbat. Din primele momente, îl emotionase asa cum n-o mai facuse nimic în viata lui. Avea ochii deschisi, iar când i-a privit a fost ca si când ar fi privit într-o apa fara fund. În mintea lui ea era copilul lui si avea sa ramâna asa pe veci.
Îl ajuta sa traga barca sus pe plaja si apoi el o lua pe umeri, calare. Cameron se apleca sa ia cutia cu perle de pe salupa.
— Ai gasit ceva perle, tati? îl întreba Elvie la fel ca de obicei.
Cameron râse:
— Da, fetito, am gasit o perla. Cea mai mare perla pe care-ai vazut-o vreodata! Hai sa mergem si sa-i spunem lui mami!
Începu sa alerge pe plaja în timp ce Elvie salta pe umerii lui râzând.

* * *

George Niland era prost dispus. Era obisnuit sa aiba o camasa proaspat calcata si un costum pregatit pentru el. În dimineata asta fusese fortat sa poarte aceleasi haine pe care le purtase cu o zi înainte, iar costumul avea pete vizibile la mansetele pantalonilor.
O învinovatea pe Kate ca nu organizase lucrurile mai bine. Liddy nu mai fusese vazuta din dimineata zilei precedente. În ultima vreme, mintea ei cazuse prada siretlicurilor lui „al cu coarne” cum îi spunea ea si, desi Kate aproape se bucurase de asta, administrarea casei devenise totusi mai dificila. Gasise în baraca lui Liddy rufe nespalate de-o saptamâna pe care Kate le credea deja duse la curatatoria Ah Song din Chinatown.
George tuna si fulgera. Nu dadea vina pe Liddy, la urma urmei ea era doar o negresa. Era numai vina nevestei. Daca ar fi fost un administrator mai priceput, ar fi supravegheat mai îndeaproape comportarea lui Liddy.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de unde era sa stiu ca ea le dosise pe toate acolo?
— Pentru asta esti aici. Ca sa stii.
— Paznicul Camasilor. Asta e acum rolul meu în viata ta, George?
— N-am nici o intentie sa prelungesc discutia. Stii ce simt eu în privinta asta.
George ridica furculita si cutitul, concentrându-se asupra micului dejun. Jamie iesi din dormitor si se aseza la masa. George se încrunta:
— De ce-ai întârziat atâta? O sa lipsesti de la scoala.
— Da, tata, zise Jamie.
Kate îsi studie fiul. Se facuse un baiat foarte frumos. Sprâncenele si genele erau groase si negre, ceea ce adauga o intensitate impresionanta privirii. Era înalt pentru vârsta lui, iar Kate banuia ca va fi la fel de înalt ca tatal lui, sau cel putin macar la fel de înalt ca George, înainte sa împlineasca paisprezece ani. Era foarte mândra de el.
— Poate i-ar servi mai mult daca ar veni cu tine la birou, îi spuse Kate sotului ei.
George o privi uimit:
— Cu mine?
— De ce nu?
— A fost de multe ori la birou. I-am aratat eu ce-i pe-acolo.
— Vreau sa spun asa cum trebuie. Vrei sa te ajute în afaceri într-o zi asa ca mai bine ar începe sa învete niste lucruri. Si nu doar la birou. Ai putea sa-i arati magazinele, magaziile de împachetat si lugherele.
— Te rog, tata, pot? spuse Jamie.
— N-am mai auzit vreodata o asemenea prostie. Baiatul are doar unsprezece ani.
— E destept, entuziast si vrea sa învete.
— Pot sa merg pe un lugher? întreba Jamie. Ma iei la bordul unuia dintre lughere?
George puse jos cutitul si furculita, apoi împinse farfuria deoparte.
— Multumita mamei tale nu mai am nici un costum curat. E absolut sigur ca n-o sa te duc pe unul dintre lughere. Ultima data abia am scapat de duhoarea aia din haine. A trebuit sa arunc o pereche de pantaloni de altfel foarte buni.
Jamie o privi pe Kate, cautând sustinere. Ea spuse:
— De ce nu-l pui pe unul dintre favoritii tai sa-i arate locurile?
George se crispa la cuvântul „favoriti”; era un cuvânt pe care-l folosise o data însa ea nu-l lasa sa uite. Îsi sterse gura cu servetul si-l arunca nervos pe masa:
— Pentru numele lui Dumnezeu!
— Te rog, repeta Jamie.
— Ei, bine, ofta George. Se pare ca altfel n-o sa mai am nici o clipa de liniste. Grabeste-te sa-ti termini micul dejun. Nu vreau sa ma faci sa întârzii!
Iesi din camera în goana. Jamie se uita la maica-sa, zâmbind strâmb.
— Multumesc.


