Lichidati Parisul (13)

Sven Hassel

CAPITOLUL TREISPREZECE

Primul dintre ei apăru la fereastră, se căţără pe pervazul îngust şi se clătină nesigur timp de câteva secunde, căutând deasupra şi dedesubt un punct de spripn. Pe neaş - teptate se auzi o împuşcătură şi omul se prăbuşi în gol, cu capul în jos.
Apăru cel de-al doilea. Se căţără şi el pe pervazul îngust, pe urmă sări ca o pisică şi se agăţă de o conductă de apă care străbătea de-a lungul peretele. Începu să coboare cu atenţie. Răsună o nouă împuşcătură. Cel de-al doilea om căzu pe astfaltul curţii, alături de primul.
Al treilea nu aşteptă să fie împuşcat. Silueta lui apăru fugitiv la fereastră, atârnă o clipă în aer, pe urmă se aruncă în jos într-un plonjon de rândunică, pentru a împăr - tăşi soarta celorlalţi.
Dar bomba incendiară îşi atinsese scopul. Flăcările izbucniră la toate ferestrele, în afară de două geamuri mici aflate chiar în vârful clădirii înalte. Un grup de oameni mişuna deja pe sus. Doi dintre ei săriră în acelaşi timp şi o rafală de gloanţe îi ur - mări până jos. Gestapo-ul nu acorda nici o şansă.
Chiar în acel moment părăsirăm în fugă ascunzătoarea. Văzusem destul din măcel. Era răzbunarea Gestapo-ului aspra unui cuib al Rezistenţei implicat în uciderea a 14 membri ai poliţiei secre­te. Dar acum făceau mai mult decât să se răzbune: sărbăto - reau.
Când masacrul se sfârşi, se întoarseră la maşină. Atât şoferul cât şi omul lăsat de pază zăceau pe jos scăldaţi în propriul lor sânge, cu gâturile tăiate de la o ureche la alta.
Această scenă avea loc la Paris într-o noapte din august 1944.

PLIMBARE NOCTURNĂ PRIN PARIS

Era o noapte întunecoasă. Umbra lunii se zărea pe undeva printre nori, dar cerul era în general înnorat şi nu se zărea nici o stea.
Malakoff-ul era întunecat şi pustiu. Pisicile, înaintând războinic, în şir indian, prin mijlocul străzii, păreau singurele fiinţe vii ale cartierului. Se opriră puţin să ne pri - vească cu acea expresie de mulţumire ce pare comună tuturor pisicilor, pe urmă începură să miorlăie înfiorător zburlindu-se una la alta. Ne dădurăm la o parte din calea lor.
Deodată apărură ca din senin doi membri ai Feldgendarmeriei, pe biciclete. Trecând pe lângă noi, îşi întoarseră capetele şi ne priviră bănuitori, iar Micuţul le făcu un semn ameninţător cu pumnul.
— Fără d-astea, scrâşni Bătrânul. Ţine mine o dată pentru totdeauna, că trebuie să evităm orice încurcătură, nu să ne băgăm în vreuna.
Micuţul privi scârbit în urma celor doi biciclişti.
— Numai să fi îndrăznit ceva scârnăviile astea şi le zburam fălcile.
— Pentru Dumnezeu! se înfurie Barcelona. Vii odată?
Îl ajunserăm din urmă pe Porta la colţul străzii Bérenger cu strada Nordului.
— Ştii sigur unde e chestia aia împuţită? întrebă Günther. Toate cocioabele astea nenorocite seamănă una cu alta pe aici. Nu prea am chef să orbecăi după ea.
— Ştiu unde e, zise Porta. Se învârti încet, orientându-se pe întuneric. Ne e departe de aici. Îmi amintesc că am mai fost pe aici, venind din partea opusă. Acolo, lângă bistrou, a fost împuşcat un om. Ţin minte bistroul. Să vedem dacă sunt urme de gloanţe pe zid.
— Nenumărate, zise Günther care traversase şi examinase locul.
— Adevărat?
Porta traversă şi el şi se uită. Bătrânul făcu un gest de nerăbdare.
— Nu putem să mergem mai departe?
— N-ai decât, eu nu te opresc, zise Porta. De altfel cine te-a invitat la plimbarea asta? Aşteptaţi o clipă.
Se aplecă, dispăru pe sub o arcadă joasă şi nu se întoarse timp de câteva minute.
— Dumnezeule! Barcelona privi nervos peste umăr. Unde s-o fi dus acuma nebunul ăsta? De la început nu trebuia să mă bag în chestia asta. de ce nu putem să ne purtăm şi noi ca toţi ceilalţi? De ce noi trebuie întotdeauna să ne băgăm în buclururi?
