vineri, 24 noiembrie 2017

Ultima zi din viata noastra


Dan Tapalaga


PSD si ALDE nu s-au atins astazi de procedura de numire a procurorilor sefi dintr-un singur motiv: se tem ingrozitor de mitingul de duminica. Au votat in comisia speciala impotriva propriului amendament de modificare a legilor justiei pentru a nu irita si tare opinia publica, ajunsa in punctul de fierbere. Avem insa toate indiciile ca au facut doar o concesie de ordin tactic. Au pastrat atributiile presedintelui in ce priveste numirea si revocarea procurorilor sefi cu scopul de a adormi vigilenta strazii. De ce i-ar fi oferit acum, cu doua zile inainte de marele miting, noi motive de a protesta?

Va propun sa va detasati putin. Lasati deoparte detaliile de ordin tehnic. Daca ne pierdem acum in expuneri juridice complexe, in proceduri si in analize sofisticate ma tem ca nu veti intelege mare lucru din miza uriasa a acestor zile. Ce se schimba pe nesimtite, putin cate putin, sub ochii nostri, este insasi arhitectura statului roman. Aici nu mai vorbim doar despre legile justitiei. Nu se schimba niste legi referitoare numai pe judecatori si procurori, ci se modifica insasi esenta sistemului de putere.

Daca privim in ansamblu evenimentele din Parlament, vedem cum se subrezeste fundatia unui stat, cum se distruge echilibrul fragil al puterilor iar Romania se transforma intr-o tara cu institutii vulnerabile, expuse, slabite. De pilda, in comisia speciala s-a votat azi ceva aparent inofensiv. Presedintele  nu mai poate refuza, nici macar o singura data, numirea in functii de conducere la Inalta Curte. Altfel spus, semneaza ca primarul orice propunere care trece de  sectia de judeatori a CSM. Ce-ar fi rau in asta? Ce mare scofala ca presedintelui i-a fost luata o atributie, aparent formala?

Vorbim de cele mai inalte functii in sistemul de justitiei si din statul roman. Sectia de judecatori a CSM poate verifica doar competentele profesionale. Filtrul pus la persedinte avea drept scop impiedicarea unor tipuri de vulnerabilitati pe care CSM-ul nu le poate documenta sau verifica. Daca, spre exemplu, viitorul presedinte al Inaltei Curti este manevrat de un grup de crima organizata, de politicieni corupti sau de un stat ostil Romaniei, cum poate fi el oprit sa ajunga in fruntea celei mai importante instante din Romania? Pana acum aveam un filtru la presedinte. De azi incolo el nu mai exista.

Un alt exemplu aparent minor de modificare a legilor justitiei dar cu cu efecte grave pe termen lung: s-a eliminat zilele trecute cuvantul "independenta" din articolul care defineste activitatea procurorilor. Ceea ce pana acum era "Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii" a devenit "Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei." (textul din Constitutie). Prin aceasta modificare esentiala a legii 303, aparent inutila din moment ce repeta un articol din legea fundamentala, PSD si ALDE elimina garantia de independenta pusa in lege de care se bucura procurorii, la fel ca judecatorii. Prin eliminarea garantiei de independenta din lege, se mai face un pas important catre scoaterea procurorilor din randul magistratilor si trecerea lor in subordinea de facto a executivului, adica la cheremul politicienilor.

Dezechilibrarea sistemului prin eliminarea asa numitelor etaje de verificare si echilibrare - celebrele checks and balances -  provoaca efecte catastrofale asupra functionarii unui stat. Desigur, una din cele mai grave dezechilibre s-ar produce prin eliminarea totala a presedintelui din procedura de numire a procurorilor sefi. Dezastrul a fost doar amanat prin votul de azi, prin care PSD si-a trantit propria propunere de amendare a legii, lasand procedura neschimbata.

Dar asta nu inseamna catusi de putin ca proiectul de lege va ramane asa. Nimic nu impiedica plenul Senatului sau Camerei Deputatilor sa voteze pe ultima suta, in plina vacanta de Sarbatori, amendamentul Guvernului. Cu toti viseaza ca procurorii sefi sa fie numiti de catre CSM la propunerea ministrului justitiei, iar presedintele sa dispara complet din procedura. Stim bine ca asta isi doresc, ca aici vor sa ajunga si mai observam cum se grabesc teribil.

De ce credeti ca ignora recomandarea Comisiei Europene de a astepta avizul Comisiei de la Venetia? De ce nu asteapta pana in ianuarie verdictul Curtii Constitutionale, sesizata intre timp de USR asupra legalitatii comisiei speciale, riscand sa munceasca degeaba la legi? De miercuri incoace, comisia si-a accelerat ritmul de lucru, dezbaterile saptamanale au devenit zilnice. De unde atata graba in adoptarea amendamentelor cat mai repede posibil? Ce arde atat de tare? Modifica legi esentiale doar pentru a muta niste virgule, pentru a scurta sau lungi niste mandate de conducere ori pentru a schimba regulile de acces si avansare in magistratura? Evident ca nu, mizele sunt cu totul altele.

PSD, ALDE si UDMR stau cu ochii pe calendar si asteapta momentul propice. Daca scapa cu bine de acest week-end, daca vor iesi doar cateva mii sau zeci de mii de oameni in strada, nimic nu-i va opri sa mearga pana la capat. Iar capatul inseamna modificarea legilor justitiei in sensul anuntat initial, si anume acapararea tuturor parghiilor de control politic asupra magistratilor: proceduri de numire, inspectie judiciara, directie specializata de investigare pentru judecatori si procurori. Acesta este obiectivul declarat si nimic nu s-a schimbat, doar tactica si calendarul. 

