Horia Sima
Intrevederea cu Ghelmegeanu
Intr-adevar, asa cum mi-a spus Generalul Bengliu, Mihail Ghelmegeanu, Minis- trul de Interne, a venit într-o goana la Inspectoratul de Jandarmi pentru a-si vedea prizonierul. Trebuie sa fi fost între opt si noua, destul de dimineata pt. a-si tulbura odihna un ministru. Asta înseamna ca toate ierarhiile Statului, înce - pând de la umilul sef de post din Clopodia pâna la Rege erau în stare de alarma.
Nici nu sfârsisem bine vorba cu Generalul Bengliu si se anunta sosirea ministrului. Eu ramân în cabinet, în timp ce Bengliu iese în hol si-l primeste. Dupa ce-l introduce, Generalul se retrage, facând o adânca plecaciune. Ghelmegeanu trece prin birou si-mi face semn sa ies în fata lui. Fara sa ma între be nimic, vad ca ia o atitudine martiala si începe o peroratie pe un ton grav, ca si cum ar fi fost finalul unui discurs:
– Pe mine nu ma poate intimida nimeni. De când am luat în primire acest post, am îmbracat camasa mortii, cum spunea Tudor Vladimirescu. Sunt din Oltenia, sunt neam de panduri, din satul Ghelmegoaia, de unde îsi trage originea Domnul Tudor.
Se plimba agitat, de-a lungul mesei, gesticulând si apasând cuvintele:
– Sa nu crezi ca-mi este frica de D-ta si echipele D-tale.
– Dar, Domnule Ministru, încerc sa-l potolesc, nu va ameninta nimeni. Nici o echipa nu e pe urmele D-voastra.
– Lasa ca va stiu eu. Atunci pentru ce ai venit clandestin în tara?
– Pentru a împiedica sa se continue politica externa funesta de pâna acum. Consecintele vor fi tragice atât pentru tara cât si pentru Rege.
– Cum întelegi D-ta sa împiedici continuarea politicii externe de pâna acum?
– Prin orice mijloace.
– Chiar omorând pe Rege?
– Am spus prin orice mijloace, revolutie, atentat, daca acestea erau ultimele argumente.
Domnule Ministru, vreau sa va precizez ca scopul expeditiei noastre de acum nu a fost razbunarea, cum probabil credeti, ci un scop strict politic, de politica externa, impus de interesele supreme ale tarii. Vedeam de la Berlin, cu îngrijo - rare si durere, cum totul se prabuseste în jurul României, toate aliantele ei. Vedeam ca va veni si rândul României sa fie sacrificata si sfâsiata între vecinii ei. Asta ne-a determinat de asta data sa luam calea spre tara si sa ne asumam aceste riscuri care m-au condus pe mine în fata D-voastra. Am crezut ca nu mai e nici un moment de pierdut, ca schimbarea aliantelor traditionale se impune verti - ginos. Vedeti ce se întâmpla pe frontul francez. De altminteri, cunoasteti pun - ctul nostru de vedere din raspunsul în scris ce l-am dat delegatilor legionari ve - niti din tara, pentru a fi înmânat Regelui. Am venit în tara, cum am putut, ca sa precipitam încadrarea României în Axa.
Ghelmegeanu s-a mai potolit. S-a asezat pe scaun si ma asculta cu atentie. Argumentul era puternic. Atacam în punctul care-i nelinistea mai mult, nu nu- mai pe el, ci toate partidele si toata tara. Criza externa se apropia cu pasi gigan- tici.
Dar din nou are un acces de furie:
– Bine, dar atunci ce-a fost cu manifestul ce l-ati semnat în 24 Martie si l-ati pre dat si guvernului german? Ati atacat regimul si pe Rege în termeni incalificabili.
– Acest manifest a fost citit si semnat de cei prezenti în sedinta de comemorare a mortii profesorului Nae Ionescu, despre care am auzit din tara ca ar fi fost otravit. Si apoi la acea data nu am avut nici o legatura cu legionarii angajati în procesul de destindere. Delegatia legionara a sosit din tara, la Berlin, abia în 24 Martie, dupa semnarea manifestului.
Ceea ce m-a izbit atunci si retin pâna astazi perfect în minte este lipsa lui de reactiune la grava acuzatie ce-o azvârleam regimului. Ma întreb pâna astazi daca stia el ceva de moartea lui Nae Ionescu?
Ma asteptam la o iesire violenta din partea lui, când un arestat ce sta în fata executiei îsi îngaduia sa faca o atare afirmatie.
In loc sa apere guvernul de aceasta acuzatie, mi-a administrat o lovitura joasa:
– Ai mâinile patate de sânge!
Cum aceasta nu avea nici o legatura cu discutia precedenta,m-am uitat la mâini, care într-adevar, aveau un aspect neplacut, brazdate de zgârieturi înca proaspe- te.
– Nu asta. Ai savârsit atâtea crime, îmi spune, azvârlindu-mi privire piezisa.
N-am raspuns nimic, caci ar fi însemnat sa irit pe un om care facuse parte din guvernul ce patronase atât asasinarea Capitanului cât si masacrele din sep - tembrie 1939.
– Sa-mi spui acuma, continua Ghelmegeanu rastindu-se la mine, ce legaturi aveti în Germania?
– Eu, personal, n-aveam nici o legatura. In cadrul Comandamentului de la Ber- lin aveam rolurile împartite. Eu ma ocupam de legaturile cu tara.
Despre ceilalti camarazi stiu ca reusisera sa patrunda în cele mai înalte sfere ale guvernului si partidului. Ciorogaru are legaturi cu Goering si foarte importante cercuri economice. Vojen, prin Generalul Gauthier, a intrat în contact cu Mare- le Stat Major. Papanace a avut întrevederi cu Schikedanz, seful oficuilui de poli- tica externa al partidului, care dubleaza si controleaza politica externa oficiala. D-l Sturdza cunoaste pe aghiotantul personal al lui Hitler. Constant e bine intro dus la Goebbels, iar parintele Dumitrescu-Borsa are relatii la Arbeitsfront, Gestapo si alte institutii ale partidului. Eu am cunoscut functionari mai marun- ti, mai ales în legatura cu actele mele.
– Dar cu Hitler?
– Nu stiu nimic. Poate D-l Sturdza.