— Întreabă-mă pe mine, zise morocănos Bătrânul.
— De ce nu se duce cineva după el, să-l scoată de acolo? zisei, însă fără nici o intenţie s-o fac eu însumi.
Porta îşi făcu apariţia, rânjind satisfăcut.
— Tocmai am aruncat o privire printre gagicile cartierului. Făcu un semn obscen către Micuţul. Mâine seară, în faţa cinematografu­lui, piaţa Clichy. Să te gândeşti la mine.
— Ticălosule! zise automat Micuţul. Pariez că nici n-ai între­bat-o dacă are pe cineva!
— Ei, mergem sau nu? întrebai eu.
— Şi, mai precis, unde mergem? mormăi Bătrânul.
— Chiar aici înăuntru, zise Porta, aplecându-se pe sub arcada joasă. După mine, băieţi, şi ţineţi-vă gura. Am cercetat terenul, puteţi să vă bazaţi pe Unchiul Porta... Haide, Sven, nu trân­dăvi! Ţineţi-vă bine, şi înainte.
Îl urmarăm unul câte unul pe sub arcada joasă, de-a lungul unei poteci noroioase, până când dădurăm de-o magazie şubredă.
— Înăuntru? şuieră Barcelona.
— Înăuntru, confirmă Porta.
Ne făcu un semn cu lanterna.
— Veniţi să aruncaţi o privire!
Ne lipirăm nasurile de geamul murdar. Gregor scoase un fluierat a mirare.
— Să fiu al naibii, nu credeam că pot să crească atât! Par­că ar fi un împuţit de balon umflat cu pompa.
Micuţul se scormoni în buzunar şi scoase la iveală un ciocan mare.
— Drept între ochi, zise el rugător. O să pice ca un buş­tean. N-o să ştie niciodată.
— Nu începe să te porţi ca un tâmpit, îl imploră Bătrânul. Peste tot, prin jur, dorm oameni. Nu trebuie să sculăm tot cartierul.
— Pe unde se intră înăuntru? întrebă Barcelona.
— Pe aici.
Porta ne conduse până la o uşii veche şi grea, care părea neunsă de secole. Scârţâitul ei răsună şi se amplifică în noapte. Pe undeva, prin apropiere, un motan începu să miorlăie. Rămaserăm înţepeniţi, cu urechile ciulite şi ţinându-ne respiraţia. Nu veni nimeni. Motanul trecu pe lângă noi în întuneric şi miorlăitul lui se pierdu în josul străzii. Era din nou linişte.
— Haideţi!
Micuţul intră în magazie cu ciocanul pregătit. Noi ceilalţi îl urmarăm prudenţi. Brusc, răsună zgomotul a o mie de cutii de conserve, care parcă se rostogoleau de-a lungul unei scări. Micuţul icni şi urmă o serie din înjurăturile lui favorite. Apăru în bătaia lanternei şi văzurăm că era împroşcat din cap până-n picioare cu o mizerie scârboasă şi urât mirositoare.
— Ce s-a întâmplat? zisei eu.
Micuţul se întoarse urlând.
— Un imbecil a pus o găleată cu rahat aici.
Trase un şut furios în găleata, acum goală, care se izbi de peretele opus. Se rostogoli înapoi şi Micuţul o lovi încă o dată cu sete. Cu toţii îi strigarăm să termine, dar era mult prea târziu, răul se produsese deja. Le­gionarul îşi scoase revolverul şi alergă înapoi pe stradă, de unde auzeam paşi grei.
— Wer da? se auzi strigând, într-un accent aspru, saxon.
— Pe toţi dracii! urlă Micuţul. Un saxon împuţit!
Trecu pe lângă noi, se ciocni cu Legionarul, îl împinse la o parte cu cotul şi dădu nas în nas cu doi soldaţi înarmaţi cu puşti, care se pregăteau să intre prin arcada îngustă. Micuţul, ca o furtună, scăldat în murdărie, ud şi puţind înfiorător, nu arăta de fel a me­sager al păcii. Soldaţii căzură ca popicele în faţa lui. Legionarul, cu revolverul lui, era inutil. Cei doi se rostogoliră încoace şi încolo prin noroi, în timp ce Porta îi urmărea cârâind ca o pasăre de pradă, ca în cele din urmă să se repeadă asupra lor şi să le ia viaţa; în urma lor rămaseră două căşti şi un guler.
— Şi acum? zise sec Bătrânul.