Acest weeek-end este ultimul in care legile justitiei mai pot fi oprite in Parlament. Majoritatea PSD – ALDE si Guvernul nu au dovedit pana acum buna credinta. Propunerile lor au fost deja respinse in bloc de magistrati. In comisia speciala asistam la un simulacru de consultare cu CSM si cu opozitia. Victor Alistar si UNJR nu exprima vointa sutelor de instante si parchete sau a asociatiilor profesionale care s-au pronuntat ferm impotriva proiectelor de legi. Ele trebuie pur si simplu retrase acum. Nu mai trebuie sa avanseze nici macar un milimetru in Parlament, altfel vor ajunge intr-un punct fara intoarcere. 

Daca ne resemnam acum, daca ne vom imagina ca protestul este fie inutil, fie suficient cu cei care oricum ies in strada oferindu-le celorlalti sansa sa doarma acasa, atunci exista o buna sansa ca anul viitor sa ne trezim in cu totul alta tara. Acest weekend este ultima sansa. Urmeaza un lung sir de zile libere si sarbatori, vacante si absente.  De duminica incolo, in fata Parlamentului se intinde cel putin o luna de zile de anestezie sociala totala. In acest interval, poate schimnba legile justitiei (a se citi modifica arhitectura statului) fara sa riste mari mascari sociale.

Nu contati pe alte scenarii perfect iluzorii: contestari la Curte, referendum, Craciun si Revelion in strada, alte bazaconii de genul asta. Nu trebuie sa ajungem in noi situatii limita, deoarece odata iesite din Parlament aceste legi merg spre un singur drum fara sa le mai poata opri cineva: catre Monitorul Oficial. 

In general ma feresc de cuvinte mari si ton apocaliptic, dar ar putea fi ultima zi din viata noastra. Din viata noastra, asa cum o stim.  Ultima zi din Romania europeana. Ultima zi intr-o tara inca democratica. Ultima zi. Acest lucru ar trebui sa-l inteleaga simplu toti cei care  inca se mai intreaba ce sa faca duminica sau care cred ca mai este timp berechet ca raul sa fie oprit.










duminică, 31 iulie 2016

Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic (III)


Florian BANU





Fondul C.I.S. – fond de „autopremiere” vs. Procesul sabotorilor de la Canal


În vara anului 1952, de parcă verificarea trecutului soţiei nu ar fi fost de ajuns, apare o altă ameninţare la adresa carierei lui Nicolae Doicaru. Informaţiile parvenite serviciilor de cadre despre chefurile pe care lt. maj. Suciu Mircu, subordonat al lui Doicaru, le făcea cu Yung[27] Iosif, originar din Germania, membru al Grupului Etnic German şi colaborator apropiat al comandamentului german din Constanţa. Investigaţiile declanşate asupra lui Suciu au adus la iveală o serie de informaţii inconfortabile.

Astfel, a reieşit că Yung Iosif a fost urmărit în primii ani de după război, fără a putea fi vreodată arestat, graţie protecţiei oferite de Suciu. La rândul său, cpt. Sepi Năstase, deşi deţinea un raport despre trecutul familiei Yung, comunica ofiţerilor ce investigau cazul Yung faptul că acesta este necunoscut în evidenţe.

Suspiciunile că protecţia lui Yung se datora unor beneficii materiale obţinute de respectivii ofiţeri au fost întărite de faptul că un alt ofiţer de securitate a deconspirat modul în care lt. maj. Suciu Mircu, slt. Mihăilă Gheorghe (fost marinar, cumnat cu Suciu, angajat în Siguranţă la 30 iulie 1947) şi lt. Jean Sarchiz împărţeau „fondul informativ al direcţiunii cu tov. Doicaru Nicolae”. Potrivit notei informative redactate la 24 iunie 1952 de respectivul ofiţer, lt. Jean Sarchiz i-ar fi cerut „numele la doi sau trei informatori de ai mei şi întrebându-l pentru ce îmi cere aceste nume, mi-a spus că nu are acoperire la justificarea fondului informativ”[28].

Documentele consultate nu ne-au permis elucidarea modului în care Nicolae Doicaru a scăpat de această acuzaţie gravă, dar se pare că, din nou, a căzut în picioare, primind chiar stelele de locotenent-colonel şi, în decembrie 1952, medalia „Cinci ani de la proclamarea Republicii”.









Se pare că era vorba de o „dreaptă răsplată” a calităţilor lui Doicaru, evidenţiate pe deplin în vara anului 1952, cu ocazia arestării şi anchetării „bandei de sabotori” de la Canalul Dunăre-Marea Neagră[29]. Arestările au fost efectuate la finele lunii iulie, ancheta a început la 29 iulie, iar conducerea de partid dăduse ordin, în spiritul vremii, ca până la 23 august procesul să fie încheiat. Colectivul de anchetatori era condus de generalul Vladimir Mazuru, colonelul Mişu Dulgheru şi, cum altfel?, maiorul Nicolae Doicaru. Întreaga operaţiune a fost supervizată de un consilier sovietic pe nume Maximov şi, cu toate că termenul propus iniţial – 23 august – a fost depăşit (procesul desfăşurându-se între 29 august – 1 septembrie), întreaga operaţiune a fost apreciată de forurile superioare drept o reuşită.