Cameron închinase un bungalou darapanat cu acoperis rosu de tabla si pereti din tabla ondulata. Spre deosebire de gradinile luxuriante, adevarate Eden-uri înverzite ale proprietarilor bogati, gradina lui se putea lauda numai cu doua bauhinia triste care îmbracau veranda, în timp ce iarba se straduia sa-si înfiga radacinile mai adânc în pamântul rosu.
Casa era situata la marginea orasului, acolo unde strazile cu poteci pietruite se pierdeau în vegetatia pitica. În unele nopti, aborigenii se adunau în tufisurile din spatele cocioabei pentru corroboree11, iar karlis-urile lor bateau pâna noaptea târziu ritmurile unor melodii vechi.
Rosie statea pe veranda cu mâinile încrucisate peste pântecul proeminent. Era o cruda ironie a sortii ca trebuisera sa astepte atâta timp ca sa mai aiba un copil când conceperea lui Elvie si Jamie, fiindca ea trebuia sa-l includa si pe Jamie în calcule, venise în momente atât de nepotrivite.
Simti copilul miscându-se în pântecele ei si trase aer în piept, schimbându-si pozitia. Un copil vioi, mai vioi decât fusese Elvie. Se apropia momentul nasterii si era înspaimântata. Nasterea lui Elvie fusese dificila. Înca pastra vie în amintire durerea patrunzatoare. Pierduse o multime de sânge si trecusera saptamâni întregi pâna îsi revenise. Spera ca de data asta va fi mai usor. Nu stia cum îsi vor permite sa mai creasca un copil dar presupunea ca se vor descurca într-un fel, totdeauna reusisera.
Îngusta ochii, evitând lumina si vazu o silueta extrem de înalta apropriindu-se pe drumul lat si alb. Îsi dadu seama ca era Cameron cu Elvie pe umeri. Striga „Cameron!” si se stradui sa se ridice în picioare.
Rosie de-abia coborâse treptele verandei si el deja ajunsese si întinsese bratele s-o îmbratiseze în timp ce Elvie îi statea tot cocotata pe umeri.
— Rosie!
Ea se jena din cauza sarcinii si dupa ce Cam o saruta, se trase într-o parte spunând:
— Lasa, ai vazut destule balene pe mare.
— Esti la fel de frumoasa, fata draga.
— A gasit o perla, zise Elvie.
Rosie mima emotia si surpriza. Cameron gasise o multime de perle însa doar din cele mici. Niciuna dintre ele nu valora de fapt ceva. Acum erau importante scoicile. Îl întreba:
— Ai avut o calatorie buna?
— Cum ti-a spus Elvie, îi raspunse Cam, facând perlele sa zornaie în cutia de lemn pe care o tinea în mâna stânga. Am gasit o perla!
— Ce fel de perla? spuse ea molipsita de entuziasmul lui.
— Suntem bogati, frumoaso!
Rosie se stradui sa zâmbeasca. Fusesera dezamagiti de atâtea ori.
— Dar scoicile?
Cameron o cuprinse dupa umeri.
— Zau! Lasa scoicile! E cea mai mare perla pe care ai vazut-o în viata ta! Sigur are mai mult de doua sute de drame!
Rose îl privi cu ochii mari, fara sa înteleaga de fapt ce-i spune.
— O sa te duc în oras si-o sa-ti cumpar cele mai scumpe rochii! N-o sa mai trebuiasca sa traim în cocioaba asta! O sa cumparam un bungalou în oras si o sa-mi iau chiar si-o masina! Ti-am spus ca mi-am gasit perla, Rosie! Suntem bogati!

