vineri, 24 noiembrie 2017

Ultima zi din viata noastra


Dan Tapalaga


PSD si ALDE nu s-au atins astazi de procedura de numire a procurorilor sefi dintr-un singur motiv: se tem ingrozitor de mitingul de duminica. Au votat in comisia speciala impotriva propriului amendament de modificare a legilor justiei pentru a nu irita si tare opinia publica, ajunsa in punctul de fierbere. Avem insa toate indiciile ca au facut doar o concesie de ordin tactic. Au pastrat atributiile presedintelui in ce priveste numirea si revocarea procurorilor sefi cu scopul de a adormi vigilenta strazii. De ce i-ar fi oferit acum, cu doua zile inainte de marele miting, noi motive de a protesta?

Va propun sa va detasati putin. Lasati deoparte detaliile de ordin tehnic. Daca ne pierdem acum in expuneri juridice complexe, in proceduri si in analize sofisticate ma tem ca nu veti intelege mare lucru din miza uriasa a acestor zile. Ce se schimba pe nesimtite, putin cate putin, sub ochii nostri, este insasi arhitectura statului roman. Aici nu mai vorbim doar despre legile justitiei. Nu se schimba niste legi referitoare numai pe judecatori si procurori, ci se modifica insasi esenta sistemului de putere.

Daca privim in ansamblu evenimentele din Parlament, vedem cum se subrezeste fundatia unui stat, cum se distruge echilibrul fragil al puterilor iar Romania se transforma intr-o tara cu institutii vulnerabile, expuse, slabite. De pilda, in comisia speciala s-a votat azi ceva aparent inofensiv. Presedintele  nu mai poate refuza, nici macar o singura data, numirea in functii de conducere la Inalta Curte. Altfel spus, semneaza ca primarul orice propunere care trece de  sectia de judeatori a CSM. Ce-ar fi rau in asta? Ce mare scofala ca presedintelui i-a fost luata o atributie, aparent formala?

Vorbim de cele mai inalte functii in sistemul de justitiei si din statul roman. Sectia de judecatori a CSM poate verifica doar competentele profesionale. Filtrul pus la persedinte avea drept scop impiedicarea unor tipuri de vulnerabilitati pe care CSM-ul nu le poate documenta sau verifica. Daca, spre exemplu, viitorul presedinte al Inaltei Curti este manevrat de un grup de crima organizata, de politicieni corupti sau de un stat ostil Romaniei, cum poate fi el oprit sa ajunga in fruntea celei mai importante instante din Romania? Pana acum aveam un filtru la presedinte. De azi incolo el nu mai exista.

Un alt exemplu aparent minor de modificare a legilor justitiei dar cu cu efecte grave pe termen lung: s-a eliminat zilele trecute cuvantul "independenta" din articolul care defineste activitatea procurorilor. Ceea ce pana acum era "Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii" a devenit "Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei." (textul din Constitutie). Prin aceasta modificare esentiala a legii 303, aparent inutila din moment ce repeta un articol din legea fundamentala, PSD si ALDE elimina garantia de independenta pusa in lege de care se bucura procurorii, la fel ca judecatorii. Prin eliminarea garantiei de independenta din lege, se mai face un pas important catre scoaterea procurorilor din randul magistratilor si trecerea lor in subordinea de facto a executivului, adica la cheremul politicienilor.

Dezechilibrarea sistemului prin eliminarea asa numitelor etaje de verificare si echilibrare - celebrele checks and balances -  provoaca efecte catastrofale asupra functionarii unui stat. Desigur, una din cele mai grave dezechilibre s-ar produce prin eliminarea totala a presedintelui din procedura de numire a procurorilor sefi. Dezastrul a fost doar amanat prin votul de azi, prin care PSD si-a trantit propria propunere de amendare a legii, lasand procedura neschimbata.

Dar asta nu inseamna catusi de putin ca proiectul de lege va ramane asa. Nimic nu impiedica plenul Senatului sau Camerei Deputatilor sa voteze pe ultima suta, in plina vacanta de Sarbatori, amendamentul Guvernului. Cu toti viseaza ca procurorii sefi sa fie numiti de catre CSM la propunerea ministrului justitiei, iar presedintele sa dispara complet din procedura. Stim bine ca asta isi doresc, ca aici vor sa ajunga si mai observam cum se grabesc teribil.

De ce credeti ca ignora recomandarea Comisiei Europene de a astepta avizul Comisiei de la Venetia? De ce nu asteapta pana in ianuarie verdictul Curtii Constitutionale, sesizata intre timp de USR asupra legalitatii comisiei speciale, riscand sa munceasca degeaba la legi? De miercuri incoace, comisia si-a accelerat ritmul de lucru, dezbaterile saptamanale au devenit zilnice. De unde atata graba in adoptarea amendamentelor cat mai repede posibil? Ce arde atat de tare? Modifica legi esentiale doar pentru a muta niste virgule, pentru a scurta sau lungi niste mandate de conducere ori pentru a schimba regulile de acces si avansare in magistratura? Evident ca nu, mizele sunt cu totul altele.

PSD, ALDE si UDMR stau cu ochii pe calendar si asteapta momentul propice. Daca scapa cu bine de acest week-end, daca vor iesi doar cateva mii sau zeci de mii de oameni in strada, nimic nu-i va opri sa mearga pana la capat. Iar capatul inseamna modificarea legilor justitiei in sensul anuntat initial, si anume acapararea tuturor parghiilor de control politic asupra magistratilor: proceduri de numire, inspectie judiciara, directie specializata de investigare pentru judecatori si procurori. Acesta este obiectivul declarat si nimic nu s-a schimbat, doar tactica si calendarul. 

Acest weeek-end este ultimul in care legile justitiei mai pot fi oprite in Parlament. Majoritatea PSD – ALDE si Guvernul nu au dovedit pana acum buna credinta. Propunerile lor au fost deja respinse in bloc de magistrati. In comisia speciala asistam la un simulacru de consultare cu CSM si cu opozitia. Victor Alistar si UNJR nu exprima vointa sutelor de instante si parchete sau a asociatiilor profesionale care s-au pronuntat ferm impotriva proiectelor de legi. Ele trebuie pur si simplu retrase acum. Nu mai trebuie sa avanseze nici macar un milimetru in Parlament, altfel vor ajunge intr-un punct fara intoarcere. 

Daca ne resemnam acum, daca ne vom imagina ca protestul este fie inutil, fie suficient cu cei care oricum ies in strada oferindu-le celorlalti sansa sa doarma acasa, atunci exista o buna sansa ca anul viitor sa ne trezim in cu totul alta tara. Acest weekend este ultima sansa. Urmeaza un lung sir de zile libere si sarbatori, vacante si absente.  De duminica incolo, in fata Parlamentului se intinde cel putin o luna de zile de anestezie sociala totala. In acest interval, poate schimnba legile justitiei (a se citi modifica arhitectura statului) fara sa riste mari mascari sociale.

Nu contati pe alte scenarii perfect iluzorii: contestari la Curte, referendum, Craciun si Revelion in strada, alte bazaconii de genul asta. Nu trebuie sa ajungem in noi situatii limita, deoarece odata iesite din Parlament aceste legi merg spre un singur drum fara sa le mai poata opri cineva: catre Monitorul Oficial. 

In general ma feresc de cuvinte mari si ton apocaliptic, dar ar putea fi ultima zi din viata noastra. Din viata noastra, asa cum o stim.  Ultima zi din Romania europeana. Ultima zi intr-o tara inca democratica. Ultima zi. Acest lucru ar trebui sa-l inteleaga simplu toti cei care  inca se mai intreaba ce sa faca duminica sau care cred ca mai este timp berechet ca raul sa fie oprit.










duminică, 31 iulie 2016

Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic (III)


Florian BANU





Fondul C.I.S. – fond de „autopremiere” vs. Procesul sabotorilor de la Canal


În vara anului 1952, de parcă verificarea trecutului soţiei nu ar fi fost de ajuns, apare o altă ameninţare la adresa carierei lui Nicolae Doicaru. Informaţiile parvenite serviciilor de cadre despre chefurile pe care lt. maj. Suciu Mircu, subordonat al lui Doicaru, le făcea cu Yung[27] Iosif, originar din Germania, membru al Grupului Etnic German şi colaborator apropiat al comandamentului german din Constanţa. Investigaţiile declanşate asupra lui Suciu au adus la iveală o serie de informaţii inconfortabile.

Astfel, a reieşit că Yung Iosif a fost urmărit în primii ani de după război, fără a putea fi vreodată arestat, graţie protecţiei oferite de Suciu. La rândul său, cpt. Sepi Năstase, deşi deţinea un raport despre trecutul familiei Yung, comunica ofiţerilor ce investigau cazul Yung faptul că acesta este necunoscut în evidenţe.

Suspiciunile că protecţia lui Yung se datora unor beneficii materiale obţinute de respectivii ofiţeri au fost întărite de faptul că un alt ofiţer de securitate a deconspirat modul în care lt. maj. Suciu Mircu, slt. Mihăilă Gheorghe (fost marinar, cumnat cu Suciu, angajat în Siguranţă la 30 iulie 1947) şi lt. Jean Sarchiz împărţeau „fondul informativ al direcţiunii cu tov. Doicaru Nicolae”. Potrivit notei informative redactate la 24 iunie 1952 de respectivul ofiţer, lt. Jean Sarchiz i-ar fi cerut „numele la doi sau trei informatori de ai mei şi întrebându-l pentru ce îmi cere aceste nume, mi-a spus că nu are acoperire la justificarea fondului informativ”[28].

Documentele consultate nu ne-au permis elucidarea modului în care Nicolae Doicaru a scăpat de această acuzaţie gravă, dar se pare că, din nou, a căzut în picioare, primind chiar stelele de locotenent-colonel şi, în decembrie 1952, medalia „Cinci ani de la proclamarea Republicii”.









Se pare că era vorba de o „dreaptă răsplată” a calităţilor lui Doicaru, evidenţiate pe deplin în vara anului 1952, cu ocazia arestării şi anchetării „bandei de sabotori” de la Canalul Dunăre-Marea Neagră[29]. Arestările au fost efectuate la finele lunii iulie, ancheta a început la 29 iulie, iar conducerea de partid dăduse ordin, în spiritul vremii, ca până la 23 august procesul să fie încheiat. Colectivul de anchetatori era condus de generalul Vladimir Mazuru, colonelul Mişu Dulgheru şi, cum altfel?, maiorul Nicolae Doicaru. Întreaga operaţiune a fost supervizată de un consilier sovietic pe nume Maximov şi, cu toate că termenul propus iniţial – 23 august – a fost depăşit (procesul desfăşurându-se între 29 august – 1 septembrie), întreaga operaţiune a fost apreciată de forurile superioare drept o reuşită.



Martie 1953 – un „avertisment” de la ministru


Proaspătul locotenent-colonel Doicaru, probabil prins prea mult de gestionarea crizei provocate de verificarea trecutului şi activităţii soţiei sale, se pare că a neglijat atribuţiile profesionale. În 11 octombrie 1952, constatând că „unele manevre ale duşmanului au fost posibile datorită insuficientei munci informative, de proastă calitate desfăşurată de către organele noastre”, precum şi faptul că „lipsa de răspundere faţă de muncă – manifestată la unii directori şi subdirectori, precum şi la aparatul din subordinea lor, în organizarea şi coordonarea muncii şi luarea de măsuri operative – a făcut ca uneori să nu poată fi dejucate la timp acţiunile potrivnice ale duşmanului de clasă”, ministrul Securităţii Statului, Alexandru Drăghici, a emis Ordinul nr. 811.
Potrivit acestuia, toate structurile de securitate trebuia să-şi revizuiască întreaga reţea informativă, urmărindu-se „curăţirea de agenţi dubli, de dezinformatori şi de cei incapabili”. În paralel, trebuia intensificată recrutarea de „informatori corespunzători, pentru a crea o agentură puternică şi capabilă să se infiltreze în rândurile duşmanului, să descopere intenţiile lui şi elementele de legătură”[30].

