Din nou despre război

Rodica BINDER

La un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial, la 70 de ani de la debarcarea aliaţilor pe coasta Normandiei, spre a izbăvi – cu un uriaş tribut de vieţi omeneşti – bătrîna Europă de fascism, la un sfert de secol de la dispariţia Cortinei de Fier, prezentul este zguduit de convulsii belicoase, mult mai puternic decît ne-am fi imaginat. Endemicele nelinişti şi vărsări de sînge din Orientul Apropiat au intrat din nou într-o fază acută, revoluţiile din lumea arabă au degenerat într-atît încît riscul unui dezechilibru de lungă durată în întreaga regiune, cu consecinţe incalculabile şi pentru Europa, se transformă sub ochii noştri în realitate. Şi ca şi cum toate aceste involuţii nu ar fi suficient de grave şi de nefaste, spectrul unui adevărat război bîntuie şi la frontierele de răsărit ale Uniunii Europene. Conflictul ruso-ucrainean pare a prevesti o resuscitare a Războiului Rece, la exact cei 25 de ani care au trecut de la îngroparea lui.

Crochiul neliniştitului prezent pe care-l trăim îi poate încuraja pe amatorii de analogii să reafirme că istoria se repetă. Poate nici nu ar greşi prea mult, de vreme ce şi unul din cei mai pertinenţi cunoscători ai istoriei secolului trecut, politologul Herfried Münkler, profesor la Universitatea Humboldt din Berlin, autorul unei epocale scrieri consacrate Primului Război Mondial, intitulată Marele război. Lumea între 1914 şi 1918, scriere apărută în decembrie trecut, dă de înţeles că, deşi căzut în relativă uitare, azi el pare mai actual ca oricînd. Într-un dialog cu colegul său Stephan Schlak, între altele redactor al unei Reviste de istorie a ideilor, Herfried Münkler argumentează de ce, pînă şi în această clipă, Primul mare Război Mondial rămîne o provocare politică. Concomitent, întrevede însă şi himerele unui neo-romantism politic, precum şi reabilitarea noţiunii de război just, bun, drept, în dezbaterea iscată de utilizarea dronelor în operaţiunile militare.

Sub titlul „Animalele de jertfă au devenit tot mai puţine“ („Die Opfertiere sind knapp geworden“), numărul 21 al revistei semestriale a Fundaţiei Culturale Federale, un număr tematic consacrat Primului Război Mondial, include şi interviul cu Herfried Münkler, realizat de Stephan Schlak. În cele ce urmează, prezentăm traducerea integrală a dialogului.

Stephan Schlak: 
De ce încă şi astăzi Primul Război Mondial reprezintă o provocare politică?

Herfried Münkler: 
El rămîne o provocare politică fiindcă, de fapt, nimeni nu l-a vrut. Acest război este cu totul diferit de cea de-a doua conflagraţie mondială. Analiza lui, de pe poziţii teoretico-politice, este cumplit de plictisitoare: ea se concentrează asupra a doi, trei actori politici şi asupra sinistrelor lor intenţii. Primul Război Mondial este rezultatul interacţiunii mai multor actori, în linii mari bine intenţionaţi, avînd însă ţeluri diferite. De aceea persistă întrebarea: se mai poate repeta aşa ceva?

Stephan Schlak: 
Totuşi, acest război ne apare, la prima vedere, ciudat de îndepărtat. Entuziasmul belicos, emfaza naţionalistă, cultul eroismului îl apropie mai degrabă de războaiele secolului al XIX-lea, decît de zonele de conflict şi de războaiele asimetrice ale prezentului.

Herfried Münkler: 
Fireşte că ne desparte de acest război un veac îndelungat. Dar ceea ce este senzaţional e modul în care el a devenit un factor de acceleraţie. Cînd, în 1914, unităţile s-au avîntat în luptă atacînd masivele formaţiuni de infanterie, ele au urmat un model comparabil încă cu cel al războaielor de eliberare. Dar cel tîrziu la Verdun, în primăvara anului 1916, aspectul soldaţilor, stilul de luptă, tactica infanteriei se modifică vizibil. Acest război, pe de o parte, ne trimite înapoi în timp, cam pînă în anul 1812, pe de altă parte, deja în plin secol XX, începînd de la căştile de oţel şi tancuri, pînă la avioanele de vînătoare şi bombardiere. Merită pomenit că în războaiele care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii au ieşit din nou la iveală, schematic, faliile din 1914: francezii au tins să divulge sîrbilor planurile ONU, vrînd în acest fel să împiedice ca influenţa Germaniei să ajungă din nou la vechile frontiere militare ale Austriei. În contextul actual, spaţiile postimperiale din Orientul Apropiat şi Mijlociu sînt cele care ne-ar putea da nouă, europenilor, de furcă. Germaniei, ca putere în mijlocul Europei, îi revine o copleşitoare importanţă, care însă nu mai este de natură militară, ci economică. Şi nu din senin, în ţările din sudul Europei, de la stînga pînă la dreapta spectrului politic, se vîntură imaginea unei Germanii ostile.