A ramas pe gânduri.
– Ce nume purtai în Germania? ma întreaba pe un ton mai putin inchizitional.
– Aveam un Fremdenpass, pe numele de Aurel Ionescu.
– Si unde locuiai?
In Maikowskistr 2. Era locuinta mea oficiala, care figura pe pasaport. Era inutil sa neg aceste date, caci politia germana, în schimbul unor contra-servicii, informase politia româna de refugiatii legionari de la Berlin si numele sub care se ascundeau.
In Germania am facut descoperirea ca exista o internationala a politiilor, peste deosebirile ideologice.
– Bine, D-le Sima, îmi spus Ghelmegeanu pe un ton potolit, dar cu o nuanta de mare repros, ce fel de patrioti sunteti D-voastra? In timp ce Ungurii tin mobili- zate diviziile de-a lungul frontierei de vest, D-voastra conspirati contra tarii de la Berlin. Caci nu e secret pentru nimeni ca Berlinul sustine revendicarile ma - ghiare.
– Domnule Ministru, tocmai pentru asta am venit. Trebuie schimbata cât mai repede politica externa si sa ne apropiem de Puterile Axei. Odata acest acord realizat, primejdia ce se cerne asupra Ardealului va scadea din intensitate. Nu - mai sa nu fie prea târziu.
– Vom vedea. Deocamdata, D-ta vei trece la Siguranta pentru ancheta.
M-a trecut un fior. Pâna acum nu am suferit nici o ancheta propriu-zisa. Am avut mai mult discutii cu persoanele ce le-am întâlnit pe traseul Timisoara-Bucuresti. Intâlnirea cu Ghelmegeanu avea o importanta deosebita, caci iesisem de pe linia politieneasca, pentru a ma întâlni cu un membru al guvernului. Cazul meu se convertise în doua zile într-un caz politic. Cu toate ca Ghelmegea- nu s-a purtat brutal cu mine, însusi faptul ca venise sa ma vada arata încurcatu- ra în care se afla guvernul. Daca ma trimitea la Siguranta, pierdeam aceasta po - zitie privilegiata. De pe piedestalul politic, coboram în masinaria de rutina a regimului. Am încercat sa evit acest destin si în momentul când Ghelmegeanu a ridicat telefonul pentru a anunta Siguranta, am pus mâna pe mâna lui si l-am împiedicat sa vorbeasca, zicându-i:
– D-le Ministru, cu toate ca m-ati tratat cu toata asprimea, am vazut ca v-a inte- resat enorm partea politica a declaratiilor mele. Pe baza acestei constatari, îmi permit sa va fac o sugestie: nu ma trimiteti la Siguranta, pentru ca aceste discutii sa poata continua. In momentul ce voi fi transferat la Siguranta, acest lucru se va auzi, se va scrie poate si în gazete, si cum toti cei din afara cunosc metodele ce se aplica aici, se va crea în tara o tensiune care va sfarâma orice posibilitate de întelegere sau daca se va face, va avea umbrele si neplacerile ei.
– Dar ce ai vrea sa trimit la Hotel? mi-a raspuns Ghelmegeanu sarcastic. Chiar daca te-ai fi întors în tara de bunavoie si ar fi trebuit sa treci pe la ancheta.
– Nu ma gândesc la hotel. Ramân aici la Inspectorat, unde au fost gazduiti si ca- marazii mei din lagare si D-voastra sau altcineva puteti veni pentru a continua ancheta pe temele tratate astazi.
– Nu, nu se poate.
A pus mâna din nou pe telefon si a spus ceva, un consemn probabil, si apoi a sunat. A sosit Bengliu si l-a însotit pâna la usa.Când s-a întors Generalul, numai avea aerul binevoitor de dinainte. M-a primit sever. Strigatele lui Ghelemgeanu se auzisera pâna afara si el, ca om de executie, s-a simtit obligat sa ia aceeasi ati- tudine.
La Siguranta
Nici nu trecuse zece minute de la plecarea lui Ghelmegeanu si apar doi domni care ma iau de subtioara si ma coboara în curtea interioara a Inspectoratului. Aici ma urca într-o masina, iar ei se aseaza de-o parte si de alta a mea, tinându-ma strâns de brat. Nu vorbesc nimic. Soferul da drumul masinii. Iesim pe poar- ta si din Piata Victoriei o luam pe Bulevardul Bratianu. In spate observ o alta masina încarcata cu agenti. Ma uit la însotitorii mei. Unul poarta ochelari negri, un barbat în jurul a 40 de ani, cu o fata taioasa. Celalalt e un tip blând, angelic de frumos, cu ochi albastri. De la Universitate, urcam pe Bulevardul Carol spre Siguranta, care se gaseste pe Bulevardul Protopopescu. De acum trebuie sa ma astept la tot ce poate fi mai rau. Parca sunt împins într-un coridor întunecos, unde ma pândesc din toate ascunzisurile numai primejdii si de unde nu mai e scapare decât spre moarte.
Masina intra pe poarta Sigurantei, în partea unde se gaseste arestul ei. O curte înghesuita, închisa din toate partile de ziduri. De jur împrejur, niste odai la parter si etaj. Cele de jos sunt zabrelite. Sunt dat în primirea unui om uscativ, cu cute adânci pe fata si cu o privire rea. Lânga el, un alt individ înalt, osos, cu ochii injectati. Un al doilea agent, mai maruntel si îndesat, avea o figura mai bi- nevoitoare. Primii doi ma iau de brate cu putere si ma smucesc pe niste scari la etaj. Aici ma îmbrâncesc într-o camera strâmta si lunguiata, de acelea de hotel saracacios, ma trântesc pe un pat si îmi pun catusele la mâini si la picioare. Apoi se aseaza tustrei pe scaune si ma privesc cu un amestec de ura si curiozitate. Când o sa intru la moara? Când o sa înceapa bataile si schingiuirile?
Cu ochii în tavan, încep sa depan ultimele întâmplarile. Acum zece zile eram înca liber, la Ofcea. Ma bucuram cu Tomici si Petrascu, în jurul unui pahar de vin, ascultând vestile de pe front. Nici prin gând nu-mi trecea ca peste zece zile sa fiu în starea de acum, înlantuit si redus la neputinta. Nu cumva sunt prada unui cosmar? Inchid ochii si apoi îi deschid, în nadejdea ca agentii de lânga mi- ne vor disparea, trezindu-ma înalta parte. Dar nu se întâmpla nimic. Cele sase perechi de ochi nu ma slabesc. "Acum esti în puterea noastra! Nu ne scapi!" pareau ca zic.