Martie 1953 – un „avertisment” de la ministru


Proaspătul locotenent-colonel Doicaru, probabil prins prea mult de gestionarea crizei provocate de verificarea trecutului şi activităţii soţiei sale, se pare că a neglijat atribuţiile profesionale. În 11 octombrie 1952, constatând că „unele manevre ale duşmanului au fost posibile datorită insuficientei munci informative, de proastă calitate desfăşurată de către organele noastre”, precum şi faptul că „lipsa de răspundere faţă de muncă – manifestată la unii directori şi subdirectori, precum şi la aparatul din subordinea lor, în organizarea şi coordonarea muncii şi luarea de măsuri operative – a făcut ca uneori să nu poată fi dejucate la timp acţiunile potrivnice ale duşmanului de clasă”, ministrul Securităţii Statului, Alexandru Drăghici, a emis Ordinul nr. 811.
Potrivit acestuia, toate structurile de securitate trebuia să-şi revizuiască întreaga reţea informativă, urmărindu-se „curăţirea de agenţi dubli, de dezinformatori şi de cei incapabili”. În paralel, trebuia intensificată recrutarea de „informatori corespunzători, pentru a crea o agentură puternică şi capabilă să se infiltreze în rândurile duşmanului, să descopere intenţiile lui şi elementele de legătură”[30].

Conform ordinului, directorii de regiuni urmau să ţină legătura personal cu patru-cinci informatori calificaţi şi, totodată, „să asiste de cinci-şase ori pe lună la întâlnirile lucrătorilor operativi cu agentura”. Se recomanda, de asemenea, întărirea conspirativităţii şi folosirea pe o scară mai largă a diferitelor legende şi combinaţii în scopul descoperirii „duşmanilor interni şi a agenturii imperialiste ce lucrează pe teritoriul R.P.R.”.

Se pare că Nicolae Doicaru, angajat în lupta sa politică de îndepărtare a suspiciunilor cu privire la soţie, nu a acordat prea multă atenţie prevederilor acestui ordin. În şedinţa din 11 februarie 1953, ţinută cu directorii regionali pentru analiza modului de aplicare a Ordinului nr. 811, Alexandru Drăghici îl admonesta pe Doicaru:
„Însăşi tov. Doicaru spunea că mai avem «întâlniri [cu informatorii] şi pe stradă», dar de ce? Există poziţia aceasta de a merge în coada elementelor înapoiate şi de a nu lupta împotriva lor. De ce oare nu interzicem, să nu se mai întâlnească nimeni cu informatorii până nu-şi găsesc case pentru că întâlnirea pe stradă cu informatorii este desconspirarea (sic!). (…) De ce nu pui piciorul în prag, tovarăşe Doicaru? Dacă ai face acest lucru, ai vedea că munca nu mai merge prost, deşi poate pentru câteva zile va mai merge şchiopătând, însă după aceea se va îndrepta. Aceasta este valabilă nu numai pentru regiunea Constanţa, ci şi pentru celelalte regiuni ale noastre”[31].

Ca urmare, la 5 martie 1953, „tov. lt. col. Doicaru, şeful direcţiei regionale de securitate Constanţa, a fost sancţionat de tov. Ministru cu avertisment pentru lipsurile de care a dat dovadă în aplicarea ordinului nr. 811 al tov. Ministru, necontrolând executarea lui şi pentru faptul că nu a tras la răspundere subalternii care s-au abătut de la acest ordin”[32].



Iunie 1954 – un acordeonist, 40 de litri de vin, 15 ofiţeri şi o încăierare pe cinste


Avertismentul ministrului pentru „lipsuri” se pare că nu l-a impresionat prea mult pe Doicaru, căci peste numai un an un nou incident venea să tulbure liniştea eminentului şef de direcţie regională. Mai precis, un grup de ofiţeri din subordinea sa au provocat o serie de tulburări în comuna Istria, de o asemenea amploare încât a fost nevoie de o anchetă desfăşurată de un colectiv format din reprezentantul Secţiei Administrative a C.C. al P.M.R., cel al Comisiei Controlului de Partid şi un reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne.

Detaliile evenimentelor sunt surprinse în referatul pe care acest colectiv l-a întocmit pentru Gheorghe Apostol, la acea dată prim-secretar al C.C. al P.M.R[33]. În rezumat, desfăşurarea a fost următoarea:
În ziua de duminică, 13 iunie 1954, lt. Ion Ion, comandantul unei secţii raionale de securitate, a iniţiat, în beneficiul subordonaţilor săi, o mică excursie de tip „teambuilding”. În acest scop, din casa de bani a unităţii a fost scoasă o sumă de bani cu care s-au cumpărat 40 de litri de vin, a fost racolat un acordeonist şi, îmbarcaţi într-un camion, 15 ofiţeri şi subofiţeri de securitate şi miliţie (împreună cu soţiile) au plecat în excursie la Cetatea Histria. Acolo au petrecut până seara, consumându-se şi 28 de litri de vin din provizia cu care veniseră. La întoarcere, camionul cu „excursionişti” (aflaţi deja în stare de ebrietate) a oprit în faţa căminului cultural din com. Istria, unde avea loc o serbare. Tinerii localnici i-au invitat pe ofiţeri şi pe acordeonist să participe şi ei la petrecere, dar, în scurt timp, un sergent de miliţie l-a luat la bătaie pe unul dintre tineri şi pe tatăl acestuia, veteran de război, care încercase să aplaneze conflictul.

Conform referatului de anchetă, „datorită faptului că majoritatea militarilor erau în stare de ebrietate, la fel şi unii dintre cetăţeni, bătaia s-a extins”, iar „în timpul bătăii, unii ofiţeri de securitate au început să lovească şi să bată în mod huliganic pe cine întâlnea”[34]. În acest mod au fost bătuţi groaznic persoane total nevinovate care ieşiseră pur şi simplu la poartă să vadă ce se întâmplă, femei în vârstă, invalizi, adolescenţi de 16-17 ani, mulţi dintre cei maltrataţi fiind internaţi ulterior în spital pentru mai multe zile.

Văzând că gluma se îngroaşă, localnicii se pare că şi-au depăşit reţinerile iniţiale şi au ripostat, astfel încât şi unii dintre militari s-au ales cu ceva „amintiri”, cel mai grav lovit fiind unul dintre iniţiatorii încăierării, lt. Fistoliu, care primise o lovitură de târnăcop.