Conform ordinului, directorii de regiuni urmau să ţină legătura personal cu patru-cinci informatori calificaţi şi, totodată, „să asiste de cinci-şase ori pe lună la întâlnirile lucrătorilor operativi cu agentura”. Se recomanda, de asemenea, întărirea conspirativităţii şi folosirea pe o scară mai largă a diferitelor legende şi combinaţii în scopul descoperirii „duşmanilor interni şi a agenturii imperialiste ce lucrează pe teritoriul R.P.R.”.

Se pare că Nicolae Doicaru, angajat în lupta sa politică de îndepărtare a suspiciunilor cu privire la soţie, nu a acordat prea multă atenţie prevederilor acestui ordin. În şedinţa din 11 februarie 1953, ţinută cu directorii regionali pentru analiza modului de aplicare a Ordinului nr. 811, Alexandru Drăghici îl admonesta pe Doicaru:
„Însăşi tov. Doicaru spunea că mai avem «întâlniri [cu informatorii] şi pe stradă», dar de ce? Există poziţia aceasta de a merge în coada elementelor înapoiate şi de a nu lupta împotriva lor. De ce oare nu interzicem, să nu se mai întâlnească nimeni cu informatorii până nu-şi găsesc case pentru că întâlnirea pe stradă cu informatorii este desconspirarea (sic!). (…) De ce nu pui piciorul în prag, tovarăşe Doicaru? Dacă ai face acest lucru, ai vedea că munca nu mai merge prost, deşi poate pentru câteva zile va mai merge şchiopătând, însă după aceea se va îndrepta. Aceasta este valabilă nu numai pentru regiunea Constanţa, ci şi pentru celelalte regiuni ale noastre”[31].

Ca urmare, la 5 martie 1953, „tov. lt. col. Doicaru, şeful direcţiei regionale de securitate Constanţa, a fost sancţionat de tov. Ministru cu avertisment pentru lipsurile de care a dat dovadă în aplicarea ordinului nr. 811 al tov. Ministru, necontrolând executarea lui şi pentru faptul că nu a tras la răspundere subalternii care s-au abătut de la acest ordin”[32].



Iunie 1954 – un acordeonist, 40 de litri de vin, 15 ofiţeri şi o încăierare pe cinste


Avertismentul ministrului pentru „lipsuri” se pare că nu l-a impresionat prea mult pe Doicaru, căci peste numai un an un nou incident venea să tulbure liniştea eminentului şef de direcţie regională. Mai precis, un grup de ofiţeri din subordinea sa au provocat o serie de tulburări în comuna Istria, de o asemenea amploare încât a fost nevoie de o anchetă desfăşurată de un colectiv format din reprezentantul Secţiei Administrative a C.C. al P.M.R., cel al Comisiei Controlului de Partid şi un reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne.

Detaliile evenimentelor sunt surprinse în referatul pe care acest colectiv l-a întocmit pentru Gheorghe Apostol, la acea dată prim-secretar al C.C. al P.M.R[33]. În rezumat, desfăşurarea a fost următoarea:
În ziua de duminică, 13 iunie 1954, lt. Ion Ion, comandantul unei secţii raionale de securitate, a iniţiat, în beneficiul subordonaţilor săi, o mică excursie de tip „teambuilding”. În acest scop, din casa de bani a unităţii a fost scoasă o sumă de bani cu care s-au cumpărat 40 de litri de vin, a fost racolat un acordeonist şi, îmbarcaţi într-un camion, 15 ofiţeri şi subofiţeri de securitate şi miliţie (împreună cu soţiile) au plecat în excursie la Cetatea Histria. Acolo au petrecut până seara, consumându-se şi 28 de litri de vin din provizia cu care veniseră. La întoarcere, camionul cu „excursionişti” (aflaţi deja în stare de ebrietate) a oprit în faţa căminului cultural din com. Istria, unde avea loc o serbare. Tinerii localnici i-au invitat pe ofiţeri şi pe acordeonist să participe şi ei la petrecere, dar, în scurt timp, un sergent de miliţie l-a luat la bătaie pe unul dintre tineri şi pe tatăl acestuia, veteran de război, care încercase să aplaneze conflictul.

Conform referatului de anchetă, „datorită faptului că majoritatea militarilor erau în stare de ebrietate, la fel şi unii dintre cetăţeni, bătaia s-a extins”, iar „în timpul bătăii, unii ofiţeri de securitate au început să lovească şi să bată în mod huliganic pe cine întâlnea”[34]. În acest mod au fost bătuţi groaznic persoane total nevinovate care ieşiseră pur şi simplu la poartă să vadă ce se întâmplă, femei în vârstă, invalizi, adolescenţi de 16-17 ani, mulţi dintre cei maltrataţi fiind internaţi ulterior în spital pentru mai multe zile.

Văzând că gluma se îngroaşă, localnicii se pare că şi-au depăşit reţinerile iniţiale şi au ripostat, astfel încât şi unii dintre militari s-au ales cu ceva „amintiri”, cel mai grav lovit fiind unul dintre iniţiatorii încăierării, lt. Fistoliu, care primise o lovitură de târnăcop.

După ce „combatanţii” s-au risipit, lt. Ion Ion a luat cu forţa în camion un adolescent, „pe motiv că prin el va stabili cine a participat la bătaie”. Pe drum, acesta a fost bătut groaznic de către patru dintre petrecăreţi, ulterior fiind internat în spital. Ajuns cu camionul în com. Baia, lt. Ion Ion a ordonat ca grupele de miliţie călare din com. Baia şi Cogealac să se deplaseze de urgenţă în acţiune la Istria. El însuşi, însoţit de patru ofiţeri de securitate, s-a întors în comună şi a reţinut la postul de miliţie mai mulţi localnici pe care „i-a cercetat” până a doua zi.

Întrucât majoritatea celor reţinuţi erau membri U.T.M. şi ţărani colectivişti, iar părinţii lor erau membri de partid a fost sesizat Comitetul Regional de Partid, iar cei de la partid au cerut Direcţiei Regionale de Securitate anchetarea cazului. Nicolae Doicaru i-a desemnat pe adjuncţii săi, maiorul Năstase Sepi şi cpt. Luca, cu lămurirea lucrurilor.
Aceştia au ghidat ancheta spre lămurirea faptului dacă nu cumva „agresiunea” localnicilor a fost organizată şi a vizat un scop contrarevoluţionar, dispunând în cele din urmă arestarea a şapte localnici şi trimiterea lor în judecată. Ofiţerii implicaţi în încăierare au fost trataţi, în general, cu foarte multă înţelegere, propunându-se sancţionarea lor cu zile de arest, iar lt. Ion Ion a fost retrogradat şi mutat disciplinar la Serviciul Raional Medgidia.

Comisia mixtă venită de la Bucureşti a stabilit că Direcţia Regională de Securitate Constanţa a ignorat declaraţiile localnicilor, ţinând seama doar de cele declarate de ofiţerii de securitate, iar cpt. Luca a susţinut chiar în faţa comisiei că arestarea localnicilor a fost necesară pentru ca „astfel să se întărească autoritatea organelor de securitate”. În plus, chiar şi „Regiunea de Partid, deşi a cunoscut cele întâmplate, nu a luat măsuri pe linie de partid pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi”.

Concluziile comisiei erau dure: „din cele ce am putut constata noi reiese că munca de educare a ofiţerilor de securitate din acest raion este slabă, că unii ofiţeri au atitudine nejustă faţă de cetăţeni, fac abuzuri şi au lipsuri grave în concepţia şi orientarea lor politică, ajungând până la denaturarea realităţii, la concluzii lipsite de obiectivitate, ceea ce duce la orientarea muncii spre problemele secundare, scăpând probleme principale şi ca urmare lovesc uneori în elemente cinstite, aşa cum a fost cazul cu această anchetă făcută de ei. Aceste abateri au adus prejudicii politicii partidului în această comună, a lovit în acelaşi timp în autoritatea organului de securitate şi a slăbit încrederea maselor în organele de stat”.

Ca atare, se propunea sancţionarea maiorului Sepi şi a cpt. Luca, locţiitorii directorului Direcţiei Regionale M.A.I. Constanţa, cu avertisment scris „pentru superficialitate şi lipsă de obiectivitate în cercetare”, iar lui Nicolae Doicaru „să i se atragă atenţia pentru superficialitatea şi lipsa de control de care a dat dovadă”[35].



Triumful talentului” – aducerea lui Nicolae Doicaru în Direcţia I Informaţii Externe


Odată depăşit şi acest incident, cariera lui Nicolae Doicaru a cunoscut o perioadă de linişte, meritele sale în lupta cu duşmanul fiind unanim apreciate, atât pe linie profesională, cât şi pe linie de partid. De altfel, în ultimii ani cât a mai condus Direcţia regională M.A.I. Constanţa a fost şi membru în Comitetul Regional de Partid. În plus, după succesul înregistrat în 1952 cu „procesul Canalului”, în 1953 „a luptat cu arma în mână” cu „spionii legionari paraşutaţi Tănase şi M. Popovici”.

Un referat din 25 septembrie 1954, semnat de şeful Direcţiei Cadre, Alexandru Demeter, consemna, la puţin timp după finalizarea anchetei cu privire la incidentele de la Istria, că „ofiţerul este cunoscut ca unul dintre bunii directori de regiune care se preocupă de activitatea subunităţilor din regiune şi obţine rezultate concrete în descoperirea şi depistarea duşmanului de clasă”[36]. De altfel, pentru activitatea şi rezultatele obţinute, Doicaru a primit în anul 1954 ordinul „Steaua R.P.R.”, clasa a III-a, şi medalia „Meritul militar”, clasa a II-a.

Acelaşi Demeter aprecia în 9 mai 1955 că „tov. lt. col. Doicaru Nicolae este un tovarăş bine pregătit profesional, de încredere pentru munca noastră şi cu perspective pentru viitor”, astfel că nu este de mirare că la 1 iunie 1955 Doicaru a fost numit locţiitor al şefului Direcţiei I Informaţii Externe, Vasile Vâlcu. Din păcate, documentele identificate până în prezent nu ne permit să confirmăm faptul că cei doi se cunoşteau din activitatea desfăşurată în slujba partidului comunist în Dobrogea, dar această ipoteză nu poate fi exclusă.

În scurt timp de la aducerea sa în D.I.E., la 23 august 1955, Nicolae Doicaru a fost avansat, la excepţional, la gradul de colonel. Se pare că bucuriile veneau una după alta, întrucât la 20 iulie 1955 Doicaru devenise tatăl unei fetiţe, Tatiana.