Stephan Schlak: 
Tot aţintindu-ne privirile spre ţările-problemă din flancul meridional, Grecia, Cipru, am scăpat din vedere periferiile, realmente explozive politic: Orientul Apropiat şi Mijlociu. Speranţele de democratizare, legate de aşa-numita Arabeliune, s-au cam spulberat.

Herfried Münkler: 
Recurgînd la termenul Primăvara Arabă, spre a desemna o revoltă preponderent violentă, am proiectat asupra evenimentelor o blîndă şi romantică lumină primăvăratecă. Procedînd astfel, am ignorat componenta ameninţătoare a dinamicii acestei revoluţii. Semantica a ocultat brutalităţile, deşi ar fi trebuit să se ştie că ne vor sta în faţă ani de violenţe şi instabilitate, cum s-a întîmplat, nu în revoluţia germană din 1989, ci în cea franceză, din 1789. Sîntem confruntaţi cu o evoluţie din care nimeni nu poate deduce în ce fel pretenţiile maselor arabe pot fi satisfăcute în spaţiul în care ele trăiesc. Simplul fapt că, la numai un an de la accesul lor la putere, Fraţii Musulmani eşuează din pricina unor probleme economice, dă deja reala măsură a dificultăţilor. Dar simultan, indică ce va veni peste noi. Necazul este că europenii şi-au pulverizat resursele materiale pe propriile ţărmuri mediteraneene, spre a-i salva pe greci, pe ciprioţi şi pe alţii. Iar acum nu mai sînt în stare să cumpere timp, în stil mare, pe ţărmurile de vizavi, ceea ce ar putea atenua violenţa procesului revoluţionar. Dacă însă componentele sociale şi politice ale acestui proces converg, revoluţia devine cataclismică: modelul evoluţiei ei nu mai este anul 1989, ci anul 1789.

Stephan Schlak: 
În retorică, Primul Război Mondial se pare că şi-a pierdut rolul de argument politic, cel puţin în Germania. Energiile morale şi cele filozofico-istorice au fost, în mare măsură, absorbite, în perioada postbelică, de al Doilea Război Mondial.

Herfried Münkler: 
Ceea ce afirmaţi despre Germania este valabil, într-un mod dramatic, pentru Rusia, unde memoria Primului Război Mondial a dispărut cu totul, îngropată de Războiul Civil din 1922 şi apoi de Marele Război de Apărare a Patriei, adică de al Doilea Război Mondial. Nu avem voie să uităm că, pentru o zonă europeană, între Helsinki, Varşovia şi Praga, Primul Război Mondial a fost începutul unei renaşteri naţionale. Dacă privim spre apus, situaţia este cu totul alta. Primul Război Mondial rămîne Marele Război. Sistemul german de a numerota cele două conflagraţii cu cifre romane, I şi II, a fost acceptat cu mari reticenţe. Pierderile franceze între 1914 şi 1918 au fost imense, chiar şi cele britanice au fost duble, faţă de cele pricinuite de al Doilea Război Mondial. Pentru Franţa şi Anglia, aşadar, Marele Război, care a decimat o întreagă generaţie, este cel mai determinant eveniment al istoriei recente.

Stephan Schlak: 
Ernst Jünger (scriitorul a murit la vîrsta de 102 ani, n.t.) le arăta vizitatorilor săi casca de oţel ciuruită de gloanţe, pe care a purtat-o el însuşi, în tranşee. Cum se modifică perspectiva asupra acestui prim război, prin dispariţia ultimilor martori?

Herfried Münkler: 
Războiul s-a istoricizat într-un mod dramatic. Ceea ce nu exclude existenţa a numeroşi subiecţi care dispun de o memorie mijlocită a acestui eveniment. Eu însumi, în copilărie, am stat mult cu bunica. Ea mi-a povestit adesea despre logodnicul ei, căzut pe front undeva în Galiţia, în 1917. Acest unchi a fost pentru mine un personaj foarte prezent. La fel ca şi căpiţa de fîn din Galiţia. Acolo compania lui a fost lovită din plin de tirurile artileriei inamice.