Ma aflu pe un pat de fier, deasupra unei paturi cazone, cu o perina la cap. Pe câti legionari nu vor fi schingiuit si ucis cei de lânga mine? Parca adulmeca prada si narile lor freamata de placerea anticipata de a ma transforma într-o masa de carne. Numai sa vina ordinul! Duminica seara eram înca liber. Azi e Marti 21 Mai. Mai aveam în noaptea aceea înca o licarire de speranta, dar pute- rile m-au lasat.In 48 de ore, am trait o avalansa de întâmplari. Prins la Clopodia, dus la Timisoara, transportat la Bucuresti, confruntat cu Bengliu si Ghelmegea- nu, iar acum predat anchetei de rutina. Dumnezeu sa aiba mila de mine!
Observ ca la usa, care e întredeschisa, mai e cineva. In sfârsit îl zaresc. E un jandarm cu baioneta la arma. Sunt strasnic pazit: trei agenti cu mine în camera, un jandarm la usa, în afara de posturile fixe.
Stau singur cu gândurile mele. Nimeni nu vorbeste nimic. Ca si cum ne-am supraveghea. La amiaza, se rupe tacerea. Agentul cel uscativ, care parea a fi seful celorlalti doi, ma întreaba daca vreau sa manânc ceva. Cum nu luasem nimic în gura de aseara si emotiile consuma, am raspuns ca da. Dupa o jumatate de ora mi se aduce o mâncare gustoasa de carne cu cartofi, o bucata de pâine si o cana cu apa. Probabil fusese luata de la un restaurant din apropiere. Am mâncat cu pofta. Citisem ca nici condamnatilor la moarte nu le piere pofta de mâncare.
In definitiv ce sunt si eu? Ce sanse de scapare mai am? Mi-au dat voie sa ma scol de pe pat si sa ma asez pe marginea lui, în timp ce-am mâncat. Le-am mul- tumit si, la un semn al lor, ma trântii iarasi în pat si îndata catusele revenira la locul or cu o dexteritate uimitoare.
Ce Dumnezeu, vor sa ma tina tot timpul asa? Nu e o pozitie comoda sa stai zi si noapte trântit în pat si mereu pe spate. Incep sa ma doara coastele. Asteap- ta, flacaule, îmi zic în gând, asta e floare la ureche. Voi fi asezat în alte pozitii, si mai incomode...
Mai târziu aflai, când limbile se dezlegara, din cine era formata prima mea echipa de paza. Era comisarul Curelea din Brigada Mobila, cu doi agenti sub co- manda lui. Curelea cel mai rau, cel mai fioros, dintre comisarii de la Brigada Mobila. Nu descopereai un pic de mila în ochii lui... O privire rece, în care pâl - lpâia doar pofta de a se azvârli pe o noua victima.Agentul de lânga el, înalt, osos, cu ochii injectati, era o bruta. Daca apuc pe mâinile lor, vai de bietele oase. Celalalt cu figura de om bun, îmi surâdea din când în când. Cine stie ce crime are si el pe constiinta?
Cabinetul lui Nicki Stefanescu
Dupa masa, pe la orele doua, mi se desfac catusele si sunt condus în cabinetul lui Nicki Stefanescu. Cobor niste scari înguste, urc altele, pâna ce ajung în par - tea dinspre Bulevard a edificiului, unde sa gasesc birourile.Ma ia în primire tipu blond din masina, care, dupa felul cum trata pe însotitorii mei, parea a exercita o functiune importanta în cadrul institutiei. Acesta ma introduce în cabinetul Directorului. Când intru, descopar la birou pe celalalt personaj din masina, pur- tând tot ochelari negri, dar de culoare mai deschisa. Acesta e faimosul Moruzov, îmi zic în sinea mea, omul care detine toate secretele Statului si care, pentru a parea român, si-a luat numele de Nicki Stefanescu.
Un usor tremur se ridica din toata fiinta mea. Dar ma stapânesc si fata îmi ramâne nemiscata.Doar inima galopeaza.Stau în picioare,iar Moruzov pe scaun, de partea cealalta a biroului. Ma fixeaza îndelung. Eu nu pot sa-i urmaresc ex - presia ochilor din cauza ochelarilor întunecati. Isi examineaza dusmanul învins, înainte de a-l preda mortii. Ca Armand Calinescu, care, înainte de a-i trimite la moarte pe legionarii prinsi în Februarie 1939, Vucu, Nadoleanu, Iovu, i-a vizitat pe acei care voiau sa-l rapuna si pentru a le azvârli o ultima sfidare.
Dupa câteva minute apasatoare, îmi face semn sa ma asez pe scaunul din fata lui. Imi ofera o tigara. O iau. Asa încep toate anchetele, cu tigari si amabilitati, pentru a sfârsi cu întinsul.
– Dar ce-ai patit la ochi?
– M-au lovit jandarmii când m-au prins la Clopodia. Si îi povestesc scena.
– Dar de ce mergi asa de greu?
– Asta e o chestiune. Mi s-au umflat picioarele din cauza marsului fortat ce l-am facut de la Belgrad la frontiera.
– Uite ce e, Domnule Sima, te rog sa raspunzi la întrebarile mele fara ocolisuri si sa spui tot ce stii, caci altminteri punem ciomagul si stii ca ciomagul e mai tare decât pielea.
– Nici n-am ce ascunde, Domnule Director. Lucrurile petrecute le cunoasteti si D-voastra tot asa de bine, poate chiar mai bine. Cât priveste motivul pentru care m-am întors în tara si planurile cu care am venit,le-am marturisit clar si catego- ric D-lui Ministru Ghelmegeanu. Camarazii care m-au însotit cred ca sunt toti arestati pâna la ora actuala,iar în tara n-am ajuns sa întreprind nimic,fiind prins la câtiva kilometri de frontiera.
