Legiunea blestematilor (2)

Sven Hassel

La câteva zile după moartea lui Käthe am fost transfe-rat, împreună cu alţi câţiva deţinuţi, în lagărul de concentrare de la Fagen, lângă Bremen, unde ne aştepta — cel puţin aşa ni se spusese — „o muncă specială de mare importanţă". Puţin ne păsa în ce putea consta munca aceasta. Nici unul dintre noi nu credea o clipă că ar ţi putut fi mai puţin anevoioasă decât cea cu care eram obişnuiţi. Ne deprinsesem să muncim ca animalele de povară, înhămaţi la pluguri, grape, tăvăluguri ori căruţe, trăgând pâna la istovire. Eram obişnuiţi să muncim în cariere spărgând piatră până la epuizare. Muncisem în filaturi de iută, inspirând aerul încărcat până la hemoragia pulmonară. Toate muncile aveau ceva comun: mai devreme sau mai târziu sfârşeai prin moarte!


Fagen lucra, într-adevăr, pe două fronturi. Iniţial fusese un centru de medicină expe - rimentală, dar mai erau şi bombele.

În primele zile am fost repartizat la munci de terasa-ment. Trebuia ă ne spetim pre - cum ocnaşii săpând pământul de la cinci dimineaţa la şase seara, fără altă hrană decât o zeamă chioară în care era mai multă apă decât făină, ce ne era servită de trei ori pe zi. Apoi s-a ivit prilejul nesperat, pe care m-am grăbit să nu-l scap: şansa de a fi graţiat!
Comandantul lagărului ne informă că doar voluntarii se vor bucura de această şansă. Dacă făceai câte cincispre­zece pe an de pedeapsă. Ceea ce, pentru mine, ar fi însem - nat un total de două sute douăzeci şi cinci.
Dar îmi dau seama că nu am lămurit despre ce era vorba. Ca să ai o şansă de a fi graţiat, trebuia să dezamorsezi câte cincisprezece bombe neexplodate pentru fiecare an de condamnare. Cincisprezece bombe ori cincisprezece ani, fac două sute douăzeci şi cinci...