Micuţul îşi ridică ciocanul şi se întoarse spre magazie. Noi ceilalţi rămaserăm grupaţi la intrare, în timp ce el pătrunse înăuntru. Cio­canul scânteia în întuneric. Urmă un urlet sălbatic. Ne împrăştiarăm imediat. M-am aruncat la pământ, cu capul în mâini, dar urletele ascuţite continuau. Barcelona şi Heide aproape că se călcară în picioare, grăbindu-se să iasă în stradă. Legionarul se lipi de un perete scund şi îndată îşi pregăti arma, hotărât să împuşte pe oricine ar veni. Urletele începură să alterneze cu vocea Micuţului, care înjura de mama focului. Se auziră paşi grei de bărbaţi care alergau şi, ridicându-mă din ascunzătoare, văzui doi civili din corpul tehnic de armată năvălind pe uşă cu armele pregătite. Erau urmaţi în­deaproape de un caporal care flutura o lanternă şi jura moarte sa­botorilor şi hoţilor.
Micuţul începu iar să înjure. Lanterna se stinse brusc, cineva ţipă, se auziră lovituri şi bufnituri, un foc de armă. Era o învălmăşală şi o panică generală. Cineva începu să strige după ajutor. Îmi aprinsei lanterna şi mă ridicai încet. Dintr-o dată magazia părea că se umpluse de lume. Caporalul dispăruse şi unul din civili se năpustea spre uşă. Văzui cum o puşcă zboară prin aer şi-l nimereşte drept în moalele capului. Omul căzu ca un bolovan, însoţit de cârâitul satisfăcut al lui Porta.
— Ce adunătură de rahaţi, zise Micuţul. Mă întreb de ce unii oameni nu-şi văd de treabă şi-şi vâră nasul unde nu le fierbe oa­la.
Stătea aşezat lângă o scroafă imensă, după toate aparenţele, moartă. Gâdilă cu dragoste creatura pe după urechea roz.
— Curajoasă fată, zise el cu satisfacţie. Te-ai luptat bine.
Nu fără greutate şi cu mulţi nervi izbutirăm să târâm animalul în stradă.
— V-ar fi mai uşor, ne sfătui Porta, dacă aţi ţine-o de picioare.
— Tacă-ţi fleanca! i-am zis eu, fioros. După numai cinci minute de luptă cu porcul simţeam o dorinţă puternică să pocnesc pe cineva în cap. De ce n-am venit cu un cuţit ca să spintecăm nenorocirea asta aici şi acum?
— Asta-i treabă de artist! zise Porta indignat. Vrei să strici tran­şarea?
— De m-ar vedea bătrânul meu general, zise Gregor. Ar muri de râs. V-am spus vreodată că pe vremea când el...
— Da, zise Micuţul, tranşant.
— Da? Chiar v-am spus? Sigur?
— La dracu cu generalul! am izbucnit eu. Hai să vedem cum ducem acasă blestematul ăsta de porc!
În cele din urmă, trei dintre noi am reuşit să ridicăm creatura pe umeri. O ţineam ca pe un sicriu şi pornirăm înşiraţi de-a lungul drumului, cu paşi măsuraţi de înmormân- tare. O vreme, străzile ră­maseră pustii, dar pe măsură ce ne apropiam de Porte de Vanves, traficul se îndesi şi am fost obligaţi să ne oprim. Era o muncă obositoare să cari un porc cât un munte şi cred că devenisem mai neglijenţi şi o lăsasem mai moale, iar Barcelona se împiedică, leşul alunecă şi, înainte să-l putem opri, scăpă din strânsoarea noastră şi căzu rostogolindu-se în mijlocul străzii.
— Tâmpiţilor! urlă Porta, fără îndoială cu viziunea macabră a meselor sale din urmă- toarele şase săptămâni distruse sub roţile vre­unui camion. Luaţi-l de-acolo!
Începurăm să dansăm printre maşini, agitând braţele şi stri­gând, când un Kübel frână brusc, cât pe aici să lovească porcul cu botul. Uşa se deschise şi un căpitan sări afară din maşină.
— Ce dracu mai e şi asta? strigă el, înghiontind porcul cu pi­ciorul.
Încă o dată, Günther salvă situaţia. Înaintă obraznic şi salu­tă. Căpitanul, asemenea majorităţii oamenilor, fu vizibil şocat la vederea lui.
— Patrulăm pe stradă, dominule. Treaba noastră este să ne asi­gurăm că drumurile sunt libere şi traficul se desfăşoară nor­mal. Ăsta, hoitul ăsta — trase un şut dispreţuitor în preţiosul nostru porc — a fost aruncat în mijlocul unei artere principale de către partizanii francezi. Fără îndoială ca să producă o busculadă şi să ne dea şi mai multă tataie de cap.
Căpitanul dădu din cap înţelegător.
— Fără îndoiala, confirmă el.
Privi în jos către porc. O cută îi apăru între sprâncene.
