USL, dragostea noastra! El Crin si Ponta redux

Vladimir Tismaneanu

Au revenit, precum stafiile, spre a ne asigura ca n-am visat ca a existat aievea ceea ce plagiatorului ii creeaza nedisimulate senzatii nostalgice, iar pentru Romania democratica a fost cosmarul din iulie 2012. “Ce frumos a fost USL-ul!” “Ce mult ne-am iubit!” Duumivirii Victor Ponta si Crin Antonescu sunt prezenti, isi amintesc de timpurile cand erau frati de cruce si planuiau impreuna cum sa puna statul de drept pe butuci. Ponta e direct, declara public ca il uraste pe Traian Basescu. In locul gandirii si al rusinii, ura. Cum sa nu te intrebi incotro vrea acest personaj sa duca Romania, cum sa nu-ti amintesti cu oroare de modul in care ce doi, teleghidati de securistul Felix, au pus la cale cea mai dura lovitura la adresa democratiei romanesti de la mineriada din iunie 1990 incoace?

El Crin se simte tradat de Klaus Iohannis, dar probabil il va vota. Analfabetul istoric Ponta face declaratii aberante despre Monica Macovei ca un fel de Ana Pauker, desi el este seful unui partid cu adanc infipte radacini in traditia “neinfricatei tovarase Ana”.


Impostura atinge cote paroxistice. Pana unde? Pana cand? Pentru mine si nu doar pentru mine, Monica Macovei reprezinta renasterea centrului in viata politica romaneasca. A unui centru liberal-conservator deschis si tolerant. A unui centru care nu pactizeaza cu clientelismul, coruptia, cinismul si amnezia. In clipa de fata, dintre toti candidatii prezidentiali, Monica Macovei reprezinta continuitatea onesta si palpabila cu spiritul Proclamatiei de la Timisoara, adevarata carta a revolutiei romane din decembrie 1989.


Monica Macovei simbolizeaza acel centru liberal-conservator care cere continuarea decomunizarii drept conditie pentru o veritabila, nu specioasa normalitate. Cand a fost votata, pe 22 februarie 2012, modificarea Codului Penal prin introducerea prevederii de imprescriptibilitate a crimelor impotriva umanitatii, reprezentantii PSD si PNL au absentat de la vot. Lipsa lor poate ca nu avea legatura cu acest proiect de lege. Dar, desigur, orice lipsa de la vot arata iresponsabilitate fata de cei care te-au ales. Daca tortionarii gen Visinescu si Ficior se confrunta acum, in fine, cu justitia, este rezultatul propunerii Monicai Macovei, sustinuta in demersul ei de IICCMER-ul emasculat dupa cateva luni de Victor Ponta si Crin Antonescu. Ultimul lucru de care le pasa duumvirilor pe atunci, in a lor sordida alianta cu Felix infractorul securist, patronata de bolsevicul Ion Iliescu, era decomunizarea tarii si pedepsirea criminalilor comunisti.


Reiau mai jos fragmente dintr-un articol publicat pe aceasta platforma in aprilie 2012. Cred ca poate servi ca memento in aceste clipe. Arheologia infamiei ramane mai actuala ca oricand.

“Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate ori mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la “Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata “Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat “Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul “N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare. In cateva luni, ori mai precis, in cateva saptamani, Romania a trecut cu o viteza ametitoare de la starea de gratie la starea de greata. Paguboasele roade le culegem azi.

Sistemul Iliescu

In consonanta cu mostenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publica este cauterizata. Se ridica, sub ochii nostri, monumente unor istorici ceausisti, activi in perimetrul controlat de Ilie Ceausescu, cata vreme Lucian Boia si Neagu Djuvara sunt acuzati de “anti-romanism”. Se uita cu stupida nosalanta ca in 1999, ca ministru de externe, Andrei Plesu a jucat un rol decisiv, impreuna cu presedintele de-atunci, Emil Constantinescu, in orientarea politicii externe spre NATO, nu in directia pro-Milosevici sustinuta de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase. Fostul sef de cabinet al ultimului sef al Securitatii publica, la o editura cunoscuta, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile impotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte putine exceptii, presa tace. Ni se recomanda, sfatos, sa ascultam si “partea lor de adevar”, sa nu ne grabim cu opiniile negative. (…)


Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.


Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre “democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim “fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenclatura cleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Jos intelectualii!

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea “Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu; pentru infiltrarile Securitatii, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez “East European Reporter” despre restaurarea infamiei.


Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau “nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.


Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Sorin Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Editorialistii de la “Ziua”aceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestand impotriva ignominiiilor semnate Spanu impotriva lui Gabriel Liiceanu. Va mai amintiti campania “Antenelor” si a “Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? De defaimarea maniacala a Corinei Suteu si a intregii activitati a ICR din New York? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civilitatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic. (…)

Surparea si ocuparea centrului

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. (…) Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.


Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile “Saptamanii” si ale “Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In “Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca “GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Deci nu PC din Romania, sectie a Internationalei Comuniste, ci GDS! Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar perpetuarea problemei.

Concluzie

Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.”