Lichidarea creștinilor orientali. O crimă în serie

Teodor Baconschi

Reislamizarea vehementă a fostului teatru de luptă va duce, probabil, la dezmembrarea Irakului și redesenarea anumitor frontiere din regiune. Și tocmai comunitățile creștine sunt în prima linie a acestor reașezări geopolitice.


Creștinismul s-a născut în Orientul Mijlociu și rădăcinile sale au rămas acolo, în vechi comunități din Liban, Siria, Iordania, Egipt, Etiopia și Irak. În primul mileniu, cu excepția Romei, Patriarhiile majore (care formau așa-numita „pentarhie“) erau localizate în Levant: Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria. Două milenii de istorie, patrimoniu, creație teologică, vetre monahale și spiritualitate subtilă acoperă viața creștinilor orientali. Ei au dat patristicii răsăritene nume de referință, au generat frumuseți liturgice, iconografice și poetice de prim ordin.


Istoria a fost mereu dură cu aceste comunități. Cruciadele au avut ca scenă Mediterana și Levantul. Dominația turcilor otomani a pus apoi sub un capac de plumb libertatea odinioară subînțeleasă a Orientului creștin. După căderea Bizanțului, valuri de refugiați creștini din Orient au ajuns în diverse metropole apusene. Islamul otoman a făcut presiuni enorme pentru islamizarea creștinilor orientali. Din acest motiv a fost scris, bunăoară, Mushafa qeder (Cartea necurăției), un ritual penitențial din secolul XVI, în limba coptă, destinat creștinilor trecuți la Islam care doreau să revină la credința lor.


În etapa colonială franco-britanică, spațiul despre care vorbim a prosperat: s-au fondat școli confesionale, s-au reparat spitale și aziluri, au apărut universități catolice, noi sau vechi ordine monastice s-au putut instala pentru a-și desfășura liniștite misiunea evanghelizatoare. Prima Constituție a Libanului stabilește coexistența dintre creștini și musulmani, precum și accesul lor proporțional la exercitarea guvernării. După decolonizarea Levantului, au apărut însă tensiuni interreligioase, conflicte patrimoniale, acte de terorism. Viața creștinilor orientali s-a complicat dramatic. Nimeni nu s-a mai rugat fără temerea că ziua de mâine poate aduce o bombă, un atac sălbatic, o evacuare forțată. Așa s-a constituit a doua diaspora a creștinilor orientali. Melkiții, de pildă, au o arhidioceză siro-antiohiană la New York. Armenii s-au refugiat – canonic și ecleziastic - la Paris, Londra, Viena sau București. La Roma funcționează o serie întreagă de colegii pontificale pentru credincioșii de rit armean, etiopian, fără a-i uita pe cei din Ma­labar sau pe maroniții cărora papa Gri­gorie al XIII-lea le-a dăruit un refugiu la 1584.

Militanţi islamişti în oraşul creştin Bartella din Irak

După 11 septembrie 2001, acțiunile aliaților în Afganistan și Irak au crescut tensiunile dintre musulmanii suniți sau șiiți și comunitățile creștine orientale. The Global War on Terror a slăbit rețelele criminale, dar le-a și oferit liderilor religioși un abudent material de propagandă antioccidentală. În ideologia renașterii Califatului, creștinii sunt, ca și evreii, identificați cu Occidentul necredincios. Actuala generație de imami, lideri spirituali și combatanți în diferitele facțiuni (oficiale sau clandestine) nu posedă memoria conviețuirii multiculturale din era Islamului clasic. Reprezentanții săi sunt sumari, violenți și fanatizați. Retragerea americană din Irak și Afganistan lasă loc insurgențelor, noilor utopii panarabe și abuzurilor. Reislamizarea vehementă a fostului teatru de luptă va duce, probabil, la dezmembrarea Irakului și redesenarea anumitor frontiere din regiune. Și tocmai comunitățile creștine sunt în prima linie a acestor reașezări geopolitice. Sunt, de asemenea, amenințate comunitățile yazidis, adepții unui cult preislamic, pe care jihadiștii îi consideră „adoratori ai diavolului“. Califatul crește ilegal și galopant, prin evacuarea lor, așa cum s-a întâmplat la Mossul. Urmează Erbil, unde sunt staționați militari americani...


Ocupate cu toate complicațiile agresiunii lui Putin asupra Ucrainei, UE și SUA par din nou „surprinse“ de aceste evoluții rapide și potențial explozive. Au apărut însă primele reacții. Franța a condamnat, recent, soarta inumană rezervată comunităților creștine din Irak și a cerut Consiliului de Securitate al ONU o reuniune de urgență. Președintele Barack Obama a dispus, de câteva zile, efectuarea unor lovituri aeriene „chirurgicale“, pentru a lovi centrele nevralgice ale revoltei islamiste care vrea să distrugă Irakul și să formeze un megastat arab fundamentalist. Tot americanii au parașutat alimente pentru coloanele de refugiați din Kurdistanul irakian. Sunt reacții oportune, dar insuficiente.


E nevoie ca opinia publică euro-americană să înțeleagă mai repede și mai bine, cu date și fapte, că lichidarea creștinilor orientali are culorile genocidului și ale etnocidului: operațiunea distruge vieți pașnice de civili și totodată un patrimoniu inestimabil. Nu e însă vorba doar de urgența unei reacții la catastrofa umanitară, ci și de o reacție politico-militară de ordin strategic. Dacă Orientul Mijlociu își redesenează granițele haotic, prin violența necontrolată a jihadiștilor, securitatea euroatlantică este periclitată pe termen lung. Turcia ar putea fi prinsă în ochiul acestui ciclon, cu un efect de contagiune regională incontrolabil. E vară, dar o vară fierbinte, purtând semințele unor furtuni care trebuie contracarate în timp real. 



Dubla instabilitate din vecinătatea spațiului euro-atlantic (Rusia, Siria, Gaza și, acum, Irak) ar trebui să scurteze multe vacanțe, în principalele capitale unde se iau deciziile care contează.