PARIS

Cristian Ţîrlea

Demult, eu, mi-am plecat din mine.

Mi-am luat drumul ca stăpân.

Nu-mi pasă, dorule, de tine!

Te-am uitat, că-s un păgân.

Din colbul străzii, din minciuni,

făcut-am harpă urâcioasă.

Mă-nchin, acum, cu doua mâini

şi-mi pare viaţa stearpă, roasă.

Demult, eu, am plecat de-acasă

să vad alt cer, nu gri, albastru.

Scoală-te! Pune-te, masă!

Am, cam, uitat. Sunt un sihastru.

Nişte copaci foşnesc-vorbesc în şoapte

şi în Paris este la fel, dar mai departe.

Eu plâng şi râd ca prostu-n noapte.

Mă don Quijotesc iubirile deşarte.

Stai, strâmbă cărare, să te pot urma!

Nu-mi fi duşman, neghiob învolburat!

Eu văd, acum, iubire. Este-n cătarea mea.

Du-mă la ea, călăuză oarbă, drum întortocheat!

Parisul nu-mi plânge respirarea sacadată

şi nici cutezanţa ce a fost odată.

Demult eu stiu că el va veni la mine,

în braţe cu Sena, cu Baudelaire, cu un Bordeaux,

cu tine.

...