Vad ca se apleaca si aprinde un bec colorat, care se afla chiar pe masa lui. Probabil ca era un semnal ca sa asculte cineva conversatia. Poate de la Palat. Aceasta se întâmpla regulat când vorbeam cu el.
In continuare, am facut inventarul episoadelor legionare din perioada 1938-1939. Câteva zile în sir, dimineata si dupa masa, în biroul lui Nicki Stefa - nescu, n-am facut altceva decât sa disecam trecutul. Am parcurs, cu fel de fel de întreruperi si comentarii,momentele principale ale luptei dintre miscaresi regim
In cursul acestor reconstituiri, s-a petrecut însa ceva ciudat, care a schimbat atmosfera dintre anchetator si anchetat. Nicki Stefanescu se încalzise, se pasio - nase, dar nu pentru ancheta, al carei obiect trebuia sa fie de a smulge de la mine cât mai multe amanunte privitor la organizatia legionara, ci pentru latura mai ascunsa a acestei înclestari de moarte între Legiune si regim. Pierduse firul an - chetei, se înfunda din ce în ce mai mult în excitatia mintala ce i-o provoca un sir de întâmplari senzationale. Il interesa mai mult sa afle cum s-au strecurat prin mâna lui, el care avea conducerea suprema a operatiilor de urmarire a legiona - rilor, fie eu fie alti camarazi. El cunostea aproape tot din declaratiile facute ulte- rior de legionarii prinsi si amestecati în aceste peripetii, dar îi lipseau anumite elemente si voia sa stie exact cum s-au petrecut miraculoasele salvari. De la an - cheta am ajuns la un fel de dialog, în cursul caruia unul sau altul completam ceea ce nu stia celalalt, amanunte care dadeau un mai mare relief unei întâm - plari oarecare. Eram ca doi rivali, care întâlnindu-se pe un teren neutru, îsi ofe- rea unul altuia placerea de a-si povesti cursele ce si le-au întins reciproc.
Am fost bucuros ca ancheta aluat acest curs neasteptat, caci daca Nicki Stefanescu si-ar fi pus în aplicare avertismentul dat ca sa stiu, sub amenintarea întrebuintarii ciomagului, nu stiu câta vreme as fi putut rezista.
Fara îndoiala ca erau înca multe lucruri nestiute de el. In special ma îngri- jorau gazdele ce si-au pus viata în joc pentru noi în timpul prigoanei si mai mult decât aceasta, ofiterii cu care am avut legatura pentru lovitura planuita în febr. e 1939. Erau peste 40 de ofiteri din Capitala, de la colonei la sublocotenenti, anga- jati în actiune.
In cele patru zile de ancheta, am abordat numeroase subiecte, fara a exista o continuitate, nici chiar o ordine cronologica. Am intrat în probleme politice, problema miscarii, asasinarea Capitanului, motivatia atentatelor din Noiembrie 1938, cazul Stefanescu-Goanga,evadarile lui Vasile Christescu si Alecu Cantacu- zino, reorganizarea miscarii dupa asasinarea Capitanului, arestarile din Ianuarie 1939, laboratorul din Strada Oarca, aruncatoarele de flacari, fuga în Germania, revenirea lui Miti Dumitrescu, atentatul contra lui Armand Calinescu.
Cum si el îmi oferea informatii pe care nu le stiam, am avut mari surprize. O serie de întâmplari numai cu completarile lui apareau în toata lumina.
Erai în mâinile noastre...
In cursul acestor evocari a tragicelor întâmplari legionare din perioada 1938-1939, Moruzov, alias Nicki Stefanescu, într-un moment de sinceritate mi-a des- tainuit cea mai uluitoare aventura din viata mea de luptator în clandestinitate.
– Domnule Sima, erai în mâinile noastre. Omeneste, nu mai puteai scapa, caci toata brigada mobila, sub directa mea conducere, venise sa te prinda. Erai în mij locul nostru si doar trebuia sa ne napustim pe D-ta si sa-ti punem catusele. Si totusi ai scapat gratie interventiei idioate a unui agent. Ne-am încurcat în pro - priile noastre ite. Asa ceva nu mi s-a întâmplat în viata mea de politist. Il pri - veam nedumerit. Nu stiam la ce operatie se referea, caci atâtea patisem încât nu ma puteam fixa asupra nici uneia.
– Iti mai aduci aminte de Gheorghe Proca?
– Da, un tânar din Moldova. Bun camarad, a fost împuscat la Miercurea-Ciuc.
– Daca ai stii ca te-a tradat!
– Tradat Proca? Nu se poate! N-am nici un motiv sa-l banuiesc. Eram deosebit de legat de acest baiat.
– Vei întelege când vei afla ce s-a întâmplat pe Strada Pieptanari, în acea seara de Ianuarie.
Pentru ca cititorul sa poata urmari pe Nicki Stefanescu, sunt nevoit sa povestesc antecedentele acestui episod.Când mi-a pomenit de strada Pieptanari, mi s-a luminat toata scena din seara aceea.
Intâmplarea e în legatura cu fuga în Polonia al celui de-al doilea grup legionar, format din Nicolae Petrascu, Viorel Trifa, Titi Cristescu si locotenen - tul Anghel Dragomir.
Primul grup, constituit din Preotul Borsa, Nicolae Horodiceanu si Stelian Stanicel, parasise tara prin nordul Bucovinei, în 15 Decembrie 1938. Politia din Bucovina aflase de trecerea acestui grup si, ca urmare, întarise masurile de paza la frontiera cu Polonia. Aflând de acest lucru, am întarit si eu protectia celui de-al doilea grup. Ei vor fi însotiti de Proca pâna la frontiera si de doi ofiteri. Ofiterii la care am facut apel pentru a-i conduce au fost locotenentul Maricari si locotenentul Florin Gârcineanu, fratele lui Puiu Gârcineanu.
Gheorghe Proca era un tânar recomandat de locotenentul Anghel Dragomir. Dar cine era locotenentul Anghel Dragomir? Era fosta gazda de la Brasov a lui Alexandru Cantacuzino. Când acesta a sarit din tren, în apropiere de Brasov, si-a gasit refugiu la locotenentul Dragomir. Mai târziu si locotenentul Dragomir a fost silit sa paraseasca viata militara si sa se refugieze în clandestinitate la Bucu- resti. Prin Anghel Dragomir a intrat Proca în grupul de actiune. Era un tânar înalt frumos si foarte istet. In cursul lunii Decembrie fusese aproape nelipsit de lânga mine. L-am folosit în fel de fel de misiuni, pe care le-a adus la îndeplinire cu o arta desavârsita.