Nu era vorba, fireşte, de bombe obişnuite, ci de acelea pe care nici artificierii de la apărarea pasivă şi nici unităţile militare nu îndrăzneau să le atace. Au fost deţi­nuţi ce izbutiseră să dezamorseze vreo cincizeci înainte de a fi pulverizaţi, dar desigur că, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge mult mai departe, de pildă la două sute douăzeci şi cinci. Fără să ezit m-am oferit voluntar.
Se prea poate ca hotărârea mea să fi fost determinată de faptul ca în fiecare dimi - neaţă, înainte de plecare, ni se dădea câte un sfert de pâine de secară, un căpeţel de cârnat şi trei ţigări, în chip de raţie suplimentară...
După o perioadă de instrucţie ca întotdeauna foarte scurtă — aşa cum sunt, în timp de război, toate „perioadele de instrucţie — SS-iştii ne-au dus, în fiecare zi, în diverse locuri unde ne aşteptau bombe neexplodate. Gardienii noştri se ţineau la o distanţă respectabilă iar noi săpam pământul în jurul bombei, ceea ce practic însemna uneori o adâncime de cinci sau şase metri. După ce bomba era degajată, trebuia eliberată ogiva care, prinsă de jur-împrejur cu un cablu, era ridicată centimetru cu centimetru, până se găsea complet suspendată. De îndată ce o asemenea maşinărie a morţii atârna cu întreaga ei greutate de stâlpii de susţinere instalaţi în groapă, toţi ceilalţi se făceau nevăzuţi. Cu precauţie, pentru a nu trezi monstrul, dar în mare grabă, spre a se pune la adăpost. Unul singur rămânea pe loc: deţinutul desemnat sa deşurubeze amorsa. Dacă făcea o mişcare greşită...
Duceam întotdeauna cu noi, în camionul-atelier, două cutii de lemn destinate unor asemenea neîndemânatici. Dar nu de fiecare dată puteau fi folosite. Şi asta nu pen­tru că mişcările greşite ar fi fost un lucru rar, dar adesea era peste putinţă să mai găsim ceva de pus în cutii.
Mulţi se aşezau lungiţi pe bombă pentru a deşurubă focosul. În felul acesta detonatorul poate fi ţinut mai uşor în poziţie fixă. Dar am descoperit că era şi mai bine să te lungeşti pe fundul gropii, dedesubtul bombei; era suficient atunci să laşi să lunece uşor tubul prin mâna în­mănuşată cu asbest...
Cea de a şaizeci şi optă mea bombă a fost o torpilă aeriană şi ne‑au trebuit cincispre - zece ore s‑o degajăm. Când faci asemenea muncă nu vorbeşti deloc. Eşti veşnic în stare de alarmă. Sapi cu grijă, chibzuind înainte de a apăsa pe hârleţ, înainte de a te folosi de mâini sau de pi­cioare. Trebuie să respiri liniştit, regulat, să nu faci nici un gest negândit şi niciodată mai mult de unul deodată. Ajuns într‑un anumit stadiu, mâinile devin cele mai pre­ţioase unelte dacă vrei să previi orice alunecare de pământ. Dacă o torpilă se deplasează numai cu o jumătate de centimetru, aceasta poate însemna explozia, moartea. În poziţia ei de acum ea este cuminte şi tăcută. Dar nu poţi şti ce idei i‑ar fulgera prin cap dacă ai cuteza să‑i schimbi această poziţie. Cu alte cuvinte, tocmai ce trebuie să faci... Căci bomba urmează a fi încărcată pe derrick2, care o va transporta mai departe. Trebuie să deşurubezi foco­sul. Până atunci cel mai bine ar fi să nici nu respiri, deci hai să ne grăbim... Nu, nu, graba e nepotrivită aici. Uşor, dar cu mână sigură. Fiecare mişcare cu calm şi bine gândită...
O torpilă aeriană este un adversar impasibil; nu dă nici un semn, nu îşi trădează tainele. Nu poţi păcăli o torpilă aeriană.
De data aceasta ni s‑a interzis să dezamorsăm bombă la faţa locului. Trebuia întâi transportată în afara oraşu­lui. Ceea ce însemna fie că era vorba de un nou tip de bombă pe care nimeni nu îl cunoştea încă, fie că zăcea într‑o asemenea poziţie încât explozia s‑ar fi produs dacă doar ai fi suflat pe focos... Iar explozia unui asementa monument ar nimici cu siguranţă întregul cartier din jur.
Un camion Diesel‑Krupp ce remorca un derrick se apropie cu spatele, până la mărgineai gropii. După patru ore de opinteli, bomba fu instalată pe derrick, bine an­corată, în aşa fel încât să nu se poată mişca nici cât un fir de păr.
Uşurare generală. Dar uitasem un mic amănunt!
— Care din voi ştie să conducă?
Tăcere. Se spune că atunci când un şarpe veninos ţi se caţără pe picior trebuie să te transformi într‑o stană de piatră, în ceva mort, care să nu atragă atenţia şarpe­lui. Într‑o clipă, pe tot terenul n‑au mai fost decât stane de piatră, pitite mental în cea mai densă umbră, în timp ce privirea SS‑istului scruta chip după chip. Nimeni nu‑l privea, dar eram conştienţi de prezenţa sa într‑atât încât inimile ni se zbăteau dureros în piepturile noastre şi, în gând, săream într‑o fugă nebună peste craterele din mij­locul ruinelor.
— Tu, cel de colo, ştii să conduci?
N‑am îndrăznit să spun nu.
— Atunci dă‑i drumul!
Drumul pe care trebuia să‑l urmez era însemnat cu steguleţe. Şoseaua, slavă Domnului, era bine curăţată şi reparată, în aşa fel încât prezenta o suprafaţă destul de netedă. Şi toate astea numai şi numai pentru a‑şi salva blestematele lor de barăci! În toată zona nici suflet de om. Celelalte vehicule mă urmau la mare distanţă. Ni­meni nu avea chef să însoţească primejdia. Am trecut pe lângă o casă incendiată, arzând vioi în tăcere. Fumul îmi ustura ochii, mă orbea, însă nu am cutezat să măresc viteza. După vreo cinci minute de chin am izbutit să res­pir din nou aer curat.
Nu‑mi mai amintesc ce gândeam în timpul acestei curse lente, ştiu doar că aveam înaintea mea tot timpul să gândesc, că eram liniştit, poate doar în sinea mea puţin aţâţat şi, pentru prima oară după foarte mult timp, eram vag fericit. Când fiecare secundă ce se scurge ar putea fi ultima, ai tot timpul să gândeşti, pot să vă asigur. Şi pen­tru prima dată după o veşnicie redobândisem conştiinţa de a fi cineva. În ultima vreme mă scăpasem din vedere, încetasem să am despre mine însumi cea mai neînsemnată părere, personalitatea mea fusese comprimată, stri­vită în fel şi chip, cu toate acestea însă supravieţuise reieşind neatinsă din umilinţele, degradările zilnice. Te salut, conştiinţă! Mai exişti totuşi. Şi ai rămas tu însuţi. Priveşte‑te: eşti pe cale să faci un lucru pe care ceilalţi nu ar îndrăzni să‑l facă. Deci încă mai eşti în stare de ceva. Ceva indispensabil. Atenţie la şinele de tramvai!
Am părăsit oraşul, am străbătut ultimele loturi cu cabane acoperite cu tablă ondulată, în care trăiau doar vagabonzii, golanii, zdrenţăroşii. Singuri... Cel puţin îna­inte, căci acum era război şi în oraş apăreau în fiecare noapte noi constelaţii de cratere.
Undeva pe câmp, un bărbat săpa. Se sprijini în coada hârleţului şi mă privi trecând. I‑am strigat:
— Hei!... Nu fugi să te pui la adăpost?
Zgomotul motorului acoperi răspunsul, dar rămase unde era. Poate îmi strigase „drum bun"? Ciudată chestie să rulezi atât de încet pe drumurile pustii!
Probabil că în oraş începuseră să se întoarcă la lo­cuinţe, la prăvălii. Mai întâi cel mai curajos. Apoi şi cei­lalţi, încântaţi şi uşuraţi. Ia te uită, toate mai sunt încă în picioare!
Poate aş fi putut să fug? Prilejuri s‑ar fi găsit să mă ascund, la întâmplare, pe străzile pustii. Aş fi putut sări din camion din mers şi bomba şi‑ar fi urmat drumul, fără conducător, până la primul hop mai serios precedând ma­rele bum. De ce nu am profitat de şansa asta, habar nu am. Cred că niciodată înainte nu gustasem atât de adine din bucuria de a trăi. Eram numai noi doi, scumpa şi mica mea torpilă aeriană şi cu mine şi cât timp va fi îm­preună cu mine, nimeni nu se va putea apropia, fără per­misiunea ei...
Am ieşit din transă abia când am ajuns în plin câmp, în mijlocul bărăganului, pe un drum jalonat din ce în ce mai rar cu steguleţe. Aici şi‑a spus cuvântul instinctul meu de conservare. Până unde aveau de gând să mă facă să merg? Ar fi fost prea absurd să sar în aer acum, după atâţia kilometri, la capătul a douăzeci şi patru de ore de muncă...
Am lăsat în cele din urmă bomba printre bălării, la vreo doisprezece kilometri depărtare de oraş. Cum nu era cu putinţă să fie descărcată, s‑a dispus să explodeze împreună cu derrickul.
Această performanţă mi‑a adus trei ţigări în plus, în­soţite de remarca obişnuită că nu le meritam, dar că mult‑iubitul nostru Führer nu era lipsit de sentimente umanitare. Trei ţigări suplimentare: consideram că fu­sesem bine plătit. Nu sperasem decât una.