După ce „combatanţii” s-au risipit, lt. Ion Ion a luat cu forţa în camion un adolescent, „pe motiv că prin el va stabili cine a participat la bătaie”. Pe drum, acesta a fost bătut groaznic de către patru dintre petrecăreţi, ulterior fiind internat în spital. Ajuns cu camionul în com. Baia, lt. Ion Ion a ordonat ca grupele de miliţie călare din com. Baia şi Cogealac să se deplaseze de urgenţă în acţiune la Istria. El însuşi, însoţit de patru ofiţeri de securitate, s-a întors în comună şi a reţinut la postul de miliţie mai mulţi localnici pe care „i-a cercetat” până a doua zi.

Întrucât majoritatea celor reţinuţi erau membri U.T.M. şi ţărani colectivişti, iar părinţii lor erau membri de partid a fost sesizat Comitetul Regional de Partid, iar cei de la partid au cerut Direcţiei Regionale de Securitate anchetarea cazului. Nicolae Doicaru i-a desemnat pe adjuncţii săi, maiorul Năstase Sepi şi cpt. Luca, cu lămurirea lucrurilor.
Aceştia au ghidat ancheta spre lămurirea faptului dacă nu cumva „agresiunea” localnicilor a fost organizată şi a vizat un scop contrarevoluţionar, dispunând în cele din urmă arestarea a şapte localnici şi trimiterea lor în judecată. Ofiţerii implicaţi în încăierare au fost trataţi, în general, cu foarte multă înţelegere, propunându-se sancţionarea lor cu zile de arest, iar lt. Ion Ion a fost retrogradat şi mutat disciplinar la Serviciul Raional Medgidia.

Comisia mixtă venită de la Bucureşti a stabilit că Direcţia Regională de Securitate Constanţa a ignorat declaraţiile localnicilor, ţinând seama doar de cele declarate de ofiţerii de securitate, iar cpt. Luca a susţinut chiar în faţa comisiei că arestarea localnicilor a fost necesară pentru ca „astfel să se întărească autoritatea organelor de securitate”. În plus, chiar şi „Regiunea de Partid, deşi a cunoscut cele întâmplate, nu a luat măsuri pe linie de partid pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi”.

Concluziile comisiei erau dure: „din cele ce am putut constata noi reiese că munca de educare a ofiţerilor de securitate din acest raion este slabă, că unii ofiţeri au atitudine nejustă faţă de cetăţeni, fac abuzuri şi au lipsuri grave în concepţia şi orientarea lor politică, ajungând până la denaturarea realităţii, la concluzii lipsite de obiectivitate, ceea ce duce la orientarea muncii spre problemele secundare, scăpând probleme principale şi ca urmare lovesc uneori în elemente cinstite, aşa cum a fost cazul cu această anchetă făcută de ei. Aceste abateri au adus prejudicii politicii partidului în această comună, a lovit în acelaşi timp în autoritatea organului de securitate şi a slăbit încrederea maselor în organele de stat”.

Ca atare, se propunea sancţionarea maiorului Sepi şi a cpt. Luca, locţiitorii directorului Direcţiei Regionale M.A.I. Constanţa, cu avertisment scris „pentru superficialitate şi lipsă de obiectivitate în cercetare”, iar lui Nicolae Doicaru „să i se atragă atenţia pentru superficialitatea şi lipsa de control de care a dat dovadă”[35].



Triumful talentului” – aducerea lui Nicolae Doicaru în Direcţia I Informaţii Externe


Odată depăşit şi acest incident, cariera lui Nicolae Doicaru a cunoscut o perioadă de linişte, meritele sale în lupta cu duşmanul fiind unanim apreciate, atât pe linie profesională, cât şi pe linie de partid. De altfel, în ultimii ani cât a mai condus Direcţia regională M.A.I. Constanţa a fost şi membru în Comitetul Regional de Partid. În plus, după succesul înregistrat în 1952 cu „procesul Canalului”, în 1953 „a luptat cu arma în mână” cu „spionii legionari paraşutaţi Tănase şi M. Popovici”.

Un referat din 25 septembrie 1954, semnat de şeful Direcţiei Cadre, Alexandru Demeter, consemna, la puţin timp după finalizarea anchetei cu privire la incidentele de la Istria, că „ofiţerul este cunoscut ca unul dintre bunii directori de regiune care se preocupă de activitatea subunităţilor din regiune şi obţine rezultate concrete în descoperirea şi depistarea duşmanului de clasă”[36]. De altfel, pentru activitatea şi rezultatele obţinute, Doicaru a primit în anul 1954 ordinul „Steaua R.P.R.”, clasa a III-a, şi medalia „Meritul militar”, clasa a II-a.

Acelaşi Demeter aprecia în 9 mai 1955 că „tov. lt. col. Doicaru Nicolae este un tovarăş bine pregătit profesional, de încredere pentru munca noastră şi cu perspective pentru viitor”, astfel că nu este de mirare că la 1 iunie 1955 Doicaru a fost numit locţiitor al şefului Direcţiei I Informaţii Externe, Vasile Vâlcu. Din păcate, documentele identificate până în prezent nu ne permit să confirmăm faptul că cei doi se cunoşteau din activitatea desfăşurată în slujba partidului comunist în Dobrogea, dar această ipoteză nu poate fi exclusă.

În scurt timp de la aducerea sa în D.I.E., la 23 august 1955, Nicolae Doicaru a fost avansat, la excepţional, la gradul de colonel. Se pare că bucuriile veneau una după alta, întrucât la 20 iulie 1955 Doicaru devenise tatăl unei fetiţe, Tatiana.