Stephan Schlak: 
Cît de previzibil a fost acest război, în sens eminamente istoric? A dispus la acea vreme şi de un plan B? Sau a fost acest război, la început de secol, inevitabil, menit să răcorească impulsurile belicoase?

Herfried Münkler: 
Era aproape neverosimil ca, în Europa, secolul XX să fi fost lipsit de războaie. Ar fi putut exista războaie de felul celor din secolul al XIX-lea, cînd conflictele rămîneau locale, cum s-a întîmplat în războaiele din Balcani, la începutul secolului. S-ar fi putut ca, fără confluenţa conflictelor din Europa de Sud-Est cu rivalităţile Europei occidentale, efectele cataclismice să nu se fi produs. Dacă războiul nu este privit ca inconturnabil, şi dacă ne gîndim la monstruoasele coincidenţe care au jucat un rol în declanşarea şi derularea lui, ajungem la următorul rezultat: caracterul cu adevărat dramatic al secolului XX constă în aceea că evoluţia lui a fost determinată de o succesiune de calcule greşite şi decizii eronate. Un plus de clarviziune, strategii mai abile, mai puţin romantism politic ar fi făcut ca totul să fi decurs altfel, bunăoară ca războiul să se fi terminat în toamna anului 1914. Desigur că astăzi ipoteza nu este uşor acceptabilă. Dacă ne limităm doar la istoria atentatului de la Sarajevo, descoperim o înşiruire de coincidenţe şi neglijenţe. Ciudat este şi cum de atentatorul a putut apăsa pe trăgaci. Pur şi simplu, de necrezut!

Stephan Schlak: 
Entuziasmul pe care ideea de a merge la război l-a declanşat în 1914 a cuprins întreaga Europă. Cum de a fost posibil ca, în acea epocă burgheză, marele sacrificiu pe cîmpul de luptă, marea furtună purificatoare a războiului să fi suscitat atîta încîntare?

Herfried Münkler: 
Un motiv esenţial a fost sleirea conştiinţei progresului tehnic. Ceea ce explică şi efectul derutant produs de spectacolul Le Sacre du Printemps, a lui Strawinsky, la Paris, în 1913. În locul progresului, se insinuează ideea regenerării prin marele sacrificiu, ordinea neputînd fi garantată şi restabilită decît cu preţul unei jertfe. Iar menţinerea propriei poziţii reclamă şi ea un sacrificiu. Mai cu seamă, clasa de mijloc, care îşi pierduse credinţa în progres, a îmbrăţişat ideea sacrificiului. Nu este deloc întîmplător că, pentru Friedrick Meinecke şi pentru adepţii istoriei ideilor, în jurul anului 1914, ideea de sacrificiu deţine un rol major.

Stephan Schlak: 
În Primul Război Mondial mai ales, forţele democratice au fost cele care au cerut societăţii spirit de sacrificiu şi mobilizarea totală a resurselor.

Herfried Münkler: 
Cu cît statele sînt mai înapoiate, cum a fost cazul ţărilor est-europene, cu atît sînt ele mai inapte de a acţiona politic. Mobilizarea din proprie iniţiativă a societăţii nu s-a produs acolo cu o intensitate şi consecvenţă comparabile cu cele din apusul Europei, unde la putere se aflau regimuri democratice sau semidemocratice. Germania a fost un caz interesant: pe de o parte, legea ei electorală era cea mai democratică, pe de alta însă, guvernul nu era constituit în Reichstag, în Parlament, ci depindea de încrederea împăratului. Odată cu sfîrşitul războiului, i-a sunat ceasul şi societăţii eroice. Pentru mine, ea debutează în 1792, prin ridicarea la luptă a maselor, acea Levée en masse, în intervalul de la Revoluţie pînă la războaiele de eliberare din 1813. Regele chema la luptă şi toţi se înrolau. Imaginea cetăţeanului-soldat a dăinuit peste un secol. Al Doilea Război Mondial este deja altceva. Francezii nu mai luptă, ţările occidentale ştiu că nu-şi mai pot permite măcelărirea propriei populaţii, pe front. Doar regimurile totalitare mai mizează pe masivele pierderi de vieţi omeneşti. Japonia imperială, Germania nazistă şi Rusia bolşevică sînt cele care cumulează cel mai mare număr de jertfe. Sînt societăţile dominate de ideologii care reclamau şi proslăveau exacerbarea eroismului. Ceea ce nu a fost cazul societăţilor occidentale. „Cei mulţi aveau aici pentru ce le mulţumi celor puţini“, cum a afirmat Churchill despre piloţii angrenaţi în luptele aeriene pentru apărarea Angliei.