Mi s‑a întâmplat ceea ce nu putea fi mai rău pentru un deţinut, m‑am îmbolnăvit. Cine ştie însă, poate tocmai boala aceasta mi‑a salvat viaţa. Timp de cinci zile am izbutit să rezist. Dacă te declarai bolnav erai imediat ex­pediat la infirmeria lagărului, unde deveneai obiect de experienţă până când nu mai puteai fi de folos; şi nu mai puteai fi de folos decât atunci când erai mort, tocmai pen­tru că fuseseşi prea mult de folos. Dar în timpul apelului m‑am prăbuşit fără cunoştinţă şi, când mi‑am revenit, eram la infirmerie.

Nu mi s‑a spus de ce sufeream. Nu se spunea nici unui bolnav. În ziua în care am fost considerat destul de res­tabilit pentru a mă putea ţine pe picioare, au început experien- ţele. Mi‑au făcut o mulţime de injecţii. Am fost băgat într‑o încăpere în care domnea o căldură de etuvă, apoi într‑o cameră frigorifică, luându‑mi‑se probe de sânge la intervale regulate. Într‑o zi mi se da tot ce puteam în­fuleca, iar în ziua următoare eram lăsat să crăp de foame şi de sete. Ori mă puneau să înghit tuburi de cauciuc pen­tru a pompa din mine tot ce înfulecasem sau fusesem pus să înghit.
Treceam dintr‑o stare jalnică într‑alta. La urmă mi‑au făcut o puncţie dureroasă în măduva spinării, apoi mi‑au legat încheieturile mâinilor de mânerele unei roabe pline cu nisip, pe care mi‑au ordonat s‑o împing fără pauză, într‑o îngrăditură circulară. La fiecare sfert de oră mi se lua o probă de sânge. Treaba asta a durat o zi întreagă; capul parcă îmi plutea şi îmi pierdeam treptat luciditatea. În urma acestui tratament mi‑au rămas dureri de cap de nesuportat ce m‑au chinuit luni de zile.
Am avut mai mult noroc decât alţii. Într‑o bună zi au fost de părere că nu mai puteau scoate nimic de pe urma mea. M‑au trimis înapoi în lagăr. Aici un SS‑ist m‑a in­format bine dispus că nu mai făceam parte din echipele de artificieri. Şi aşa s‑au dus pe apa sâmbetei bombele pe care le dezamorsasem.
M‑am întors să mă spetesc la cariere.
Dar am fost din nou repartizat la bombe, unde am atins un număr considerabil când, pe neaşteptate, am fost trimis înapoi la Lengries, astfel că totalul bombelor mele a ajuns iar egal cu zero...
Şapte luni de spart pietre în hrubele de la Lengries. Şapte luni de demenţă letargică, monotonă. Într‑o zi m‑am pomenit că mă caută un tip de la SS. Am fost examinat de un medic; eram împănat cu furuncule purulente. Mi le‑a curăţat, dezinfectat, le‑a uns cu pomadă şi m‑a în­trebat dacă mă simt bine. „Da, doctore, mă simt bine, sunt în perfectă stare de sănătate." A te plânge de starea să­nătăţii era ultimul lucru pe care‑l puteai face. Cât timp mai aveai o scânteie de viaţă în tine, erai sănătos tun.
Am fost introdus în biroul Sturmbannführer‑ului SS Shendrich. La ferestre erau perdele. Perdele curate. Vă daţi seama, perdele! Perdele de un verde deschis, cu mo­tive galbene. Verde deschis cu motive galbene. Verde deschis cu...
— La ce naiba te holbezi aşa?
Dintr‑o tresărire, mi‑am revenit.
— La nimic, Herr Sturmbannführer. Iertaţi‑mă, Herr Sturmbannführer, am onoarea să declar că nu mă holbez la nimic.
Brusc inspirat, am adăugat cu voce slabă:
— Am onoarea să declar că doar mă holbez...
M‑a —privit descumpănit. Apoi, alungând nu ştiu ce gânduri stânjenitoare, îmi întinse o coală de hârtie.
— Semnează aici că ai primit hrana obişnuită din armată, că nu ai avut niciodată de suferit, nici de foame, nici de sete, că nu ai nici un motiv să te plângi de condi­ţiile de trai din lagăr, în toate perioadele detenţiei.
Am semnat. Ce importanţă avea? Urma să fiu transfe­rat în alt lagăr? Sau îmi venise rândul să mă legăn la capătul ştreangului?
Întinse spre mine un al doilea act, destul de impozant ca aspect.
— Mai semnează şi aici că al fost tratat întotdeauna sever, dar bine, conform prevederilor dreptului interna­ţional.
Am semnat. N‑avea nici o importanţă.
— Dacă vreodată scoţi o singură vorbă despre ce ai văzut şi auzit aici, te aduc înapoi imediat şi mă voi ocupa personal de ceremonia de bun venit, ai înţeles?
— Am înţeles, Herr Sturmbannführer.
Prin urmare tot de un transfer era vorba.
M‑au dus într‑o celulă unde mă aştepta o uniformă verde, lipsită de orice fel de însemne, pe care m‑au pus s‑o îmbrac.
— Şi curăţă‑ţi unghiile, porcule!
Un SS‑ist m‑a introdus apoi în biroul comandantului, unde am primit o marcă şi 21 pfennigi, pentru ultimele şapte luni de muncă, de la şase dimineaţa până la opt seara. Un Stabscharführer zbieră la mine:
— Deţinut 552318 A... la eliberareeee... marş!
Desigur, o nouă formă de tortură. Le cunoşteam prea bine perfidia şi eram mândru că nu mă lăsam dus. Am făcut stânga‑mprejur şi am ieşit, aşteptând hohotele de râs. Dar nu, erau chiar mai subtili decât bănuisem. Îşi slăpâneau desigur râsul nebun.
— Ia loc pe coridor până când vine să te ia!
Nu. Nu râdeau. Şi, fără să vreau, am început să sper. A trebuit să aştept mai mult de un ceas, în timp ce nervii îmi stăteau să plesnească. Cum puteau fiinţe cu aspect omenesc să atingă asemenea culmi de sadism, de perver­siune rafinată? Şi îmi repetam mereu: „Doar ştii că pot merge şi mai departe. Te crezusem lecuit pentru totdea­una de iluziile copilăreşti..."
Chiar şi astăzi, când îmi aduc aminte, retrăiesc cu in­tensitate acea uluire fără margini ce m‑a cuprins pe când îl urmam pe Feldwebel în micul Opel cenuşiu, după ce aflasem că fusesem graţiat şi că urma să servesc într‑un batalion disciplinar.
Poarta grea bufni în urma noastră. Marile edificii de beton cu mici ferestre zăbrelite s‑au mistuit în urmă îm­preună cu spaima, groaza fără nume...
Nu izbuteam să înţeleg. Eram uluit, mai mult, eram consternat. Maşina străbătea curtea cazărmii din Hanovra şi eu încă nu îmi revenisem din şoc.
Astăzi, după atâţia ani, îmi amintesc ororile şi groaza doar sub forma unor lucruri definitiv trecute; odată pen­tru totdeauna; dar de ce eram atunci consternat privin­du‑le dispărând în urmă? Iată o întrebare la care nu am izbutit să răspund vreodată.