În noua funcţie, Doicaru a probat lipsa oricărei inhibiţii[37] şi s-a dovedit „un bun organizator, energic şi cu putere de muncă”. În plus, el „şi-a adus contribuţia într-o serie de probleme grele din exterior”, precum răpirea de la Viena şi aducerea în ţară a comandantului legionar Puiu Traian sau „lupta directă” cu „legionarul Beldeanu”, ocazie cu care „nu şi-a precupeţit viaţa pentru executarea întocmai a misiunilor”[38]. Ca urmare a unor astfel de rezultate, în 15 februarie 1958 a fost decorat cu ordinul „Apărarea Patriei”, clasa I.

Nescăpând din vedere noile exigenţe ale conducerii ministerului cu privire la pregătirea profesională şi politică a angajaţilor, în 1958 Nicolae Doicaru s-a înscris la „şcoala muncitorească M.A.I.”, cu durata de doi ani.

În 1960, deşi era doar colonel, îndeplinea funcţia de şef al Direcţiei I, funcţie pentru care era prevăzut gradul de gl. col., primind un salariu de 4.860 de lei. Meritele acumulate între timp l-au îndemnat pe ministrul de resort să diminueze distanţa dintre grad şi funcţia deţinută. Ca urmare, în 3 mai 1961, Alexandru Drăghici nota în referatul de cadre că Nicolae Doicaru, „în cei 16 ani de când lucrează în M.A.I., a acumulat multă experienţă în munca de securitate, este curajos şi devotat muncii. În activitatea sa de fiecare zi a dovedit ură neîmpăcată faţă de duşman”. Concluzia era una singură: „sunt de părere că poate fi avansat la gradul de general-maior”[39]. Consecinţele unui astfel de referat pozitiv nu s-au lăsat aşteptate: la 20 mai 1961, prin Ordinul ministrului nr. 1831, Doicaru a fost înaintat la gradul de general-maior. De altfel, activitatea sa prodigioasă fusese răsplătită şi printr-o suită de ordine şi medalii: medalia „Meritul Militar” (9 decembrie 1958), ordinul „23 August”, clasa a IV-a (18 august 1959), „Ordinul Muncii”, clasa a III-a (6 mai 1961), ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de stat”, clasa I (26 decembrie 1962). Tot în 1962, Nicolae Doicaru a fost decorat şi de Uniunea Sovietică cu un ordin neprecizat în „Fişa de decoraţii” din dosarul său de cadre. Să fi fost acest ordin, ca şi cel acordat de statul român, o răsplată pentru informaţiile obţinute în această perioadă de reţeaua Caraman? Aceasta este ipoteza cea mai plauzibilă, având în vedere că în 1962 Mihai Caraman reuşise recrutarea lui Françoise Roussilhe, de la Centrul de Documentare N.A.T.O. din Paris, şi obţinuse primele documente secrete de la acesta, iar gestionarea acestui canal fusese preluată direct de Moscova[40].

Restructurările de natură organizatorică prin care a trecut Ministerul Afacerilor Interne în prima jumătate a anului 1963 nu l-au clintit pe Doicaru din funcţia pe care o obţinuse cu greu, ba, dimpotrivă, au dus la o consolidare a poziţiei sale, structura pe care o conducea fiind ridicată la statutul de direcţie generală. În referatul întocmit cu această ocazie, Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, nota că Doicaru este „un bun organizator, energic şi cu putere de muncă. Este inteligent şi asimilează uşor problemele care-i stau în faţă. Şi-a dat contribuţia efectivă într-o serie de probleme grele din exterior. (…) Execută ordinele cu seriozitate şi cu promptitudine şi a reuşit să introducă acelaşi lucru şi în munca subalternilor privind executarea întocmai a ordinelor. Datorită acestui fapt a obţinut informaţii şi materiale bune în domeniul economic, politic şi militar”[41].

Concluzia unui referat atât de elogios nu putea fi decât una singură:
„Tov. Gl. maior Doicaru Nicolae este un ofiţer devotat partidului şi guvernului, cu experienţă în activitatea pe care o desfăşoară şi cu rezultate bune în muncă, fapt pentru care propun să fie numit în funcţia de secretar general şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Afacerilor Interne”[42].

Ca urmare, în 26 septembrie 1963, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, Nicolae Doicaru a fost numit secretar general al M.A.I. şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii[43].

Nici măcar schimbarea liderului partidului comunist nu a periclitat în vreun fel poziţia lui Doicaru. Venirea lui Ceauşescu în fruntea partidului, deşi a produs o serie de mutaţii în activitatea spionajului românesc, nu a condus la o schimbare la vârf.

La 23 august 1966 a fost înaintat la gradul de general-locotenent, iar în urma examenului de stat din sesiunea ianuarie 1967 a fost declarat diplomat în economie politică al Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin” din Bucureşti. În iulie 1967, în urma modificărilor organizatorice, Nicolae Doicaru devine vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii Externe (D.G.I.E.), noua denumire a structurii de spionaj a Securităţii.

Reevaluarea activităţii Securităţii în primăvara anului 1968, orchestrată de Nicolae Ceauşescu în scopul eliminării lui Alexandru Drăghici şi a unora din oamenii acestuia, a trecut peste Doicaru fără efecte vizibile, deşi implicarea sa în abuzurile săvârşite cu ocazia procesului de la Canal i-ar fi putut fi fatală din punct de vedere profesional.

Fuzionarea Consiliului Securităţii Statului cu M.A.I., legiferată prin Decretul nr. 130 din 19 aprilie 1972[44], deşi a reprezentat o reorganizare de amploare, motivată de faptul că Nicolae Ceauşescu devenise conştient de coagularea unor nuclee pro-sovietice[45], nu îl atinge pe Doicaru. Dimpotrivă, în 9 mai 1972 a fost numit în Colegiul Ministerului de Interne[46], iar în 23 iunie 1973, odată cu înfiinţarea Departamentului de Informaţii Externe, prin Decretul nr. 363, Nicolae Doicaru este numit şef al acestui nou departament, deţinând şi funcţia de prim-adjunct al ministrului de Interne.