În noua funcţie, Doicaru a probat lipsa oricărei inhibiţii[37] şi s-a dovedit „un bun organizator, energic şi cu putere de muncă”. În plus, el „şi-a adus contribuţia într-o serie de probleme grele din exterior”, precum răpirea de la Viena şi aducerea în ţară a comandantului legionar Puiu Traian sau „lupta directă” cu „legionarul Beldeanu”, ocazie cu care „nu şi-a precupeţit viaţa pentru executarea întocmai a misiunilor”[38]. Ca urmare a unor astfel de rezultate, în 15 februarie 1958 a fost decorat cu ordinul „Apărarea Patriei”, clasa I.

Nescăpând din vedere noile exigenţe ale conducerii ministerului cu privire la pregătirea profesională şi politică a angajaţilor, în 1958 Nicolae Doicaru s-a înscris la „şcoala muncitorească M.A.I.”, cu durata de doi ani.

În 1960, deşi era doar colonel, îndeplinea funcţia de şef al Direcţiei I, funcţie pentru care era prevăzut gradul de gl. col., primind un salariu de 4.860 de lei. Meritele acumulate între timp l-au îndemnat pe ministrul de resort să diminueze distanţa dintre grad şi funcţia deţinută. Ca urmare, în 3 mai 1961, Alexandru Drăghici nota în referatul de cadre că Nicolae Doicaru, „în cei 16 ani de când lucrează în M.A.I., a acumulat multă experienţă în munca de securitate, este curajos şi devotat muncii. În activitatea sa de fiecare zi a dovedit ură neîmpăcată faţă de duşman”. Concluzia era una singură: „sunt de părere că poate fi avansat la gradul de general-maior”[39]. Consecinţele unui astfel de referat pozitiv nu s-au lăsat aşteptate: la 20 mai 1961, prin Ordinul ministrului nr. 1831, Doicaru a fost înaintat la gradul de general-maior. De altfel, activitatea sa prodigioasă fusese răsplătită şi printr-o suită de ordine şi medalii: medalia „Meritul Militar” (9 decembrie 1958), ordinul „23 August”, clasa a IV-a (18 august 1959), „Ordinul Muncii”, clasa a III-a (6 mai 1961), ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de stat”, clasa I (26 decembrie 1962). Tot în 1962, Nicolae Doicaru a fost decorat şi de Uniunea Sovietică cu un ordin neprecizat în „Fişa de decoraţii” din dosarul său de cadre. Să fi fost acest ordin, ca şi cel acordat de statul român, o răsplată pentru informaţiile obţinute în această perioadă de reţeaua Caraman? Aceasta este ipoteza cea mai plauzibilă, având în vedere că în 1962 Mihai Caraman reuşise recrutarea lui Françoise Roussilhe, de la Centrul de Documentare N.A.T.O. din Paris, şi obţinuse primele documente secrete de la acesta, iar gestionarea acestui canal fusese preluată direct de Moscova[40].

Restructurările de natură organizatorică prin care a trecut Ministerul Afacerilor Interne în prima jumătate a anului 1963 nu l-au clintit pe Doicaru din funcţia pe care o obţinuse cu greu, ba, dimpotrivă, au dus la o consolidare a poziţiei sale, structura pe care o conducea fiind ridicată la statutul de direcţie generală. În referatul întocmit cu această ocazie, Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, nota că Doicaru este „un bun organizator, energic şi cu putere de muncă. Este inteligent şi asimilează uşor problemele care-i stau în faţă. Şi-a dat contribuţia efectivă într-o serie de probleme grele din exterior. (…) Execută ordinele cu seriozitate şi cu promptitudine şi a reuşit să introducă acelaşi lucru şi în munca subalternilor privind executarea întocmai a ordinelor. Datorită acestui fapt a obţinut informaţii şi materiale bune în domeniul economic, politic şi militar”[41].

Concluzia unui referat atât de elogios nu putea fi decât una singură:
„Tov. Gl. maior Doicaru Nicolae este un ofiţer devotat partidului şi guvernului, cu experienţă în activitatea pe care o desfăşoară şi cu rezultate bune în muncă, fapt pentru care propun să fie numit în funcţia de secretar general şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Afacerilor Interne”[42].

Ca urmare, în 26 septembrie 1963, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, Nicolae Doicaru a fost numit secretar general al M.A.I. şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii[43].

Nici măcar schimbarea liderului partidului comunist nu a periclitat în vreun fel poziţia lui Doicaru. Venirea lui Ceauşescu în fruntea partidului, deşi a produs o serie de mutaţii în activitatea spionajului românesc, nu a condus la o schimbare la vârf.

La 23 august 1966 a fost înaintat la gradul de general-locotenent, iar în urma examenului de stat din sesiunea ianuarie 1967 a fost declarat diplomat în economie politică al Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin” din Bucureşti. În iulie 1967, în urma modificărilor organizatorice, Nicolae Doicaru devine vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii Externe (D.G.I.E.), noua denumire a structurii de spionaj a Securităţii.

Reevaluarea activităţii Securităţii în primăvara anului 1968, orchestrată de Nicolae Ceauşescu în scopul eliminării lui Alexandru Drăghici şi a unora din oamenii acestuia, a trecut peste Doicaru fără efecte vizibile, deşi implicarea sa în abuzurile săvârşite cu ocazia procesului de la Canal i-ar fi putut fi fatală din punct de vedere profesional.

Fuzionarea Consiliului Securităţii Statului cu M.A.I., legiferată prin Decretul nr. 130 din 19 aprilie 1972[44], deşi a reprezentat o reorganizare de amploare, motivată de faptul că Nicolae Ceauşescu devenise conştient de coagularea unor nuclee pro-sovietice[45], nu îl atinge pe Doicaru. Dimpotrivă, în 9 mai 1972 a fost numit în Colegiul Ministerului de Interne[46], iar în 23 iunie 1973, odată cu înfiinţarea Departamentului de Informaţii Externe, prin Decretul nr. 363, Nicolae Doicaru este numit şef al acestui nou departament, deţinând şi funcţia de prim-adjunct al ministrului de Interne.









În 19 august 1974 a devenit general-colonel, această nouă avansare fiind pusă de istoricul Cristian Troncotă pe seama importanţei sporite acordate activităţii de spionaj, concretizată prin înfiinţarea Departamentului de Informaţii Externe[47].

De altfel, cariera lui Nicolae Doicaru atinsese apogeul: la aproape trei decenii de la angajarea sa în Siguranţă, acesta era general-colonel, şef de departament şi prim-adjunct al ministrului de Interne. Încununarea eforturilor şi manevrelor sale laborioase ar fi fost, desigur, numirea în funcţia de ministru de Interne, dar soarta a vrut altfel. Din motive încă neelucidate[48], Nicolae Ceauşescu a decis să-l scoată din sistemul în care îşi construise cariera şi faima, îndeplinindu-i, totuşi, visul de a fi ministru. Numai că nu al Internelor, ci al… Turismului! Oricum, cariera sa ministerială a fost una efemeră, întrucât a fost numit la 7 martie 1978, prin Decretul nr. 47/1978, iar la 15 august era destituit din funcţie. În scurt timp, la 20 octombrie acelaşi an, a fost trecut în rezervă prin Decretul nr. 284/1978.

În acest fel se încheia definitiv cariera lui „Vrânceanu” (numele conspirativ pe care-l purta în anii ’70 generalul Doicaru), la vârsta de doar 56 de ani şi şase luni, responsabil pentru falimentul total al acestuia fiind Ion Mihai Pacepa.

O ultimă tentativă de a reveni „în fruntea bucatelor”, ca fost persecutat de către Nicolae Ceauşescu, se pare că s-a produs la finele lunii decembrie 1989 şi în ianuarie 1990. Mai puţin norocos decât fostul său subordonat Mihai Caraman, generalul Doicaru nu a reuşit să convingă noua putere că serviciile sale de reputat profesionist sunt indispensabile.

A decedat la 27 februarie 1991, în timpul unei partide de vânătoare, fiind împuşcat accidental. Moartea sa a ridicat o serie de suspiciuni la vremea respectivă, întrucât se pare că, deşi la respectiva partidă de vânătoare s-au folosit numai alice, Nicolae Doicaru ar fi fost „secerat de un glonţ”[49].

Cariera lui Nicolae Doicaru în cadrul structurilor Securităţii se impune atenţiei nu doar prin longevitatea personajului şi prin cursul permanent ascendent, ci mai cu seamă printr-o serie de semne de întrebare legate de „îngerul păzitor” care l-a ocrotit de toate primejdiile.

Să fi ajuns Doicaru la cele mai înalte grade militare şi la cele mai importante funcţii în aparatul Securităţii exclusiv pe baza meritelor personale, al unei ambiţii şi tenacităţi ieşite din comun? Sau a avut, pe lângă aceste atribute personale, şi un sprijin discret din partea serviciilor speciale sovietice? Un răspuns ferm, lipsit de echivoc, este greu de dat atâta vreme cât nici măcar documentele din România referitoare la acest subiect nu sunt accesibile în integralitatea lor! Cu atât mai mult în lipsa informaţiilor din arhivele serviciilor de informaţii sovietice. Totuşi, pe baza datelor trecute în revistă aici şi prin stabilirea unor analogii cu cazuri asemănătoare din România, dar şi din alte spaţii geografice, îndrăznim să formulăm opinia că Nicolae Doicaru a fost racolat de timpuriu de serviciile sovietice şi folosit vreme îndelungată pentru obţinerea de informaţii şi dirijarea în sensul dorit a anumitor acţiuni ale spionajului românesc.

În privinţa racolării sale, aceasta se putea produce fie în perioada când locuia la Nicolaev, la cele două surori, Oleia şi Nina (dovedite ulterior a fi fost „ofiţeri ai Armatei Roşii”), fie pe Frontul de Vest, când lupta alături de Armata Roşie sub comanda lui Ion Eremia, el însuşi un personaj asupra căruia planau suspiciuni de colaborare cu sovieticii, cel care, de altfel, îl face membru de partid şi-l recomandă pentru angajarea în Siguranţă.

Tot pe front, Doicaru ar fi putut fi recrutat în timpul acelor inexplicabile dispariţii, de durata a două-trei zile, menţionate într-o referinţă de unul din foştii camarazi, absenţe asupra cărora Doicaru nu părea să fi fost tras la răspundere de superiorii săi. Poate fi luată în calcul şi varianta recrutării lui Doicaru după angajarea în Siguranţă, prin intermediul soţiei sale, ea însăşi susceptibilă a fi fost racolată în perioada când a lucrat pentru autorităţile sovietice de ocupaţie din Bucovina sau când lucra ca translatoare la „poziţia specială” din Constanţa.

Altminteri, fără o „protecţie” specială, cum s-ar fi putut menţine Doicaru în aparatul represiv? Să recapitulăm câteva din „bubele” de la dosarul personal: tatăl – fost susţinător al „partidelor istorice”, deţinuse o băcănie şi un debit de tutun, folosise „mână de lucru salariată”. Un unchi „fost plutonier major de geniu în armata veche”, cu „manifestări ostile regimului” şi aflat „în evidenţa organelor de securitate”, un alt unchi era de profesie pictor de biserici. Unul din fraţii lui Doicaru era semnalat că „în unele ocazii are manifestări duşmănoase şi face greutăţi organelor locale”, în vreme ce una din surorile sale era căsătorită cu fiul unui „legionar notoriu”. Soţia sa era fiica unui fost jandarm şi văduva unui preot!