De câte douăzeci de ori pe zi ni se repeta, printre înjurături, că serveam într‑un batalion disciplinar, ceea ce ne obliga să fim cei mai buni ostaşi din lume.
În timpul primelor şase săptămâni am făcut exerciţii de la şase dimineaţa până la şapte şi jumătate seara. Exer­ciţii, exerciţii şi iar exerciţii.



Exerciţii până când sângele ne va ţâşni de sub unghii...Şi nu la figurat. Pas de gâscă cu toate efectele în spinare: casca de oţel, raniţa, buzunarele de muniţie pline cu nisip, mantaua de iarnă cu glugă, în timp ce oriunde altundeva oamenii transpirau în haine de vară.
Marş forţat prin coclauri noroioase în care te înfun­dai până la glezne... Manevrarea armei, cu braţele sus, chipul nepăsător, cu apa până la gât.

Subofiţerii noştri alcătuiau o haită de demoni urlă­tori care zbierau şi ne înjurau aducându‑ne până în pragul nebuniei. Puteam fi siguri că nu vor scăpa vreun prilej.
Nu puteam fi pedepsiţi cu consemnarea în cazarmă, pentru simplul motiv că nu dispuneam niciodată de o singură clipă liberă. Întruna numai serviciu, serviciu, serviciu. E adevărat, la prânz aveam un ceas şi, în teorie, seara, de la şapte şi jumătate la nouă, aveam liber. Dar dacă nu foloseam fiece minut din acest răstimp să ne cură - ţăm uniformele năclăite de noroi, să ne lustruim cizmele şi restul echipamentului, eram siliţi, prin repre­salii crunte, să facem toate acestea.

La ora nouă toată lumea trebuia să fie în pat. Ceea ce, desigur, nu însemna că aveam parte de somnul de refacere atât de necesar. Noapte de noapte aveau loc exerciţii de alarmă şi de schimbare rapidă a uniformei. Când suna alarma ne prăbuşeam din pa - turi, trăgeam pe noi ţinuta de campanie şi ne prezentam la adunare. Atunci ne trimi - teau înapoi să îmbrăcăm ţinuta de paradă. Apoi ţinuta de exerciţii. Apoi, din nou, ţinuta de campanie. Şi nu izbuteam vreodată să fim cum trebuie. Nopţi întregi subo - fiţerii ne hăituiau şi ne prigoneau pe scările cazărmii ca pe o turmă de vite speriate, în aşa fel încât până şi umbra unuia dintre ei ne băga în sperieţi.
La sfârşitul primelor şase săptămâni începu partea a doua a pregătirii noastre practice şi, dacă până atunci nu aflasem ce este cu adevărat oboseala, manevrele ce au urmat ne‑au făcut foarte curând s‑o cunoaştem cu vârf şi îndesat.