* * *

Birourile companiei „Niland si Asociatii” fusesera construite pe tarm între debarcaderul Streeter si Male si Dampier Creek. Niland trase Buick-ul rosu pâna la usa din fata si când coborî din el, functionarii si contabilii erau deja aliniati de-a lungul verandei ca sa-l întâmpine.
— Haide, haide! îi spuse artagos lui Jamie în timp ce urca treptele.
Jamie sari din masina si începu sa alerge ca sa-l prinda din urma. Un functionar tânar se urca la volanul Buickului ca sa-l parcheze la umbra tufisului de poinciana din spatele cladirii.
George îsi puse servieta pe birou si se rasti la contabilul sef, un om de vârsta mijlocie cu un cozoroc verde, ca se duce la depozit. De-abia ajunsese Jamie în birou când George iesi în goana afara, iar Jamie trebui sa fuga înapoi printre sirul de birouri ca sa iasa pe veranda.
— Maica-ta nu pare sa-si dea seama ca sunt un om foarte ocupat, zise George, grabindu-se sa traverseze tarmul ca sa ajunga la depozite.
— Unde mergem?
— Maica-ta vrea sa vezi magaziile unde se ambaleaza scoicile si o sa le vezi.
Totdeauna erau multi oameni pe tarm în tabara lui Niland, un amestec pestrit de tâmplari si croitori de vele japonezi, de ambalatori malaiezi si manilezi si de koepangeri. Ordinea o mentinea nostromul lui George, un japonez mare si osos numit Matsuki. Avea constructia unui luptator de Sumo si pastra disciplina de fier în tabara, chiar si cu pumnii daca trebuia. Chiar si japonezii de rang social mai înalt se temeau de el.
George îl gasi pe Matsuki pe plaja, supraveghind descarcarea scoicilor de pe Mary Jane. George îl striga de pe cheiul de descarcare fiindca nu vroia sa-si strice si mai mult mansetele pantalonilor, intrând în nisip.
— Sefu’, îl saluta Matsuki.
Lui Jamie îi displacu imediat. Era ursuz si lui Jamie i se paru ca se uita la tatal lui fara respect.
— Vreau sa-l duci pe fiul meu prin tabara si la depozite, zise George. Raspunde-i daca te întreaba ceva.
— Multa treaba în dimineata asta, replica Matsuki.
— Fa cum îti spun.
Matsuki se uita la baiat de parca mai bucuros l-ar fi rupt în bucati cu mâinile goale. În sfârsit zise:
— Sefu’.
— Nu vii cu noi? facu Jamie.
— Ti-am spus, sunt foarte ocupat în dimineata asta. Matsuki o sa te aduca înapoi la birou dupa ce te saturi de vazut de toate. O sa trimit pe cineva sa te duca acasa — Se rasuci pe calcâie — Sper ca maica-ta o sa fie multumita.
Jamie se uita în sus catre masivul nostrom japonez si-i spuse:
— Buna ziua.
Matsuki scuipa pe nisip. Jamie n-avea de gând sa se lase intimidat:
— Ei, zise vioi, începem cu magaziile de ambalare?


Tom Ellies statea cu picioarele încrucisate si cu pipa în gura, întorcând perla între degete. Nu arata în nici un fel daca era impresionat de marimea ei. Nu arata vreodata emotie când curata perle. Nu i se parea întelept.
— Ei? facu Cameron nerabdator.
— Am vazut mai multe tragedii decât a scris Shakespeare în camaruta asta, îi raspunse Ellies.
— Acesta nu-i un raspuns.
— Are niste pete aici si aici, spuse Tom aratând catre un grup de stropi mici cât vârful de ac de pe perla. E imposibil de spus daca ajung pâna în inima pietrei. S-ar putea sa ai o avere sau sa n-ai nimic.
— Ce crezi c-ar trebui sa fac, Tom?
— Nu e piatra mea, domnule McKenzie. Decizia va apartine. Acum ati putea s-o vindeti unui cumparator pentru probabil… patru-cinci sute de lire. Sa-l lasati pe el sa riste. Daca o curat, s-ar putea sa valoreze cinci mii. Poate zece. Sau poate sa nu valoreze absolut nimic.
Puse perla jos pe o bucata de catifea. Cameron o privi fix. Era imensa, mare cât un ou de vrabie si parea sa straluceasca, sa pulseze ca o inimioara de argint. Cameron înghiti cu greu si spuse:
— Curat-o!
Tom Ellies lasa pipa jos pe scrumiera. Mereu era la fel, toti riscau.
— Vino mâine dimineata când e lumina mai buna. În soarele de dimineata devreme pot sa vad pâna-n inima pietrei, poate-i descifrez secretul. Dupa-amiaza, ca acum, soarele e prea intens.
Lua perla si i-o întinse lui Cameron. Nu tinea niciodata perle în atelier si nici nu lucra cu ele când clientul nu era de fata. Nici asta n-ar fi fost întelept. Un proprietar îl acuzase odata ca i-a schimbat forma perlei, iar el nu uitase.
Cameron puse perla în buzunarul vestei. Îl macinau primele îndoieli. Se ridica în picioare:
— Atunci ne vedem dimineata.
— Somn usor, îi ura Tom.
Cameron zâmbi strâmb si murmura.
— Nu prea cred, Tom.
Apoi pleca.