Apoi, el însuşi avea o serie de „păcate” grele, cel mai important fiind apartenenţa la „Frăţiile de Cruce”. Pentru o astfel de vină, congeneri ai lui Doicaru au făcut ani grei de puşcărie şi au fost urmăriţi toată viaţa de către Securitate ca fiind… legionari! Doicaru nu păţeşte nimic, ba i se găsesc şi scuze (era bun la carte!). Întreţine relaţii „neprincipiale” cu „duşmanul de clasă”, întrupat într-o brutăreasă şi apoi într-o cofetăreasă, dar… fără nici o urmare! Bate un magistrat militar, îl minte făţiş pe atotputernicul Pintilie şi… nimic! Pierde cifrul de comunicaţii al direcţiei regionale de securitate, se eschivează de la prinderea unui evadat, este bănuit că s-ar înfrupta din fondul C.I.S., nu se preocupă de organizarea reţelei informative şi este mustrat de ministru şi totuşi, inexorabil, Doicaru înaintează în grade şi în funcţii! Este drept că, în epocă, gradul de toleranţă faţă de prostiile şi abuzurile săvârşite de directorii regionali era destul de mare, arhivele consemnând multiple exemple, dar cei care „călcau pe bec” nu erau, măcar, avansaţi „la excepţional”!

În referatul întocmit de Direcţia Cadre la 17 septembrie 1952 se propunea în mod expres „să fie scos din funcţia de director al D.R.S.S. Constanţa, iar Comisia de Partid D.G.S.S. să ia în discuţie cazul său pentru a hotărî asupra calităţii de membru de partid”. În schimb, peste numai o lună, Doicaru este înaintat în grad!

Apoi, în perioada cât Doicaru a condus spionajul românesc au avut loc destule dezertări (ce-i drept, nu de anvergura cazului Pacepa!) şi destule eşecuri, dar nici unul din aceste evenimente nu a avut repercusiuni asupra şefului. Să fi fost această „imunitate” doar efectul operaţiunii „Sarsanaua”, cum numea Neagu Cosma tactica lui Doicaru şi a lui Pacepa de a oferi diverse „atenţii” de peste hotare mărimilor din Partid şi din conducerea ministerului50? Greu de spus! De altfel, în ancheta demarată după dezertarea lui Pacepa, relaţia strânsă pe care Doicaru o avea la Constanţa cu „serviciile de profil sovietice” a fost invocată în mai multe rânduri51! Să fi fost stopată această relaţie după venirea sa la Direcţia I? Avem toate motivele să credem că nu, ba dimpotrivă[52]!

În 24 octombrie 1949 „patronul” lui Doicaru, lt. col. Ion Eremia, la acea vreme şeful Casei Centrale a Armatei şi deputat de Sălaj în M.A.N., nota într-o referinţă: „Este înclinat spre carierism, are rămăşiţe burgheze în comportare (servilism în oarecare măsură, tendinţe de comandă în relaţiunile cu masele). Cred că este însă legat de Partid, dacă nu pentru frumuseţea şi măreţia cauzei Partidului, cel puţin pentru forţa şi influenţa Partidului”[53].

În ceea ce ne priveşte, considerăm că acest fragment reflectă, sintetic, situaţia: Nicolae Doicaru a fost un carierist feroce, înzestrat cu intuiţie şi inteligenţă, cu forţă de muncă şi abilitate, „citit” ca atare de serviciile speciale sovietice, racolat şi susţinut pe parcursul întregii sale cariere. Ca şi în cazul Partidului, probabil că Doicaru a sprijinit Uniunea Sovietică nu atât pentru „frumuseţea şi măreţia” patriei socialismului, cât pentru „forţa şi influenţa” sa în România comunistă.


Note

[27].  Probabil, „Jung”.

[28].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 351.

[29].  Se poate considera că Partidul a apreciat modul în care maiorul Doicaru s-a pliat pe comandamentele politice, întrucât, iniţial, pe un raport de anchetă din 12 iunie 1951 pusese, după şase luni de anchetă, următoarea rezoluţie: „din cercetările făcute asupra lui Georgescu Gheorghe zis Topazlău, s-a constatat nu numai că nu a sabotat, dar el a sesizat Direcţia generală a Canalului Dunărea – Marea Neagră de anumite nereguli, arătând ştiinţific toate posibilităţile. Cred că arestarea sa se datoreşte lipsei de orientare a organelor noastre. Propun să fie pus în libertate şi reîncadrat ca un bun specialist” – A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 19, vol. 4, f. 149. Peste numai un an, aprecierile lui Doicaru la adresa „sabotorilor” erau cu totul altele, Georgescu Gheorghe fiind arestat în iulie 1952 şi anchetat pe baza aceloraşi documente asupra cărora fusese anchetat în 1951. De această dată, după 7 zile de anchetă neîntreruptă, a fost determinat să semneze declaraţiile întocmite de anchetatori, în temeiul acestora fiind ulterior condamnat la moarte.

[30].  A.C.N.S.A.S., fond M.A.I. – D.G.J., nr. inv. 3.610, dosar nr. 1/1952, ff. 76-80.

[31].  Securitatea…, vol. I, pp. 319-320.

[32].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 195.

[33].  A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 62/1954, ff. 2-5.

[34].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 2.

[35].  Ibidem, f. 5.

[36].  Ibidem, f. 31.

[37].  Deşi nou în munca de „informaţii externe”, Doicaru nu a şovăit să-şi impună stilul dur care îl consacrase la Constanţa. Potrivit unui raport din 14 ianuarie 1956, redactat de lt. maj. Verche Teodor, lucrător operativ pe „spaţiul Italia”, acesta fusese chemat în biroul lui Doicaru, împreună cu şeful său de birou, lt. maj. Stanciu Constantin, pentru discutarea unui dosar. Descoperind în dosar o notă care nu era semnată, Doicaru a avut o reacţie neaşteptată: „m-a chemat lângă dânsul, mi-a ordonat să-i dau degetul mare, iar tov. Doicaru, cu stiloul dânsului, mi-a tras câteva linii pe deget, spunându-mi «pune degetul, dacă nu ştii să scrii!»”. Potrivit raportului, în alte împrejurări Doicaru i s-ar fi adresat cu apelative de tipul „căciulă”, „creierul spionajului”, „maistru al artelor frumoase din Italia”, nefiind singurul aflat în această situaţie –ibidem, f. 180.

[38].  Ibidem, f. 11.

[39].  Ibidem, f. 20.

[40].  Dennis Deletant, op. cit., p. 72.

[41].  A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie – anexe, dosar nr. 100/1963, f. 3.

[42].  Ibidem.

[43].  C.N.S.A.S., Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. I (1948-1967), coordonator Florica Dobre, editori: Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 242.

[44].  Textul decretului în C.N.S.A.S., Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), coordonator Florica Dobre, editori:Elis Neagoe Pleşa, Liviu Pleşa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 166-175.

[45].  Cel mai semnificativ eveniment a fost arestarea în anul 1971 a generalului Ioan Şerb, fost comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, dovedit a fi fost racolat de către spionajul militar sovietic (G.R.U.). Informaţii de aceeaşi natură erau deţinute şi despre generalii Arhip Floca, adjunct al ministrului Apărării Naţionale, şi Vasile Petruţ, fost comandant al trupelor de grăniceri – cf. Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989, Bucureşti, Editura Elion, 2003, pp. 140-141.

[46].  C.N.S.A.S., Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), coordonator Florica Dobre, editori: Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 175.

[47].  Cristian Troncotă, op. cit., pp. 93-94.

[48].  Fostul şef de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad, generalul Aurel I. Rogojan, susţine că serviciile de contraspionaj ar fi documentat subordonarea lui Doicaru faţă de sovietici, iar decizia lui Nicolae Ceauşescu a fost de a-l împinge pe acesta într-o funcţie fără riscuri de securitate, neezitând să folosească sintagma „cunoscut agent al K.G.B.”, acesta având, în opinia autorului, „serioase antecedente în colaborarea cu serviciile speciale sovietice” – Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Bucureşti, Editura Compania, 2011, p. 64 şi p. 162. Decizia de îndepărtare a lui Doicaru ar fi fost luată „în momentul în care şefului spionajului i s-a cerut de la Moscova să acţioneze pentru înlăturarea preşedintelui” – ibidem, p. 162. Deşi această ipoteză are un grad mare de plauzibilitate, dată fiind tensionarea relaţiilor dintre Ceauşescu şi Brejnev în anul 1978, validarea sa are nevoie, în opinia noastră, şi de o atestare documentară.

[49].  Mihai Pelin, op. cit., p. 103.

[50].  Neagu Cosma, Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Bucureşti, Editura Paco, f.a., p. 18.

[51].  C.N.S.A.S., Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii. 1978-1980, studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume de Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, p. 12.

[52].  În acest sens poate fi amintită o misiune secretă pe care Nicolae Doicaru a îndeplinit-o în martie 1971 în R.D.G., unde a încercat să poarte discuţii cu Erich Mielke, atotputernicul şef al Stasi. Potrivit opiniei lui Larry L. Watts, împărtăşită şi de Cristian Troncotă, Doicaru era emisarul unei facţiuni pro-sovietice, din care mai făceau parte şi Ion Stănescu, şeful C.S.S., şi Alexandru Drăghici, fostul ministru al Afacerilor Interne, în căutarea unui sprijin extern pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu – cf. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2011, pp. 523-527 şi Cristian Troncotă, Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965-1989), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Elion, 2014, p. 23. Fără a împărtăşi întrutotul ipoteza existenţei respectivei facţiuni, caracterul conspirat al deplasării lui Doicaru la Berlin şi insistenţa acestuia de a avea o discuţie privată cu Erich Mielke, ministrul Securităţii Statului, precum şi unele afirmaţii ambigui din timpul convorbirilor („în activitatea oficială noi nu ne limităm la documentele scrise care ne-au fost date de conducerea de partid şi de ministrul de resort. Nu am venit aici fără mandat şi însărcinare”) favorizează suspiciunea că şeful spionajului românesc avea „dublă comandă”, acţionând şi din dispoziţia altei entităţi decât „conducerea de partid şi de stat” – vezi stenograma discuţiei dintre Doicaru şi Wolf, adjunctul şefului Stasi, purtată în 18 martie 1971, în Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, Stasi şi Securitatea, traduceri din germană de Viorel Buta şi Mihai Alecu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, pp. 288-299.

[53].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 148.


final




















Constituire

Maria C. Maria Ciumberică








Între minus şi plus Infinit
sunt gările, în care am coborât...
la fiecare trecere.
Şi pe ale căror peroane,
(... de fiecare dată),
nu mă aştepta nimeni.
Între ieri şi Astăzi,
e un ocean de suferinţă
hămesită, care îmi vrea
trupul sfârtecat.
Între Viaţă şi moarte
sunt întrebări şi răspunsuri,
care îmi vor zidirea.
Între minciună şi Adevăr
îmi zbat tâmpla obosită...,
să nu-mi pierd conştiinţa.
Între Cer şi Pământ
s-a agăţat Roua Dimineţii
care se vrea sosită.
Între deznădejde şi Iubire,
mă aştepţi tu,

să-mi porţi paşii către ziua de Mâine?


