În 19 august 1974 a devenit general-colonel, această nouă avansare fiind pusă de istoricul Cristian Troncotă pe seama importanţei sporite acordate activităţii de spionaj, concretizată prin înfiinţarea Departamentului de Informaţii Externe[47].

De altfel, cariera lui Nicolae Doicaru atinsese apogeul: la aproape trei decenii de la angajarea sa în Siguranţă, acesta era general-colonel, şef de departament şi prim-adjunct al ministrului de Interne. Încununarea eforturilor şi manevrelor sale laborioase ar fi fost, desigur, numirea în funcţia de ministru de Interne, dar soarta a vrut altfel. Din motive încă neelucidate[48], Nicolae Ceauşescu a decis să-l scoată din sistemul în care îşi construise cariera şi faima, îndeplinindu-i, totuşi, visul de a fi ministru. Numai că nu al Internelor, ci al… Turismului! Oricum, cariera sa ministerială a fost una efemeră, întrucât a fost numit la 7 martie 1978, prin Decretul nr. 47/1978, iar la 15 august era destituit din funcţie. În scurt timp, la 20 octombrie acelaşi an, a fost trecut în rezervă prin Decretul nr. 284/1978.

În acest fel se încheia definitiv cariera lui „Vrânceanu” (numele conspirativ pe care-l purta în anii ’70 generalul Doicaru), la vârsta de doar 56 de ani şi şase luni, responsabil pentru falimentul total al acestuia fiind Ion Mihai Pacepa.

O ultimă tentativă de a reveni „în fruntea bucatelor”, ca fost persecutat de către Nicolae Ceauşescu, se pare că s-a produs la finele lunii decembrie 1989 şi în ianuarie 1990. Mai puţin norocos decât fostul său subordonat Mihai Caraman, generalul Doicaru nu a reuşit să convingă noua putere că serviciile sale de reputat profesionist sunt indispensabile.

A decedat la 27 februarie 1991, în timpul unei partide de vânătoare, fiind împuşcat accidental. Moartea sa a ridicat o serie de suspiciuni la vremea respectivă, întrucât se pare că, deşi la respectiva partidă de vânătoare s-au folosit numai alice, Nicolae Doicaru ar fi fost „secerat de un glonţ”[49].

Cariera lui Nicolae Doicaru în cadrul structurilor Securităţii se impune atenţiei nu doar prin longevitatea personajului şi prin cursul permanent ascendent, ci mai cu seamă printr-o serie de semne de întrebare legate de „îngerul păzitor” care l-a ocrotit de toate primejdiile.

Să fi ajuns Doicaru la cele mai înalte grade militare şi la cele mai importante funcţii în aparatul Securităţii exclusiv pe baza meritelor personale, al unei ambiţii şi tenacităţi ieşite din comun? Sau a avut, pe lângă aceste atribute personale, şi un sprijin discret din partea serviciilor speciale sovietice? Un răspuns ferm, lipsit de echivoc, este greu de dat atâta vreme cât nici măcar documentele din România referitoare la acest subiect nu sunt accesibile în integralitatea lor! Cu atât mai mult în lipsa informaţiilor din arhivele serviciilor de informaţii sovietice. Totuşi, pe baza datelor trecute în revistă aici şi prin stabilirea unor analogii cu cazuri asemănătoare din România, dar şi din alte spaţii geografice, îndrăznim să formulăm opinia că Nicolae Doicaru a fost racolat de timpuriu de serviciile sovietice şi folosit vreme îndelungată pentru obţinerea de informaţii şi dirijarea în sensul dorit a anumitor acţiuni ale spionajului românesc.

În privinţa racolării sale, aceasta se putea produce fie în perioada când locuia la Nicolaev, la cele două surori, Oleia şi Nina (dovedite ulterior a fi fost „ofiţeri ai Armatei Roşii”), fie pe Frontul de Vest, când lupta alături de Armata Roşie sub comanda lui Ion Eremia, el însuşi un personaj asupra căruia planau suspiciuni de colaborare cu sovieticii, cel care, de altfel, îl face membru de partid şi-l recomandă pentru angajarea în Siguranţă.

Tot pe front, Doicaru ar fi putut fi recrutat în timpul acelor inexplicabile dispariţii, de durata a două-trei zile, menţionate într-o referinţă de unul din foştii camarazi, absenţe asupra cărora Doicaru nu părea să fi fost tras la răspundere de superiorii săi. Poate fi luată în calcul şi varianta recrutării lui Doicaru după angajarea în Siguranţă, prin intermediul soţiei sale, ea însăşi susceptibilă a fi fost racolată în perioada când a lucrat pentru autorităţile sovietice de ocupaţie din Bucovina sau când lucra ca translatoare la „poziţia specială” din Constanţa.

Altminteri, fără o „protecţie” specială, cum s-ar fi putut menţine Doicaru în aparatul represiv? Să recapitulăm câteva din „bubele” de la dosarul personal: tatăl – fost susţinător al „partidelor istorice”, deţinuse o băcănie şi un debit de tutun, folosise „mână de lucru salariată”. Un unchi „fost plutonier major de geniu în armata veche”, cu „manifestări ostile regimului” şi aflat „în evidenţa organelor de securitate”, un alt unchi era de profesie pictor de biserici. Unul din fraţii lui Doicaru era semnalat că „în unele ocazii are manifestări duşmănoase şi face greutăţi organelor locale”, în vreme ce una din surorile sale era căsătorită cu fiul unui „legionar notoriu”. Soţia sa era fiica unui fost jandarm şi văduva unui preot!