Să străbaţi târându‑te pe burtă kilometri întregi de teren special amenajat pentru antrenament, acoperit cu zgură ori cremene tăioasă, care ne transformau palmele în carne vie, sau cu un strat gros de noroi putregăit ce ameninţa să te sufoce... Dar mai mult decât orice ne te­meam de marşurile forţate.
Într‑o noapte, subofiţerii au dat buzna în dormitoa­rele în care zăceam ca morţii, urlând şi mai aprig ca de obicei, dacă aşa ceva se mai poate spune:
— Alarmă! Alarmă!
Rostogolire generală din cuşete, luptă febrilă cu di­versele părţi ale echipamentului. O curea blocată, un nas­ture care se încăpăţânează, o jumătate de secundă pierdută, neno rocire! După mai puţin de două minute fluie­rele au început să răsune pe coridoare, uşile să fie date de perete de cizmele gradaţilor...
— Compania a treia, adunaaa...rea! Ce dracu mai căutaţi înăuntru? Încă nu sunteţi jos, fir-ar să fie! Şi paturile nefăcute? Unde vă treziţi, căcăcioşilor? Într‑un cămin de bătrâni?
Avalanşe pe scările prost luminate, oameni abruti­zaţi trăgându‑şi din mers ultima curea. Aliniere aproxi­mativă în curtea cazărmii. Apoi:
— Compania a treia în dormitor!... ŢINUTA DE EXERCIŢIU!
Că unii pot zbiera în asemenea hal, fără să le plez­nească vreun vas de sânge în căpă - ţână, mi s‑a părut din­totdeauna o sfidare adusă bunului‑simţ. Sau poate toc­mai bunul‑simţ le lipseşte? Aţi observat modul lor de a se exprima? Sunt incapabili să vorbească precum tot omul. Cuvintele parcă se sudează între ele ajungând un soi de lătrat, în afară de ultimul, care tinde să pleznească precum un bici. Nu‑i auzi vreodată încheind o frază printr‑o silabă neaccentuată. Orice ar spune, toacă în salve de inter - jecţii cazone greu de priceput. Aceste mugete, veşnic aceleaşi mugete! E limpede că cei de teapa lor sunt cam săraci cu duhul...
Precum un tăvălug care mătură totul în calea sa, cei o sută treizeci şi cinci recruţi ce eram ne năpusteam pe scări pentru a ne întoarce în dormitoare să. Îmbrăcăm ţinuta de exerciţiu, înainte să răsune din nou „Adunaaa... REA!"

