Strainul (7)

Albert Camus

Chiar şi pe banca acuzării e întotdeauna interesant să auzi vorbindu-se despre tine. În timpul pledoariilor procuro­rului şi ale avocatului meu, pot să spun că s-a vorbit mult despre mine şi poate mai mult despre mine decît despre crima mea. Erau ele oare atît de diferite, de altfel, aceste pledoarii ? Avocatul ridica braţele şi recunoştea vina, dar cu scuze. Procurorul întindea mîinile şi denunţa vina, dar fără scuze. Un lucru totuşi mă cam stingherea, în ciuda preocu­părilor mele, eram uneori tentat să intervin şi avocatul îmi spunea atunci: "Taci din gură, e mai bine pentru cauza dumitale". Într-un fel, cauza mea părea să fie tratată în afara mea. Totul se desfăşura fără intervenţia mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea. Din cînd în cînd, îmi venea să întrerup pe toată lumea şi să spun: "Totuşi, cine e acu­zatul ? E important să fii acuzatul. Şi eu am ceva de spus!" Dar gîndindu-mă bine, n-aveam nimic de spus. De altfel trebuie să recunosc că interesul pe care ţi-l trezeşte faptul de a da de lucru oamenilor nu durează prea mult. De exemplu, pledoaria procurorului m-a obosit foarte repede. Numai anumite fragmente, gesturi sau tirade întregi, dar desprinse din ansamblu, m-au izbit sau mi-au trezit interesul.
Fondul raţionamentului său, dacă am înţeles bine, era că premeditasem crima. Cel puţin, asta a încercat să demon­streze. Cum spunea chiar el: "Voi face proba, domnilor, şi o voi face de două ori. În orbitoarea limpezime a faptelor mai întîi şi pe urmă în lumina sumbră pe care mi-o va furniza psihologia acestui suflet criminal." A rezumat faptele începînd cu moartea mamei. A reamintit insensibilitatea mea, neştiinţa în care eram în ceea ce priveşte vîrsta mamei, baia de a doua zi cu o femeie, cinematograful, Fernandel si în sfîrşit întoarcerea acasă cu Maria. Mi-a trebuit atunci un timp pînă să înţeleg, pentru că zicea "amanta lui" si, pentru mine, ea era Maria. Pe urmă a ajuns la povestea cu Raymond. Am găsit că felul lui de a privi întîmplările nu era lipsit de claritate. Ceea ce spunea era plauzibil. Scrisesem scrisoarea de acord cu Raymond ca s-o atrag pe amanta lui si să o las pradă unui om de o "moralitate dubioasă", care a bătut-o. Îi provocasem pe plajă pe adversarii lui Raymond. Acesta fusese rănit. Îi cerusem revolverul. Mă întorsesem singur ca să fac uz de el. Îl omorîsem pe arab, aşa cum plănuisem. Aşteptasem un timp. Si apoi, "ca să fiu sigur că treaba era bine făcută", trăsesem
încă patru gloanţe, fără grabă, la sigur, oarecum cu chibzuială.
"Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am re­constituit în faţa dumneavoastră şirul evenimentelor care l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoştinţă de cauză". Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru că nu e vorba aici de un asasinat obişnuit, de un gest necugetat pe care l-aţi putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i aşa ? Ştie să răspundă. Cu­noaşte valoarea cuvintelor. Şi nu se poate spune că a acţionat fără să-şi dea seama de ceea ce face.
Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe procuror pînă în momentul cînd l-am auzit spunînd: "A arătat măcar vreodată că regretă ? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă." În acel moment s-a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuînd să mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atîta înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem niciodată în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mîme. Dar, fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoinţă. Şi am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui şi că nu găsise nimic, "domnilor juraţi". Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet şi nimic omenesc şi că nici unul din principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. "Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproşăm acest lucru. Nu putem să ne plîngem că-i lipseşte ceea ce nu poate dobîndi. Dar cînd este vorba de această curte, virtutea cu desăvîrşire nega­tivă a toleranţei trebuie să se preschimbe într-aceea mai puţin uşoară, dar mai nobilă, a dreptăţii. Cu atît mai mult, cu cît lipsa de suflet aşa cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuşi." Atunci a vorbit despre atitudinea mea faţă de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decît despre crima mea, atît de mult că, în cele din urmă, n-ara mai simţit altceva decît căldura acelei dimineţi. Cel puţin pînă în momentul în care procurorul general s-a oprit şi, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută şi foarte tulburată: "Tot această Curte, domnilor, va judeca mîine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată". După părerea lui, imaginaţia se dădea bătută în faţa acestei crime atroce. Îndrăznea să spere că justiţia oamenilor o va pedepsi fără şovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în faţa aceleia pe care o resimţea în faţa insensibilităţii mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor, ca şi acela care ridică o mînă ucigaşă asupra celui ce-i dăduse viaţa. În orice caz, pri­mul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un fel, şi le justifica. "Sînt convins, domnilor, a adăugat el ridicînd vocea, că nu veţi socoti opinia mea prea îndrăzneaţă, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat si de crima pe care această curte va trebui s-o judece mîine. Trebuie pedepsit în consecinţă." Aici procurorul şi-a şters faţa lucind de sudoare. A spus în sfirşit că datoria lui era dure­roasă, dar că o va împlini cu fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o societate ale cărei reguli esenţiale le nesocoteam şi că nu puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacţii elementare îmi erau necunoscute. "Vă cer capul acestui om, a spus el, şi vi-l cer cu inima uşoară. Deoarece, dacă mi s-a mai întîmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simţit niciodată atît de mult ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, luminată de conştiinţa unui comandament imperios şi sfînt şi de oroarea pe care o simt în faţa unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decît monstruozitate.
