Se retrage America din lume?

Cristian Campeanu

Decapitarea jurnalistului american James Foley a pus din nou în discuție, la Washington, opțiunile de politică externă ale administrației Obama și viziunea asupra lumii a președintelui american. Deteriorarea situației în Ucraina, Orientul Mijlociu, Asia și chiar America Latină, alimentează temerile că, sub administrația Obama, America se retrage de pe scena globală, lăsând locul liber, pentru regimuri revizioniste ca Rusia, puteri autoritare precum China și jihadiști de felul Statului Islamic.

 decapitarea lui  james foley

Când i-a fost acordat premiul Nobel pentru pace, în 2009, în esență pentru că a câștigat alegerile promițând că va fi un președinte radical diferit de George W. Bush, Obama a promis că „va privi lumea mai degrabă așa cum este, nu cum și-ar dori el să fie” și că se va concentra asupra „construcției naționale” acasă, nu peste mări, un angajament pentru refacerea economiei americane zdruncinate de criza economică din 2008. De atunci, Statele Unite și-au retras integral trupele din Irak în 2011, aveau planuri – cel puțin înainte de invadarea Ucrainei de către Rusia – pentru a retrage cea mai mare parte a forțelor din Europa, iar „pivotarea spre Asia” însemna, în cea mai mare parte, o nouă bază pentru pușcașii marini în Australia.


Între timp, cu excepția Tunisiei (deși, nici acolo lucrurile nu s-au limpezit cu totul, cu atacuri teroriste asupra armatei și o ripostă dură din partea guvernului), primăvara arabă a eșuat într-o dictatură militară în Egipt și haos generalizat în Libia, unde patru americani, inclusiv ambasadorul, au fost uciși la Benghazi într-un atac terorist pe care reprezentanții administrației s-au străduit să îl descrie drept o „revoltă populară” generată de un filmuleț cu arderea Coranului postată de un american.


În Siria, numărul victimelor se apropie de 200.000 și a devenit, de facto, un teren în care Rusia, Iranul și Arabia Saudită poartă un război prin intermediari. În absența conflictului din Siria, Statul Islamic (IS; sau, după vechea denumire, Statul Islamic din Irak și Levant) nu ar fi devenit niciodată atât de puternic. Această organizație islamisto-teroristo-mafiotă care își are originea în Al Qaeda în Irak fusese aproape distrusă în 2007-2008 prin operațiunile comune americano-britanice care au dus la uciderea lui Abu Mussab al Zarqawi și a principalilor săi colaboratori, dar a renăscut pe fondul politicii violente anti-sunnite a guvernului de la Bagdad condus de Nouri al-Maliki, fostul prim-ministru forțat să își părăsească postul abia acum, după ce IS a cucerit jumătate din țară și a început să masacreze creștini și minoritatea Yazidi. Washingtonul a fost nevoit să ordone atacuri aeriene pentru a sparge blocada jihadistă și a-i salva pe refugiații Yazidi de la moarte sigură și să sprijine forțele kurde pentru a prelua controlul asupra unui baraj care, dacă ar fi fost distrus, risca să inunde Mosul, al doilea oraș ca mărime din Irak. A fost însă prea târziu pentru James Foley a cărui decapitare publică a adus din nou în atenția opiniei publice mondiale pericolul reprezentat de terorismul islamist. Faptul că ucigașul lui Foley este un cetățean britanic este de natură să îngrijoreze și mai mult Occidentul și a determinat revista The Economist să ceară în ultimul său număr Statelor Unite să atace IS inclusiv în Siria, cu sau fără aprobarea Consiliului de Securitate, unde Rusia a mai blocat o dată demersurile de a pedepsi regimul Bashar Al-Assad. Folez a fost decapitat marţi, şi abia vineri, New York Times scria că administraţia ia în calcul atacuri aeriene pe teritoriul sirian şi chiar trimiterea unor trupe speciale.

„Nu face prostii!” ca principiu de politică externă

Washington Post, ziarul care are, de departe, cele mai bune informații din interior, scria cu două zile în urmă, că impresia generală în capitala americană este că, în politica externă, Obama face mai degrabă muncă de peticire decât de construcție. „A crezut că poate schimba cursul lumii mai ușor decât a putut să o facă și cred că s-a gândit că lumea va reacționa mult mai bine la dorințele sale decât s-a dovedit dispusă să o facă”, a declarat Jon N. Alterman vicepreședinte al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS). La sfârșitul lunii mai, Obama a ținut un discurs de politică externă la academia militară de la West Point, în care a vorbit despre faptul că „nu orice problemă are o soluție militară” și și-a reafirmat încrederea în virtuțile diplomației ca primă opțiune pentru rezolvarea crizelor internaționale. Discursul a fost primit extrem de critic, inclusiv de către publicații favorabile precum New York Times și Washington Post. David J. Kramer, președinte al Freedom House a rezumat cel mai bine aceste critici: „Problema lui Obama este că formulează întotdeauna aceste false opțiuni între a nu face în esență nimic și a trimite batalionul al 82-lea. Dar există întodeauna opțiuni graduale în privința a ceea ce se poate face, inclusiv oferirea suportului militar pentru cei pe care ar trebui să-i susținem.”