— Unde... ăă... unde duceţi leşul? întrebă el cu indiferenţă.
— Înapoi la cartierul general, domnule.
Günther se holbă aproape ameninţător la căpitan. Porta, simţind că nu e singurul care a fi mâncat friptură de porc, se grăbi să adauge că am raportat deja descoperirea unui hoit. Ca urmare, el trebuie dus.
— Desigur. Căpitanul îşi îndreptă spatele. Desigur... Foarte bine, luaţi-l din drum! Şi mai repede, că ţineţi toată circulaţia în loc!
Porcul fu cărat în grabă pe trotuar, ridicat înapoi pe umerii noştri şi am pornit din nou la drum. Călătoria părea că nu se mai termină. Un porc mare este un animal greu de cărat. Când am ajuns pe Bulevarul Saint Michel, eram cu toţii obosiţi şi nervoşi, ne ciondăneam ca nişte puşti; eram plini de sudoare şi puţeam a porc. Bătrânul zicea din cinci în cinci minute că nu poţi să cari un porc pe străzile Parisului fără să atragi atenţia asupra ta, iar Heide ţinu un monolog non-stop pe tema „nu trebuia de la înce - put să ne băgăm în treaba asta". Cum niciunul dintre ei nu ajuta la căratul porcului, remarcile lor fură în mare măsură ignorate.
— Sunt doi poliţişti francezi în faţa noastră, anunţă Barcelo­na.
Am privit înainte, dar nu puteam sa văd nimic din cauza porcului şi mai aveam în faţă şi pe namila de Barcelona.
— Ce fac acolo?
— Ne aşteaptă pe noi, din câte se vede. Stau acolo şi ne aşteaptă... Unul dintre ei îşi desface tocul armei. Încă nu-şi scoate revolverul, dar arată de parcă ar avea chef să împuşte pe cineva.
Am mormăit. Mă gândeam că dacă iese cu împuşcături, trebuie să ne ascundem în spatele porcului. Dar nu se ajunse acolo. Le­gionarul înaintă către primul poliţist, extrem de prietenos şi fumând cu indiferenţă o ţigară.
— Bonsoir, monsieur l'agent!
Omul ridică o sprânceană la auzul vorbelor franţuzeşti, pe urmă o ridică şi pe cealaltă când văzu „La Croix de Guerre" (Crucea de Război) prinsă la pieptul Legionarului.
— Qu'est-ce que c'est que ça?... (Ce e asta?), întrebă el arătând spre porc.
— Marché noir confisqué ( Marfă confiscată de pe piaţa neagră), replică dulceag Legionarul.
Cel de-al doilea poliţist o luase puţin înainte, dar mai stătea cu mâna pe revolver. Legionarul îşi scoase ţigările.
— Vrei o ţigară?
Omul ezită, pe urmă se aplecă să ia una. Iute ca fulgerul, dintr-o mişcare, Legionarul îl aruncă la pământ. Bicicleta căzu peste el. Colegul lui se întoarse imediat şi o luă la fugă, trăgând înconti­nuu, dar înainte de a se îndepărta destul, roata din faţă a bicicletei alunecă într-o baltă de ulei, omul căzu înainte peste ghidon, se izbi de o barieră cu lumini de avertizare şi un indicator cu „Ocolire" şi se înţepeni într-o groa - pă. Rămase liniştit în fundul gropii, iar noi am pus semnul de ocolire deasupra ei, pregătin­du-ne de plecare.
— Că tot veni vorba, am sugerat eu, nu putem să folosim biciletele?
După ciondănelile de rigoare şi expuneri agresive, am găsit un mijloc de a căra porcul, care să ne scutească de dureri de umeri. Am fixat două carabine între cele două biciclete, de la un cadru la altul, şi am pus porcul deasupra lor. Era acum mai simplu pentru doi oameni să conducă bicicletele, cu o mâna sprijinind porcul, iar ceilalţi care mergeau pe jos trebuiau să alerge ca să poată ţine pasul.
Strada Şcolilor. Un camion de trupe, plin până la refuz cu poliţie pedestră, se apropia încet. Bătrânul începu să se vaite.
— Îmi ajunge, mormăi el. Asta-mi mai lipsea!
Ne strecurarăm în întunericul de la marginea drumului. Vehiculul opri ceva mai înco- lo. Habar n-aveam de ce tocmai acolo şi dacă ne zăriseră. Nu puteam decât să stăm şi să aşteptăm.
— Caută ei ceva, murmură Porta, în timp ce ne adăposteam.
— Pe noi ne caută, nici vorbă, zise Micuţul. Curcanii ăia au dat alarma, ştiu eu. Trebuia să mă lăsaţi să-i termin atunci când am vrut.