După ce s-a aşezat procurorul, a urmat un moment destul de lung de tăcere. În ce mă priveşte, eu eram zăpăcit de căldură si mirare. Preşedintele a tuşit puţin şi pe un ton foarte scăzut m-a întrebat dacă nu aveam ceva de adăugat. M-am ridicat şi cum voiam să vorbesc, am spus, puţin la întîmplare, de altfel, că nu avusesem intenţia să-l ucid pe arab. Preşedintele a răspuns că asta era o afirmaţie, că deocam­dată nu prea înţelegea sistemul meu de apărare şi că ar fi fe­ricit, înainte de a-l asculta pe avocatul meu, să mă facă să precizez motivele care inspiraseră fapta mea. Am spus re­pede, încurcînd puţin cuvintele şi dîndu-mi seama că sînt ri­dicol, că din pricina soarelui. S-au auzit rîsete în sală. Avocatul meu a dat din umeri şi imediat după aceea i s-a dat cuvîntul. Dar el a declarat că e tîrziu, că avea de vorbit cîteva ceasuri şi că cere reluarea şedinţei după-amiază. Curtea a fost de acord.
După-amiază, marile ventilatoare răscoleau fără încetare aerul încins al sălii şi micile evantaie multicolore ale juraţilor se agitau toate în acelaşi sens. Pledoaria avocatului meu mi se părea că nu va lua niciodată sfîrşit. La un moment dat, totuşi, l-am ascultat pentru că zicea': "E adevărat că eu am ucis"'. Apoi a continuat pe acest ton, spunînd: "Eu" de fiecare dată cînd vorbea despre mine. Eram foarte mirat M-am aplecat spre unul dintre jandarmi şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus să tac şi, după o clipă, a adăugat: "Toţi avocaţii fac la fel". Eu însă m-am gîndit că în felul acesta mă îndepărta şi mai mult de fapta mea, mă reducea la zero şi, într-un anume sens, mi se substituia. Dar cred că eram atunci foarte departe de sala tribunalului. De altfel avocatul meu mi s-a părut ridicol. A pledat foarte repede şi pe urmă a şi vorbit despre sufletul meu. Dar mi s-a părut că avea mult mai puţin talent decît procuro­rul. "Şi eu, a spus el, m-am aplecat asupra acestui suflet, dar, contrar eminentului reprezentant al ministerului public, am găsit ceva şi pot să spun că am citit în el ca într-o carte des­chisă". Citise că eram un om cinstit, un muncitor conştiin­cios, neobosit, devotat firmei care-l folosea, iubit de toţi şi plin de compătimire faţă de suferinţele altuia. Pentru el eram un fiu model care-şi întreţinuse mama atît cît putuse. În cele din urmă sperasem că o casă de odihnă i-ar da bătrînei confortul pe care mijloacele mele nu-mi îngăduiau să i-l procur. "Mă mir, domnilor, a adăugat el, că s-a făcut atîta zgomot în jurul acestui azil. Pentru că, în sfîrşit, dacă ar trebui să aducem o dovadă în ceea ce priveşte utilitatea şi generozitatea unor asemenea instituţii, ar trebui neapărat să spunem că statul însuşi le subvenţionează." Numai că el n-a vorbit de înmormîntare şi eu am simţit că asta constituie o lipsă în pledoaria lui. Dar din pricina tuturor acestor fraze lungi, a tuturor acestor zile şi a acestor ore interminabile în cursul cărora se vorbise de sufletul meu, am avut impresia că totul devenea o apă incoloră în care simţeam că mă cuprinde ameţeala.