După ce îndeplini de vreo zece ori asemenea mane­juri în noaptea aceea, compania se adună, în sfârşit, în mijlocul curţii, buimacă şi leoarcă de transpiraţie, dar în perfectă ordine de marş, gata să pornească la exerciţiul nocturn prevăzut în program.
Comandantul nostru de companie, un căpitan ciung pe nume Lopei, ne observa cu un vag surâs pe buze. Ce­rea oamenilor săi o disciplină de fier, inumană, cu toate acestea, dintre toţi călăii noştri el singur avea, în ochii noştri, ceva uman. Tot ceea ce ne punea să facem avea cel puţin decenţa să facă şi el, nu s‑a întâmplat vreodată să ne ceară ceva care i‑ar fi depăşit propriile sale puteri. Când reveneam de la aplicaţii era şi el la fel de murdar ca şi noi. Era felul său de a fi loial, dar loialitatea era un lucru pe care îl uitasem de mult. Ne obişnuisem să vedem cum oricine era investit cu autoritate îşi căuta un cal de bătaie după altul şi‑l hărţuia pe bietul om făcându‑i viaţa grea până la epuizare, devenind „inapt", mort de osteneală sau candidat la sinucidere. Căpitanul Lopei nu avea nici favorit, nici cal de bătaie. Aparţinea acelui foarte rar tip de ofiţer care îşi poate conduce oamenii, până în mijlo­cul infernului, prin simplul fapt că se află mereu în frun­tea lor şi, în felul său, da dovadă de o inflexibilă loia­litate. Dacă integritatea şi curajul acestui om s‑ar fi în­hămat să tragă altă căruţă decât cea a lui Adolf Hitler, sau dacă ar fi fost ofiţer în oricare altă armată, mi‑ar fi trezit simpatia. Dar lucrurile erau aşa cum erau şi îmi inspira doar un respect de netăgăduit...
Ne inspectă la repezeală ţinuta de campanie. Apoi se retrase câţiva paşi şi ordonă:
— Compania a treia, drepţi! Pe umăr... arm'!
Şocul ritmat al celor o sută treizeci şi cinci de puşti poposind în trei timpi, toate deodată, pe tot atâţia umeri. Câteva clipe de linişte absolută, fiecare, fie el soldat sau subofiţer, privind ţintă înainte, precum un par sub casca de oţel. Nenorocire pentru nefericitul care ar fi mişcat atunci, fie numai din vârful limbii!...
Glasul căpitanului răsună din nou printre plopii cei mari şi clădirile cenuşii ale cazărmii:
— La dreap...ta! Înainteee... marş!
Tunetul bocancilor ţintuiţi pe cimentul curţii, într‑o scurtă jerbă de scântei. Un sfert de întoarcere la ieşirea din cazarmă şi iată‑ne pe drumul desfundat, mărginit de plopi. Era de la sine înţeles că într‑un batalion disciplinar conversaţiile şi cântecele sunt interzise; indivizii decla­saţi ca noi nu pot pretinde să se bucure de privilegiile sol­datului german. Nu aveam nici dreptul să purtăm vul­turul sau celelalte însemne onorifice, doar pe mâneca dreaptă purtam o panglică albă, care trebuia să rămână mereu curată, pe care era scris „SONDERAB­TEILUNG"3.
Şi pentru că trebuia să fim cei mai buni ostaşi din lume, toate marşurile noastre erau marşuri forţate. În mai puţin de un sfert de ceas ne năpădea transpiraţia, picioarele începeau să frigă şi pentru a putea respira căscam gura, nasul singur nefiind în stare să ne asigare o cantitate suficientă de aer. Centiroanele şi curelele ar­melor împiedicau sângele să circule normal în braţele noastre, degetele albite şi amorţite ni se umflau. Dar ajunsesem să fim în stare să parcurgem douăzeci şi cinci de kilometri în marş forţat fără a ne sinchisi.
Abia după aceea începea exerciţiul: înaintare în tră­gători, prin salturi succesive, câte unul. Ne năpusteam la rasul ierbii, cu plămânii suflând precum foalele, alergând, târându‑ne peste câmpul îngheţat, gloduros, săpând vizuine provizorii de animale încolţite cu lopeţile noastre cu coadă scurtă.
Fireşte că niciodată nu era destul de repede. Fluie­rul ne rechema de fiecare dată şi, în timp ce peste noi ploua cu înjurături, încercam să ne recăpătăm suflul, sughiţând şi suflând câteva clipe. Şi iar de la început. Înainte... Înainte... mereu înainte. Eram plini de clisă, ne tremurau picioarele şi de‑a lungul trupului sudoarea ni se scurgea în pârâiaşe, arzând rănile provocate de cure­lele ce susţineau echipamentul nostru greu. Sudoarea se impregna în haine şi foarte mulţi aveau tunicile împo­dobite cu pete întunecate. Pe deasupra, sudoarea ne orbea stârnind mâncărimi cumplite pe fruntea iritată, din cauză că o ştergeam cu mâinile murdare ori cu mânecile aspre. De îndată ce ne opream în loc, baia de sudoare se trans­forma într‑o baie îngheţată. Aveam rosături însângerate la picioare şi între pulpe. Şi frica îşi adăuga propria ei sudoare la cea datorată epuizării.
Zorile ne găseau storşi de vlagă, terminaţi. Dar sosise vremea să trecem la exerciţiul antiaerian. Porneam în fugă pe drumul desfundat şi fiecare piatră, fiecare băl­toacă, fiecare afurisit de şleau cerea efortul unei concen­trări continue, orice pas greşit însemna cădere, scrân­teală, pedeapsă. Doar simplul fapt de a duce un picior înaintea celuilalt, pentru a putea alerga sau mărşălui, lucruri pe care le faci de obicei fără a gândi, cereau un efort fizic şi cerebral aproape supraomenesc. Picioarele ne erau atât de grele, nespus de grele. Tropăiam totuşi mai departe, cu încăpăţânare, şchiopătând şi împleticindu‑ne, în pas de gimnastică. Mutrele noastre cu ochii adânciţi în orbite, de obicei atât de livide, arătau acum ca de rac fiert, cu priviri buimace şi fixe, cu venele frunţii umflate peste măsură. Din gură ni se prelingeau balele şi, din când în când, câte un sughiţ deznădăjduit împrăştia în jur stropi de spumă albă.
Fluierele ne sfredeleau creierii şi ţopăiam când la dreapta, când la stânga, plonjând în şanţuri fără a ţine seama ce era în ele, rugi, apă mocirloasă ori vreun „co­leg" mai iute. Urma apoi aşezarea frenetică a mortierelor şi mitralierelor în poziţie de tragere, aşezare ce trebuia terminată în numai câteva secunde, fie chiar cil preţul şalelor frânte sau rănirii unei mâini.