Undeva, aproape de noi, se auzi ţăcănitul unei mitraliere. Un grup de poliţişti pedeştri săriră din maşină si dispărură alergând în întuneric. Se întoarseră în câteva minute cu doi tineri în cătuşe, îi împinseră în maşină şi plecară. Astfel de scene erau de acum ceva obişnuit în Paris. Era războiul de noapte pe care-l purtau am­bele tabere, împrăş- tiind teroarea în oraş. Cetăţeni nevinovaţi sau vinovaţi erau scoşi din aşternuturi în toiul nopţii şi ridicaţi pentru interogatorii şi torturi; soldaţi germani erau descoperiţi cu gâturile tăiate; copii erau bătuţi şi împuşcaţi. Începuse să domnească bru­talitatea care a marcat eliberarea Parisului.
Ascunserăm leşul în umbra întunecată a unei uşi şi plecarăm să dăm o raită ca să ne lămurim ce-i cu podul. Aşa cum ne avertizase Heide de nu ştiu câte ori, în două ore avea să se crape de ziuă.
— Şi cred că nu vă gândiţi că putem cără chestia asta pe străzile Parisului, la lumina zilei.
— De ce nu? întrebă ameninţător Porta. După mine, e mai dubios să ne învârtim aşa cu el în toiul nopţii.
— Dumnezeule! zise Heide. Numai să ne vadă cineva cu muntele ăsta de carne şi ne punem pe urme jumătate din Paris. Îţi bagă cuţitul în spate pentru o bucată râncedă de şuncă, darmite pentru un porc întreg.
Din câte puteam să ne dăm seama, podul părea nepăzit. Ne-am întors să luăm porcul şi am găsit acolo o baborniţă care se holba la el cu ochii cât cepele, cu gura căscată, cu mâinile încrucişiate peste stomac.
— Sfântă Fecioară Maria! strigă ea când ne apropiarăm, Dom­nilor... domnule — se repezi la Porta, care era în frunte — fie-vă milă de o femeie bătrână! N-am spus vreodată o vorbă îm­potriva nemţilor! Niciodată! Bărbatul meu a dezertat în primul răz­boi şi de atunci n-a mai tras cu puşca!
Pe măsură ce vorbea, vocea ei devenea mai ascuţită şi mai pu­ternică. Porta începu şi el să strige la ea pe franţuzeasca lui. Îl întrecea ca debit, dar pe de altă parte el striga mai tare. Se luptară ce se luptară, până când în cele din urmă Porta scăpă din ghearele ei şi înjură destul de tare ca să fie auzit de jumătate din Europa.
— Eu şef! Porc, prietenul meu! Tu...? Tu nu..., atunci mori!
Porta începu să tragă cu o mitralieră imaginară. Bătrâna scuipă la picioarele lui, se dădu un pas înapoi şi rămase acolo privin­du-ne cu ură.
— Minunat vorbeşti franţuzeşte, zise Legionarul, admirativ. Nici eu nu mă descurcam mai bine.
— Ei, cred că-i destul de bine, recunoscu Porta cu modes­tie. Când faci parte din trupele de invazie, cred că trebuie să încerci să stăpâneşti limba locului.
— Sunt întru totul de acord, zise Legionarul cu o mutră se­rioasă.
Gregor întrerupse discuţia, în timp ce urmărea atent ce se pe­terece pe stradă.
— Uşurel! O s-avem necazuri.
Porta îşi scoase imediat revolverul. Micuţul se juca deja cu tăişul cuţitului pe care-l păstra tot timpul în buzunar. Necazurile se apro­piară, în persoana a doi tineri, amândoi în jur de 20 de ani, mergând umăr la umăr, cu mâinile vârâte în buzunare — semn clar al vre­murilor pe care le trăiau. Legionarul le tăie suav calea.
— Bonsoir, messieurs. Ou allez-vous? (Bună seara. Încotro?)
— Prendre l'air. Cest défendu? (Să luăm aer. E interzis?)
— Pendant le couvre-feu, oui. (După ora stingerii, da).
Cei doi tineri ne priveau, neştiind ce să facă. Porta trase piedica revolverului, pentru orice eventualitate.
— Ei? zise blând Legionarul.
Deodată se auziră paşi care mărşăluiau. Cizme grele pe cal­darâm. Voci aspre care vorbeau germana.
— Patrulă! şuieră Barcelona.
Ne îngrămădirăm în cadrul uşii. Dacă o patrulă ne surprindea cu o asemenea captură, n-aveam de ales, trebuia să-i împuşcăm. Cei doi puşti se înghesuiră împreună cu noi, la fel de dornici să nu fie văzuţi. Baborniţa se sufoca pe undeva printre noi, cu mâna Mi­cuţului peste gură. Legionarul îşi scoase puşca de pe umăr şi stătea pregătit să tragă o rafală în prima persoană care ar fi încercat să intervină.