Despre sfîrşitul şedinţei, îmi aduc aminte numai că, în timp ce avocatul meu continua să vorbească, a răsunat pînă la mine, străbătînd tot spaţiul sălilor şi pretoriilor, trompeta unui vînzător de îngheţată. M-au năpădit amintirile unei vieţi care nu-mi mai aparţinea, dar în care aflasem cele mai sărace şi mai durabile bucurii: miresme de vară, cartierul care-mi plăcea, un anumit cer de seară, rîsul şi rochiile Mariei. Tot ce făceam de prisos în acest loc mi s-a urcat atunci ca un nod în gît şi n-am mai avut decît o grijă, să se termine o dată şi să mă întorc în celula mea ca să dorm. Abia dacă l-am ascul­tat pe avocatul meu exclamînd, în încheiere, că juraţii n-or să vrea să trimită la moarte un lucrător cinstit, pierdut de o clipă de rătăcire şi cerînd circumstanţe atenuante pentru o crimă al cărui veşnic regret îl şi tîram după mine ca pe cea mai sigură pedeapsă a mea. Curtea a suspendat şedinţa şi avocatul s-a aşezat sfîrşit de oboseală. Dar colegii lui au venit să-i strîngă mîna. Am auzit: "Minunat, dragă". Unul dintre ei m-a luat chiar drept martor : "Ce zici ?" mi-a spus el. Am aprobat, dar complimentul meu nu era sincer, pentru că eram prea obosit.
Totuşi, afară ziua se apropia de sfîrşit şi căldura nu mai era atît de mare. După cîteva zgomote care ajungeau pînă la mine din stradă, ghiceam farmecul serii. Noi eram aici, cu toţii, în aşteptare. Şi ceea ce aşteptam împreună nu mă privea decît pe mine. M-am uitat iar în sală. Totul era ca în prima zi. Am întîlnit privirea ziaristului cu haina cenuşie şi a femeii-automat. Asta m-a făcut să mă gîndesc că n-o căutasem cu privirea pe Maria în tot timpul procesului. N-o uitasem, dar eram foarte ocupat. Am văzut-o între Céleste şi Raymond. Ea mi-a făcut discret cu mîna, ca şi cum ar fi spus: "În sfîrşit", şi am văzut faţa ei uşor neliniştită care-mi zîmbea. Dar îmi simţeam inima ferecată şi nici n-am putut să răspund zîmbetului ei.
Curtea a intrat din nou. Foarte repede li s-a citit juraţilor o serie de întrebări. Am auzit "vinovat de crimă"... "preme­ditare"... "circumstanţe atenuante". Juraţii au ieşit şi eu am fost dus în cămăruţa în care mai aşteptasem. Avocatul a venit la mine: era foarte volubil şi mi-a vorbit cu mai multă încre­dere şi cordialitate ca niciodată. Credea că totul va merge şi că voi scăpa cu cîţiva ani de închisoare sau de ocnă. L-am întrebat dacă erau şanse de casare în cazul unei sentinţe defavorabile. El mi-a spus că nu. Tactica lui fusese să nu depună concluzii scrise, ca să nu indispună juriul. Mi-a expli­cat că nu se casa o sentinţă ca asta, fără motiv. Asta mi s-a părut evident şi i-am dat dreptate. Privind lucrurile la rece, era cît se poate de firesc. Altminteri, ar fi prea multe hîrţoage inutile. "În orice caz, mi-a spus avocatul meu, mai avem şi recursul. Dar sînt convins că sentinţa va fi favora­bilă."
Am aşteptat foarte mult, aproape trei sferturi de oră, cred. După aceea, s-a auzit o sonerie. Avocatul a plecat spunîndu-mi: "Preşedintele juriului are să citească răspun­surile. Nu te vor duce în sală decît la citirea sentinţei." S-au auzit uşi trîntite . Fugeau oameni pe nişte scări despre care nu ştiam dacă sînt aproape sau departe. Apoi am auzit o voce înăbuşită citind ceva în sală. Cînd a răsunat iar soneria, cînd uşa boxei s-a deschis, a urcat spre mine tăcerea sălii, tăcerea şi această ciudată senzaţie pe care am avut-o cînd am constatat că tînărul ziarist îmi ocoleşte privirea. Nu m-am uitat în partea în care se afla Maria. N-am avut timp pentru că preşedintele mi-a spus repede şi într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o piaţă publică în numele poporului francez. Mi s-a părut atunci că înţeleg sentimentul pe care-l citeam pe toate chipurile. Sînt convins că era respect. Jan­darmii erau foarte blînzi cu mine. Avocatul şi-a pus mîna pe mîna mea. Eu nu mă gîndeam la nimic. Dar preşedintele m-a întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. M-am gîndit puţin. Am spus: "Nu". Atunci m-au scos afară.