În fața eșecurilor de politică externă ale actualei administrații – inclusiv prăbușirea eforturilor secretarului de stat John Kerry de a forța reluarea procesului de pace între israelieni și palestinieni – până și un vechi colaborator precum Hillary Clinton, fostul secretar de stat din primul mandat al lui Obama, a ținut să se distanțeze. Într-un interviu acordat revistei The Atlantic, Clinton a afirmat că „Marile Națiuni au nevoie de principii organizatoare, iar «Nu face lucruri prostești» – principiul enunțat de Obama inclusiv în discursul de la West Point – nu este unul organizator”.

Degradarea politică a Americii?

Măsura stării de alarmă generată de eșecurile de politică externă ale actualei administrații este dată de ultimul număr al revistei Foreign Affairs, care, deși se ocupă în mod tradițional de evoluțiile globale, se concentrează de această dată asupra a ceea ce nu este în regulă cu America pe plan intern și se întreabă ce disfuncționalități interne au generat această prestație externă deplorabilă. Seria este deschisă, în mod ironic, de un eseu al lui Francis Fukuyama, care scrie despre degrada-rea politicii americane. Dar, la fel cum în 1989, Fukuyama s-a înșelat când a vorbit despre „sfârșitul Istoriei”, și acum identifică problemele Americii în locuri greșite. Fukuyama identifică corect una din marile probleme ale democrației (americane sau din orice altă parte a lumii), influența crescândă asupra instituțiilor politice a grupurilor de interese, dar ajunge să conchidă că ceea ce agravează și mai mult situația Americii este legalismul „statul judecătorilor” și sistemul de „checks and balances” care asigură echilibrul strict al puterilor în stat. Omul care anunța victoria definitivă a liberalismului democratic a ajuns în 2014 să pledeze pentru un stat mai puternic și chiar pentru mai puțină transparență și participare democratică.


Alți autori analizează mișcările populiste din Statele Unite și Europa și identifică o carență a democrațiilor de a satisface nevoile legitime ale cetățenilor iar alții analizează disfuncțiile din cadrul dreptei americane. Pentru că dacă Obama și democrații demonstrează o dorință de a retrage America dintr-o lume care refuză să se conformeze prejudecăților lor, aceleași sentimente sunt replicate la dreapta. Unul dintre cei mai agresivi izolaționiști din rândurile Partidului Republican este senatorul Rand Paul, fiul fostului senator Ron Paul. Rand Paul face parte dintr-una din cele mai rele specii de libertarieni, care crede că orice angajament american în străinătate nu face decât să strice lucrurile mai rău și pledează pentru o retragere completă din afacerile internaționale. Până luna trecută, Rand Paul promova pe propriul site cărți în care se afirma că, de fapt, Statele Unite și politica sa externă sunt responsabile pentru atacurile de la 11 septembrie, nu teroriștii Al Qaeda. Problema nu este că Rand Paul are astfel de poziții extremiste, problema este că este unul din favoriții la nominalizarea pentru candidatura republicană la alegerile din 2016.

Ucraina și „ordinea mondială liberală”

Anexarea Crimeii și invazia Ucrainei de către Rusia autocratului Putin reprezintă prima modificare prin forță a granițelor unei țări europene de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Acest act de agresiune pune la îndoială validitatea ordinii liberale care a fost valabilă în Occident din 1945 și în restul Europei după 1989, ordine care a fost menținută de către implicarea americană pe continentul european. Din acest motiv, Statele Unite trebuiau să reacționeze și, este adevărat, Washingtonul a condus eforturile de a impune sancțiuni economice drastice Moscovei, dovedindu-se dispus să meargă mult mai departe decât ar fi dorit mulți dintre aliații europeni. SUA și-au întărit prezența militară în România și Polonia și și-au reafirmat angajamentul de a apăra statele baltice. Dar, pe de altă parte, administrația a refuzat, cel puțin în prima parte a conflictului să ofere orice fel de ajutor militar unei armate ucrainene aflate în vizibilă dificultate. Această atitudine reținută s-ar putea schimba pe viitor, în măsura în care Putin va dovedi că nu are de gând să renunțe la Ucraina, dar deocamdată, în pofida sancțiunilor, poziția SUA a fost una prudentă.



Istoricul Robert Kagan atrăgea atenția într-un eseu publicat în revista The New Republic intitulat „Superputerile nu se retrag. Ce datorează lumii obosita noastră națiune”, că există un curent puternic în SUA în rândul publicului și al elitei politice de revenire la „normalitatea” de dinainte de cel de-al doilea război mondial, în care SUA erau o țară ca oricare alta în sensul că își apărau interesul național în mod strict. Dacă America și-ar abandona însă rolul de garant al ordinii mondiale liberale asumat în 1945, Statele Unite ar supraviețui și cu un Iran nuclear, ar găsi modalități pentru a face în continua-re comerț cu superputerea chineză în ascensiune și ar putea chiar să se acomodeze cu un imperiu rus refăcut care ar fi recucerit Ucraina, țările baltice și poate chiar Polonia și și-ar reconstrui întreaga sferă de influență din perioada sovietică (inclusiv asupra României). America probabil că ar supraviețui, dar atrage atenția Kagan, lumea va fi un loc mult mai periculos decât este astăzi, când e în stare deplorabilă. De aceea susține istoricul american (și soțul Victoriei Nuland) America datorează în continuare lumii să protejeze ordinea liberală și singurul lucru prin care poate face acest lucru este prin afirmarea propriei puteri. Când Putin a invadat Crimeea, a neglijat toate regulile internaționale printr-o demonstrație de forță. Dacă nu înțelege decât limbajul forței, este nevoie de o putere care știe cum să vorbească aceeași limbă și să facă uz de forță când este necesar. Și această putere este America.