In cursa de soareci ce ni se întinse în Strada Bucovina 2, numai gratie prezentei lui de spirit am scapat sa nu fiu arestat de comisarul Borcea. Toate re- ferintele despre Proca erau excelente, atât din propria mea experienta cât si din spusele altora.
Trecerea grupului Petrascu fusese prevazuta pentru ziua de 8 Ianuarie 1939. Cel mai târziu a treia zi, Proca trebuia sa se întoarca si sa raporteze ce-a facut. Dar termenul trecuse fara ca Proca sa apara. Dupa arestarile de la începutul lui Ianuarie, dupa explozia din Strada Oarca, ma gândeam cu groaza acuma sa nu se întâmple si a treia nenorocire. In sfârsit, în 13 Ianuarie 1939, omul nostru de legatura, Dr. Borcanescu, în casa caruia ne întâlneam de obicei, îmi da de veste ca s-a întors Proca cu misiunea îndeplinita, dar ca echipa însotitoare a avut de suferit. El este urmarit si temându-se sa mai vina prin centru si-a gasit o gazda pe la marginea Capitalei, în Strada Gh. Popescu Nr.6, unde ma roaga sa-l caut, chiar asta seara. Extraordinar de fericit ca cel putin grupul Petrascu a scapat din ghearele politiei, am acceptat imediat întâlnirea propusa de Proca, fara sa ma gândesc la altceva decât la groaza ce-i intrase în oase. Cum nu stiam unde e aceasta strada si nici macar cartierul în care se afla,l-am rugat pe Dr. Borcanescu sa ma conduca pâna la noua gazda a lui Proca.
Intâlnirea fusese fixata pentru orele opt seara. Exact la aceasta ora ne aflam în fata casei de la numarul 6, din Strada Gh. Popescu.Era o ulita întunecoasa din apropierea Cimitirului Bellu. Un capat al ei cobora spre Sanatoriul de Tubercu- losi Filaret, iar celalalt urca spre Strada Pieptanari. Aceasta din urma era o stra- da mai larga si bine luminata. Incepea din fata Cimitirului Bellu, unde se aflau si statiunile terminale ale tramvaielor 12 si 20, si se prelungea pâna la marginea Capitalei.
Eu ramân la poarta si Dr. Borcanescu intra în casa pentru a-l aduce pe Proca. Dupa un minut se întoarce cu el.Ne strângem mâinile în tacere. In acel moment, Dr. Borcanescu se desparte de noi si o ia în directia Sanatoriului de Tuberculosi. Noi doi urcam spre Strada Pieptanari si când sa ajungem la încrucisare, pornim la stânga, în directia Cimitirului Bellu, cu gândul sa luam tramvaiul. Mergem la pas cum îmi era obiceiul, pentru a nu atrage atentia.
Ceea ce m-a izbit pe Strada Pieptanari, la ora aceea si cu frigul acela, era neobisnuita miscare de oameni. De-o parte si de alta a strazii, pe trotuare, vazui pâlcuri de oameni.Câte doi, câte trei,fie ca stateau pe la colturi fie ca se plimbau. Ceva mai departe, dam de o masina oprita. Doi indivizi erau asezati sub roata, reparând ceva, în timp ce alti doi sedeau în masina. Ce sa fie?
Din fata noastra se apropie o pereche de domni. Din spate parca ne urmarea o alta pereche. Trecem de masina fara sa ni se întâmple nimic. Nu suntem opriti nici de perechea ce venea spre noi.
Desi nu ni se întâmplase nimic, nelinistit de animatia ce-o arata aceasta strada îndepartata de Centru, într-o seara geroasa de iarna, cum trecem de masina, îl iau pe Proca de brat si traversam strada pe trotuarul celalalt. Dar în loc sa ne continuam drumul spre statiunea de tramvai din fata Cimitirului Bellu, o luam înapoi pe Pieptanari, în directia de unde am venit.Nu observ nici o miscare sus- pecta. Lumea de pe strada fumeaza, gesticuleaza si se plimba fara sa ne dea aten- tie. "Poate nu e nimic, zic lui Proca, o simpla închipuire,dar ca masura de preca- utiune hai sa disparem din acest loc populat". Mergem pe Pieptanari cu acelasi pas agale, fara sa fim deranjati de nimeni, pâna ce dam de o strada la stânga. O luam pe ea cu gândul sa iesim de pe artera principala. Dar strada nu se lungeste mult. La stânga se deschide o alta strada, paralela cu Pieptanari. Apucam pe ea în speranta ca ne vom putea pierde urma. Dar ajungând la capatul ei, constatam ca se înfunda din nou în strada Pieptanari,printr-un apendice paralel cu primul. La capatul stradutei care da în Pieptanari, vedem doua persoane sub lumina unui felinar. Ne întoarcem pâna la capatul celalalt si prim spre Pieptanari. Si aici descoperim doua umbre. Eram prizonierii unui sistem de strazi în patrulater si nu ne puteam misca decât în marginile lui. O luam iar înapoi si nestiind ce sa facem, intram într-o curte, cu gândul sa ne prefacem ca întrebam de cineva. Poarta e deschisa, dar geamurile de la casa nu sunt luminate. Probabil stapânii nu sunt acasa. Nici latrat de câine nu se aude. Batem la usa. Nici o miscare. Batem la geam. Nu raspunde nimeni. Ce sa facem? Parca nu m-as întoarce nici în strada. Riscam sa atragem atentia vecinilor, caci cine se plimba la ora asta în frig si în noapte? Nu ne ramâne decât un singur drum: trebuie sa mergem înain- te. In fata noastra, lipit de curte, se ridica un zid înalt. Nu stim ce e dincolo. Poate o strada sau o alta curte. Ne cataram pe niste cotete si ne urcam pe zid. Facem zgomot din cauza tinichelei de pe acoperisul lor. Câinii mahalalei ne-au simtit si încep sa latre.E un cor infernal pe toate glasurile.Numai sa nu iasa veci- nii din casele alaturate, unde se vede lumina. Intr-un efort disperat ajungem pe muchia zidului si, în latratul de câini, coborâm de partea cealalta. Stam pititi o clipa si scrutam locul. Respiratia ni se taie.