Pentru a treia oară am refuzat să-l primesc pe preot. N-am să-i spun nimic, n-am chef să vorbesc, o să-l văd şi aşa destul de curînd. În acest moment nu mă interesează altceva decît să scap din angrenajul mecanismului, să ştiu dacă inevitabi­lul poate avea o ieşire. Mi-au dat altă celulă. Din ea, cînd stau întins, văd cerul si nimic altceva. Îmi petrec zilele pri­vind pe faţa lui declinul culorilor care preface ziua în noapte. Lungit, îmi pun mîinile sub cap şi aştept. M-am întrebat poate de zeci de ori dacă există precedente de condamnaţi la moarte care să fi scăpat mecanismului impla­cabil, să fi dispărut înainte de execuţie, să fi rupt cordoanele poliţiştilor. Îmi reproşam atunci că nu acordasem destulă atenţie poveştilor despre execuţii. Ar trebui să ne interesăm întotdeauna de aceste probleme. Nu se ştie niciodată ce se poate întîmpla. Ca toată lumea, citisem asemenea relatări prin ziare. Dar existau cu siguranţă lucrări de specialitate pe care n-avusesem niciodată curiozitatea să le consult. Acolo, poate, aş fi găsit poveşti cu evadări. Aş fi aflat că, într-un caz cel puţin, roata se oprise, că în această premeditare irezisti­bilă, întîmplarea şi norocul, o singură dată numai, schimba­seră ceva. O singură dată ! Într-un sens, cred că asta mi-ar fi fost de-ajuns. Inima mea ar fi făcut restul. Ziarele vorbeau adesea de o datorie faţă de societate. Trebuia, după ele, s-o plăteşti. Dar acest lucru nu vorbeşte imaginaţiei. Importanţă avea numai o posibilitate de evadare, un salt în afara ritualu­lui implacabil, o încercare iraţională care să ofere toate şansele speranţei. Fireşte, speranţă însemna să fii doborît la coltul unei străzi, în plină goana, şi de un glonţ în zbor. Dar gîndindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul ni-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpînirea lui.
În ciuda bunăvoinţei pe care o aveam, nu puteam să accept această certitudine insolentă. Pentru că, în sfîrşit, era o dis­proporţie ridicolă între sentinţa care o provocase şi desfăşu­rarea ei imperturbabilă din clipa în care această sentinţă fusese pronunţată. Faptul că sentinţa fusese citită la orele douăzeci mai degrabă decît la orele şaptesprezece, faptul că ea ar fi putut fi cu totul alta, că ea fusese dată de oameni care schimbă rufele, că fusese dată în numele unei noţiuni atît de imprecise ca poporul francez (sau german sau chi­nez), mi se părea că toate acestea ştirbeau mult seriozitatea unei asemenea hotărîri. Totuşi, eram nevoit să recunosc că din secunda în care fusese luată, efectele ei deveniseră tot atît de sigure şi de serioase ca prezenţa acestui zid de-a lungul căruia îmi striveam trupul.
Mi-am amintit, în acele momente, de o poveste pe care mama mi-o povestea în legătură cu tata. Eu nu-l cunoscu­sem. Nu ştiam nimic precis despre acest om decît, poate, ceea ce-mi spunea atunci mama : se dusese să asiste la exe­cuţia unui asasin. Era bolnav numai la gîndul de a se duce. O făcuse totuşi şi, la întoarcere, vomitase aproape toată dimi­neaţa. Tata mă dezgusta puţin pe atunci. Acum înţelegeam, era atît de firesc. Cum de nu observasem că nimic nu era mai important decît o execuţie capitală şi că, pe scurt, era singurul lucru cu adevărat interesant pentru un om! Dacă voi ieşi vreodată din această închisoare, mă voi duce să văd toate execuţiile capitale. Greşeam, cred, gîndindu-mă la această posibilitate. Pentru că la gîndul de a mă vedea liber într-o zi, în zori, îndărătul unui cordon de poliţişti, de partea cealaltă într-un fel, la gîndul de a fi spectatorul care vine să privească si care va putea vărsa după aceea un val de bucurie otrăvită îmi năpădea inima. Dar nu era înţelept din partea mea. Greşeam lăsîndu-mă tîrît astfel de asemenea presupuneri pentru că în clipa următoare îmi era atît de frig, încît mă ghemuiam sub pătură. Îmi clănţăneau dinţii fără să mă pot stăpîni.