Stephan Schlak: 
Din perspectiva unei epoci în care sacrificiul activ, hecatombele pe cîmpul de luptă şi democraţia se contopeau, prezentul nostru pare a se afla într-o situaţie contrară. Democraţiile occidentale aproape că nu mai sînt capabile să poarte războaie fiindcă nu mai există o disponibilitate activă de sacrificiu.

Herfried Münkler: 
Aici se întretaie mai multe puncte de vedere. Azi numărul bărbaţilor apţi de război a scăzut în Apus, rata reproducerii demografice este în recul. Generalului von Falkenhayn nu putea să-i vină ideea de a le cere soldaţilor să-şi verse sîngele la Verdun, dacă, pur şi simplu, demografia nu ar fi deţinut un rol determinant: Germania avea, la acea vreme, o rată de reproducere demografică mai mare decît Franţa. Astăzi, acest factor demografic nu mai poate fi luat în calcul. Animalele de jertfă au devenit rare.

Stephan Schlak: 
Cu totul altfel decît în lumea arabă...

Herfried Münkler: 
Da, şi ea este pe deasupra religioasă, spre deosebire de societăţile noastre. Occidentul duce lipsă de oameni tineri. La noi, în fiecare copil părinţii investesc prea mult capital emoţional, spre a-l trimite în război. Iar în al doilea rînd, religiozitatea noastră s-a răcit. Nici nu mai poate fi supraestimată importanţa pe care o deţin în mobilizarea emoţională un preot sau toţi cei care sînt capabili să se adreseze semenilor, într-un limbaj religios. Acest discurs sacral, prin care disponibilitatea individului de a deveni victimă este transformată în sacrificiu activ, pentru Dumnezeu sau pentru un ideal, este pentru mine cel mai bizar fenomen cu care se poate confrunta cel care se ocupă de Primul Război Mondial. Mi se pare foarte dificil să întrevăd o continuitate între Biserica evanghelică din zilele noastre şi cea din 1914. Cine alta dacă nu religia ar genera imaginea sacrificiului? Trebuie să fi existat, în acea perioadă, o detaşare a religiei de economie şi a celui dispus să se sacrifice, de întrebarea fundamentală: Ce primesc în schimb? În societatea noastră de azi, nu există nici un preţ destul de mare pentru sacrificiul vieţii pe care o trăim şi pe care vrem să o trăim, mai departe şi mai departe.

Stephan Schlak: 
Războiul are un ecou şi în limbă, în formele de exprimare a eroismului, în preferinţa pentru dihotomii şi figuri de stil expresive. În ce măsură a fost Primul Război Mondial un incubator pentru romantismul politic al anilor următori?

Herfried Münkler: 
Înainte de 1914, romantismul nu prea a fost intens politizat. A existat, ce-i drept, o aspiraţie la romantism care avea însă foarte mult de a face cu procesul de modernizare a lumii, cu impunerea unei anumite distribuţii a muncii, cu spulberarea speranţelor articulate la începutul veacului al XIX-lea de Wackenroder, Tieck şi alţii. Dacă ne gîndim la Wandervogel (mişcare de tineret iniţiată la finele secolului al XIX-lea, n.t.), e adevărat că tineretul se rupe de comodităţile existenţei burgheze. Dar toate acestea sînt demersuri care nu legitimează un război, am putea spune azi, avînd în spate experienţele Germaniei Federale. Pe de altă parte, războiul oferă ocazia de a concretiza unele fantasme romantice: tineri înarmaţi porniţi în marea călătorie, cum ar fi spus Walter Flex (adept al mişcării Wandervogel scriitor, promotor al sacrificiului pe front, decedat în 1917, n.t.). Acest romantism juvenil implica experienţa colectivistă şi camarderia, o viaţă dincolo de caracterul raţional al capitalismului şi de cel al unei lumi mercantile. Experienţele de acest fel pot fi interpretate în lumina romantismului. Idealurile anului 1914 sînt şi tentativa de reîntoarcere din glacialitatea lumii moderne în tihna protectoare a unor anumite structuri organizatorice. Am putea afirma, printr-o uşoară exagerare, că acest romantism politic este lectura primei părţi a Manifestului Comunist, cea de-a doua fiind dată la o parte. Verdictul acestei prime părţi ar fi următorul: desacralizarea lumii etc. Numai că proletariatul nu îndeplineşte rolul de salvator, ţelul fiind o resacralizare a lumii. Războiul generează trăiri care, pe de o parte, sînt radical antiromantice, iar, pe de alta, furnizează o mulţime de posibilităţi de romantizare politică. În acest fel, aidoma unei maşini de măcinat carne, înghite totul, amestecă sălbatic ingredientele, iar ceea ce rezultă este, pentru Republica de la Weimar, un teribil potenţial exploziv.