Patrula ajunse peste drum de noi. Erau opt, purtând obişnuitele căşti de metal şi insig- nele în formă de semilună. Aveau în frunte un Oberfeldwe­bel. După cum arăta, părea să n-aibă linişte dacă îi trecea o noapte fără să fi lăsat în urmă măcar două cadavre.
Patrula trecu fără să observe nimic şi Porta mângâie cu dragoste capul porcului ucis.
— N-am nici o îndoială, prietene, zise el, ăştia ar da oricât să pună mâna pe tine, grăsanule!
Legionarul se întoarse către cei doi. În panica generală, îşi scose­seră revolverele. Asta nu era o surpriză pentru noi: ştiam că trebuie să aibă. Dar ceea ce prezenta interes era că aveau nişte „P-38" — revolverele folosite în armata germană.
— Frumoase arme aveţi aici, remarcă Legionarul. De unde le-aţi cules? Dintr-un magazin de jucării?
— Le-am găsit.
— Nu mai spune! Legionarul ridică din sprâncene. Sunteţi siguri că nu vi le-a adus Moş Crăciun? Am aflat că sunt foarte la modă acum.
— Şi ce-ţi pasă de unde le avem? întrebă tânărul, sfidător. Ce ai de gând să faci? Să alergi la Gestapo? râse el. Nu prea cred! Nu eraţi chiar dornici să daţi peste patrula aia, aşa-i?
Legionarul se repezi la el şi-l luă de guler.
— Încă o vorbă din asta, amice, şi ajungi în cer.
— De ce nu ne descotorosim de ăştia doi, ca să terminăm treaba? zise nerăbdător Micuţul, jucându-se cu cuţitul.
Celălalt tânăr, care nu vorbise până atunci, înaintă şi-şi ridică mâinile împăciuitor.
— Nu credeţi că e cazul să terminăm cu duşmănia asta?
În germană. Cu accent hamburghez. Zâmbi când văzu cum ne holbam la ei.
— Da, sunt de-al vostru. Aşa că nu văd de ce să ne cer­tăm. Ce faceţi voi aici — se uită în jos spre masa enormă de carne roz — este complet ilegal şi v-ar putea costa viaţa dacă sunteţi prinşi. Pe de altă parte, eu sunt în aceeaşi situaţie. Am dezertat din armată. Asta m-ar putea costa pe mine viaţa. Aşa că suntem chit, nu? Şi, apropo — adăugă el — pe mine mă cheamă Carl. El e Fernand.
— Aşa, va să zică, zise Legionarul îngustându-şi ochii. Deci, eşti dezertor.
— Dezertor şi sabotor! Heide se îndreptă spre ei într-una din înfăţişările lui amenin - ţătoare. Ştii ce facem noi cu de-ăştia ca voi? Ce-aţi făcut şi voi cu patru din oamenii noştri ieri. Au fost împuşcaţi cu un „P-38" şi abia acum îmi dau seama...
— Niciodată n-am tras într-unul de-ai voştri, zise iute Carl. E un lucru pe care nu l-aş putea face, îţi spun clar asta.
— Te aştepţi să cred în cuvântul unui dezertor?
— Ajunge! zise tăios Legionarul. Îl împinse de o parte pe Heide şi se întoarse către Carl. În orice caz, aş vrea să ştiu ce faceţi voi pe-aici la ora asta?
Carl ridică din umeri.
— Treburi... Ştii cum e.
— Hm. Şi să zicem că vă lăsăm să plecaţi liniştiţi,după cum vreţi voi. Cine ne garan- tează că n-o să alergaţi la prima patrulă care vă iese în cale?
Carl începu să râdă.
— Cred că glumeşti! Chiar credeţi că ne-am risca pielea pentru un porc nenorocit? Ce mă interesează pe mine, chiar de-aţi înjunghia o mie de porci? Nu, prietene. Cu ea — făcu un semn către bătrâ­nă, pe care o uitaseră în învălmăşeala generală — cu ea trebuie să aveţi grijă. Ea o să înceapă să bârfească cu vecinele prin piaţă şi numaide - cât noutatea o să facă înconjurul Parisului. Dacă aş fi În loccul vostru, aş ucide-o. Viaţa nu face doi bani în zilele as­tea, nimeni n-o să-i simtă lipsa.
Bătrâna se lipi de zid, tremurând.
— Termină cu clănţănitul! tună Legionarul. Ce-ai? S-a atins ci­neva de tine?