Dar, fireşte, nu poţi să fii întotdeauna înţelept. Alteori, de pildă, făceam proiecte de legi. Reformam pedepsele. Observasem că esenţial e să dai o şansă condamnatului. Una singură la mie, atîta ajungea ca să aranjezi o mulţime de lu­cruri. Astfel mi se părea că s-ar putea găsi o combinaţie chi­mică a cărei absorbţie să ucidă pacientul (gîndeam: pacientul) în nouă cazuri din zece. El ar şti acest lucru, asta era condiţia. Deoarece, gîndindu-mă bine, privind lucrurile cu calm, constatam că partea proastă a ghilotinei era că nu-ţi lăsa nici o şansă, absolut nici una. O dată pentru totdeauna, pe scurt, moartea pacientului fusese hotărîtă. Era o afacere clasată, o combinaţie definitivă, un acord încheiat şi asupra căruia nu mai era chip să revii. Dacă, prin absurd, lovitura dădea greş, urma s-o luăm de la început. În consecinţă, penibil era faptul că victima trebuia să dorească tocmai buna funcţionare a maşinii. Spun că aceasta era partea proastă. E adevărat, într-un sens. Dar, în alt sens, eram nevoit să recu­nosc că tot secretul unei bune organizări aici era. Pe scurt, condamnatul era obligat să colaboreze moralmente. Era în interesul său ca totul să decurgă fără nici o complicaţie.
Eram de asemenea nevoit să constat că pîna atunci avu­sesem asupra acestor probleme idei care nu erau îndrep­tăţite. Mult timp am crezut - şi nu ştiu de ce - că pentru a merge la ghilotină trebuie să urci pe eşafod, să urci trepte. Cred că era din pricina Revoluţiei din 1789, vreau să zic din pricina a tot ceea ce mă învăţaseră sau mă făcuseră alţii să văd în aceste probleme. Dar într-o dimineaţă mi-am amintit de o fotografie publicată de ziare cu ocazia unei execuţii care a făcut vîlvă.
În realitate, maşina era aşezată direct pe pămînt, în modul cel mai simplu din lume. Era mult mai îngustă decît credeam. Era destul de curios că nu-mi dădusem seama de asta mai dinainte. Maşina aceea din fotografie mă impresionase prin aspectul ei de operă de precizie, bine fini­sată şi strălucitoare. Îţi faci întotdeauna idei exagerate despre ceea ce nu cunoşti. Eram nevoit să constat că, dimpo­trivă, totul era simplu : maşina este la acelaşi nivel cu omul care se îndreaptă spre ea. Ai merge spre ea aşa cum ai merge în întîmpinarea unui om. Şi asta era de asemenea penibil. Urcarea pe eşafod, ascensiunea în plin cer, imaginaţia găsea în acest caz de ce să se agate. Dar aici, mecanismul strivea totul: erai ucis cu discreţie, cu puţină ruşine şi multă precizie.
Mai erau două lucruri la care mă gîndeam mereu: zorile şi recursul meu. Mă stăpîneam totuşi şi încercam să nu mă mai gîndesc. Mă culcam, priveam cerul, mă străduiam să-mi concentrez atenţia asupra lui. Căpăta culoarea verde, era seară. Mai făceam un efort ca să mă gîndesc la altceva. Îmi ascultam inima. Nu puteam să-mi închipui că zgomotul acesta care mă însoţea de atîta vreme ar fi putut vreodată să înce­teze. N-am avut niciodată cu adevărat imaginaţie. Încercam totuşi să-mi închipui o anumită secundă în care bătaia acestei inimi nu se va prelungi în mintea mea. Dar în zadar. Zorile
sau recursul meu erau aici. În cele din urmă îmi spuneam că cel mai înţelept ar fi să nu mă mai ostenesc degeaba.
În zori veneau, ştiam. Pe scurt, mi-am petrecut nopţile aşteptînd aceste zori. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu luat prin surprindere. Cînd mi se întimplă ceva, prefer să fiu de Faţă. De aceea, în cele din urmă n-am mai dormit decît puţin ziua şi, de-a lungul nopţilor, am aşteptat răbdător ca lumina să se arate pe sticla cerului. Cel mai greu era ceasul incert în care ştiam că el acţionează de obicei. Miezul nopţii o dată trecut, aşteptam şi pîndeam. Niciodată urechea mea nu per­cepuse atîtea zgomote, nu distinsese sunete atît de neînsem­nate. Pot să spun, de altfel, că, într-un anumit fel, am avut noroc în toată această perioadă, de vreme ce n-am auzit nici­odată un pas. Mama spunea adesea că nu eşti niciodată pe deplin nenorocit. Îi dădeam dreptate în închisoare, cînd cerul se colora şi cînd o zi nouă se strecura în celula mea. Pentru că, tot atît de bine, aş fi putut auzi paşi şi inima mea ar fi putut să plesnească. Chiar dacă cel mai mic foşnet mă făcea să mă reped la uşă, chiar dacă, cu urechea lipită de lemn, aşteptam nebuneşte pînă ce auzeam propria mea respiraţie, speriat să constat că e răguşită şi asemănătoare unui horcăit de cîine, pînă la sfîrşit inima nu plesnea şi eu mai cîştigasem douăzeci şi patru de ore.