Picnic la marginea drumului (20)


Arkadi şi Boris Strugaţki 









Dar stalkerul, pierzându-şi raţiunea din cauza durerii, se târâ peste el, lipindu-şi faţa arsă de scurta lui de piele, vrând să-l stri­vească, să-l bage în pământ cu amândouă mâinile. Îl ţinea de părul lung, ţintuindu-i capul care se zbătea, îl lovea nebuneşte cu şpiţul şi cu genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceaţă geamătul şi mu­getul de sub el, precum şi propriul său urlet răguşit: "Culcat, culcat, te omor ...", iar de sus cădea ceva peste ei de parcă s-ar fi revărsat nişte munţi de cărbuni înroşiţi, îmbrăcămintea îi ardea, deja,  şi  îi  trosnea  pielea de  pe  picioare  şi  din  părţi, băşicându-se şi crăpându-se. Strivindu-şi fruntea de cenuşa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, până când nu mai rezistă şi urlă din toate puterile ...
Nu-şi mai amintea când s-a terminat totul. A înţeles că putea să respire din nou, că aerul devenise din nou aer şi nu aburul încins care îi ardea gâtlejul, a priceput că trebuie s-o şteargă cât mai repede din acest cuptor diavo­lesc, până când acesta nu se lasă din nou peste ei. Se ri­dică de pe Arthur, care zăcea complet nemişcat, îi prinse ambele picioare sub braţ şi, ajutându-se de mâna liberă, se târâ înainte, nedezlipindu-şi privirea de margine, din­colo de care iarba era din nou moartă, uscată, ţepoasă, totuşi adevărată, şi ea i se părea acum un lăcaş al vieţii.
Cenuşa îi scârţâia printre dinţi, peste faţa arsă tre­ceau resturi de arşiţă, iar sudoarea îi curgea direct în ochi, pentru că, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprâncene. Îl trăgea pe Arthur după el şi acesta, parcă dinadins, se agăţa de toate cu scurta lui blestemată. Spa­tele opărit îl ardea, iar rucsacul îi lovea la fiecare miş­care ceafa arsă. Redrick se gândi cu groază că poate a pierdut direcţia din cauza durerii şi zăpuşelii şi că acum n-o să mai răzbească. De frică, începu sa se târască mai repede, ajutându-se de cotul liber şi de genunchi, scoţând prin gâtlejul uscat cele mai scârboase înjurături care îi tre­ceau prin cap, iar pe urmă, cu o bucurie nebună, îşi aminti că la piept are un bidonaş aproape plin, prietenul lui drag. Numai de-ar putea să răzbată. "Încă puţin, hai Red, hai mă Roşcatule, uite aşa, încă puţin".
Pe urmă, zăcu mult timp, cu faţa şi mâinile în apa rece şi ruginită, inspirând din când în când, cu desfătare, ră­coarea aerului putred. Ar fi stat aşa un secol, dar îşi im­puse să se ridice şi, stând în genunchi, aruncă rucsacul. Se apropie în patru labe de Arthur, care tot mai zăcea nemişcat la vreo treizeci de paşi de mlaştină, şi îl răs­turnă pe spate. Mda, fusese frumos băiatul. Acum mutrişoara lui drăguţă părea o mască neagră-cenuşie de sânge coagulat amestecat cu cenuşă şi câteva secunde Redrick privi cu o curiozitate stupidă dârele lungi de pe această mască: urmele de la pietre şi muşuroaie. Apoi se ridică în picioare, îl luă pe Arthur de subţiori şi îl târâ spre apă.. Arthur respira greu, hârâia, şi, din când în când, gemea. Redrick îl azvârli cu faţa în balta cea mai mare şi plonjă şi el alături, retrăind cu plăcere mângâierile ude şi reci ca gheaţa. Arthur începu să gâlgâie, să se mişte, îşi trase mâinile de sub el şi ridică capul. Ochii îi erau holbaţi, în­ghiţea aerul cu sete, tuşea şi scuipa. Apoi privirea îi re­veni la normal şi-atunci se uită la Redrick.
― Pfffuu ... Îşi scutură el capul, stropind în jur cu apă murdară. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?
― Moartea, rosti cam nedesluşit Redrick şi începu să tuşească. Îşi pipăi faţa. Îl durea cumplit. Nasul i se um­flase, dar sprâncenele şi genele, curios, erau la locurile lor. Şi pielea de pe mâini era intactă, numai că se înroşise: probabil că nici bucile nu-i arseseră până la os ... Se pipăi. Nu, e clar că nu e până la os, chiar şi pantalonii rămăseseră întregi. Doar că arătau de parcă ar fi fost opăriţi ...
Arthur îşi atingea şi el faţa, pipăind-o încet, cu de­getele. Acum, când această mască terifiantă dispăruse, spă­lată de apă, fizionomia lui era, contrar aşteptărilor, aproa­pe normală. Câteva zgârâieturi, o leziune pe frunte, buza de jos tăiată, iar restul ... restul era în regulă.
― Niciodată n-am auzit de aşa ceva, spuse Arthur şi privi înapoi.
Redrick se uită şi el. Pe o iarbă cenuşie ca scrumul rămăseseră multe urme şi se miră cât de scurt fusese acel drum cumplit şi nesfârşit pe care se târâseră pentru a-şi salva viaţa. Nu erau mai mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe "chelia" asta arsă se târâse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gândac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se târâse, în general, pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în "chelia ţânţarului", puţin mai la stânga, sau putea chiar să se întoarcă ... "Nu, nu pu­team, se îndârji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sunt mucos. Şi dacă n-ar fi fost tâmpitul ăsta, nu s-ar fi în­tâmplat nimic, mi-aş fi opărit un pic bucile ... Şi ăsta ar fi fost tot necazul ..."
Se uită la Arthur cum se spăla, pufnind şi gemând când îşi atingea locurile dureroase. Redrick se ridică, schi­monosindu-se când îmbrăcămintea devenită scorţoasă, din cauza arşiţei, îi atingea pielea. Ieşi la loc uscat şi se aplecă deasupra rucsacului. Şi el o păţise cu vârf şi îndesat. Cla­pele de la buzunarele de sus arseseră, sticluţele cu medicamente plesniseră de căldură, iar de la pata rămasă mirosea insuportabil a medicină. Redrick ridică rămăşiţele care ţineau loc de clape şi începu să scoată cioburile de sticlă şi bucăţile de plastic. Şi-n acel moment, Arthur îi spuse:
― Vă mulţumesc, domnule Schuhart, că m-aţi scos.
Redrick tăcu. "La dracu mulţumesc! Am şi nevoie să te salvez".
― Eu sunt vinovat, continuă Arthur. Că doar auzisem când mi-aţi ordonat să stau culcat. M-am speriat însă  foarte  tare,  iar  când a  început  să  dogorească, mi-am pierdut complet capul. Ştiţi,   mi-e   tare    frică    de durere, domnule Schuhart ...
― Hai, ridică-te, spuse Redrick fără să se întoarcă. Asta  e  încă  floare  la  ureche ... Hai odată, ce mai stai?
Sâsâind de durere, îşi puse rucsacul în spate, aranjân­du-şi curelele. Avea senzaţia că pielea se scorojise în locu­rile arse şi se încreţise în riduri dureroase. "Îi e frică de durere ... Mânca-te-ar ciuma  cu  durerea  ta  cu tot ..." Se uită  în  jur.  "Nu-i  nimic.  N-am pierdut poteca. Şi-acum deluşoarele astea. Mârşave deluşoare. Stau ca nişte coarne de drac ... Şi mai e şi vâlceaua asta dintre ele ..." Adulmecă aerul ... "Of, vâlceluţă mârşăvioară! Tocmai tu eşti cea mai mare mârşăvie" ...
― Vezi vâlceaua dintre dealuri? îl întrebă pe Arthur.
― O văd.
― Direct spre ea. Marş!
Arthur se şterse cu dosul palmei la nas şi porni îna­inte, pleoscăind prin bălţi. Şchiopăta şi nu mai era tot atât de drept şi chipeş ca mai înainte. Zona îl încovoiase şi pe el, obligându-l să meargă mai încet şi cu mai multă prudenţă. "Şi iată cum am mai scos pe încă unul, se gândi Redrick. Oare al câtelea este? Al cincilea? Al şa­selea? Şi-acum mă întreb: De ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, bă, Roşcatule, de  ce  totuşi  l-ai târât? Puteai s-o mierleşti din cauza lui ... Şi cred că acum, cu capul limpede, ştiu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să mă descurc. Este un ostatic pentru Maimuţica. N-am scos un om, ci dragorul9 meu. Căută­torul meu de mine. Un şperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte, nu m-am gândit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă şi nici prin cap nu-mi trecea să-l las, deşi uitasem  de  toate:  şi de şperaclu, şi de Maimuţica ... Deci  înseamnă  că  sunt  într-adevăr un băiat bun? Aşa îmi zice şi Guta. Kirill mi-a sugerat-o şi el, iar Richard numai despre asta bombăne  tot  timpul  ... Ce  să spun, au şi găsit bunătatea ... ia mai lasă toate astea. Aici nu e loc pentru bună­tate, întâi te gândeşti şi apoi dai din mâini şi din pi­cioare. Să fie prima şi ultima dată, e clar? Om bun, hm ...Trebuie să-l păstrez pentru «maşina de tocat carne», se gândi el rece şi clar. Aici poţi să treci prin toate, în afară de această maşină".
― Stai, îi zise lui Arthur,
Vâlceaua era în faţa lor şi Arthur stătea, privind pier­dut spre Redrick. Vâlceaua era acoperită de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros în soare, iar deasupra se unduia un abur uşor, ce se închega între dealuri, încât la treizeci de paşi nu se mai vedea nimic. Şi putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte şi aruncate peste o sută de mii de capete de peşti şi pisici moarte nu ar fi putut să duhnească ca aici. "O să cam miroasă pe-acolo, Roşcatule, aşa că tu ... Vezi să nu intri în derivă".
Arthur gemu şi se dădu înapoi. Atunci Redrick îşi alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată îmbibată cu deodorant, îşi puse în nări două tam­poane şi îi întinse şi lui Arthur.
― Mulţumesc, domnule Schuhart ... abia şopti Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus? ...
Redrick îl înşfăcă de păr şi îi întoarse capul înspre grămada de cârpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.
― Ăla e Ochelaristu', iar pe dealul din stânga, de aici nu se vede, zace Canişu'. Tot o grămadă de cârpe. Ai în­ţeles? Înainte.
Mocirla era caldă, lipicioasă şi respingătoare. Întâi au mers drept, scufundându-se până la brâu, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatră şi destul de neted. Şi-n cu­rând, Redrick auzi binecunoscutul zumzet din amândouă părţile. Pe dealul din stânga, inundat de soare, nu se ve­dea nimic, dar pe povârnişul din dreapta jucau în penum­bră flăcări liliachii-deschise.
― Apleacă-te, îi comandă printre dinţi, şi se aplecă şi el. Mai jos, tâmpitule!
Arthur se aplecă speriat, şi-n aceeaşi secundă un ful­ger, însoţit instantaneu de un bubuit, sparse văzduhul. Deasupra capetelor lor se scutură într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundându-se până la umeri. Redrick, simţind cum i se astupă urechile din cauza tunetului, întoarse capul şi zări în umbră cum o pată de un roşu deschis se destrăma repede în pietrişul fărâmiţat. Imediat izbucni şi al doilea fulger.
― Înainte! Înainte! urlă, fără să se audă.
Acum se târau pe vine, mişcându-se ca două gâşte şi scoţând afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simţind imediat după aceea cum o mie de ace îi înţeapă pielea feţei. "Înainte", repeta el din inerţie. Deja nu mai auzea njmic. O dată, Arthur se întoarse spre el, arătându-şi profilul, şi observă cum îl privea cu ochii holbaţi de groază; îi mai zări buzele albe care tremurau şi obrazul transpirat, murdărit de verdele borhotului. Pe urmă, fulgerele se transformară în trăsnete şi fură ne­voiţi să se scufunde cu totul. Mucozitatea verde îi în­cleia gura, era imposibil de respirat. Prinzând aerul cu gura, Redrick îşi smulse din  nas  tampoanele  şi dintr-o dată simţi că putoarea dispăruse. Aerul era plin de un miros proaspăt şi pătrunzător de ozon, iar aburul din jur se îngroşase sau poate că i se înceţoşaseră ochii şi deja nu se mai vedeau dealuri nici în stânga, nici în dreapta, nu se mai observa nimic, doar capul lui Art­hur mânjit de drojdia verde şi aburul galben care şerpuia în jur.
"Trec, trec, se gândea Redrick. Doar nu e prima dată. Toată viaţa aşa a fost la mine: în noroi, iar deasupra capului fulgere, şi niciodată n-a fost altfel ... Dar de unde mizeria asta? Câtă mizerie ... Îţi pierzi minţile, nu alta. Câtă mizerie într-un singur loc, de parcă s-au strâns aici toate porcăriile din lume ... Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gândi cu furie. Pe aici a trecut Sterviatnik şi de la el a rămas ... Ochelaristu' a căzut în dreap­ta. Canişu' în stânga, şi totul pentru ca Sterviatnik să treacă printre ei şi să lase după el toată această mizerie. Aşa-ţi trebuie, Roşcatule! Cine calcă   pe   urmele   lui  Ster­viatnik întotdeauna  o  să-nghită rahat. Ce, n-ai ştiut asta şi înainte? Peste tot e-aşa. Sunt prea mulţi ca Sterviatnik şi de aceea n-a mai rămas nici un loc curat. Totul s-a împuţit ... Nunan e un prost: «Tu, Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nici o organizare: nici pe cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o să fie niciodată raiul pe pămînt ...» Da' ce te pri­cepi tu la toate astea, grăsanule? Când am văzut vreodată o ordine bună? Da' când m-ai văzut pe mine într-o or­dine bună? Toată viaţa am văzut cum mor Kirillii, Ochelariştii, iar cei ca Sterviatnik se târăsc printre ca­davrele lor, pe cadavrele lor, ca nişte viermi, şi murdăresc, murdăresc, murdăresc ..."
Alunecă pe o piatră, se scufundă, ieşi, văzu din nou alături faţa schimonosită cu ochii holbaţi şi deodată, în­gheţă: i se păru că pierduse direcţia.  Dar  nu,  nu  se  ră­tăcise.  Înţelese  imediat  că  trebuie   să   meargă   uite-acolo, unde iese din noroi o piatră. Înţelesese asta, deşi în afară de piatră nu se mai vedea decât pâcla galbenă.
― Stai! ţipă el. Ţine-te mai la dreapta! Mai la dreapta pietrei.
Din nou nu-şi auzi vocea şi atunci îl ajunse pe Arthur, îl prinse de umăr şi începu să-i arate cu mâna: "Ţine-te mai la dreapta pietrei şi mergi cu capul în jos". "O să mi-o plătiţi voi, se gândi". Lângă piatră, Arthur se scu­fundă şi imediat un trăsnet lovi, cu un pocnet asurzitor, creştetul pietrei negre făcând să zboare în toate părţile aşchii încinse. "O să mi-o plătiţi" repetă el, cufundându-se cu totul, dând din mâini şi din picioare cu toate pute­rile. Trosnetul unui fulger îi sfâşie din nou auzul. "Tot sufletul am să-l scot din voi". Şi-n treacăt, se gândi: "Oare la cine mă refer? ... Nu ştiu. Da' cineva trebuie să mi-o plătească şi-mi va plăti pentru asta! Staţi un pic, numai să ajung la Glob, că eu nu sunt Sterviatnik ... O să mi-o plătiţi aşa cum trebuie  şi  aşa  cum  vreau  eu ..."
Când au ieşit la loc uscat, pietrişul se încălzise deja de la soare. Erau complet asurziţi, întorşi pe dos, clăti­nându-se şi agăţându-se unul de altul ca să nu se prăbu­şească. Redrick văzu o furgonetă jupuită, fără roţi, şi, ca prin ceaţă, îşi aminti că aici, la umbra ei, te poţi odihni. Se târâră în umbră. Arthur se întinse pe spate şi începu, cu degetele lipsite de vlagă, să-şi descheie scurta; în timp ce Redrick se lipi cu rucsacul de furgonetă, îşi şterse puţin palmele de pietriş şi băgă mâna la piept.
― Şi mie, zise Arthur. Şi mie, mister Schuhart.
Redrick se miră cât de puternică este vocea băieţandrului, înghiţi o gură, închise ochii şi simţi cum lichidul fierbinte şi purificator se scurge prin gâtlej şi se întinde peste tot pieptul. Înghiţi încă o dată şi îi întinse bidonaşul lui Arthur. "Gata, se gândi, lipsit de puteri. Am scăpat. Am trecut şi d-asta. Gata, acum văd deja cecul cu suma în litere. Ce, credeţi că am uitat? Nu! Eu ţin minte totul. Credeţi că o să vă mulţumesc că m-aţi lăsat viu şi că nu m-aţi înecat? Ciu-ciu şi  nu  mulţumesc.  V-a venit sfârşitul,  e  clar?  N-am să las nimic aşa. Acum eu hotărăsc. Eu, Redrick Schuhart, în deplinătatea facultă­ţilor mintale, voi hotărî tot şi pentru toţi. Iar voi, broaşte râioase, sterviatnici, extratereştri, ciolănoşi, quarterblazi, paraziţi, verzişori, răguşiţi, cei cu uniforme, simandicoşi, cei cu serviete şi cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare veşnice, cu «chelia ţânţarului», cu discursuri, cu diferite promisiuni ― ajunge! M-aţi dus destul de nas! Şi eu, prostu', mă lăudam că aşa vreau, că aşa o să fac, iar voi, târâturilor, aprobându-mă, vă făceaţi cu ochiul în spatele meu şi mă duceaţi de nas. Mă trăgeaţi, mă întindeaţi, mă târaţi de nas prin închisori, prin «bom­be» ... Ajunge!"
Desfăcu curelele rucsacului şi luă din mâinile lui Arthur bidonaşul.
― Niciodată n-aş fi crezut, zise Arthur cu o nedu­merire blândă în glas, nici n-aş fi putut să-mi închipui ... Ştiam, bineînţeles, moarte, foc ... Dar ca să existe aşa ceva! ... Cum vom răzbate la întoarcere?
Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea acest omuleţ nu mai avea acum nici o importanţă. Nici înainte nu avu­sese, dar atunci era totuşi un om. Acuma însă ... Un şperaclu vorbitor. Lasă-l să vorbească.
― Ar fi fost bine să ne spălăm ... (Arthur privi în jur cu teamă.)  Măcar  faţa  să mi-o fi limpezit.
Redrick se uită la el absent. Îi observa părul năclăit şi lipicios, ca de pâslă, faţa mânjită de mucozitatea acum uscată, cu urme de degete, şi-n general corpul, acoperit de o crustă de noroi crăpată, şi nu simţi nici milă, nici iritare, nimic. Un şperaclu vorbitor. Îşi întoarse capul, în faţă se întindea un spaţiu plictisitor, ca un şantier părăsit, acoperit de pietriş, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb insuportabil, fierbinte şi mort. Capătul îndepărtat al carierei se vedea deja de aici, era tot de un alb orbitor şi de la distanţă părea complet neted şi abrupt, iar capătul apropiat era marcat de sfărâmături de piatră. Coborârea în carieră începea acolo unde se detaşa, ca o pată roşie printre, pietre, cabina excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia să meargă direct spre el, bizu­indu-se doar pe noroc.