— E portăreasa de vis-a-vis, zise Fernand. N-are ce căuta pe-afară acum, în toiul nopţii. De câteva săptămâni ne tot gândim să ne descotorosim de ea.
Bătrâna ţipă şi se aruncă gemând la picioarele lui Porta, în­conjurându-i gleznele. Legionarul o apucă de umeri şi o trase în sus.
— Ascultă aici, femeie. Trebuie să-ţi ţii gura dacă vrei să mai trăieşti, O.K.? O sin - gură vorbă şi eşti terminată. Şi nu uita că de-aici încolo eşti pe listă. Ai înţeles?
Bătrâna se topi într-o clipă peste drum, spre casa ei.
Carl şi Fernand ne însoţiră până la capătul străzii.
— Cum dracu credeţi c-o să ajungeţi cu enormitatea asta? în­trebă Fernand. Nu e chiar un lucru care să nu-ţi sară în ochi, nu-i aşa? N-o să puteţi niciodată să treceţi Sena cu el. Toate podurile din Paris sunt păzite.
Mai sperasem ca micul pod Notre-Dame să fie uşor de tre­cut, dar se vedea treaba că ne trezisem prea târziu.
— Acum o jumătate de oră nu era nimeni acolo! se plânse Bă­trânul cu amărăciune.
Fernand dădu din umeri.
— Vă înşelaţi. Sau a fost o capcană. Puteţi să vă convingeţi sin­guri.
Se zăreau doi poliţişti înarmaţi care păzeau malul celălalt al râului. Stăteam acolo încruntaţi, când din spatele nostru auzirăm cum se apropia un Kübel.
— Ascundeţi porcul! şuieră Günther.
Dintr-o singură mişcare Barcelona şi cu mine răsturnarăm bi­cicletele şi porcul zbură peste gardul viu, în grădina de la Saint-Julien-le-Pauvre. Se auzi un răcnet speriat de cealaltă parte a gardului. Porcul căzuse peste doi vagabonzi care dormeau şi care deja fugeau cât îi ţineau picioarele pe o stradă laterală. Fără îndoială era pentru prima dată în viaţa lor când le cădea în cap mana ce­rească, dar fuseseră prea înspăimântaţi ca să profite de ea.
Stăteam înţepeniţi la capătul podului de aproape o oră şi nu eram în stare să găsim o soluţie. Heide repeta cu încăpăţânare, că de la început, nu trebuia să ne băgăm în treaba asta. Bătrânul bom­bănea ca de obicei pe sub mustaţă, iar Fernand subliniase de cel puţin o sută de ori că fiecare pod din Paris era păzit şi că lucrul era imposibil de făcut.
— N-am putea să înotăm? sugeră Porta.
— Şi să tragem porcul după noi?
— Dă-l încolo de porc, se oţărî Bătrânul. Nu merită atâta bătaie de cap.
Începu să se ciondănească cu Porta.
— Unul dintre noi ar putea să traverseze înot şi să aranjeze gărzile, zisei eu şi privii cu înţeles spre Legionar, care era adeptul acestui soi de treburi.
— Dacă cineva ucide pe împuţiţii ăia, izbucni Heide, o să ne rupem gâturile cu toţii.
— Şi atunci ce propui?
— Să ne descotorisim de porc.
— Să ne descotorisim de porc?! repetă Porta, ameninţător.
— Exact asta am spus. Să aruncăm porcul. V-am spus de la început că trebuia să avem un plan, dar ca de obicei, n-am fost luat în seamă. A, nu, au zis ei, acţionăm după ureche. S-o lăsăm în plata Domnului. Ce să ne mai încurcăm cu vreun plan. Şi uite ce s-a întâmplat. S-a întâmplat exact ce-am zis eu. Am rămas în­ţepeniţi cu porcul în mijlocul Parisului...
— Hei, unde s-a dus Micuţul? întrebă Barcelona, încercând să creeze o diversiune.
— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, zise Bătrânul. De la început nu trebuia să facem asta.
— Exact ce am spus eu tot timpul, dar pe mine nu mă ascultă nimeni, niciodată. Dacă voi aţi ţine din când în când seama de ce spun eu...
— E limpede, declară Fernand, de parcă tocmai s-ar fi întors cu veşti, că n-au de gând să lase nici un singur pod nepăzit. Nu sunt ei proşti. Dacă laşi unul, e ca şi cum le-ai lăsa pe toate. Ai trafic ilegal pe-acolo toată noaptea. E chestie de bun simţ...
Şi discuţia continuă, din ce în ce mai aprinsă. Cred că nimeni dintre noi n-a observat întoarcerea Micuţului, până când a apărut aruncând ceva în mijlocul nostru cu un "Ha !" sonor, plin de sa­tisfacţie.
— Ce-i asta? zise posomorât Bătrânul.
Micuţul ne oferi un zâmbet de proprietar.
— A ce seamănă?
Îl privirăm cu atenţie şi Bătrânul ridică din umeri cu indiferenţă.
— Un sicriu.
— Ai ghicit-o din prima! E un sicriu. Un sicriu de băgat porci în el.
Ce era al lui, era al lui. Nu prea avea el creier, dar acum venise cu o idee trăsnet.
— De unde dracu ai făcut rost de el? întrebă admirativ Legionarul.
— Oh, pur şi simplu l-am săltat. Mă plimbam prin jur, căutând ceva care să ne fie de folos, şi am zărit sicriul ăsta în curtea unui antreprenor de pompe funebre. Aşa că l-am luat şi l-am adus aici.
— Dar o să-ncapă porcul? am zis eu, neliniştit.
Porcul încăpu de minune. Îl băgarăm înăuntru, puserăm capacul, ne luarăm rămas bun de la Carl şi Fernand şi o pornirăm în pas de înmor­mântare peste pod. Gărzile răma - seră respectuos în poziţie de drepţi când trecurăm prin dreptul lor. Porta se folosi de ocazie să-şi dezvelească unicul dinte şi să lase câteva lacrimi să-i curgă pe obraz.
Se lumina de ziuă şi Parisul se trezea. Cum mergeam aşa cu sicriul, eram însoţiţi de priviri de simpatie şi compătimire. „Haină Roşie" împreună cu Janette ne aşteptau în bistrou, dar la vederea sicriului, Janette scoase un ţipăt şi se repezi în bucătărie. Chiar şi „Haină Roşie" se arătă puţin încurcat.
— Un accident? zise el.
Ne numără şi fruntea i se încreţi a mirare.
— Păi, sunteţi toţi...
— Ne-am gândit să fim pregătiţi!
— Păzea, zise Porta, în timp ce trânteam sicriul pe podeaua bucătă­riei. Se întoarse către Bătrân. Cum se numea porcul ăla de demult?
— Al cui porc? întrebă răbdător Bătrânul.
— Al zeilor. Odin şi Thor şi toată gaşca.
— Habar n-am.
— Odin, îl informă Barcelona. Odin era ăla cu porcul! Cum se numea?
— Asta aş vrea să ştiu. Cum se numea?
Nimeni nu ştia. Întrebarea făcu turul şi se întoarse la Porta, care să căznea să-şi amintească dacă porcul era al lui Odin, al lui Freya sau al lui Thor. Micuţul ieşi afară în stradă şi se apucă să întrebe trecătorii şi curând un întreg grup de străini discutau problema.
— Trebuie să ştie cineva, zise Porta.
— Poliţia, zisei eu. Încearcă la poliţie.
Legionarul puse iute mâna pe telefon. Vorbi foarte politicos şi chiar se scuză, dar auzirăm cu toţii valul de înjurături de la celălalt capăt al firului.
— N-am vrut să vă supăr, zise împăciuitor Legionarul.
— E un idiot, care vrea să ştie numele unui porc celebru, se auzi prin telefon o voce, care-i explica colegului.
Şi auzirăm şi răspunsul, slab, dar clar:
— Singurul porc celebru pe care-l cunosc se numeşte Adolf!
Pe urmă am încercat la Feldgendarmerie. Alte înjurături, însoţite de data asta cu ameninţări de arestare. Încă nu găsisem răspuns când, peste o oră, părăseam bistroul, lăsând porcul în grija Janettei.
Ajungând în Place Clichy, am fost opriţi de o patrulă. Ne cerură actele — mai mult din automatism — dar era clar că nu-i interesau.
— Aş vrea să vă-ntreb ceva, zise şeful patrulei, aplecându-se confidenţial către noi. Îl cunoaşteţi pe tipul ăla de i se zice Odin? Ştiţi că avea un porc?
Făcurăm semn că da, dar ni se tăiase respiraţia.
— Ei, ştiţi cumva cum îl chema?
Regretarăm că suntem atât de neştiutori.
Peste o jumătate de oră eram înapoi la cazarmă. Stupefiaţi, constatarăm că nimeni nu dormea. Erau cu toţii prea ocupaţi cu discuţiile despre porci.
— Hei, voi de colo! Un ofiţer ne făcu semn cu mâna. Nu vi se întâmplă să ştiţi cum se numea porcul ăla de era al lui Thor? Avem aici o mică dispută. Vrem să ne lămu - rească cineva, dacă ştie.
Se pare că nimeni în tot Parisul nu ştia. Eu n-am aflat nici până în ziua de azi.

(va urma)