În timpul zilei, eram ocupat cu recursul. Cred că am pro­fitat cel mai mult de pe urma acestei idei. Îmi calculam efec­tele şi obţineam din gîndurile mele cel mai mare randament. Presupuneam întotdeauna cazul cel mai rău: recursul meu era respins. "Aşadar voi muri." Mai repede decît alţii, era evident. Dar toată lumea ştie că viaţa nu merită să fie trăită. În fond, eu nu ignoram faptul că a muri la treizeci de ani sau la şaptezeci de ani nu are importantă deoarece, în mod fi­resc ,în ambele cazuri, alţi bărbaţi şi alte femei vor trăi, şi asta timp de mii de ani. Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani, şi clipa aceea mă stingherea puţin în raţionamentul meu ,acest gol teribil pe care-l simţeam în mine la gîndul a douăzeci de ani de viaţă care va să vie. Dar n-aveam decît să-l înăbuş, închipuindu-mi ce ar fi gîndurile mele peste douăzeci de ani, cînd va trebui totuşi să ajung acolo. Devreme ce murim, cum şi cînd n-are importanţă, e evident. Deci (şi greu e să nu pierzi din vedere tot ceea ce acest "deci" reprezenta ca raţionament), deci, trebuia să accept respingerea recursului meu.
Atunci, numai atunci aveam, ca să zic aşa, dreptul, îmi îngăduiam într-un fel, să arborez cea de-a doua ipoteză: eram graţiat. Penibil era că trebuia să-mi stăpînesc acest elan aprig al sîngelui şi al trupului care-mi frigea ochii cu o bucu­rie nebunească. Trebuia să mă străduiesc să înăbuş acest ţipăt, să-l controlez. Trebuia să fiu chiar şi în această ipos­tază, firesc, ca să fac mai plauzibilă resemnarea mea din pri­ma ipoteză. Ori de cîte ori reuşeam, cîştigam un ceas de linişte. Asta, totuşi, era de luat în consideraţie.
Într-un asemenea moment am refuzat încă o dată să-l primesc pe preot. Şedeam culcat şi ghiceam apropierea serii de vară după o oarecare paloare a cerului. Tocmai respinse­seră recursul meu şi puteam să-mi aud undele sîngelui circulînd normal prin trup. N-aveam nevoie să văd preotul. Pentru prima oară după multă vreme, m-am gîndit la Maria. De mult nu-mi mai scria. În seara aceea m-am gîndit şi mi-am spus că poate se plictisise să mai fie iubita unui condamnat la moarte. Asemenea lucruri se întîmplă. Cum aş fi putut să ştiu, cînd, în afara trupurilor noastre acuma despărţite, nimic nu ne lega şi nu ne amintea unul altuia. Din acest moment de altfel, amintirea Mariei mi-ar fi fost indiferentă. Moartă, nu m-ar mai fi interesat. Găseam asta firesc, aşa cum înţele­geam foarte bine ca oamenii să mă uite după moartea mea. Nu mai aveau nimic de-a face cu mine. Nici nu puteam măcar să spun că era trist să te gîndeşti la asta.
Exact în acest moment a intrat preotul. Cînd l-am văzut, m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă şi mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment. Mi-a răspuns că era o vizită prietenească şi n-avea nimic de-a face cu recursul meu despre care nu ştia nimic. S-a aşezat pe pat şi m-a poftit să mă aşez lîngă el.Am refuzat. Găseam totuşi că are o înfăţişare foarte blîndă.
A stat un timp jos, cu braţele pe genunchi, cu capul plecat, privindu-şi mîinile. Erau fine si muşchiuloase, mă făceau să mă gîndesc la două fiare agile. Şi le-a frecat încet una de alta. Apoi a rămas aşa, cu capul mereu plecat, atît de multă vreme, încît eu am avut o clipă impresia că-l uitasem.
Dar şi-a ridicat brusc capul si m-a privit drept în faţă : "De ce, mi-a spus el, refuzi să mă primeşti ?" Am răspuns că nu cred în Dumnezeu. A voit să ştie daca sînt sigur de asta şi am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi se părea o problemă fără importantă. El s-a lăsat atunci pe spate şi s-a sprijinit de perete punîndu-şi palmele pe coapse. Aproape fără să pară că-mi vorbeşte, mi-a atras atenţia că uneori erai sigur de ceva şi, în realitate, nu erai. Eu nu spu­neam nimic. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "Ce părere ai ?" I-am răspuns că e posibil. În orice caz, eu poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu adevărat, dar ştiam precis ceea ce nu mă interesează. Şi tocmai lucrul despre care-mi vorbea el nu mă interesa.