Apoi, el însuşi avea o serie de „păcate” grele, cel mai important fiind apartenenţa la „Frăţiile de Cruce”. Pentru o astfel de vină, congeneri ai lui Doicaru au făcut ani grei de puşcărie şi au fost urmăriţi toată viaţa de către Securitate ca fiind… legionari! Doicaru nu păţeşte nimic, ba i se găsesc şi scuze (era bun la carte!). Întreţine relaţii „neprincipiale” cu „duşmanul de clasă”, întrupat într-o brutăreasă şi apoi într-o cofetăreasă, dar… fără nici o urmare! Bate un magistrat militar, îl minte făţiş pe atotputernicul Pintilie şi… nimic! Pierde cifrul de comunicaţii al direcţiei regionale de securitate, se eschivează de la prinderea unui evadat, este bănuit că s-ar înfrupta din fondul C.I.S., nu se preocupă de organizarea reţelei informative şi este mustrat de ministru şi totuşi, inexorabil, Doicaru înaintează în grade şi în funcţii! Este drept că, în epocă, gradul de toleranţă faţă de prostiile şi abuzurile săvârşite de directorii regionali era destul de mare, arhivele consemnând multiple exemple, dar cei care „călcau pe bec” nu erau, măcar, avansaţi „la excepţional”!

În referatul întocmit de Direcţia Cadre la 17 septembrie 1952 se propunea în mod expres „să fie scos din funcţia de director al D.R.S.S. Constanţa, iar Comisia de Partid D.G.S.S. să ia în discuţie cazul său pentru a hotărî asupra calităţii de membru de partid”. În schimb, peste numai o lună, Doicaru este înaintat în grad!

Apoi, în perioada cât Doicaru a condus spionajul românesc au avut loc destule dezertări (ce-i drept, nu de anvergura cazului Pacepa!) şi destule eşecuri, dar nici unul din aceste evenimente nu a avut repercusiuni asupra şefului. Să fi fost această „imunitate” doar efectul operaţiunii „Sarsanaua”, cum numea Neagu Cosma tactica lui Doicaru şi a lui Pacepa de a oferi diverse „atenţii” de peste hotare mărimilor din Partid şi din conducerea ministerului50? Greu de spus! De altfel, în ancheta demarată după dezertarea lui Pacepa, relaţia strânsă pe care Doicaru o avea la Constanţa cu „serviciile de profil sovietice” a fost invocată în mai multe rânduri51! Să fi fost stopată această relaţie după venirea sa la Direcţia I? Avem toate motivele să credem că nu, ba dimpotrivă[52]!

În 24 octombrie 1949 „patronul” lui Doicaru, lt. col. Ion Eremia, la acea vreme şeful Casei Centrale a Armatei şi deputat de Sălaj în M.A.N., nota într-o referinţă: „Este înclinat spre carierism, are rămăşiţe burgheze în comportare (servilism în oarecare măsură, tendinţe de comandă în relaţiunile cu masele). Cred că este însă legat de Partid, dacă nu pentru frumuseţea şi măreţia cauzei Partidului, cel puţin pentru forţa şi influenţa Partidului”[53].

În ceea ce ne priveşte, considerăm că acest fragment reflectă, sintetic, situaţia: Nicolae Doicaru a fost un carierist feroce, înzestrat cu intuiţie şi inteligenţă, cu forţă de muncă şi abilitate, „citit” ca atare de serviciile speciale sovietice, racolat şi susţinut pe parcursul întregii sale cariere. Ca şi în cazul Partidului, probabil că Doicaru a sprijinit Uniunea Sovietică nu atât pentru „frumuseţea şi măreţia” patriei socialismului, cât pentru „forţa şi influenţa” sa în România comunistă.


Note

[27].  Probabil, „Jung”.

[28].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 351.

[29].  Se poate considera că Partidul a apreciat modul în care maiorul Doicaru s-a pliat pe comandamentele politice, întrucât, iniţial, pe un raport de anchetă din 12 iunie 1951 pusese, după şase luni de anchetă, următoarea rezoluţie: „din cercetările făcute asupra lui Georgescu Gheorghe zis Topazlău, s-a constatat nu numai că nu a sabotat, dar el a sesizat Direcţia generală a Canalului Dunărea – Marea Neagră de anumite nereguli, arătând ştiinţific toate posibilităţile. Cred că arestarea sa se datoreşte lipsei de orientare a organelor noastre. Propun să fie pus în libertate şi reîncadrat ca un bun specialist” – A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 19, vol. 4, f. 149. Peste numai un an, aprecierile lui Doicaru la adresa „sabotorilor” erau cu totul altele, Georgescu Gheorghe fiind arestat în iulie 1952 şi anchetat pe baza aceloraşi documente asupra cărora fusese anchetat în 1951. De această dată, după 7 zile de anchetă neîntreruptă, a fost determinat să semneze declaraţiile întocmite de anchetatori, în temeiul acestora fiind ulterior condamnat la moarte.

[30].  A.C.N.S.A.S., fond M.A.I. – D.G.J., nr. inv. 3.610, dosar nr. 1/1952, ff. 76-80.

[31].  Securitatea…, vol. I, pp. 319-320.

[32].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 195.

[33].  A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 62/1954, ff. 2-5.

[34].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 2.

[35].  Ibidem, f. 5.

[36].  Ibidem, f. 31.

