Clişeu

Ion Caraion

Ne ies Caucazii înainte rostogoliţi, uriaşi, întărâtaţi.
Cazematele sunt puse să iscodească – broaşte ţestoase pe rână.
Se cunoaşte după adulmecări: au mai trecut pe-aicea soldaţi
cu pădurile urcate în cârcă, pline de frig ca de lână.

Dinspre nord-vest fumegă tancuri în retragere: grele.
Din horcăieli zguduite, simţim aviaţia. Nu e a lor.
Incendii. Se zbârleşte pământul, munţii se clătesc cu petrol în măsele,
ar pleca şi ei, dacă-ar avea în locul zăcămintelor motor.

Huruie mereu. Canoniere spintecă aerul. Înserează
cu ploaie rece cursă din cască până-n sân.
Deasupra noastră norii ţin cerul, ca pe-o pălărie, să nu cază
prin văile unde ugerul lui de piele zbârcită stă-n lapte de fân.

Deodată se face întuneric mult. Mi-e foame. M-adun –
pe sub mantauna ferfecată se vede ţara cu toate ştiubeile.
În seara asta aş lua din adăposturi mitralierele ca pe-o hălăciugă de-alun,
că uite, sufletul meu nu mai are haine şi umblă-n pielea goală ca femeile.

Doamne, auzi-mi inima ca pe goarnele decapitate
cum strigă din toate părţile, din toate ruinele, din toate şoproanele.
Vezi-mi, Doamne, sufletul cu rochia lăsată pe jumătate.
cum aleargă să te găsească şi să-ţi pupe numai o dată autocamioanele.

Mi-e frică să întorn capul. (Acolo a început o maşinărie să ţipe...)
Din aparatele mele cresc şine ferate, Doamne, pe-omoplat.
Trimite ambulanţa Ta, câteva batalioane de îngeri, câteva clipe
Să caute înăuntru cu ce-or şti şi ei, să vadă: a intrat ceva sau n-a intrat?

Însă, vezi? – dealurile au luat foc. Depărtările ard. Îi arăt
vestonului meu hălcile roşii de cărbune cum zac.
Cineva ronţăie; ne uităm îndărăt:
în urma plugului, strămoşii mănâncă din sângele nostru şi tac.