Şi-a întors privirea de la mine şi, tot fără să-şi schimbe poziţia, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare disperare. I-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai frică, asta era firesc. "Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a obser­vat el. Toţi cei pe care i-am cunoscut în situaţia dumitale se întorceau spre El". Eu am convenit că acesta era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. Cît despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat şi îmi lipsea tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa.
Atunci mîinile lui au avut un gest de enervare, dar s-a stăpînit şi şi-a aranjat cutele sutanei. După ce a terminat, mi s-a adresat numindu-mă "prietene": dacă îmi vorbea astfel nu o făcea din pricină că eram condamnat la moarte; după părerea lui, toţi eram condamnaţi la moarte. Dar l-am între­rupt spunîndu-i că nu e acelaşi lucru şi că, de altfel, nu putea să fie, în nici un caz, o consolare. Desigur, a recunoscut el. "Dar vei muri mai tîrziu dacă nu vei muri azi. Aceeaşi pro­blemă se va pune atunci. Cum vei întîmpina această grea încercare ?" Am răspuns că o voi întîmpina exact cum o întîmpin acum.
El s-a ridicat în picioare la aceste cuvinte şi m-a privit drept în ochi. Era un joc pe care-l cunoşteam bine. Mă dis­tram aşa adesea cu Emmanuel sau cu Céleste şi, în general, ei coborau întîi ochii. Preotul cunoştea şi el bine acest joc, mi-am dat seama imediat: privirea lui nu şovăia. Şi nici vocea nu i-a şovăit cînd mi-a spus: "N-ai aşadar nici o speranţă şi trăieşti cu gîndul că vei muri cu totul ?" "Da", am răspuns.
Atunci a lăsat capul în jos şi s-a aşezat la loc. Mi-a spus că mă compătimeşte. Socotea asta imposibil de suportat pentru un om. În ce mă priveşte, am simţit numai că începe să mă plictisească. M-am întors la recursul meu si m-am dus sub lucarnă. Mă sprijineam cu umărul de zid. Fără să-l urmăresc cu atenţie, am auzit că începea iar să-mi pună întrebări. Vorbea cu o voce neliniştită şi insistentă. Am înţeles că era emoţionat şi l-am ascultat mai atent.
Era convins, spunea el, că recursul meu va fi admis, dar purtam povara unui păcat de care trebuia să mă eliberez. După el, justiţia oamenilor era nimic, iar justiţia lui Dumne­zeu era totul. I-am atras atenţia că cea dintîi mă condam­nase. Mi-a răspuns că, în felul acesta, ea nu-mi spălase păcatul.
I-am spus că nu ştiam ce este păcatul. Mi se spusese numai că eram vinovat. Eram vinovat, plăteam, nu mi se putea cere nimic mai mult. În clipa aceea ei s-a ridicat iar în picioare şi m-am gîndit că în această celulă atît de strîmtă, dacă voia să se mişte, n-avea de ales. Trebuia să se aşeze sau să se scoale în picioare.
Ţineam ochii aţintiţi în pămînt. A făcut un pas spre mine şi s-a oprit, ca si cum n-ar fi îndrăznit să se apropie. Privea cerul printre zăbrele. "Te înşeli, fiule, mi-a spus, ţi s-ar putea cere mai mult. Ţi se va cere, poate." - "Şi ce anume ?" - "Ţi s-ar putea cere să vezi." - "Să văd, ce ?"
Preotul s-a uitat în jurul lui şi a răspuns cu o voce care mi se părea deodată foarte obosită : "Din toate aceste pietre picura durere, o ştiu prea bine. Nu le-am privit niciodată fără tulburare. Dar în fundul sufletului ştiu că cei mai păcătoşi dintre voi au văzut ieşind din întunericul lor un chip dumnezeiesc. Acest chip ţi se cere să-l vezi."
M-am enervat puţin. I-am spus că erau luni de cînd pri­veam aceste ziduri. Nu era nimic şi nimeni pe lume pe care să-l cunosc mai bine. Poate, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra do­rinţei : era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. Acum se sfîrşise. Şi în orice caz, nu văzusem apărînd nimic din sudoa­rea pietrei.