Şi din nou marş, kilometru după kilometru. Cred că ştiu totul despre diferitele, feluri de drumuri. Drumuri moi, drumuri tari, drumuri înguste, cu pietriş, cu noroi, mocirloase, cimentate, asfaltate, înzăpezite, desfundate, netede, alunecoase, prăfuite. Picioarele mele m‑au în­văţat tot ce se poate şti despre drumuri. Temutele dru­muri care mi‑au schingiuit picioarele.
Soare şi ploaie. Adică sete, dureri de cap şi toate îmi joacă în faţa ochilor. În bocanci, labele picioarelor şi gleznele umflate. Înaintam ca în transă.
La prânz, în sfârşit, o pauză. Aveam muşchii atât de dureroşi încât să vrei să‑i opreşti era încă un mod de tor­tură. Unii nu izbuteau să se oprească, îşi continuau avântul şi după ce ordinul de oprire fusese dat, lovindu‑se de cei din faţa lor şi rămâneau pe loc, cu capetele plecate, clătinându‑se aproape să cadă, până ce erau îmbrânciţi înapoi fără menajamente.
Făcusem haltă la liziera din marginea unui sătuc. Câţiva copii se apropiară să se zgâ - iască la noi. Pauza urma să dureze o jumătate de oră. Uitând că ne aflam la cinci­zeci de kilometri de cazarmă, ne‑am prăvălit toţi care unde se găsea, fără a slăbi măcar o curea, adormind chiar înainte de a atinge pământul. După o clipă, un fluierat: o clipă care durase treizeci de minute, toată odihna noastră atât de preţioasă. Din nou la drum, poate cea mai cruntă dintre toate torturile. Muşchii înţepeniţi, picioarele um­flate nu vor să asculte. Fiecare pas înseamnă un şir de înţepături ascuţite care te săgetează până în creier. Talpa piciorului simte fiecare cui din bocanc, încât ţi se pare că păşeşti pe cioburi de sticlă.
Nici vorbă să mergi mai încet: în urma coloanei nici un camion care să‑i adune pe codaşi. Celor care se prăbuşesc li se aplică tratamentul special, administrat de lo­cotenent şi cei mai sadici trei subofiţeri din companie. Sunt maltrataţi şi hăituiţi fără milă, până îşi pierd cu­noştinţa sau intră în rânduri, nebuni furioşi, ori se pre­schimbă în roboţi lipsiţi de voinţă proprie, care ascultă automat ordinele, care ar sări pe fereastră de la etajul cinci dacă li s‑ar ordona... În tot timpul drumului îi au­zeam pe subofiţeri zbierând şi ameninţându‑i pe cei mai slabi cu spânzurătoarea dacă nu execută ordinele, spre marea mulţumire a vătaşilor blestemaţi.
Către seară am pătruns în curtea cazărmii, gata să ne prăbuşim.
— Pas de paradă... marş!
Încă o sforţare, pe care n‑am fi crezut‑o posibilă. Piciorul întins înainte, la orizontală, bocancii răpăind pe sol în cadenţă. În faţa ochilor vedeam numai vârtejuri de scântei. Simţeam realmente cum ne pleznesc băşicile. Dar trebuie, trebuie s‑o facem şi pe asta. Picioarele bat într‑un ritm nemilos, strivind praful, strivind durerea. Un ultim efort, datorat cărei ultime picături de energie?
Comandantul lagărului, Oberstleutnant von der Lenz, aştepta exact acolo unde urma să executăm un sfert de întoarcere care să ne aducă cu faţa către clădirea noastră. Glasul căpitanului Lopei răsună:
— Compania a treia... capul... la... stânga!
Toate capetele s‑au întors într‑o singură mişcare, toate privirile îndreptate fix spre silueta plăpândă a colonelu­lui. Gesturile rigide care fac parte din salut nu avuseseră însă, de data asta, nimic rigid. Ba se simţi chiar o undă de dezordine! Căpitanul Lopei tresări, se opri, apoi se depărtă puţin ca să poată privi compania. Răsună ordinul:
— Compania a treia... stai!
Era glasul colonelului. Urmă o clipă de linişte de gheaţă, după care izbucni urletul turbat al lui von der Lenz:
— Căpitane Lopei, asta numeşti dumneata o com­panie? Dacă vrei să pleci pe front cu primul batalion de infanterie, nu ai decât să‑mi spui! O groază de ofiţeri ar fi feri - ciţi să‑ţi ia locul în garnizoana asta...
Vocea colonelului deveni un lătrat ascuţit, isteric:
— Ce‑i cu şleahta asta de potăi nenorocite? Ce‑i cu pleava asta nedisciplinată? Ăştia‑s soldaţi prusaci?... Potăi râioase, da! Dar am eu leac pentru râie!
Arogant şi plin de el, îşi plimbă privirile peste com­pania noastră de somnambuli sfârşiţi. Măcar de‑ar închide clanţa mai repede, să ne putem retrage în dormitoare, să azvârlim efectele cât colo şi să dormim...
— Da, am un leac minunat pentru râie, repetă cu mul­ţumire ameninţătoare. Potăilor râioase nu le trebuie decât puţină mişcare, un pic de antrenament, ce zici, căpitane Lopei?
— Da, Herr Oberstleutnant, puţin antrenament.
Ne năpădi o ură amestecată cu mila faţă de noi înşine. Povestea asta ne va costa cel puţin o oră din cel mai istovitor exerciţiu născocit vreodată într‑o armată, pasul de paradă german, pasul de gâscă...
Vi s‑a întâmplat vreodată să vi se umfle şi să se în­tărească toţi ganglionii zonei inghinale, în aşa fel încât fiecare pas că însemne un martiriu, să aveţi muşchii coap­selor adunaţi în noduri compacte pe care să trebuiască să‑i loveşti neîncetat când cu o mână, când cu cealaltă, pentru a‑i pune în funcţiune, muşchii gambelor fiind cu­prinşi de cârcei, fiecare gheată cântărind un chintal şi fiecare picior o tonă, după care, exact în starea asta, să trebuiască să ridici piciorul, cu degetele întinse în pre­lungirea lui, la fel de lesne şi la fel de graţios ca o bale­rină? Aţi încercat vreodată, atunci când gleznelor le lip­seşte puterea de a vă susţine, când degetele de la picioare nu mai sunt decât o masă sângerândă iar talpa e în flăcări, cu băşici umflate, pleznite şi sângerânde, un adevărat amestec de foc şi sticlă pisată, aţi încercat vreodată să vă aruncaţi înainte, pe un singur picior, în timp ce ce­lălalt revine lovind pământul cu un bufnet răsunător? Şi toate astea trebuie să fie ritmice, cu o precizie care transformă o sută treizeci şi cinci de bărbaţi într‑o sin­gură maşină al cărei ropot cadenţat îi face pe cei care se opresc să asculte să exclame:
— Asta da, paradă militară! Ce lucru minunat! Doamne, ce armată avem!
Pasul de gâscă produce totdeauna o impresie puternică. Asupra gâştelor.
Pe noi pasul de gâscă nu ne impresiona deloc. Cel puţin nu în felul acesta. Este exerciţiul cel mai infernal, cel mai revoltător din întreaga istorie militară. A rupt mai mulţi muşchi şi a afectat mai mulţi ganglioni limfatici decât orice altă formă de antrenament. Nu aveţi decât să‑i întrebaţi pe medici ce părere au.
Noi însă îl subestimasem pe Oberstleutnantul nostru. Nu aveam să scăpăm doar cu o oră de pas de paradă. Plecase, mizerabilul, salutat de căpitanul Lopei, dar îi mai spusese:
— Ce leac mai am! Căpitane Lopei!
— Domnule colonel?
— Îmi vei duce adunătura asta pe terenul de exer­ciţii şi îi vei învăţa să fie soldaţi şi nu potăi râioase... Nu vă veţi întoarce înainte de mâine dimineaţă, ora nouă... Iar dacă mâine dimineaţă compania aceasta nu va fi în stare să scoată un pas de paradă care să‑nfunde caldarâmul curţii, te eliberez pe loc din funcţie, 'nţeles?
— Înţeles, Herr Oberstleutnant.
Toată noaptea am exersat atacul în teren deschis şi pasul de paradă. Iar în dimineaţa următoare, la ora nouă, am trecut precum un singur tunet prin faţa Oberst­leutriantului, care însă nu se dădu bătut imediat. Ne puse să defilăm de şapte ori prin faţa lui şi sunt sigur că dacă un singur om ar fi greşit doar cu o zecime de secundă faţă de ceilalţi, ne‑ar fi trimis pe loc înapoi pe teren, aşa cum ne‑o făgăduise.
Era ora zece când, în sfârşit, am primit ordinul de a rupe rândurile şi ni s‑a permis să revenim în dormitoare, să dormim. Inuman, fără îndoială, dar noi încetasem să fim fiinţe omeneşti, eram doar nişte câini râioşi. Câini înfometaţi...
Căci pentru a prezenta antrenamentul nostru în ade­vărata sa lumină, mai trebuie adăugată şi foamea. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, eram într‑a­devăr complet dezechilibrat. La sfârşitul războiului, în 1945, întreg poporul german trăia din raţiile foamei, dar începând încă din 1940‑41 eram aprovizionaţi şi mai rar decât avea să fie mai târziu pătura cea mai năpăstuită a populaţiei — respectiv civilii de rând.