Stephan Schlak: 
Mulţi tineri au pornit entuziaşti la război avînd raniţa umplută cu romane de aventuri, spre a vedea apoi cum idealurile unui război just şi cavaleresc au fost malaxate în luptele de tranşee.

Herfried Münkler: 
Idealul unui război bun şi drept iese la iveală în actualele dezbateri în jurul războiului antiterorist, exact acolo unde nu ne-am fi aşteptat, şi anume, în reacţiile critice faţă de utilizarea dronelor. Argumentele invocate lasă impresia că preopinenţii ar fi ultimii reprezentanţi ai unei societăţi eroice şi ai unui spirit eroic, în sensul High Noon: ambii combatanţi se privesc drept în ochi şi cine trage mai repede a cîştigat. Şansele lor de victorie sînt egale. În criticile formulate de pe poziţii morale la adresa recurgerii la drone, principalul argument este următorul: cei aflaţi la sol sînt inevitabil victime. Ei nu mai au nici o şansă de sacrificiu, sînt doar victime. Fireşte că se poate riposta că această condiţie de victimă a debutat deja în Primul Război Mondial, cînd bieţii soldaţi aflaţi în tranşee au devenit ţinta tirurilor de artilerie şi a grenadelor. În Primul Război Mondial, eroii s-au născut în aer. Toţi voiau să devină aviatori, chiar şi Ernst Jünger, temporar. Ei nutreau, acolo în văzduh, ideea că înfruntarea cu adversarul era o luptă în doi, un duel. Dronele curmă cea de pe urmă şansă a luptelor aeriene de a fi ultimul topos al eroismului belicos. Războinicul stă acum undeva, cu joystick-ul său, într-o încăpere climatizată, cu o sticlă de Coca-Cola alături. Efectul care dezamorsează criticile morale la adresa utilizării dronelor este eficientizarea intervenţiei militare, în stil poliţienesc. Soldaţii care stau în încăperile climatizate dispun de un anumit răgaz pentru a decide dacă să intervină sau nu. Ei pot discerne dacă la sol se află o formaţiune militară sau un alai de nuntă. Ceea ce, în situaţia de stres a unei confruntări armate la sol, nu mai este posibil. Răgazul necesar şi disponibil, spre a decide intervenţia în cazul utilizării dronelor, elimină definitiv străvechea imagine a războiului ca duel. În scenă intră acţiunea poliţienească.

Stephan Schlak: 
Cum pot dronele contribui la respectarea unor anumite criterii şi convenţii, în noile războaie?

Herfried Münkler: 
Prin utilizarea dronelor, noile tehnologii militare vin în întîmpinarea Convenţiilor de la Geneva. Evident că, în cazul armelor tradiţionale de luptă, pagubele colaterale sînt cu mult mai mari. Deşi constatarea nu este pe placul tuturor, ea este din plin confirmată de toate statisticile aflate la dispoziţie. Criticile aduse dronelor par a sluji nostalgiei vechilor forme de război. Da, am putea afirma că şi ele sînt o formă a romantismului politic.

Herfried Münkler

Herfried Münkler, născut în 1951, predă teoria politicii la Universitatea Humboldt din Berlin. În decembrie 2013 i-a fost publicat volumul Der Große Krieg. Die Welt 1914 bis 1918, la Rowohlt Verlag. Cartea trece drept un lexicon al Primului Război Mondial şi a fost elogios primită de specialişti şi de cititori, devenind în scurt timp un bestseller. 

Stephan Schlak

Stephan Schlak, născut în 1974, este istoric şi politolog, redactor responsabil al revistei Zeitschrift für Ideengeschichte.