Preotul m-a privit cu un soi de tristeţe. Stăteam acum cu tot spatele sprijinit de zid şi lumina zilei mi se scurgea pe frunte. El a spus cîteva cuvinte pe care nu le-am auzit şi m-a întrebat foarte repede dacă îi dau voie să mă îmbrăţişeze. "Nu", am răspuns. El s-a întors şi s-a îndreptat spre peretele peste care şi-a trecut încet mîna: "Iubeşti deci atît de mult acest pâmînt ?" a şoptit. Eu n-am răspuns.
A rămas aşa mult timp, cu spatele la mine. Prezenţa lui mă stingherea si mă irita. Eram gata să-i spun să plece, să mă lase singur, cînd a exclamat deodată cu un soi de furie, întorcîndu-se spre mine: "Nu, nu pot să te cred. Sînt sigur că ţi s-a întîmplat să doreşti o altă viaţă." I-am răspuns că bineînţeles, dar asta nu avea mai multă importantă ca a dori de pildă să fii bogat, să înoţi foarte repede sau să ai o gură mai frumoasă. Era de acelaşi ordin. Dar el m-a oprit şi voia să ştie cum vedeam eu această viaţă. Atunci am strigat: "O viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici" şi pe loc i-am spus că mă săturasem. Ar mai fi vrut să-mi vorbească, dar eu m-am apropiat de el şi am încercat să-i explic pentru ultima oară ca nu-mi mai rămînea decît puţin timp. Nu voiam să-l pierd cu Dumnezeu. A încercat să schimbe su­biectul, întrebîndu-mă de ce-i spuneam "domnule" şi nu "părinte". Asta m-a enervat şi i-am răspuns că nu era părin­tele meu: era de partea celorlalţi.
- Nu, fiule, a spus el punîndu-mi mîna pe umăr. Sînt cu tine. Dar nu poţi să ştii asta pentru că ţi-e sufletul orbit. Mă voi ruga pentru tine.
Atunci, nu ştiu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat şi i-am spus să nu se roage. Îl apucasem de gulerul sutanei. Îmi vărsăm asupra lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie şi furie. Avea o înfăţişare atît de sigură de el, nu-i asa ? Totuşi, nici una din certitudinile lui nu făcea cît un fir de păr din capul unei femei. Nici nu era măcar sigur că e în viaţă de vreme ce trăia ca un mort. Pe cînd eu parcă aveam mîinile goale. Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur decît el, sigur de viaţa mea şi de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decît atît. Dar cel puţin stăpîneam acest adevăr tot atît cît mă stăpînea şi el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel şi aş fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva şi nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei şi ? Era ca şi cum aşteptasem tot timpul această clipă şi aceşti zori în care voi da socoteală. Nimic, nimic nu avea importanţă şi ştiam bine de ce. Şi el ştia de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătînd anii care încă nu veniseră şi acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce importanţă avea pentru mine moartea celorlalţi, dragostea de mamă, ce importanţă avea Dumnezeul preotului, vieţile pe care le ale­gem, destinele pe care le alegem, cînd un singur destin tre­buia să mă aleagă pe mine însumi şi o dată cu mine miliarde de privilegiaţi care, ca şi el, se considerau fraţii mei. Înţele­gea el oare ? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decît privilegiaţi. Ceilalţi, de asemenea, vor fi condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale ? Cîinele lui Salamano tăcea tot atît cît nevastă-sa. Femeiuşca-automat era la fel de vinovată ca şi parizianca pe care Masson o luase de nevastă sau la fel ca Maria, care voia ca eu s-o iau de nevastă. Ce importanţă avea faptul că Raymond era amicul meu, ca şi Céleste, care valora mai mult decît el ? Ce importanţă avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui alt Meursault ? Înţelegea el oare acest condamnat şi că din străfundul viitorului meu... Mă înnecam urlînd toate astea. Dar paznicii îmi şi smulseseră preotul din mîini şi mă ameninţau. Totuşi, el i-a liniştit si m-a privit un timp în tăcere. Avea ochii plini de lacrimi. S-a întors şi a dispărut.
După plecarea lui m-am calmat. Eram epuizat şi m-am trîntit pe pat. Cred că am dormit, pentru că m-am trezit cu stelele în faţă. Zgomotele cîmpiei urcau pînă la mine. Mi­resme de noapte, de pămînt şi de sare îmi răcoreau tîmplele. Încîntătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree. În acel moment şi la capătul nopţii, sirenele au început să urle. Ele anunţau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gîndit la mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce la sfîrşitul vieţii îşi luase un "logodnic", de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care vieţile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plîngă. Şi eu, la rîndul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. Simţind-o atît de asemănătoare mie, atît de frăţească în sfîrşit, mi-am dat seama că fusesem fericit şi că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămînea decît să doresc în ziua exe­cuţiei mele mulţi spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură.

SFARSIT