va urma





















sâmbătă, 30 iulie 2016

Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic (II)


Florian BANU





O soţie poliglotă şi cu un trecut incert


În anul 1948, pe lângă primirea epoleţilor de ofiţer de securitate, un alt eveniment important a survenit în viaţa lui Nicolae Doicaru: la 6 decembrie s-a căsătorit. Potrivit propriei declaraţii din 4 ianuarie 1953, tânărul ofiţer o cunoscuse pe Pelipeac Melania, fostă Maidan şi viitoare doamnă Doicaru, în anul 1947. În faţa unui atât de important pas, Nicolae Doicaru, ca membru de partid devotat şi proaspăt căpitan de securitate, a cerut părerea Partidului:
„În 1948, înainte de a mă hotărî să mă căsătoresc cu ea, fiind m.d.p., atât eu, cât şi ea, cum eu aveam muncă de răspundere în organizaţia de partid şi nu cunoşteam decât din cele ce-mi spusese ia (sic!) trecutul ei şi al familiei ei, am mers la Regionala P.M.R., la tov. Bălănică, şeful Secţiei cadre – pe atunci – azi şeful Secţiei organe conducătoare în Regionala P.M.R. şi i-am cerut părerea – adresându-mă partidului asupra căsătoriei”.









Răspunsul primit a fost pozitiv, astfel că pasul a fost făcut. La drept vorbind, alegerea lui Doicaru a fost una inspirată, dar semnele de întrebare cu privire la trecutul soţiei erau mai mult decât numeroase. Născută la 22 iulie 1923, în com. Plosca, jud. Rădăuţi, Pelipeac Melania provenea, după spusele ei, dintr-o familie românească, dar, potrivit autobiografiei sale, „în casă şi la şcoală se vorbea limba ucraineană şi prea puţin româna”.

Tatăl Melaniei fusese „plutonier de jandarmi şi şeful postului de jandarmi din com. Plosca, până în anul 1918, când Bucovina de Nord a fost cotropită (sic!) de România”, după cum se arată într-un raport din 23 septembrie 1952[23]. După unirea Bucovinei cu România, fostul jandarm a cumpărat clădirea în care funcţionase postul de jandarmi, o „casă mare, frumoasă, cu cinci-şase camere, aşezată în centrul satului”. Între anii 1921 – 1941 Pelipeac Vasile a fost factor poştal în comună şi, începând din 1936, în casa pe care o deţinea a fost deschis un oficiu telefonic, iniţiativă care se va dovedi benefică pentru fiica sa.

Melania Pelipeac, după absolvirea celor patru clase primare, a fost trimisă de părinţi la Liceul Ortodox din Cernăuţi, unde a absolvit alte patru clase. Din anul 1937 a preluat agenţia de telefoane din comuna Plosca, iar în 1940, după ocuparea Bucovinei de Nord de către U.R.S.S., Melania a fost „întrebuinţată de sovietici ca telefonistă în com. Putila”, jud. Rădăuţi.

Deşi fiica se pare că stabilise relaţii bune cu forţele de ocupaţie, tatăl a fost mai puţin norocos căci, cu cca. trei luni înainte de declanşarea operaţiunii „Barbarossa”, a fost ridicat de către autorităţile sovietice şi familia nu a mai avut informaţii despre el.

După retragerea autorităţilor sovietice din Bucovina şi până în 1943, Melania a fost angajată ca secretară a primăriei comunei Plosca. În 1943 a urmat la Rădăuţi un curs de oficianţi statistici şi, la absolvire, a fost repartizată în comuna natală. În acelaşi an l-a cunoscut pe Maidan Ioan, student la Teologie, cu care s-a căsătorit în septembrie 1943. Împreună cu acesta a plecat în comuna Văcueşti, jud. Dorohoi, unde se afla parohia proaspătului preot. Aici au locuit în intervalul decembrie 1943 – martie 1944, fiind apoi evacuaţi în com. Răzvadul de Jos, din apropiere de Târgovişte. După 23 august 1944 Maidan Ioan s-a reîntors la Văcueşti, soţia urmându-l abia în februarie 1945. La sosirea în Văcueşti, Melania află că soţul său s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit.