Am ajuns în tovarasia mortilor. Suntem într-un cimitir. Sarim si ne ascundem îndaratul unei pietre funerare. Ce aventura fara sens! Ne-am speriat ca niste prosti de niste oameni care se plimbau pe strada fara nici un gând rau. Uitându-ne la inscriptiile de pe morminte, mai descoperim ca ne aflam într-un cimitir evreiesc. Nu putem înnopta aici. Dupa ce s-au potolit câinii, ne ridicam înceti - sor si o luam pe aleea principala. La capatul ei, descoperim o poarta. Poarta e în tredeschisa. Un om statea proptit de ea si fluiera a urât.Nu mai putem da înapoi. Ne-a auzit si a întors capul spre noi. Probabil e paznicul cimitirului. Iesim pe lânga el si îi dam buna seara. Ne zice "noapte buna", fara sa ne întrebe ce cautam în cimitir la ora aceea. O fi crezut poate ca am fost pe la cineva. Poate e o casulie în cimitir, unde locuieste el sau altcineva.
Convins ca n-a fost nimica, ca am cazut victima unei banuieli neîntemeiate, îndata ce iesim din cimitir, îl iau pe Proca de brat si ma îndrept spre statiunea de tramvai din fata Cimitirului Bellu. Dar el atunci cu o energie feroce ma opres te sa mai fac un pas, strigându-mi din toate puterile:
– Nu, Domnule Comandant, nu e bine. Trebuie sa disparem din acest loc. E întesat de agenti. Eu, nu si nu. Ma lupt cu el ca sa-l târasc spre tramvai.
– Ne-am facut naluci, îi spun. E lume pasnica ce se plimba pe strada. Hai spre tramvai. Sunt obosit. Vreau sa ajung acasa sa ma culc. Bine ca ai scapat.
Din nou proteste disperate. Sa nu mergem la Cimitirul Bellu, sa nu mergem la tramvai. Ne prind. Cu parere de rau cedez insistentelor lui si o luam în direc- tia opusa Cimitirului Bellu, pe soseaua Bucuresti-Oltenita. Contaminat de pani- ca lui, mai mult alergam decât mergeam. Dupa vreo trei sferturi de ora de mars fortat, ne oprim. Nu puteam merge pâna la capatul soselei, caci pe acest drum nu ne întoarcem în oras. Ne hotarâm sa taiem locul viran din stânga, în asa fel încât ocolind Cimitirul Bellu, sa ajungem dincolo de el, undeva pe Calea Serban Voda, si de aici sa luam tramvaiul. Dar dupa câteva sute de metri, numai putem înainta. Simtim terenul moale si lunecos sub picioare.
Pe acest câmp se depozitau gunoaie si eram în primejdie sa ne frângem gâtul sau sa ne înfundam în gramada de gunoaie.Ne întoarcem si,în lipsa de alt- ceva mai bun, ne continuam drumul pe sosea, spre iesirea din Capitala.
De când tot umblam trebuie sa fi trecut vreo doua ore. Ne uitam la ceas. E trecut de zece. Trebuie sa ne întoarcem, caci altminteri nu mai apucam tram- vaiul. De asta data Proca nu se mai opune. S-a convins si el, probabil, ca ne-am speriat degeaba. Pâna când ajungem la statiunea de tramvai din fata Cimitirului Bellu, se face ora 11. Locul e pustiu. Nu se observa nici o miscare. Disparuse si lumea de pe Strada Pieptanari, pe care o puteam contempla departe, caci cadea perpendicular pe sosea. Tramvaiul se pune în miscare. Respiram usurati. Nici la statiile urmatoare de pe Calea Serban Voda nu se urca nici o mutra suspecta. Intram în oras. De abia atunci se lumineaza la fata Proca,îsi reia aerul lui degajat si vesel si începe sa-mi povesteasca ce s-a întâmplat în Bucovina. Au fost sur - prinsi de jandarmi tocmai în momentul când grupul era pe punctul sa treaca. Petrascu si însotitorii lor au rupt-o la fuga în directia granitei poloneze, au tre - cut un râu prin apa pâna la brâu, si numai cu mare greutate au ajuns de partea cealalta. Atunci furia urmatorilor s-a descarcat contra însotitorilor. Dupa câte stie el, cei doi ofiteri nu au avut nimic de suferit. Din respect fata de uniforma, jandarmii nu au cutezat sa-i aresteze sau sa-i chestioneze.
Si asa a ramas el singur victima. De la frontiera a fost transportat de urgenta la Siguranta din Bucuresti, unde a început ancheta. A fost groaznic chinuit ca sa spuna unde e "Comandamentul". Nemaiputând rabda, a spus sa fie condus în fata lui Nicki Stefanescu, caci vrea sa declare. Dar pe drum s-a întâmplat minu- nea. Poarta Sigurantei era deschisa si profitând de un moment de neatentie al agentului care îl însotea, a fugit în strada. S-a dat alarma. un stol de agenti s-a luat dupa el, dar fiind iute la picior, si-a pierdut urma. Eu îl priveam cu admira- tie si nu mai puteam de bucurie.
Când am trecut cu tramvaiul dincolo de Dâmbovita, ne-am coborât si apoi mi-am luat ramas bun de la Proca,cu gândul sa ma duc la gazda mea, unde nicio data nu aduceam pe nimeni. Dar Proca nu voia în ruptul capului sa se desparta de mine. El nu are unde sa doarma, îmi spune. A fost silit sa declare locuinta lui si nu stie alta unde sa se duca. Casa din Strada Gh. Popescu nu-i mai pare sigu - ra, dupa ce le întâmplate asta seara. Atât de mult s-a rugat sa-l iau cu mine încât pentru prima oara am facut imprudenta sa-mi descopar ultimul meu refugiu.
Aceasta a fost întâmplarea cu Proca din noaptea de 13 Ianuarie 1939. Eu eram ferm convins pâna ce nu m-am aflat fata în fata cu Nicki Stefanescu ca pe strada Pieptanari nu s-a petrecut nimic deosebit. Dupa atâtea patanii, nu e de mirare ca imaginatia noastra, excitata de primejdiile trecute, sa descopere în fie- care colt de strada un agent.