* * *

Dentistul avea sediul în spate, în frizeria din Sheba Lane. Îi arunca lui Wes o privire îngrijorata în timp ce uriasul se aseza pe scaun.
— Dureri de dinti? întreba dentistul, întorcându-se catre instrumentele primitive etalate în dulapior.
— Dintii e bine, mârâi Wes.
Nu fusese în viata lui la dentist dar vazuse o multime de oameni care o facusera, vazuse tampoanele de vata înclestate între falci ca sa le opreasca hemoragia, îi auzise gemând de durere.
Numele dentistului era McKimmon. Era un dentist bun când era treaz, dar asta nu se întâmpla prea des si acesta era motivul pentru care plecase din Perth, ca sa îsi practice meseria în Broome. Acum se uita la Wes pe deasupra ochelarilor cu rame de metal:
— Daca n-aveti nimic la dinti, de ce-ati venit?
— Vreau un dinte d’aur. Ca Assan ala.
— Dintele lui Assan era bolnav.
— Vreau un dinte d’aur. Poate doi dinti d’aur. Mai mult ca Assan. Aha!
McKimmon se încrunta:
— E scump.
Wes ridica din umeri. Îsi imagina ca dupa ce încaseaza comisionul pentru perla cea mare îsi va putea permite sa-si umple gura cu dinti de aur daca vrea.
— Bine, deschide gura, zise McKimmon.
Îsi lua instrumentele si se apleca sa examineze dintii lui Wes. Exact atunci simti cum o mâna îl apuca de testicul.
— Si acum, sopti Wes, tu nu-mi faci rau si io nu-ti fac tie. E-n regula?

* * *

Înca de când era foarte mic, Jamie si-l închipuise pe tatal lui ca pe un viking modern, un fel de amestec între regele George V si Douglas Fairbanks. În fiecare dimineata, îl vedea cum se urca în Buick-ul rosu si pleaca sa gaseasca perle. Îsi construise o fantezie foarte palpitanta în care tatal lui urca la bordul lugherului în fiecare zi si iesea din golf stând la prora îmbracat într-un costum alb tropical si purtând o casca de colonist, iar noaptea se întorcea cu puntea plina de cufere umplute cu perle stralucitoare.
Nu exista o zi anume în care îsi dadu seama ca tatal lui nu petrecea în fiecare zi pe mare; întelese totul treptat, asa cum se risipesc visele si legendele atunci când depasesti vârsta copilariei. Mos Craciun nu mai venea cu sania plina de jucarii în ajunul Craciunului de-a lungul strazilor marginite de palmieri; Zâna Maseluta nu mai lasa monede sub perna lui pentru fiecare molar pus acolo si tatal lui nu se ducea pe mare ca sa caute perle.
Dar chiar si aceasta cunoastere partiala a realitatii, nu-l pregatise pentru prima aventura în interiorul mitologicelor birouri de la „Niland si Asociatii”. Se asteptase la maretie si gasi doar câteva pupitre, niste masini de calcul învechite si vrafuri de dosare prafuite. Aveau tot atâta romantism cât o camara cu conserve.
Înfrunta acest crunt moment de deziluzie cu energia unui mântuitor. Daca tatal lui pacatuia prin inertie, atunci va reconstitui idealul umplând golurile din caracterul lui. Va fi el însusi cel îndraznet si-l va lasa pe tata sa se îngrijeasca de cifre si registre. În felul acesta, vor ajunge sa se cunoasca si sa se aprecieze unul pe celalalt în calitate de barbati. Astfel, putea sa amâne momentul inevitabil când va simti dezamagirea de a se simti legat de omul caruia îi spunea tata.
Se aseza într-un colt în biroul lui George, cu pielea lipicioasa si umeda din cauza camasii si cravatei pe care tatal lui îl fortase sa le poarte cu ocazia vizitei la depozite si magaziile de ambalare. Într-un final aparu si George, care paru surprins sa-l vada stând acolo. Lui Jamie i se paru ca uitase de el complet. George exclama „Jamie!” pe un ton putin dispretuitor si apoi zise:
— Ei, si cum ti s-a parut mica plimbare pe la depozite?
— A fost bine, raspunse Jamie.
Era adevarat, îi placuse acolo, în ciuda dispozitiei sumbre a lui Matsuki.
— Desigur, de fapt aici se munceste cu adevarat. Pot sa te învat chiar aici tot ce e nevoie sa stii.
— Când?
— Când o sa fii destul de mare.
Jamie facu ochii roata prin birou si decise ca mai bine se lasa fiert în ulei încins decât sa petreaca acolo un minut în plus. Întreba:
— De ce nu te duci niciodata la pescuit cu lugherul?
— Ce idee nastrusnica!
— Dar altii o fac.
— Nu multi, râse George.
— Domnul McKenzie o face.
— Domnul McKenzie n-are încotro. Nu-si permite nici macar sa-si plateasca scufundatorii. Si pe urma, am lucruri mai importante de facut aici.
— Dar mama zice ca e important sa stiu cum se conduce afacerea. Pot sa merg pe Mary Jane sezonul urmator?
— Ce prostie!
— Dar mama zice…
— Maica-ta zice o gramada de lucruri si nu toate foarte inteligente. Desi organizeaza în general minunat treburile casei… — se uita la mansetele pantalonilor încruntându-se… — nu se pricepe la afaceri. N-ar trebui sa-i dai prea mare atentie. Weston, du-l pe conasu’ James acasa, te rog.
Unul din functionari sari în picioare si veni sa ia cheile masinii.
— Si nu prididi prea mult. Nu e calatorie de placere. Astept sa te întorci la birou într-o jumatate de ora.
— Da, domnule.
— Si ai grija cu masina. Când te întorci, o sa ma uit daca ai zgâriat-o. Si costul eventualelor reparatii o sa-ti fie scazut din leafa.
Jamie îl urma pe functionar afara la masina. În timp ce se urca, Weston se uita urât la el de parca ar fi fost vina lui Jamie ca i se daduse aceasta însarcinare împovaratoare si neplacuta.
Da, mama lui avusese dreptate. Dimineata fusese educativa. Îsi daduse pentru prima data seama ce era un afacerist care se ocupa de perle asa ca era dezamagit si putin jenat.
— Nu-i chiar Barba Albastra, mormai cu glas scazut.
— Poftim?! facu Weston.
— Nimic — raspunse Jamie, adaugând doar putina rautate — Ai grija sa nu zgârii masina.
Dupa aceea, buzele lui Weston facute punga si furia lui neputincioasa îi facura mare placere pe tot drumul spre casa.