[37].  Deşi nou în munca de „informaţii externe”, Doicaru nu a şovăit să-şi impună stilul dur care îl consacrase la Constanţa. Potrivit unui raport din 14 ianuarie 1956, redactat de lt. maj. Verche Teodor, lucrător operativ pe „spaţiul Italia”, acesta fusese chemat în biroul lui Doicaru, împreună cu şeful său de birou, lt. maj. Stanciu Constantin, pentru discutarea unui dosar. Descoperind în dosar o notă care nu era semnată, Doicaru a avut o reacţie neaşteptată: „m-a chemat lângă dânsul, mi-a ordonat să-i dau degetul mare, iar tov. Doicaru, cu stiloul dânsului, mi-a tras câteva linii pe deget, spunându-mi «pune degetul, dacă nu ştii să scrii!»”. Potrivit raportului, în alte împrejurări Doicaru i s-ar fi adresat cu apelative de tipul „căciulă”, „creierul spionajului”, „maistru al artelor frumoase din Italia”, nefiind singurul aflat în această situaţie –ibidem, f. 180.

[38].  Ibidem, f. 11.

[39].  Ibidem, f. 20.

[40].  Dennis Deletant, op. cit., p. 72.

[41].  A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie – anexe, dosar nr. 100/1963, f. 3.

[42].  Ibidem.

[43].  C.N.S.A.S., Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. I (1948-1967), coordonator Florica Dobre, editori: Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 242.

[44].  Textul decretului în C.N.S.A.S., Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), coordonator Florica Dobre, editori:Elis Neagoe Pleşa, Liviu Pleşa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 166-175.

[45].  Cel mai semnificativ eveniment a fost arestarea în anul 1971 a generalului Ioan Şerb, fost comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, dovedit a fi fost racolat de către spionajul militar sovietic (G.R.U.). Informaţii de aceeaşi natură erau deţinute şi despre generalii Arhip Floca, adjunct al ministrului Apărării Naţionale, şi Vasile Petruţ, fost comandant al trupelor de grăniceri – cf. Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989, Bucureşti, Editura Elion, 2003, pp. 140-141.

[46].  C.N.S.A.S., Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), coordonator Florica Dobre, editori: Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 175.

[47].  Cristian Troncotă, op. cit., pp. 93-94.

[48].  Fostul şef de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad, generalul Aurel I. Rogojan, susţine că serviciile de contraspionaj ar fi documentat subordonarea lui Doicaru faţă de sovietici, iar decizia lui Nicolae Ceauşescu a fost de a-l împinge pe acesta într-o funcţie fără riscuri de securitate, neezitând să folosească sintagma „cunoscut agent al K.G.B.”, acesta având, în opinia autorului, „serioase antecedente în colaborarea cu serviciile speciale sovietice” – Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Bucureşti, Editura Compania, 2011, p. 64 şi p. 162. Decizia de îndepărtare a lui Doicaru ar fi fost luată „în momentul în care şefului spionajului i s-a cerut de la Moscova să acţioneze pentru înlăturarea preşedintelui” – ibidem, p. 162. Deşi această ipoteză are un grad mare de plauzibilitate, dată fiind tensionarea relaţiilor dintre Ceauşescu şi Brejnev în anul 1978, validarea sa are nevoie, în opinia noastră, şi de o atestare documentară.

[49].  Mihai Pelin, op. cit., p. 103.

[50].  Neagu Cosma, Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Bucureşti, Editura Paco, f.a., p. 18.

[51].  C.N.S.A.S., Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii. 1978-1980, studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume de Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, p. 12.

[52].  În acest sens poate fi amintită o misiune secretă pe care Nicolae Doicaru a îndeplinit-o în martie 1971 în R.D.G., unde a încercat să poarte discuţii cu Erich Mielke, atotputernicul şef al Stasi. Potrivit opiniei lui Larry L. Watts, împărtăşită şi de Cristian Troncotă, Doicaru era emisarul unei facţiuni pro-sovietice, din care mai făceau parte şi Ion Stănescu, şeful C.S.S., şi Alexandru Drăghici, fostul ministru al Afacerilor Interne, în căutarea unui sprijin extern pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu – cf. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2011, pp. 523-527 şi Cristian Troncotă, Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965-1989), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Elion, 2014, p. 23. Fără a împărtăşi întrutotul ipoteza existenţei respectivei facţiuni, caracterul conspirat al deplasării lui Doicaru la Berlin şi insistenţa acestuia de a avea o discuţie privată cu Erich Mielke, ministrul Securităţii Statului, precum şi unele afirmaţii ambigui din timpul convorbirilor („în activitatea oficială noi nu ne limităm la documentele scrise care ne-au fost date de conducerea de partid şi de ministrul de resort. Nu am venit aici fără mandat şi însărcinare”) favorizează suspiciunea că şeful spionajului românesc avea „dublă comandă”, acţionând şi din dispoziţia altei entităţi decât „conducerea de partid şi de stat” – vezi stenograma discuţiei dintre Doicaru şi Wolf, adjunctul şefului Stasi, purtată în 18 martie 1971, în Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, Stasi şi Securitatea, traduceri din germană de Viorel Buta şi Mihai Alecu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, pp. 288-299.

[53].  A.C.N.S.A.S., fond Cadre, dosar nr. 27.814, f. 148.


final




















Constituire

Maria C. Maria Ciumberică








Între minus şi plus Infinit
sunt gările, în care am coborât...
la fiecare trecere.
Şi pe ale căror peroane,
(... de fiecare dată),
nu mă aştepta nimeni.
Între ieri şi Astăzi,
e un ocean de suferinţă
hămesită, care îmi vrea
trupul sfârtecat.
Între Viaţă şi moarte
sunt întrebări şi răspunsuri,
care îmi vor zidirea.
Între minciună şi Adevăr
îmi zbat tâmpla obosită...,
să nu-mi pierd conştiinţa.
Între Cer şi Pământ
s-a agăţat Roua Dimineţii
care se vrea sosită.
Între deznădejde şi Iubire,
mă aştepţi tu,

să-mi porţi paşii către ziua de Mâine?