ULTIMA CORABIE

Daniel Luca

Când umbra-mbrățișează vântul lin al stelelor polare,

Neliniștea mă inconjoară, iar razele ce luminează seara

Dau visul clipelor care se pierd, abisuri fără de suflare

Dansează printre fluturii ce au pierdut încă o dată vara.

În șoaptă, teama șterge lacrima unei dureri ce mă atinge,

Dorul, iar s-a oprit stingher pe banca ultimului tău sărut!

Dintr-un tăcut suspin ai întins mâna care azi mă strânge,

Iar inima prin macii suferinței noastre între minute te-a oprit.

Între lumini de suflete curate te recunosc că iarăși ai venit,

Ecoul rătăcit a obosit și printre ramuri de cais te-a așezat...

A mea chitară plânge, sunetul ei cu cerul îngerilor te-a-nvelit

Petalele de crin au întrebat o primavară, de ce fără de mine ai plecat?

Te-am cautat între ninsoare și iubire, în visul care nu s-a terminat,

Fereastra amintirii mele, astăzi, așteaptă o scrisoare să-i mai scrii,

Lângă o mare, lacrima ne strigă și nu va ști unde am naufragiat,

Ea te va aștepta cu ultima corabie pierdută, la țărm din nou să vii!