În camaruta, se auzea doar ticaitul ceasului de pe polita. Tom Ellies tinea perla între index si degetul mare al mâinii drepte în timp ce-i pilea exteriorul cu vechea lui pila în trei muchii. Degetele scurte si maronii nu aratau ca ale unui artist dar mâinile lui erau magice. Tom Ellies putea sa scoata la lumina giuvaerul din piatra cea mai imperfecta ca forma, cu cele mai multe defecte.
În timp ce lucra, straturi fine cadeau pe covorasul de catifea neagra. Cameron se foia încercând sa calculeze costul fiecarui strat transparent. Dupa o jumatate de ora, Tom puse piatra deoparte ca sa-si maseze muschii mâinii. Cameron simti o durere în piept. Îsi dadu seama ca-si tinuse respiratia timp ce minute bune în timp ce Tom lucra.
— Ei?! izbucni el, incapabil sa mai suporte tensiunea.
— E doar ca prima petala a unui trandafir, îi raspunse Tom. E prea devreme sa ma pronunt.
Dupa ce se odihni câteva minute, începu din nou sa lucreze. Pili strat dupa strat, fiecare din ele având o imperfectiune. Din când în când, Cameron se uita la ceas si apoi privirea i se întorcea catre gramajoara de pilitura. Doua sute saizeci de drame! Cea mai mare perla pe care o gasise cineva din Broome si se micsora în fata ochilor lui.
Tom îsi continua munca extrem de migaloasa, iar expresia de pe fata lui era impenetrabila. Dupa o vreme, Cameron închise ochii. Fâsâitul usor al pilei de piatra si tic-tac-ul ceasului erau singurele zgomote din camera. Cameron simtea cum comoara îi scapa printre degete. Se scufunda iar în ocean si perla, ca o luna argintie, cadea spre adâncurile apei verzui, îndepartându-se de el. Dar de data asta nu putea s-o recupereze, de data asta nu putea face nimic.
Trecu multa vreme pâna când îndrazni sa deschida iar ochii, iar când o facu vazu ca Tom se oprise si pila cea mica cu mâner de pluta era pusa deoparte pe masa lânga cotul lui. În fata avea doua sute saizeci de drame de resturi de perla.
Tom Ellies îsi lua pipa si o aprinse. Amândoi barbatii se uitara posomorâti si resemnati la inutilele fâsii de sidef de pe covorasul de catifea. În cele din urma, Cameron se ridica în picioare si iesi pe usa.
Nici unul dintre ei nu mai avea nimic de spus.


(va urma)