În scurt timp, tânăra văduvă a luat decizia de a pleca la Bucureşti pentru a urma „o şcoală de telefonie” de trei luni, dar, „fiindcă cunoştea limba ucraineană, rusă, polona şi româna”, a fost trimisă, fără a mai face şcoala, la Constanţa în calitate de translatoare.
În 19 mai 1945 Melania a sosit la Constanţa, unde a fost angajată la „poziţia specială rusă”. Aici s-a dovedit a fi foarte bine orientată, încât în scurt timp s-a înscris în sindicat (responsabila „resortului cultural”), a acţionat în cadrul Comitetului Frontului Unic Muncitoresc, iar în 1946 s-a înscris în partidul comunist şi „a răspuns la toate chemările Partidului”. În plus, a fost „aleasă” asesoare populară, iar în 1948 a fost „aleasă” să facă parte din „resortul cadre” al organizaţiei de partid „nr. 1 Telefoane”.

Căsătoria cu un căpitan de securitate nu putea reprezenta decât un plus, astfel că în anul următor Melania Doicaru a devenit secretara organizaţiei de bază nr. 1 Telefoane şi responsabila de cadre a Organizaţiei de Partid Poştă şi Telefoane.

De pe o astfel de poziţie consolidată, se pare că tânăra doamnă s-a dedat la o serie de abuzuri în raport cu colegii şi subordonaţii, mizând că orice reclamaţie va fi infirmată de cele două autorităţi supreme ale vremii, Partidul şi Securitatea. La vremea aceea, după cum consemnează un referat al Serviciului Politic din D.R.S. Constanţa, unii colegi afirmau că „în P.T.T. nu există nici director, nici sindicat, ci tov. Doicaru Melania este totul, care este soţia comandantului de securitate”. Respectiva doamna stabilea cine merge la şcoli de perfecţionare, cine este premiat şi cine sancţionat, ba a reuşit chiar să excludă din partid şi din sindicat pe Popescu Elena, o colegă unanim apreciată drept „o femeie sinceră şi curajoasă”, dar care reclama superiorilor abuzurile săvârşite.

O astfel de reclamaţie cu privire la neregulile de la P.T.T. Constanţa a fost adresată, în iulie 1952, ministrului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Valter Roman. În scurt timp, reclamaţia a ajuns, „pe cale informativă”, de pe biroul ministrului la… „tov. maior de securitate Doicaru Nicolae”. Acesta nu a întârziat să acţioneze: în 6 august 1952 reclamanta a fost ridicată de la serviciu şi adusă la sediul Securităţii unde, între orele 11 – 15,30, s-au făcut presiuni asupra ei pentru a-şi retrage plângerile. În plus, conform mărturiei acesteia, i s-a solicitat „o declaraţie că nu voi mai vorbi niciodată de originea lui Doicaru Melania, aceasta spunând că constituie un secret al Statului, iar eu dacă îl divulg voi avea de suferit rigorile legii”.

Din păcate pentru Doicaru, persoana respectivă nu s-a lăsat intimidată, înaintând o plângere către „Serviciul Informaţii al C.C. al P.M.R.”. Valurile stârnite astfel nu au mai putut fi oprite, astfel că s-a declanşat o anchetă pe linie de partid, atât de Comitetul Municipal de Partid Constanţa, cât şi de către Direcţia Politică din cadrul Ministerului Securităţii Statului (M.S.S.). Ca urmare, Doicaru a fost nevoit să încerce să pareze pericolul, contactând în acest sens pe prim-secretarul P.M.R. al Regiunii Constanţa, dar şi pe maiorul Savenco din comisia de Partid a M.S.S.

Mărturie asupra situaţiei delicate în care a fost pus Nicolae Doicaru stă o declaraţie olografă a acestuia din 4 ianuarie 1953, întinsă pe şapte pagini. După ce expunea amănunţit condiţiile în care a cunoscut-o pe soţia sa, Doicaru cerea Partidului să lămurească situaţia soţiei sale, arătând că „în cazul că soţia mea este cea arătată de Popescu Elena, imediat mă despart de ea şi că la Partidul nostru care m-a educat şi făcut om nu pot renunţa niciodată”[24]. Ba mai mult, se arăta gata ca, dacă interesele Partidului cer ca rezultatul verificărilor să nu-i fie comunicat, iar „interesele muncii” sale ar fi periclitate, „să termin de îndată cu această căsătorie”.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, la conducerea ministerului a ajuns la 9 octombrie 1952 şi o anonimă în care autorul „în cinstea Proiectului de Constituţie, aşa cum ne învaţă Partidul” formula „o demascare folositoare clasei muncitoare”. Mai precis, se afirma că Doicaru era „de origine ţărănească nu prea sănătoasă” şi că acesta ar fi fost „voluntar în armata lui Antonescu”. Cariera lui Doicaru în poliţia de siguranţă şi apoi în Securitate era şi ea prezentată foarte critic, arătându-se faptul că s-a înconjurat de elemente dubioase, precum cpt. Năstase Sepi, fost ofiţer de marină comercială, condamnat pentru furt, lt. Cojocaru Iulian, fost combatant pe Frontul de Est, lt. Constantinescu, fost marinar, implicat în mai multe furturi, cpt. Cojocaru Iulian, implicat în afaceri cu negustori constănţeni în 1947. Potrivit autorului anonimei, Doicaru, sprijinit de oamenii săi, îi marginaliza pe cei nou-veniţi în Securitate, afirmând despre ei că sunt incapabili, nu ştiu să scrie şi să vorbească şi că „Direcţia Generală a Securităţii nu se poate dispensa de ei, care au carte şi experienţă în materie de securitate”[25].

După cum au confirmat evenimentele ulterioare, Doicaru avea dreptate: era indispensabil Securităţii şi destinat unei cariere de excepţie! Întrucât o parte din acuzaţiile aduse soţiei sale nu au putut fi dovedite (existenţa unei averi de 400 ha de pământ în Bucovina de Nord), lucrurile au fost muşamalizate şi cariera celor doi soţi a continuat pe cursul ascendent înregistrat până atunci.



Familia – o piatră de moară?


Pe lângă categorisirea tatălui drept chiabur ce „foloseşte salariaţi agricoli” şi „are manifestări ostile regimului” şi pe lângă semnele de întrebare ridicate de mariajul său, situaţia lui Nicolae Doicaru era grevată şi de „petele la dosar” ale fraţilor săi. Unul dintre ei, Doicaru Petre, deşi ţăran mijlocaş, încadrat în Frontul Plugarilor, fusese scos în 1951 din funcţia de secretar al cooperativei din comună pentru „pasivitate faţă de sarcini” şi era semnalat că „în unele ocazii are manifestări duşmănoase şi face greutăţi organelor locale”. Un alt frate, Doicaru Gheorghe, „fost plutonier de artilerie în armata veche”, fusese dat dispărut „pe frontul antisovietic”. Sora lui, Doicaru Florica, era căsătorită cu un ţăran mijlocaş, fiu al unui legionar notoriu care deţinuse funcţia de primar al comunei în timpul guvernării legionare. O altă soră, deşi nu avea „păcate politice”, era cunoscută cu „abateri de la morală”, fiind căsătorită de două ori şi divorţată.









O oarecare contrapondere o putea reprezenta doar Doicaru Dumitru, frate numai după tată, care avusese „unele legături cu mişcarea muncitorească” în perioada interbelică şi fusese internat în perioada mai 1941 – august 1942 în lagărul de la Tg. Jiu. Totuşi, şi acesta, în anul 1945, fiind numit primar în com. Coteşti şi preşedinte al Comisiei Agrare, „s-a închiaburit, acumulând o avere de 2 ha pământ arabil, 0,75 ha vie nobilă, 2 ha pădure şi inventar agricol”.

Pe lângă aceste aspecte, ofiţerii Direcţiei Cadre subliniau că printre rudele lui Doicaru se număra şi un unchi „fost plutonier major de geniu în armata veche”, cu „manifestări ostile regimului” şi aflat „în evidenţa organelor de securitate”. Un alt unchi, Doicaru Constantin, era de profesie pictor, ocupându-se mai mult de pictura unor biserici din Focşani. În plus, fiind divorţat, trăia în concubinaj cu o femeie categorisită drept chiabură. Un văr al lui Doicaru era căsătorit cu fiica unui cârciumar „judecat de mai multe ori pentru sabotaj”.

Astfel de „păcate” ideologice îi făceau pe vigilenţii ofiţeri de cadre să propună în 17 septembrie 1952 ca tovarăşul maior Doicaru „să fie scos din funcţia de director al D.R.S.S. Constanţa, iar Comisia de Partid D.G.S.S. să ia în discuţie cazul său pentru a hotărî asupra calităţii de membru de partid”. În mod misterios, acest raport, semnat de şeful Secţiei Miliţie şi Securitatea Statului din Direcţia Cadre, este îngropat în dosarul personal, iar Doicaru este înaintat, în octombrie 1952, la gradul de locotenent-colonel[26].

O posibilă explicaţie ar fi aceea că, la 13 decembrie 1952, însuşi şeful Direcţiei Cadre, colonelul Alexandru Demeter, era de părere că Nicolae Doicaru „corespunde gradului şi funcţiei pe care o deţine, sub rezerva verificării rudelor din partea soţiei sale”. În explicarea acestui mister, să aibă oare vreo importanţă faptul că acelaşi Demeter a fost cel care l-a angajat şi apoi l-a sprijinit în promovare pe viitorul adjunct al lui Doicaru, generalul Ion Mihai Pacepa?



Bătaia este ruptă din rai”: cpt. de securitate Nicolae Doicaru versus maiorul magistrat Gheorghe Prisada


Zelul nemărginit pus în slujba Partidului, pe lângă nenumăratele beneficii, i-a jucat şi o festă lui Nicolae Doicaru, obligându-l să-l mintă chiar pe temutul director general al Securităţii, Gheorghe Pintilie.

Mai precis, în 8 iunie 1949, Grigore Naum, agent sovietic paraşutat în România în 1943 şi viitor şef al Direcţiei de Contrainformaţii Militare a Securităţii (noiembrie 1949 – iulie 1962), în calitate de preşedinte al Comisiei de Verificare a membrilor P.M.R., îl convoacă pe Doicaru la „judeţeana P.M.R.”. Aici, îi trasează sarcina de a afla unde se găseşte arhiva legionară din anul 1941, indicându-i ca posibilă sursă pe maiorul magistrat Prisada Gheorghe de la Tribunalul Militar Constanţa.

Totodată, responsabilul de cadre al judeţenei i-a comunicat lui Doicaru că maiorul Prisada a făcut parte din completul de judecată în procesele legionarilor din anul 1941, dar şi al unor paraşutişti sovietici (la Medgidia) şi că ar fi activat şi în Transnistria (la Melitopol) în anul 1942.

În plus, maiorul ar fi fost cel care, în octombrie 1944, a comandat trupele care apărau Primăria şi Prefectura din Constanţa de asaltul „maselor populare”. Cu aceeaşi ocazie, lui Doicaru i s-a atras atenţia că la Tribunalul Militar se dau pedepse prea mici „duşmanilor trimişi în judecată”, subliniindu-se că maiorul Prisada este „un element care nu are ce căuta în Aparatul de Stat” şi „Comisia de Verificare a strâns împotriva sa material ce va fi înaintat C.C. al P.M.R.”.