Cum nu mai aveam dreptul la cartele, noi nu puteam cumpăra nimic. Prânzul era ace- laşi în fiecare zi: o fier­tură de sfeclă roşie cu o mână de varză acră care să‑i dea puţi - nă consistenţă, dar mâna aceasta de varză acră doar o dată la două zile, şi ne puteam considera fericiţi când nu se sărea peste rând
Carnea era un lux de care nu aveam parte. În fiecare seară primeam „raţii uscate", pentru douăzeci şi patru de ore: un colţ de pâine de secară, pe care cu timpul ne învăţasem să‑l tăiem în cinci, trei părţi pentru seara, două pentru dimineaţa următoare; douăzeci de grame de margarină râncedă şi o bucată de brânză, ai cărei con­ţinut în apă constituie probabil un record în materie. Sâmbăta mai primeam o raţie suplimentară de cincizeci de grame de marmeladă de napi. Micul dejun era alcătuit dintr‑un castronaş de ersatz de cafea, de culoarea ceaiu­lui, cu gust şi miros greţos, pe care totuşi îl înghiţeam cu delicii.
Ni se întâmpla uneori, în timpul antrenamentelor afară pe câmp, să dăm peste un cartof ori nap. Într‑o clipită pământul mai gros era îndepărtat şi, aşa cum era, dispă­rea într‑o gură avidă, atât de repede încât ai fi crezut că asişti la o scamatorie.
Nu ne‑a trebuit mult să descoperim că şi coaja de mesteacăn şi un anume soi de ier - buri ce creşteau pe mar­ginea şanţurilor aveau un gust destul de bun, ba poate chiar şi însuşiri hrănitoare, mai ales că stomacul nostru le suporta bine, potolindu‑ne cât de cât chinurile foamei. Iată reţeta, pentru orice eventualitate: striviţi coaja de mestea - căn, ori iarba de prin şanţuri între două căşti de oţel, adăugaţi cât cuprinde ersatz de cafea şi mâncaţi pasta astfel obţinută...
Dacă prin cine ştie ce minune unul dintre noi primea un bon de pâine, se încingea un adevărat praznic laolaltă cu prea norocoşii camarazi din dormitor. O pâine întreagă, vă puteţi închipui ce însemna aceasta?



(va urma)