Spre marea mea uimire, am aflat din gura lui Nicki Stefanescu lucruri pe care nu le-as fi putut nici macar banui. Partea oculta a întâmplarii de pe strada Pieptanari schimba toata perspectiva. Strada era întesata de agenti, iar eu scapa- sem din mâinile lor printr-o interventie providentiala. Si aceasta fara ca sa fiu macar constient de gravitatea primejdiei.
Proca într-adevar fusese prins pe frontiera si adus la Bucuresti. A fost supus la torturi. A vorbit de locotenentul Maricari si de Florin Gârcineanu. Dar Nicki Stefanescu cerea Comandamentul. Cine a organizat expeditia?A vorbit de mine. Atunci a fost pus sa aleaga: sau ma denunta sau va fi omorât în batai. Groaznic de chinuit, n-a mai putut rezista.
De aici înainte Proca mi-a dat o versiune falsa a celor întâmplate. N-a fugit, cum spunea el, de la Siguranta, ci a consimtit sa ma predea. Cum nu-mi cunos- tea domiciliul, au facut împreuna planul cum sa ma captureze. De alta parte, Proca nu voia sa se afle ca el este denuntatorul. Trebuia imaginat ceva ca din toata afacerea asta el sa iasa fara pata. Atunci a simulat chemarea mea prin Dr. Borcanescu, într-o strada de la marginea Bucurestilor, pentru ca sa faca plauzi- bila versiunea evadarii lui de la Siguranta si teama lui de urmarire. Daca eu ca - deam, nu el era responsabil, ci reteaua de agenti care i-au descoperit refugiul. Odata cu chemarea mea în Strada Gh. Popescu, a fost concentrata toata brigada mobila pe Strada Pieptanari. Asa se explica multimea de oameni ce-am întâlnit-o pe aceasta strada la ora aceea. Capturarea mea trebuia sa se întâmple pe Strada Pieptanari, în dreptul masinii. Si acum sa ascultam "depozitia" lui Nicki Stefanescu:
– Domnule Sima, te înseli asupra lui Proca. Te-a predat si erai în mâinile noas - tre. Trebuia doar sa sarim pe D-ta si sa te dezarmam. Stiam ca porti revolver si vei trage. Voiam sa te prindem viu, ca sa scoatem de la D-ta toata reteaua tero- rista. Oamenii ce i-ai vazut plimbându-se sau stând prin colturi era tot efectivul brigazii mobile, 40-50 de oameni. Eu conduceam operatiile. De la intersectia strazii Gh. Popescu cu Pietanari pâna la Cimitirul Bellu se desfasurase în ordine de bataie toate fortele noastre. Daca ai fi scapat de unii si ai fi încercat sa fugi, ai fi dat de altii. Nu mai era posibila scaparea.
Imi reamintesc scena si un tremur se ridica din toata fiinta. Parca traiesc acum acel moment de primejdie, de care atunci nu mi-am dat seama.
– Cum de nu m-ati prins?
– Sa vezi. D-ta cu Proca ati venit pe Pieptanari si va apropiati de masina. Ca sa nu trezim banuielile, doi agenti se prefaceau ca repara ceva sub roti... Comisarul Manaila era gata sa se repeada la picioarele D-tale, ca sa te trânteasca la pamânt si sa îti puna catusele. In acel moment noi toti eram pregatiti sa sarim D-ta. Dar ce s-a întâmplat? Un tâmpit de agent din perechea din spate i-a facut semn lui Manaila cu mâna ca nu esti D-ta! Manaila, avertizat de acest agent, v-a lasat sa treceti.
– Bine, întreb eu nedumerit, dar comisarul Manaila îl cunostea pe Proca. Cum de ne-a lasat sa trecem?Proca s-a tinut de cuvânt si m-a dat pe mâinile d-voas tra. Putea sa-si dea seama ca persoana ce se afla cu Proca sunt eu.
– Proca ne spusese ca D-ta vei veni la locul de întâlnire cu Dr. Borcanescu si ni l-a descris pe acesta ca pe un tip maruntel, slabut, cu ochelari. Agentii erau pre- gatiti sa sara pe perechea în care figura Dr. Borcanescu. Agentul din spate, care a facut semn lui Manaila sa nu va atace, cunostea pe Proca, dar si-a închipuit ca acesta e în tovarasia unuia dintre ai nostri, în asteptarea perechii celeilalte. Te-a confundat pe D-ta cu un agent. Plecarea lui Borcanescu a înlesnit frauda. Noi nu te cunosteam pe D-ta si de aceea trebuia sa ne orientam dupa unul mic, slab, cu ochelari, în tovarasia caruia trebuia sa vii la locul de întâlnire. Proca a fost corect cu noi si numai gestul acelui tâmpit de agent te-a scapat.
Asa ai scapat, D-le Sima. Dar acum îmi dau seama ca a fost un semn al destinului. Daca te-am fi prins atunci, terminam cu Garda de Fier.
– Pai acum, tot am cazut, zic eu cu tristete.
– Da, dar acum împrejurarile sunt altele. Nu mai avem libertatea de atunci...
– Bine, dar atunci de ce l-ati împuscat pe Proca, daca el si-a tinut cuvântul si m-a dus la locul fixat de D-voastra?
– Pentru ca n-a fost loial mai departe. Vazând miraculoasa D-tale salvare, s-a trezit în el din nou legionarul. Trebuia ca a doua zi chiar sa vina la Siguranta, sa explice ce s-a întâmplat ca sa-ti întindem o cursa.
– Pâna la urma l-ati prins din nou si atunci v-a servit iarasi, caci ultimul meu domiciliul numai el îl stia.
– L-am prins. Când a fost din nou în mâinile noastre, a strigat: "Stati, nu ma ba- teti, ca spun unde e Sima". Iar erai în mâna noastra si iar a intervenit destinul. In seara când trebuia sa te calcam în casa din Strada Câmpului, D-ta ai luat trenul spre Arad. La ora opt seara ai plecat D-ta si îndata dupa miezul noptii,când cre- deam ca te-ai asezat în pat si dormi, am blocat toata strada. Dar pasarea fugise din cuib. Câteva ore de diferenta te-au salvat.