Maiorul magistrat Gheorghe Prisada nu îi era necunoscut lui Doicaru: în perioada cât maiorul fusese trecut în cadrul disponibil (1 ianuarie – 14 decembrie 1948), maiorul fusese folosit ca „informator de suprafaţă în problema militară”. După ce Prisada a fost rechemat în rândul cadrelor militare active, Doicaru păstrase legătura cu el fie direct, fie prin intermediul slt. Gh. Mihăilă, şeful Serviciului V Contrainformaţii militare din D.R.S.P. Constanţa.

Ca urmare, bine motivat de şefii de la Partid, Doicaru nu a stat prea mult pe gânduri: îi ordonă slt. Mihăilă să-l aducă pe magistrat la sediul direcţiei regionale.
Introdus în biroul slt. Mihăilă, în prezenţa acestuia şi a lt. Năstase Sepi, şeful Secţiei I Informaţii interne, maiorul magistrat este supus de Nicolae Doicaru unui interogatoriu dur. În faţa negărilor acestuia, Doicaru l-a catalogat drept „bandit” şi criminal de război, după care s-a năpustit asupra lui, dându-i „8-10 pumni peste faţă, piept, ceafă, spărgându-i geamul de la ceas etc.”. După ce s-a „descărcat”, cpt. Doicaru a ieşit din birou, spunându-le celorlalţi doi ofiţeri că „pot să-l bată şi ei”, lucru pe care aceştia nu l-au făcut. Totuşi, prudent, slt. Mihăilă i-a cerut maiorului ca, în cazul că se întoarce Doicaru, să-i spună că l-a bătut şi el!

Conştienţi de posibilele implicaţii ale agresării unui ofiţer superior al Armatei, investit cu funcţia de judecător şi locţiitor al preşedintelui Tribunalului Militar, cei doi au căutat o soluţie. Iniţial, i-au cerut să scrie o scrisoare familiei în care să comunice că a încercat să treacă frontiera, dar, în faţa refuzului maiorului, s-au mulţumit să obţină o declaraţie scrisă că „nu a fost bătut la Securitate, că nici nu a fost la Securitate, că nu va raporta la nimeni nimic, iar în caz contrar va fi foarte grav pentru el”. Satisfăcut de „soluţia” găsită şi convins că magistratul militar va înghiţi bătaia încasată fără vreo reclamaţie, slt. Mihăilă l-a invitat pe acesta la… un şpriţ!

Calculul s-a dovedit eronat, căci maiorul Prisada l-a sesizat a doua zi, 9 iunie 1949, pe lt. col. Popescu Paul, de la Centrul de Control Constanţa, cerându-i să informeze Bucureştiul despre cele întâmplate. Deşi cu o oarecare întârziere, evenimentul a ajuns la cunoştinţa ministrului adjunct Marin Jianu şi a generalului locotenent Gh. Pintilie. Acesta din urmă l-a sunat personal pe Doicaru, care a negat că ar fi bătut pe cineva, dar l-a trimis şi pe cpt. Iancu Mişu pentru a face o anchetă la Constanţa.

Pe parcursul anchetei, cpt. Iancu a reconstituit detaliat desfăşurarea evenimentelor, Doicaru recunoscând cele săvârşite, menţionând, totodată, că „în convorbirea telefonică avută cu tov. Director General, General Locotenent Pintilie Gheorghe, nu a recunoscut că a lovit pe Prisada, deoarece nu a vrut ca persoane străine de Instituţie – cei de la Telefoane care puteau asculta convorbirea telefonică – să cunoască această chestiune”. În referatul întocmit se precizează că Grigore Naum şi conducerea judeţenei de partid l-au invitat pe cpt. Iancu Mişu la sediul judeţenei, unde secretarul i-a comunicat că „bătaia este ruptă din rai şi că cu asemenea elemente este necesară metoda forte”. La rândul său, Naum a fost de acord că Doicaru a dat dovadă de „lipsă de tact”, „însă noi ştim că în anumite situaţii este necesar să aplicăm «raiul»!”.

Vinovatul a redactat o declaraţie abil întocmită, arătând că „nu am gândit deloc politic şi am crezut că dacă rezolv problema în spiritul celor consultate cu tov. de la Judeţeană, aceasta este suficient pentru orice justificare”. Explicaţia gestului era şi ea ideologizată „la aceste greşeli am fost împins de rămăşiţele adânci păstrate încă din balastul şi mocirla burgheziei, de prea marea încredere în puterile şi forţa mea, pe de o parte, şi pe de alta, că luptând în felul acesta voi obţine mai bune rezultate, crezând că voi băga spaima în duşmanii cauzei”.

În ciuda abilei retorici a lui Doicaru şi a intervenţiilor pe linie de partid, Pintilie nu a putut trece prea uşor peste afrontul suferit, punând în 14 iulie 1949 următoarea rezoluţie pe referatul de anchetă:
„Tov. Guţan şi tov. Popescu D-tru va chema (sic!) la direcţia generală pe tov. Duicaru (sic!) şi veţi prelucra cu el abuzurile grave făcute de el faţă de partid şi organele de stat şi instrucţiunile date de organele superioare. Trebuie pus în vedere că pe viitor dacă vom merge pe drumul greşit, nerespectând hotărârile direcţiunii, va fi scos din muncă şi trimis la închisoare pe timp de un an de zile”.

Până la a fi „scos din muncă”, Doicaru a primit gradul de maior la 23 august 1949 şi, în plus, cineva a apreciat că ar fi mai bine ca anul 1949 să nu se încheie fără ca tov. Doicaru să primească ordinul „Apărarea Patriei”, clasa a III-a!



O inspecţie-fulger şi un cifru rătăcit


În 25 aprilie 1950 un eveniment grav avea să tulbure liniştea atotputernicului şef de direcţie regională. În această zi, maiorul Doicaru, însoţit de lt. maj. Kuzic Alfred, locţiitorul politic al regionalei, a efectuat o inspecţie la Biroul de Securitate Feteşti, condus de lt. Anghelide Alexandru, plecând din Constanţa la bordul unui avion pilotat de cpt. Niculescu. La plecare, încălcând instrucţiunile în vigoare, Doicaru a luat cu el registrul de inspecţii pentru a-l completa la Constanţa cu constatările făcute. Motivul: tovarăşul director al regiunii se grăbea să inspecteze în aceeaşi zi şi Biroul de Securitate de la Lehliu! Din nefericire, în respectivul registru se afla şi un tabel cu cifrul telefonic, primit de biroul de securitate în iunie 1949 pentru a cifra convorbirile telefonice de urgenţă cu alte servicii judeţene şi direcţii regionale de securitate. Registrul a fost încredinţat de către Doicaru însoţitorului său, fără a controla dacă în el se mai aflau şi alte documente, iar acesta l-a uitat în avion. Dată fiind tradiţia ca astfel de inspecţii să fie „asezonate” cu mese îmbelşugate, stropite din belşug cu produsele podgoriilor locale, putem bănui că cei doi ofiţeri de la „regională” erau suficient de bine dispuşi la întoarcere pentru a nu mai acorda atenţie unor amărâte de hârtii.

A doua zi, avionul a efectuat o cursă spre Bucureşti şi, la sosire, pilotul a observat registrul, l-a luat şi l-a încredinţat ofiţerului politic de la aeroport pentru a-l păstra în casa de fier pe parcursul îndeplinirii misiunii sale în Capitală. La plecare însă, nu l-a mai găsit pe respectivul ofiţer, astfel că a revenit la Constanţa fără registru, raportând totul lui Doicaru. Acesta a trimis un curier cu avionul la Bucureşti pentru a recupera documentele dar, fatalitate!, acestea fuseseră înaintate de ofiţerul de la aeroport la cabinetul ministrului!

A fost declanşată o anchetă, sub conducerea maiorului Schmerler Emanoil, iar Doicaru a fost convocat la Bucureşti pentru a da explicaţii. În declaraţia sa, datată 4 mai, acesta se arată foarte autocritic: „Privind politic, aceasta este o lipsă de vigilenţă, care putea fi socotită trădare în situaţia când documentul ar fi căzut în mâna duşmanului, întrucât prin acest fel uşuratic cu care noi am ţinut acest document, duşmanul avea posibilitatea să pună mâna pe el şi să-l folosească”.

Această atitudine s-a vădit a fi una de succes, căci responsabil pentru gafa lui Doicaru a fost găsit… Anghelide Alexandru! Acesta, „care are o vină în acest caz, a fost îndepărtat pentru trecutul său şi originea socială a sa chiabură”. În schimb, „tov. Maior Doicaru, principalul vinovat, a fost cercetat şi şi-a recunoscut autocritic lipsa avută pentru care a dat şi declaraţie”, referatul de anchetă fiind „clasat la dosar”.



O evadare şi un concediu ratat


Nu peste mult timp, maiorul Nicolae Doicaru îşi dă din nou în petic, ajungând, încă o dată, în atenţia conducerii ministerului. În noaptea de 6-7 septembrie 1950 doi condamnaţi la moarte au evadat din penitenciarul din Constanţa, tulburând concediul de odihnă al directorului regionalei de securitate. Evenimentul a declanşat o anchetă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, sub conducerea inspectorului Gh. Dumitrescu. La rândul său, col. Mişu Dulgheru, directorul Direcţiei Cercetări Penale din D.G.S.P., a indicat ca la anchetă să participe şi doi ofiţeri din direcţia regională de securitate. Pentru a îndeplini acest ordin, maiorul Doicaru i-a delegat pe lt. maj. Sarchiz şi slt. Sula Vasile, iar el şi-a văzut liniştit de concediu la Mangalia şi în staţiunea „Vasile Roaită”.

Încercările repetate ale lui Dumitrescu de a-l contacta (inclusiv telefonic!) pe şeful direcţiei regionale de securitate au eşuat, Doicaru evitând cu orice preţ o întâlnire cu acesta şi cu directorul penitenciarului, Dincă Marin.

Acest fapt l-a determinat pe reprezentantul D.G.P. să se întoarcă în 18 septembrie la Bucureşti şi să se plângă directorului general al D.G.P. că „în toate părţile am simţit o strânsă colaborare între penitenciar şi Securitate, însă la Constanţa nu am găsit acest lucru”. Se pare că picătura care a vărsat paharul a fost reprezentată de modul în care Doicaru a şters-o „englezeşte”, pe uşa din spate a sediului regionalei de securitate, în momentul când inspectorul Dumitrescu a sosit intempestiv, pentru a patra oară!, solicitând o întrevedere cu el.

Întrucât Marin Jianu, ministru adjunct al M.A.I., a aflat de situaţie şi a cerut un raport, Doicaru a fost nevoit să se disculpe printr-un alambicat referat, marcat de autocritică şi scuze penibile pentru că „nu am făcut totul pentru a nu fi eu căutat de tov. Maior şi ca personal să-l fi căutat şi sprijinit în munca sa”.

Din nou, nici o consecinţă pentru vajnicul director al regionalei de securitate.


Note

[23].  Ibidem, f. 247.

[24].  Ibidem, f. 264.

[25].  Ibidem, f. 294.

[26].  Potrivit fişei întocmite de C.I.E. în anii ’80, înaintarea la gradul de lt.-col. a avut loc la 15 septembrie 1952.


va urma