Atentatul din Noiembrie
Dupa încheierea acestui episod, îmi spune Nicki Stefanescu:
– Bine, D-le Sima, sa trecem acum la o alta chestiune.
Se duce la un dulap si scoate un dosar voluminos. Ia din dosar o foaie si începe sa citeasca toata seria atentatelor savârsite de legionari în noiembrie 1939. Probabil ca întreg dosarul continea actele referitoare la aceste atentate.
La data cutare, o bomba la sinagoga din Alba-Iulia; la data cutare, arde o fabrica de cherestea în Bucovina; si asa mai departe, culminând cu atentatul de la Teatrul Evreiesc din Timisoara.
– Cine le-a ordonat?
– Comandamentul legionar din prigoana, care, la vremea aceea, se compunea din Vasile Christescu-sef, Preotul Dumitrescu-Borsa, eu, Papanace, Petrascu si Alexandru Cantacuzino.
– Si, D-ta, ce misiune îndeplineai în cadrul acestui Comandament?
– Eu eram omul de legatura pe teren. Eu transmiteam echipelor ordinele Comandamentului. Venind din provincie si nefiind cunoscut de politia Capita- lei, puteam circula liber. Ceilalti traind la Bucuresti, trebuia sa stea ascunsi.
– Si Codreanu stia de acestea?
– Asta nu pot sa va spun. Vasile Christescu mentinea contactul cu Corneliu Codreanu prin Doamna Codreanu.
– Bine, dar atunci ai putea sa îmi spui care a fost ratiunea acestor atentate? Pentru ca s-au savârsit aceste atentate si de ce contra evreilor?
– Comandamentul legionar a ajuns la concluzia ca conducerea evreilor din România este responsabila de prigoana, prin influenta ce-o exercita asupra Rege lui, Doamna Lupescu.
Lovind în evrei, voiam sa azvârlim oprobiul opiniei publice asupra lor, indicându-i autorii din umbra ai suferintelor ce le îndura legionarii. Descope- rite planurile conducerii evreiesti si dându-si seama conducatorii ce riscuri ar atrage asupra populatiei evreiesti în eventualitatea unei schimbari interne, sub presiunea evenimentelor internationale, speram ca tocmai din sânul lor sa se produca o reactie, care sa determine, pe aceleasi canale, o revizuire a procesului Codreanu. Era o amenintare actualizata prin aceste atentate. "Stim cine sta în spatele acestei prigoane. Nu va ascundeti si daca mai întindeti coarda sau încer- cati sa suprimati pe Corneliu Codreanu, trebuie sa va asteptati la razbunare".
– Nu înteleg atunci de ce ati tras în Stefanescu-Goanga?
– E unicul caz care nu ne apartine si nu a fost ordonat de Comandament. A fost o initiativa locala. Am aflat întâmplator cu doua zile înainte, de ceea ce se prega- teste. Cu mare greutate am gasit un curier, un student, si l-am trimis la Cluj, cu ordinul sa opreasca executia atentatului contra lui Stefanescu-Goanga. Curierul a ajuns la vreme, în dimineata zilei, dar, dupa spusele ulterioare ale lui Lauren - tiu Veres, responsabilul de pe atunci al organizatiei clandestine din Cluj, nu ar mai fi avut timp sa avizeze echipa.
– De ce ati recurs la violente? Nu aveati alte cai, politice, la dispozitie, pentru a cere revizuirea procesului?
– Le-am folosit si pe acestea,dar fara rezultat. Atât în vara, dar mai ales în cursul lunilor septembrie-octombrie 1938, am desfasurat o intensa activitate politica.
– Pe cine ati vazut? Cu cine ati luat contact?
– Mai întâi,pe D-l Vaida Voevod.El a fost solicitat de Valeriu Cârdu sa ia apara- rea lui Corneliu Codreanu. D-l Vaida a plâns pe umerii lui Cârdu, dar nu a facut nimic. Apoi, prin Generalul Moruzzi, Vasile Christescu a trimis un memoriu Regelui, în care azvârlea raspunderea celor întâmplate asupra lui Armand Cali - nescu. Era o indicatie clara ca miscarea legionara nu întelege sa rupa cu înaltul for constitutional, lasându-i deschisa posibilitatea sa intervina. Alte contacte au fost cu Generalul Antonescu, dupa iesirea lui din guvern. Am avut apoi frecvente legaturi cu doua personalitati care stiam ca se bucura de simpatia Palatului: Valer Pop si Generalul Coroama. Victor Biris a dus tratative cu Valer Pop, din încredintarea Comandamentului.
– Ceea ce ma surprinde, este ca ati avut legaturi cu Generalul Coroama, care era Comandantul Diviziei de Garda.
– Da,Domnule Director,eu însumi l-am vazut de doua ori si l-am rugat sa inter- vina pe lânga Rege.
– E pentru întâia oara când aud.Generalul Coroama facea parte din cercul intim al Palatului si eu însumi sunt în bune raporturi cu el.
– Impresia mea, îi raspund, este ca toate aceste încercari de a restabili contactul cu Palatul au fost torpilate de Armand Calinescu, care nu se putea mentine la putere decât în calitatea ce si-o asumase. O destindere i-ar fi lichidat cariera po- litica.
Nicki Stefanescu n-a raspuns nimic la observatia mea, dar tocmai perioada când Regele a facut calatoria la Londra?
– Isi are si aceasta tâlcul ei. Inca de la începutul lunii noiembrie am aflat, pe diverse canale, ca se va profita de absenta Regelui din tara pentru a se proceda la lichidarea lui Corneliu Codreanu. Alarmat de aceste zvonuri, Comandamentul legionar a dat si un comunicat, denuntând planul si avertizând de consecinte.
Atentatele au fost programate pentru aceasta epoca pentru apune guvernul în imposibilitatea de a executa pe Corneliu Codreanu, în lipsa Regelui din tara, creând în tara un climat de tensiune pre-revolutionara.
– Daca nu s-ar fi întâmplat aceste atentate, l-ati avut pe Codreanu si astazi în viata.
– D-le Director, eu nu cred ca ar mai fi putut fi salvat,cu sau fara aceste atentate.
Nicki Stefanescu s-a uitat la mine si apoi a coborât capul,punând ochii în pamânt.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu