marți, 31 mai 2016

Revoluţia „Culturală” din China: 50 de ani de uitare


Traian Ungureanu



Omenirea nu este chiar o bijuterie. După anumite păreri, omul este supraestimat. Din păcate, fapte istorice colosale ilustrează periodic aplecarea umană spre rău şi, tot din păcate, capacitatea de a uita sau de a ignora apariţia repetată a răului. Aceste trăsături pun la îndoială sensul experienţei umane. Marea Revoluţie Culturală Proletară din China este una din cele mai recente capodopere negative din această serie, foarte probabil, nesfîrşită. După exact 50 de ani Revoluţia Culturală chineză este o tragedie parcată în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu. Oroarea şi înţelesul acestui act de nebunie colectivă sînt aproape inutile.







Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală. Povestea acestei nenorociri este destul de simplă. După 50 de ani, aniversarea a fost marcată de studii şi articole care dezvăluie grozăvia Revoluţiei Culturale, în ciuda interdicţiei de informare impusă de Partidul Comunist Chinez.

Totul a început în săptămînile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist absolut al Chinei, a publicat cîtea articole-manifest, într-un stil bizar care avea, poate, menirea, să sugereze rostirile unui zeu. O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul. Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China. Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi care păreau, pînă atunci, comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios. După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia. Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi. Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate. Două milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii. Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia. Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent. China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao. Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului. Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist. După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi tema a fost interzisă. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească oficial, victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare. Capacul s-a închis peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După exact 50 de ani, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu practicat aproape exclusiv de istoricii occidentali. Publicul general nu ştie sau abia dacă ştie ceva despre acest episod care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului. Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbăţişază ideile stîngii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă. Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă a Revoluţiei Culturale. Mai exact, lipsa de amploare a unei catastrofe uriaşe în faţa catastrofei anterioare. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte. Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China au primit sarcina de a produce oţel. Agricultura a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e, încă, ascunsă în arhivele chineze. Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte.






















Maitreyi (8)


Mircea Eliade






Aş vrea să mărturisec de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gîndit la dragoste în cele dintîi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei. Dacă mă gîndeam adesea la Maitreyi, dacă în jurnalul meu din acei timp se găsesc notate o seamă din cuvintele şi întîmplările ei, dacă, mai ales, mă turbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din rîsul ei. Este adevărat că spre fata aceasta mă simţeam atras. Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau pînă şi paşii ei. Dar aş minţi dacă n-aş spune că întreaga mea viaţă din Bhowanipore ― nu numai fata ― mi se părea miraculoasă şi ireală. Intrasem atît de repede şi fără rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînţeles şi dubios, încît mă deşteptam cîteodată din acest vis in­dian, mă întorceam cu gîndul la viaţa mea, la viaţa noas­tră, şi-mi venea să zîmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mă interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen şi începusem aproape să-mi schimb chiar lecturile. Meatul cu încetul, interesul pentru fizica matematică a scăzut, am început să citesc romane şi politică, apoi tot mai multă istorie.

S-a întîmplat îasă altceva. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăţ bengaleza, mi-ar da ea lecţii. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintîi săptămână, un ma­nual simplu pentru conversaţia bengaleză, din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să prind înţelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi cînd era chemată sau cînd se supăra. Învăţasem, astfel, că giacè înseamnă "vin acum"; iar ki vishan! ― pe care îl auzeam în orice discuţie ― un fel de exclamaţie şi mirare, ceva cam "ce extra­ordinar!". Manualul meu nu prea m-a învăţat mult şi, cînd Maitreyi mi-a propus să luăm lecţii împreună, am primit. În schimb, eu trebuia să-i dau lecţii de franceză.

Chiar în acea zi, imediat după, masă, ne-am aşezat la lucru în odai-a mea. Mă sfiisem întîi să luăm lecţiile în odaia mea şi propusesem biblioteca, dar inginerul m-a sfătuit să rămînem la mine, unde e mai multă linişte. (Eforturile vizibile pe care le făcea Sen ca să mă împrie­tenească cu Maitreyi şi toleranţa excesivă a d-nei Sen mă stinghereau tot mai mult, mă făceau bănuitor, răută­cios. Cîteodată mă întrebam chiar dacă nu şi-au pus în gînd să mă căsătorească cu fata lor, deşi, logic, lucrul acesta era o imposibilitate, şi ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit o asemenea nuntă.)

Ne-am aşezat amîndoi la masă, eu destul de departe de ea, şi Maitreyi şi-a început lecţiile. Am înţeles îndată că nu voi putea învăţa bengaleza decît singur. Îmi explica atît de frumos şi mă privea atît de aproape, încît o ascul­tam fără să reţin nimic. Spuneam numai, din cînd în cînd: "Da!"...

O observam şi mă lăsam prins de privirile mele, de acea voinţă fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. N-am văzut niciodată o figură mai insurgenţă, refuzîndu-se cu mai multă îndîrjire plasticei. Păstrez încă trei fotografii de ale Maitreyiei, dar cînd le scot din sertar şi le privesc, nu o recunosc în nici una.

A urmat după aceea, aşa cum ne-a fost vorba, lecţia de franceză. Eu am început să-i explic pronumele şi pro­nunţia alfabetului, dar Maitreyi mă întrerupse.

― Cum se spune: "Sunt o fată tînără"?

I-am spus cum se spune, şi repeta fericită:

― Je suis jeune fille, je suis jeune fille!

Pronunţa cu o precizie uimitoare. Dar lecţia mea era zadarnică, pentru că mă întrerupea mereu ca să-i spun franţuzeşte o sumă de propoziţii şi cuvinte fără nici un rost.

― Vorbiţi ceva, îmi traduceţi şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.

Am început atunci o serie de conversaţii foarte ciudate, pentru că Maitreyi mă întreba mereu dacă îi traduc exact cele ce spuneam întîi în franţuzeşte.

― Eu aş spune ceva şi aş traduce altceva, îmi mărturisi.

După cîeva lecţii nu mai mă privea, ci se juca cu creionul pe caiet în timp ce îi vorbeam. Scria de zeci de ori: Robi Thakkur, Robi Thakkur. apoi se iscălea, desena o floare, caligrafia "Calcutta", "Îmi pare rău", "De ce?", sau improviza versuri în bengaleză. Iar eu, cînd nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca în faţa unei streine. Totuşi nu cutezam să o rog să înceteze.

― De ce nu vrei să-rai spui că nu-ţi place să să scriu în timp ce d-ta vorbeşti? mă întrebă ea brusc, privindu-mă drept în ochi şi cu un glas de o feminitate care m-a surprins.

Am răspuns ceva în treacăt şi mi-am continuat stingherit, e drept, dar şi puţin înfuriat. Ea şi-a plecat din nou ochii pe caiet şi a scris: "E tîrziu, prea târziu, dar nu e tîrziu".

― Ce înseamnă asta? o întrebai, căci nu mă putui opri să nu-mi arunc ochii pe caiet.

― Mă jucam numai, răspunse ea, ştergînd cele scrise literă după literă şi desenînd cîte o floare deasupra fiecărui cuvînt. Mi-a venit ceva în cap: am să dau lecţii de franceză lui Chabù.

Îmi amintesc că m-a apucat un rîs nebun, care a înveselit-o şi pe ea.

― Crezi că n-aş putea? Aş fi un profesor mai bun decît d-ta, chiar la franceză...

Vorbi cu o seriozitate şăgalnică, privindu-mă pe furiş, aşa cum nu o văzusem niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi să mă bucur, căci mi se părea mult mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine cînd se juca femeieşte decît atunci cînd rămînea o bar­bară fără început şi fără sfîrşit, o "panteistă", cum o numeam eu. Nu ştiu ce i-am spus pe franţuzeşte şi n-am vrut să-i traduc. Aceasta a însufleţit-o, s-a roşit şi m-a rugat să-i repet încă o dată fraza. A memorat-o perfect şi a luat de pe masă dicţionarul englez-francez, începînd să-l răsfoiască la cuvintele care i se păreau ei că sunt în acea frază misterioasă, pe care nu voiam s-o traduc. (De fapt, nu era nimic; îi spusesem o banalitate oarecare.) N-a găsit nici unul din acele cuvinte din fraza mea, şi aceasta a nemulţumit-o grozav.

― Nu ştii să te joci, îmi spuse.

― Nici nu vreau să mă joc la lecţie, răspunsei eu, încercînd să par mult mai sec decît eram.

Asta i-a dat de gîndit şi a'închis o clipă ochii, după obiceiul ei. Avea pleoapele mai palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie.

― Mă duc să văd dacă au venit scrisori, spuse ea şi se ridică repede de la masă.

O aşteptai puţin cam plictisit; căci vedeam că nu învaţă nimic şi mă temeam să nu creadă inginerul că din vina mea nu învăţa. Se întoarse foarte repede, foarte abă­tută, cu două flori rupte din glicina verandei. Se aşeză şi mă întrebă:

― Nu reîncepem lecţia? Je suis jenne fîlle...

― Bine, văd că ştii asta, dar mai departe?...

― J'apprend le français...

― Asta e de săptămîna trecută.

― Pe fata aceea din maşină o învăţai franţuzeşte? mă întrebă ea din senin, privindu-mă iară, oarecum înspăimîntată.

Înţelesei că se gîndeşte la Geurtie, pe care o văzuse stînd în braţele mele, şi roşii.

― Ar fi fost foarte greu. mă apărai eu. Fata aceea era foarte proastă. Chiar dacă aş fi învăţat-o cinci ani...

― Cîţi ani ai avea pesta cinci ani? mă întrerupse Maitreyi.

― Treizeci pe treizeci şi unul, răspunsei măgulit.

― Nici jumătate cît el, şopti mai mult pentru sine.

Plecă ochii în caiet şi începu să scrie "Robi Thakkur", şi în caractere bengaleze, şi în caractere europene. Aceasta mă enervă din mai multe motive; întîi, pentru că mă intriga pasiunea ei pentru un bărbat de şaptezeci de ani; al doilea, pentru că se depărtase discuţia de la Geurtie (prin care, crezul eu un moment, aş fi făcut-o un pic geloasă); în sfîrşit, pentru că bănuiam că îşi bate joc de mine şi se preface mai naivă decît este. N-aş fi suportat pentru nimic în lume să-şi bată joc de mine o fată de 16 ani, pentru care nu simţeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale. De aceea nu i-am luat în seamă multă vreme o serie de acte foarte abile şi dis­crete, prin care ea poate încerca să mă prindă în cursă şi să mă. facă ridicul. La urma urmelor, gîndeam eu, sunt cel dintîi tînăr pe care Maitreyi îl cunoaşte mai de aproape, locuiesc alături de ea, sunt alb, şi ar avea atîtea motive să mă placă. Gîndul acesta îmi da curaj. Îmi plăcea să-l cultiv, pentru că mă ştiam imun, simţeam că voi putea rămîne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pa-siune, dar liber faţă de mine însumi. Jurnalul acelor săptămîni dovedeşte îndeajuns aceasta. Urmăream jocul Mai­treyi ei cu multă luciditate. Pentru că, într-adevăr, de cînd îi pierise timiditatea de la început şi începuse să vorbească deschis cu mine, Maitreyi îmi făcea impresia că se joacă. Se ridică strîngîndu-şi cărţile şi luă în mînă o floare.

― Le-am ales pe cele mai roşii, spuse ea, privind cior­chinele glicinii.

Se pregătea să plece.

― Ia-le pe amîndouă, îi atrăsei eu luarea-aminte, înfundîndu-mi tutun în pipă, ca să-i arăt cît de puţin ţineam la florile ei.

Se întoarse şi o luă şi pe cealaltă, îmi mulţumi pentru lecţie şi plecă. Dar se întoarse repede în uşă, zvîrli o floare pe masa mea (pe cealaltă o şi pusese în păr) şi fugi. O auzeam cum urcă scările, patru cîte patru. Nu ştiam ce să cred: declaraţie? Deschisei jurnalul şi însemnai scena cu un comentariu stupid.

A doua zi, la ceaiul de dimineaţă şi înainte de a pleca la birou, Maitreyi mă întrebă în treacăt ce-am făcut cu floarea.

― Am presat-o, minţii eu, ca s-o fac să bănuiască cine ştie ce idilă incipientă în sufletul meu.

― Eu am pierdut-o pe scară, mărturisi întristată.

M-am gîndit toată ziua la această scenă şi-mi imagi­nam o serie de întîmplări cu desăvîrşire absurde. Cînd m-am întors de la birou, m-am privit în oglindă şi, pentru întîia oară în viaţa mea, mă voiam mai frumos. Dar am un rest de humor care nu mă părăseşte niciodată şi, surprinzîndu-mă în faţa oglinzii, aşa cum mă maimuţă­ream ca un actor de cinema, începui să rîd cu poftă şi mă trîntii pe pat, fericit că sunt totuşi un tînăr inteligent şi lucid. Atunci intră şi Maitreyi, cu cărţile la braţ.

― Facem lecţie astăzi? mă întrebă ea, foarte timidă.

Am început cu bengaleza, la care eu progresam mult, pentru că învăţam serile singur şi vorbeam tot timpul cu Chabù numai în bengali. Ea îmi dete o temă de tradus şi, în timp ce eu scriam, mă întrebă:

― Unde ai pus floarea?

― Am presat-o.

― Arată-mi-o şi mie.

Eram destul de încurcat, pentru că. de fapt, zvîrlisem floarea pe fereastră.

― Nu pot, mă prefăcut eu.

― O ţii într-un loc ascuns de tot? mă întrebă ea, extrem de interesată.

Tăcui, lăsînd-o să creadă asta, şi continuarăm lecţia. După ce a plecat, am ieşit pe verandă, am rupt o floare care mi se părea mie că seamănă mai mult cu cea primită şi am presat-o, ofilind-o puţin cu cenuşa de la pipă, ca şi cum ar fi fost culeasă cu o zi mai înainte. Intîlnii pe Mai­treyi la masă. Îi luceau ciudat ochii, îi venea mereu să rîdă.

― Mama spune că ne ţinem de prostii...

O privii îngheţat şi-mi oprii apoi ochii pe d-na Sen, care surîdea foarte mărinimoasă. Gîndul că ni se încura­jează şi glumele sentimentale mă dezgusta. Mi se părea că e un complot general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi. Aşa îmi explicai atunci de ce suntem lăsaţi mereu singuri, de ce inginerul se retrage tot timpul în odaia lui, cetind romane poliţiste, de ce nici o femeie din cîte stau sus nu coboară niciodată să ne spioneze. Îmi venea să fug chiar atunci din casă, căci nimic nu-mi repugnă mai profund decît un complot matrimonial. Plecai ochii în jos şi mîncai tăcut. Eram numai noi trei: Maitreyi, d-na Sen şi cu mine. Inginerul cina la prieteni. Maitreyi vorbi tot timpul cît a durat masa. De altfel, observasem de mult că nu tace decît cînd e de faţă tatăl sau vreun bărbat strein. Cu noi, ceilalţi din casă, era foarte vorbă­reaţă.

― Ar trebui să te plimbi puţin, serile, vorbi Maitreyi. Mama spune că iar ai slăbit...

Răspunsei ceva indiferent şi pe un ton distant, ceea ce observă numaidecît d-na Sen. Începu s-o întrebe pe Maitreyi în bengali, şi ea răspundea îmbufnată, dînd din picioare pe sub masă. Mă prefăcui că nu bag nimic în seamă, dar mă durea s-e văd întristată pe d-na Sen, pe care o iubeam ca pe o mamă, deşi arăta atît de tînără şi de sfioasă. Cînd plecai, Maitreyi veni după mine pe coridor. Aceasta nu se mai întîmplase niciodată, să se apropie de odaia mea, noaptea.

― Te rog să-mi dai înapoi floarea.

Observai numaidecît că era emoţionată. Făcuse chiar e foarte serioasă greşeală de gramatică. Nu îndrăzneam S-o poftesc înlăuntru la mine, dar ea intră direct, fără să aştepte. Îi arătai floarea presată şi o rugai să mi-o înapoieze, căci eu vreau totuşi s-o păstrez (sau cam aşa ceva; spusei în orice caz o stupiditate, care se voia- miste­rioasă şi oarecum sentimentală). O luă tremurînd în mînă, o privi puţin şi apoi începu să rîdă, cu atîta poftă, încît trebui să se rezeme de uşă.

― Asta nu e floarea mea, spuse ea, foarte fericită.

Probabil pălii puţin, căci mă privea biruitoare.

― Cum îţi vine să spui asta? mă prefăcui eu indignat.

― Floarea aceea avea, împletit, un fir din părul meu...

Mă privi încă o dată, pasemite foarte amuzată, şi fugi. O auzii, pînă tîrziu după miezul nopţii, cîntînd în odaia ei.


va urma





















Îngerii plâng


Ileana Vest








Ne plâng părinţii şi ne ning
Cu lacrimi mari în ţintirim
De ce-am plecat, când mai venim
Noi,de prea tineri, când murim.



Ne plâng pridvoare-n primăveri
Muşcata roşie din glastră
Porţi care scârţâie în seri
Şi lumea ce era a noastră.



Plângem şi noi prin fulgi de nea
Să v-amintiţi din an în an
Pe perna lui, a ei, a ta
Îngerii albi aduc alean.



În dimineţi cu zorii noi
Pe pleoape vă lăsăm sărut
Ca să zâmbiţi, trăind apoi
Vrem să uitaţi ce ne-a durut.



Ne plâng păriţii cei cuminţi
Cu tâmple albe fiecare
Suntem cu voi! Staţi liniştiţi !

Nu ştiţi că lacrima ne doare ?




























De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (8)


Silviu Brucan






Episodul Tămădău



Alexandru Singer: 
Cum s-a trecut la desfiinţarea partidelor politice şi la teroarea instaurată de Gheorghiu-Dej?


Silviu Brucan: 
Semnalul luptei pentru desfiinţarea partidelor de opoziţie a fost „lovitura de la Tămădău“, din 14 iulie 1947. Incă la începutul lunii iulie, conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc primise din Occident, de la dr. C. Gafencu, prin fiul fruntaşului PNŢ, Emil Haţieganu, un mesaj cu privire la organizarea fugii în stăinătate a unui grup de lideri, în vederea formării unui guvern român în emigraţie. Zborul urma să fie efectuat cu două avioane IAR-30. Poliţia secretă a regimului a aflat de acest proiect de la unul dintre piloţii contactaţi de complotişti în acest scop şi, în momentul în care fugarii începeau să se îmbarce în cele două avioane, au apărut agenţii de poliţie, care au procedat la arestarea următorilor: Ion Mihalache, vicepreşedinte al PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea, cu soţia, Ilie Lazăr, fruntaş al PNŢ, şi alţii.

Evident, s-a făcut mare tămbălău în jurul tentativei de trecere frauduloasă a frontierei, etichetată imediat drept act de „trădare naţională". Au fost organizate zeci de mitinguri populare, la care se cerea desfiinţarea PNŢ, judecarea fugarilor şi arestarea celorlalţi conducători ai PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu. Bineînţeles, chiar aşa s-a procedat, cu toate formele legale.

La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor le-a ridicat imunitatea parlamentară deputaţilor naţional-ţărănişti, presa PNŢ, în frunte cu oficiosul Dreptatea, a fost interzisă, iar Iuliu Maniu a fost arestat şi condamnat la închisoare. La 30 iulie, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, PNŢ a fost dizolvat.

Tot în această perioadă s-au înfiinţat Gulagurile din România, de la Piteşti, Aiud s.a. Acţiunea pentru eliminarea oricărei opoziţii organizate în ţară a culminat cu actul de la 30 decembrie 1947, prin care Regele Mihai era silit să abdice sub presiunea exercitată de Petru Groza şi Gheorghiu-Dej.

In schimb, avea loc, în februarie 1948, Congresul de unificare a Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat, prin care se realiza „unitatea politică a clasei muncitoare din România". De fapt, preludiul acestei unificări politice şi organizatorice avusese loc la 1 mai 1944, când se constituise Frontul Unic Muncitoresc din aceleaşi două partide. Cuvântul de deschidere a fost rostit de liderul socialist Ştefan Voitec, raportul politic a fost prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar raportul la proiectul de statut al Partidului Muncitoresc Român a fost susţinut de alt lider socialist, Lothar Rădăceanu.

In acest fel se încheia procesul de organizare a sistemului politic de tip stalinist din România.


Alexandru Singer: 
Să ne oprim puţin asupra luptei pentru putere în PCR.


Silviu Brucan: 
Principalul conflict politico-ideologic dintre Gheorghiu-Dej şi „grupul exterior moscovit", condus de Ana Pauker, s-a ivit în jurul strategiei colectivizării agriculturii. Până atunci se mai ciocniseră într-o serie de chestiuni ca Sovromurile, numărul considerabil de consilieri sovietici aduşi de Ana în toate ministerele şi instituţiile, selecţionarea cadrelor şi, în special, preferinţa pentru oameni de dincolo de Prut în posturi importante (Chişinevschi, Pantiuşa, Misa Postanski, Nicolski şi alţii). Dar, în problema colectivizării, ciocnirile au fost aprinse şi violente, şi s-au concentrat în jurul documentului de partid adoptat de Plenara CC din 3-5 martie 1949. Am lucrat la acest document şi îmi amintesc că Dej era în favoarea „întovărăşirilor", ca o formă de cooperativizare în care se păstra proprietatea ţăranilor recent împroprietăriţi şi se preconiza doar întovărăşirea lor pentru a putea fi folosite maşinile agricole şi tractoarele pe suprafeţe întinse. Ana şi Luca insistau însă asupra trecerii directe şi urgente la un tip de colhoz, gospodăria colectivă, citându-1 mereu pe Lenin cu celebrul lui avertisment împotriva micii gospodării ţărăneşti, care generează capitalism zi de zi şi ceas de ceas. A învins „grupul exterior", chiar dacă documentul Plenarei era străbătut încă de spiritul mai rezonabil al lui Dej, care şi el socotea „întovărăşirea" doar ca o formă de tranziţie spre colectivizare.

Abia la Plenara CC din 29 februarie -1 martie 1952 Gheorghiu-Dej a socotit că era destul de bine instalat la putere pentru a se răfui cu „grupul exterior moscovit", denunţându-i „activitatea fracţionistă, antipartinică şi antistatală"; mult mai târziu, în 1961, el a dezvăluit în public faptul că, din cauza celor trei, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80 000 de ţărani, în majoritate ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată".

Dintre „fracţionişti", numai Vasile Luca a fost judecat şi condamnat la ani grei de închisoare, unde a şi murit. Ana Pauker a fost tratată cu îngăduinţă şi a murit de bătrâneţe în patul ei din casa situată în cartierul Cotroceni, iar Teohari Georgescu a funcţionat mulţi ani ca director al întreprinderii Poligrafice „13 Decembrie**, unde mi-a tipărit o carte - Originile politicii americane - în condiţii grafice excepţionale. In sfârşit, era în meseria lui.



Sentimentalnîi celovek


In 1951, a avut loc o importantă întâlnire Stalin-Gheorghiu-Dej la Moscova. La ordinul lui Stalin se dezlănţuise în democraţiile populare o adevărată vânătoare de vrăjitoare. De data asta nu mai era vorba de „duşmani de clasă“, care se impunea să fie eliminaţi, iar în concepţia stalinistă aceasta însemna eliminarea fizică, ci de vechi comunişti, eroi ai rezistenţei împotriva fascismului, dintre care unii luptaseră în Războiul Civil din Spania sau în maquisul francez. Adică se repeta scenariul faimoaselor procese din anii 1930, de la Moscova, împotriva vechilor bolşevici Troţki sau Buharin, acuzaţi de „deviere de dreapta" sau „deviere de stânga", ceea ce nu părea suficient de convingător, din care cauză ele se împleteau invariabil cu acuzaţia de trădare sau spionaj în favoarea puterilor imperialiste. Stalin ţinea morţiş să exporte nu numai modelul sovietic propriu-zis, ci şi toate anexele, iar la loc de cinste, între acestea, se situa neîndoielnic ceea ce s-a numit „procesul-spectacol", în care vedetele erau chemate să joace un rol bine definit în scenariul respectiv. Regia trebuia să conducă procesul de aşa manieră, încât, indiferent de acuzaţia care se aducea, ultimul act era mărturia, eroul fiind nevoit să-şi mărturisească crima. De regulă, asta nu reducea cu nimic nici vina, nici sentinţa, care nu putea să fie decât capitală. Singura deosebire privea tematica ideologică a acuzaţiei care trebuia adaptată la noile condiţii istorice. Nu mai putea fi vorba de deviere de dreapta sau de stânga, care erau depassees. Pentru democraţiile populare era conceput un fel de cocteil între titoism, sionism şi cosmopolitism, toate trei fiind în egală măsură de nocive şi primejdioase pentru soarta socialismului mondial. Rămânea însă de actualitate împletirea organică a spionajului cu trădarea în slujba imperialismului, fără de care devierea ideologică n-avea nici un sens şi nici nu putea fi subvenţionată.

Bulgaria inaugurase seria cu arestarea lui Traicio Kostov, fost secretar general al PC în clandestinitate. A urmat Lăszlo Rajk, fruntaş al luptei ilegale în Ungaria, apoi ministru de interne în guvernul comunist în Albania, Koşi Xoxe, fusese ministru de interne şi vicepreşedinte de consiliu, dar cel mai spectaculos a rămas cazul lui Rudolf Slânsky, secretar general al PC Cehoslovac, despre care există dovezi că arestarea lui a fost ordonată de Stalin personal. După cum se vede, Stalin avea o slăbiciune specială pentru conducătorii de partid din ilegalitate, dar în România nu mai avea ce face, deoarece i-o luase Pantiuşa înainte, ucigându-1 pe Ştefan Foriş, încă în 1946. Oricum, istoricii sovietici subliniază că Stalin se ocupa personal de procesele amintite, considerându-le ca o confirmare a aberantei sale teze teoretice că în socialism lupta de clasă, departe de a se potoli, se ascute.

In acest context general, vizita lui Gheorghiu-Dej era, de fapt, o chemare la raport. Stalin şi-a exprimat uimirea că în toate democraţiile populare au fost descoperiţi şi arestaţi agenţi ai titoismului şi sionismului internaţional, numai în România nu s-a întreprins nimic în această direcţie. „Doar aveţi şi voi în posturi importante - a continuat Stalin - oameni care au luptat în Spania şi Franţa, unde serviciile de spionaj englez şi american erau extrem de active." Gheorghiu-Dej a replicat că avem tovarăşi care au luptat în Spania şi Franţa, dar ei sunt devotaţi partidului şi prieteni ai Uniunii Sovietice.

Stalin s-a declarat foarte nemulţumit şi a pus problema dacă nu cumva lui Gheorghiu i-a slăbit vigilenţa revoluţionară şi se lasă dus de sentimente. Atunci, Miron Constantinescu a sărit şi a pronunţat cuvintele fatidice: On sentimentalnîi celovek (E un om sentimental). Apoi a adăugat: „Trebuie să fie şi la noi o mână de fier."

Stalin s-a uitat atent la Miron, l-a măsurat din cap până în picioare şi i s-a adresat lui Gheorghiu: „Da, dragă Gheorghi Afanasievici, trebuie o mână de fier."

Când mi-a relatat Dej scena, am înţeles că Miron este un om terminat, deoarece mi-a repetat fraza pe care o pronunţase şi când aflase că Lucreţiu Pătrăşcanu, la un chef cu mai mulţi tovarăşi, declarase: „Ce, Ghiţă trebuia să fie conducătorul partidului? Eu trebuia să fiu!" Fraza lui Gheorghiu era: „încă din închisoare mi-am dat seama că nu e bine să se joace nimeni cu conducerea de partid." Suna ca o sentinţă şi eram foarte neliniştit, atât în privinţa lui Lucreţiu, cât şi a lui Miron, căci ţineam la amândoi. Dar ce i-o fi. venit lui Miron, că intervenţia lui apărea într-adevăr ca o autopropunere. Il ştiam ambiţios, dar nici chiar aşa!

De fapt, Gheorghiu a luat în serios avertismentul lui Stalin. A urmat o campanie de demascare a cosmopolitismului şi de verificare a trecutului membrilor de partid, care a avut ca rezultat excluderea a circa 400 000 de membri din rândurile partidului. Si, bineînţeles, el a avut grijă ca toate acestea să-i fie aduse la cunoştinţă lui Stalin.



Publicistica stalinistă a lui Brucan



Alexandru Singer: 
Vi s-a reproşat deseori că în anii în care eraţi la Scânteia aţi scris articole pline de venin la adresa „partidelor istorice“ şi chiar aţi semnat un articol prin care cercaţi moartea lui Iuliu Maniu. Ce aveţi de spus în această privinţă?


Silviu Brucan: 
Tot aşa cum am recunoscut cu francheţe că am fost stalinist, recunosc şi faptul că am scris articole în stil stalinist. Dar articolul de care pomeniţi constituie un episod tipic perioadei în care se discuta „procesul comunismului", asupra căruia merită să ne oprim.

O redactoare a ziarului România liberă a publicat în numărul din 3 aprilie 1992 o notă în care cerea includerea mea în acest proces pentru activitatea de la Scânteia. Drept probă decisivă era invocat un articol:
Da! Nici o cruţare! Bandiţii Manisto-Salasişti! 
pe care l-aş fi publicat în Scânteia numărul 823 din 17 mai 1947. Titlul mi s-a părut cam ciudat, ceea ce m-a făcut să cercetez colecţia ziarului. Am constatat astfel că titlul adevărat este:
Da! Nici o cruţare!, restul fiind adăugat cu scopul vădit de a-i conferi o direcţie incriminantă. Procedeul era necinstit şi, în baza dreptului la replică, m-am adresat redactorului-şef al ziarului, cerându-i să publice punerea la punct. Acesta a refuzat să publice scrisoarea mea, recurgând la un vicleşug nedemn: a extras din scrisoare o singură frază şi a îngropat-o într-o rubrică de ştiri colective, fără titluri. Din fericire, scrisoarea a fost publicată în Libertatea din 18/19 aprilie 1992. In această scrisoare, arătam: „Am recitit articolul încriminat şi pot spune că l-aş semna şi astăzi, probabil cizelând puţin stilul. Era vorba de atitudinea faţă de rămăşiţele fascismului. Garda de Fier şi legionarii, iar ziarelor naţional-ţărăniste şi liberale li se reproşa că invocă omenia şi toleranţa pentru a-i salva pe fascişti de la pedeapsa ce li se cuvenea." încheiam scrisoarea cu următoarea frază: „Cinstit vorbind, împotriva mea puteau fi invocate articole cu adevărat reprobabile, de care astăzi îmi este ruşine, aşa cum am declarat încă din 1988, într-un interviu cu Nestor Rateş la «Europa liberă»."

Imi aduc aminte, de pildă, că am scris un articol mârşav despre Iosip Broz Tito, în perioada în care acesta era ţinta atacurilor staliniste din presa sovietică. Şi au mai fost şi altele de acest gen în publicistica mea stalinistă.


va urma




















luni, 30 mai 2016

Domnia legii și cea a fărădelegii


Rodica Culcer



Liderii PSD care nu au ajuns la DNA pot fi numărați pe degete și nu trece zi fără să aflăm de un nou dosar.
În orice țară cu o democrație autentică, un lider de partid cercetat penal ar fi demisionat instantaneu pentru a-și rezolva situația în justiție fără să afecteze partidul. Nici partidul nu l-ar fi răbdat, de teamă că ar fi penalizat de electorat. În niciun caz nu ar fi așteptat condamnarea definitivă pentru a anunța că rămâne în fruntea partidului ca să coordoneze campania electorală. La noi totul este pe dos, iar situația lui Liviu Dragnea, președinte de partid condamnat penal definitiv, dă măsura inadecvării noastre la standardele democrației europene: în loc să se supună domniei legii, PSD se pregătește de fapt să instituie domnia fărădelegii.








Nici nu s-a încheiat bine ședința Comitetului Executiv Național al PSD la care s-a decis excluderea lui Valeriu Zgonea, că Realitatea TV a lansat un scenariu apocaliptic: Victor Ponta îl va înlocui pe Zgonea la conducerea Camerei Deputaților, apoi se va declanșa procedura de suspendare a președintelui Iohannis, ceea ce îi va permite lui Tăriceanu să devină președinte interimar și să desființeze DNA, cu ajutorul parlamentului dominat de noua USL. Confruntată cu un val de ostilitate în mai multe state, UE nu va putea reacționa. Poate fi un scenariu exagerat. Cu toate acestea, pericolele care amenință deja democrația românească sunt cât se poate de reale și nu trebuie ignorate.

Este desigur comic ca tocmai Valeriu Zgonea să transmită un mesaj corect cu privire la Liviu Dragnea, și anume că un condamnat penal nu are ce căuta în fruntea unui partid. Tocmai de aceea a sunat fals. Mult mai semnificativ este însă faptul că în PSD nu există o tabără anticorupție; dimpotrivă, partidul a făcut zid în jurul președintelui penal și l-a executat scurt și brutal pe cel care se situa – cel puțin declarativ - de partea statului de drept. Vârf de lance al acestei ofensive a fost Ion Iliescu, care s-a manifestat ferm pe Facebook, strivindu-l pe Zgonea și persiflând justiția – la fel cum altădată declara dreptul la proprietate „un moft“ și cerea recursuri în anulare împotriva deciziilor de restituire a proprietăților confiscate sub comunism. Din punct de vedere strict pragmatic, domnul Iliescu avea dreptate: în prag de campanie electorală, partidul nu-și poate permite schimbarea liderului și declanșarea unei competiții interne, care i-ar reduce șansele de reușită la alegerile din iunie. Sfidarea la adresa justiției și a moralității publice este de netăgăduit, susținută și de consecvența cu care, în ultima vreme, parlamentarii PSD și ALDE au respins toate solicitările DNA privind arestarea aleșilor cercetați penal. Iar miza alegerilor locale este imensă, fiind vorba de securizarea rețelei de penali care alcătuiește acest partid și care este pusă în pericol de DNA. Liderii PSD care nu au ajuns la DNA pot fi numărați pe degete și nu trece zi fără să aflăm de un nou dosar. Liviu Dragnea însuși este cercetat într-un dosar legat de angajarea la Direcția pentru Protecția Copilului Teleorman a unor persoane care lucrau de fapt pentru partid și sunt acuzate că ar fi încasat salarii nemeritate, iar Victor Ponta are un proces pe rol (împreună cu Dan Șova) și o anchetă complexă în curs, legată de afacerile cumnatului său Dan Herțanu. Nu ar fi deci logic ca PSD să pregătească terenul pentru desființarea DNA – eventual printro reorganizare a Parchetelor? Ar fi. Mai mult, ar fi de neînțeles dacă nu ar acționa în acest sens.

Care sunt însă șansele PSD de a impune domnia fărădelegii? Destul de mari, cred. Alegerile locale se vor desfășura într-un singur tur de scrutin, ceea ce îi va favoriza pe primarii și președinții de CJ în funcție, deci pe PSD-iști, chiar dacă sunt cercetați penal. PNL este slab, are o conducere ineptă și este manipulat de forțe obscure. Poate câștiga, în cel mai bun caz, Clujul și Bucureștiul, nu și restul țării, la nivel de comune și județe. În plus, instituțiile statului și televiziunile sunt controlate de PSD și ALDE. O victorie la locale consolidează pozi­ția lui Liviu Dragnea și, dacă presiunea socialiștilor europeni va forța retragerea sa, îi permite să-și numească succesorul care îi convine. Întărită de un succes electoral probabil, alianța PSD-ALDE se poate mișca cu mai mult aplomb și poate racola parlamentari de la PNL sau de la alte partide rezultate din destrămarea PP-DD. UDMR este oricum un aliat de nădejde împotriva DNA. Majoritatea pentru o eventuală suspendare există deja, mai ales că președintele Iohannis este vulnerabil, după ce justiția a decis că a încasat chirie timp de aproape 12 ani pe o casă la care nu avea dreptul. Nu aș exclude însă o trădare din partea lui Iohannis, care este, de fapt, mai apropiat de PSD decât pare. După cum tolerează ofensiva PSD în educație și în cultură, nu m-aș mira să agreeze tacit o reorganizare a Parchetelor care ar anihila DNA.

Sigur, se pot întâmpla minuni: Cătălin Predoiu poate câștiga Primăria Capitalei și apoi chiar conducerea PNL, îndepărtând cuplul toxic Gorghiu-Blaga și eminența lor cenușie, Teodor Atanasiu. PNL ar putea deveni un partid de opoziție credibil și activ, care ar putea mobiliza o rezistență față de ofensiva PSD, profitând de ostilitatea indubitabilă pe care acest partid o generează în rândul anumitor categorii ale populației. Dar toate acestea cer timp, iar PSD se va mișca rapid.

Nu fac previziuni, că nu sunt mama Omida. Dar cert este că PSD nu poate supraviețui decât dacă desființează DNA. Statul de drept îi dăunează grav, el fiind în esență un partid al corupției și al corupților. În aceste condiții, până și cele mai fanteziste scenarii trebuie luate în calcul, ca să nu ne ia ele prin surprindere.






















Întotdeauna...


Aura Popa









Mă-mbrac în zâmbet când gândesc la tine.
Obrajii toamnei mi se înroşesc
când şi-amintesc de clipele, puţine
când mă ţineai în braţe... Îndrăznesc



să-ntorc clepsidra şi privind nisipul
alt miez alb de poem să-l dezghioc
doar ca să văd cum ţi se umple chipul
de o lumină nouă... Dintr-un joc



timid de aripi zborul se-nfiripă:
eu m-am aprins a jind,tu te-ai aprins
a nerăbdare ca să faci risipă
de mângâieri căci toamna-mi te-a convins.



Mă-mbrac în zâmbet când gândesc la tine.
Nu-mi pasă că rumori se înteţesc
în jurul meu... Ştiu că-n sfârşit mi-e bine

şi simt cu toată fiinţa că iubesc...





























Spargatorul de gheata (20)


Victor Suvorov







DIVIZIILE  DE MUNTE ÎN STEPELE  UCRAINEI


De mare eficacitate vor fi trupele de desant aerian în munţi... Lansarea desantului în afara cadrului unor operaţiuni ofensive este puţin probabil să aibă vreun folos.
Voennîi  vestnik,   1940,   Nr.   4,  pag.76-77


Chiar şi o cunoaştere superficială a armatelor sovietice din Primul eşalon strategic ne deschide în faţa ochilor tabloul uimitor al pregătirii minuţioase de război. Desco­perim că fiecare armată are structura sa irepetabilă, carac­terul ei, destinaţia ei. Fiecare armată „de acoperire" s-a înfiinţat pentru rezolvarea unei sarcini proprii bine deter­minate în vederea viitorului război „eliberator".

Sunt publicate suficiente materiale pentru ca despre fiecare din cele treizeci de armate sovietice, existente în prima jumătate a anului 1941, să se facă studii interesante. Dacă studiezi structura, dislocarea, caracterul pregătirii de luptă fie şi ale unei singure armate sovietice (indiferent care), direcţia „eliberatoare" a pregătirilor sovietice este evidentă.

Neavînd spaţiu spre a descrie toate armatele, ne vom opri doar asupra uneia dintre ele. Oficial ea poartă nume­le de armata 12. În componenţa acesteia intră un corp de armată mecanizat, două de infanterie şi alte unităţi; în total are nouă divizii, dintre care două de tancuri şi una motorizată. La prima vedere, este o armată obişnuită de invazie. Nu se deosebeşte de celelalte armate de invazie nici prin număr, nici prin denumire, nici prin efectiv. Istoria ei este tipică: a fost înfiinţată în momentul semnării pactului Molotov-Ribbentrop. La cîteva săptămîni după înfiinţare se află în acţiune: „eliberează" Polonia, în componenţa ei se aflau: un corp de tancuri, două brigăzi de întărire de tancuri, două corpuri de cavalerie şi trei divizii de infanterie. Nu degeaba este puţină infanterie şi artilerie: nu trebuia să străpungă o apărare prea puter­nică, însă sunt multe trupe mobile, „în esenţa ei, armata 12 era o grupare mobilă de front" (Marea Enciclopedie Sovietică, vol.8, pag.181).

În continuare, soarta ei este la fel de tipică: „campania eliberatoare" în Polonia s-a terminat, însă armata n-a fost dizolvată, rămînînd la frontiera germană. De ce? Se zice că naivul Stalin îl crede pe Hitler. Atunci de ce nu desfiinţează armatele înfiinţate numai pentru caz de răz­boi?

Armata 12 suferă apoi o bruscă transformare, la fel ca şi armatele de invazie vecine. Principalul ei mecanism de şoc se numeşte acum corp de armată mecanizat, nu de tancuri. Aceasta pentru ca liderii statelor prietene limitrofe să nu se neliniştească. Ce-i drept, schimbarea denumirii n-a adus cu sine o micşorare a numărului de tancuri, ci o sporire. Cavaleria a fost îndepărtată. Posibilităţile de a rupe apărarea inamicului sunt mai ridicate: numărul divi­ziilor de infanterie a crescut de două ori, numărul artileriei din fiecare divizie s-a dublat de asemeni, în afară de aceasta, armata a primit în componenţa ei o brigadă de artilerie şi patru regimente de întărire de artilerie. Posibili­tăţile de a depăşi barierele genistice ale inamicului au crescut şi ele: în armată a fost introdus un regiment de întărire de geniu.

Ce este neobişnuit în această armată? Toate armatele de invazie au evoluat aproximativ pe aceeaşi direcţie. Neobişnuită este componenţa naţională a armatei, în 1939, pregătindu-se de invazia Poloniei, Stalin a completat ar­mata 12 cu ucraineni, luînd probabil în calcul vechea vrajbă polono-ucraineană. În fruntea armatei se afla S.K. Timoşenko, alături de el aflăm şi o mulţime de coman­danţi de origine ucraineană. Armata s-a înfiinţat în Ucrai­na. De aceea şi rezerviştii au fost recrutaţi de aici, ei constituind majoritatea.

După „eliberarea" Poloniei are loc un proces încet şi aproape neobservat de schimbare a componenţei naţio­nale a armatei 12. Deja în 1940 vedem schimbări radicale. Ca să nu sară în ochi caracteristica naţională a acestei armate, în fruntea ei şi în cîteva posturi cheie se află ruşi. Însă în majoritatea ei armata nu e ucraineană şi nici rusească. Este caucaziană. Şi în alte armate se întîlnesc gruzini, armeni, azeri. Însă în armata 12 acest lucru se simte foarte clar. Nume de familie ale ofiţerilor, de genul Parţvania, Grigorian, Cabalava, Husein zade, Sarkoşian întîlnim cu zecile şi sutele; şi nu numai la nivelul coman­danţilor de companii şi batalioane. Comandantul regiunii militare, generalul de armata G.K. Jukov, a căutat printre profesorii academiei militare pe vechiul său prieten ar­mean, colonelul I.H. Bagramian şi l-a făcut şef al secţiei operative (planificarea războiului) la statul major al arma­tei 12. În cadrul acestei armate însă nu sunt numai colonei, ci şi generali caucazieni, însuşi şeful statului major al armatei, generalul Bagrat Aruşunian, este din Caucaz.

Comandantul regiunii militare, G.K. Jukov, este oas­pete frecvent al acestei armate şi, nu fără motiv, adună în cadrul ei etnici din Caucaz: în secret, armata s-a trans­format într-o armată de munte. Jukov personal cere de la comandantul armatei o cunoaştere detaliată a trecătorilor din Carpaţi: nu numai descrierea lor, dar şi cunoaşterea lor practică. El ordonă ca pe timpul toamnei să se trimită prin trecători, pe traseele cele mai uşor, dar şi cele mai greu practicabile, grupe pregătite special, ca să se convin­gă în practică de posibilitatea traversării acestora cu tancu­rile, maşinile, tractoarele, căruţele şi animalele de trans­port. (Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, VIJ, 1967, Nr. l, pag.54).

Suntem în 1940. Hitler luptă în Franţa, întorcînd spa­tele Uniunii Sovietice, iar Jukov face experimente de traversare a trecătorilor montane. Desigur, Jukov nu ştia că nu cu mult timp în urmă generalii germani făcuseră în secret aceleaşi experimente ca să aibă convingerea că trupele, tancurile, tractoarele de artilerie, convoaiele de transport pot traversa Ardenii.

Dar poate că Jukov pregăteşte armata 12 pentru apă­rare? Nu. Bagramian, care răspundea de planurile războ­iului, afirmă: „Studiind planurile operative, am fost uimit de următorul fapt: armata noastră de graniţă n-avea plan de desfăşurare şi de acoperire a graniţei". „Studiind planu­rile" înseamnă că seiful secţiei operative al armatei 12 nu era gol. Existau planuri. Acestea nu puteau fi cunoscute superficial. Erau documente complexe, care trebuiau stu­diate, însă printre planurile de război nu existau planuri defensive.

Este interesantă descrierea exerciţiilor armatei 12 la care vine Jukov în persoană. Sunt dezbătute numai pro­bleme ofensive, pe hartă războiul se desfăşoară numai pe teritoriul german. Primul lucru care se studiază pe hartă: forţarea de către trupele sovietice a rîului de graniţă Sân. Jocul de-a războiul nu se face împotriva unui inamic imaginar, ci împotriva unuia real, folosindu-se informaţii de spionaj strict secrete, între Jukov şi comandanţii de armate se ivesc dispute. Nu, nu în privinţa faptului dacă să atace sau să se apere. Comandantul de armată Parusi-nov insistă: „Trebuie să ne străduim să-i producem inami­cului pierderi maxime ca rezultat al primei lovituri." Inteligentul Jukov insistă ca lovitura să nu se dea pe un front larg. Aici e disputa.
Jukov nu s-a oprit la argumentele teoretice. Curînd Parusinov a fost înlocuit de la comanda armatei, iar în locul său a venit vechiul prieten al lui Jukov, generalul P.G. Ponedelin.

Experimentele de traversare a trecătorilor montane continuă. Acestea sunt conduse de Bagramian personal, în cursul lor, Bagramian se află pe graniţa de stat, unde observă „o demonstraţie evidentă de lucrări defensive", construcţia unor fortificaţii din beton armat chiar pe malul rîului de graniţă, astfel ca inamicul să vadă totul foarte bine. -
Interesant: Jukov se interesează de trecători şi de traversarea lor, însă nici pe departe în scop defensiv. Dacă Jukov ar fi voit să facă trecătorile impracticabile pentru inamic, ar fi trebuit să trimită trupele în munţi, să sape şanţuri de-a curmezişul păsurilor şi trecătorilor şi să construiască fortificaţii din beton armat în zona acestor trecători! Ar fi fost şi mai economic, iar inamicul n-ar fi depistat prea lesne aceste construcţii şi n-ar fi putut să treacă de ele. Pe de altă parte, va ataca cineva Uniunea Sovietică prin creierii munţilor, cîhd are la dispoziţie atîtea spaţii deschise? Iată însă că pentru comandamentul sovie­tic munţii au o importanţă excepţională. Germania şi principala sa sursă de petrol sunt separate de o barieră dublă de munţi: în Cehoslovacia şi în România. Lovitura trupelor sovietice prin munţi ar fi fatală pentru Germania.

A traversa trecătorile din proprii munţi şi a cuceri trecătorile din Cehoslovacia sau România înseamnă a rupe aorta petrolieră.

Mareşalul G.K. Jukov: „Punctul slab al Germaniei era extracţia de petrol, iar acest lucru era compensat într-o mare măsură de importul de petrol românesc" (Amintiri şi cugetări, pag.224). Tot ceea ce este genial este simplu. Jukov n-a suferit nici o înfrîngere militară în viaţa sa pentru că întotdeauna a urmat cel mai simplu principiu: a găsi punctul slab al inamicului şi a lovi în acesta prin surprindere.

Jukov cunoaşte punctul slab al Germaniei, de aceea continuă experimentele din munţi. Posibilităţile fiecărui gen de trupe, ale fiecărui tip de maşini de luptă şi transport în condiţiile trecătorilor carpatine sunt studiate pe o bază ştiinţifică. Se stabilesc şi se verifică minuţios standarde, se elaborează recomandări pentru trupe. Se fixează şi se analizează timpul de traversare prin trecă­torile Carpaţilor cu diferite tipuri de maşini. Toate acestea sunt absolut necesare pentru proiectarea operaţiunilor ofensive, în special a operaţiunilor fulger, în acest caz, ca şi la pregătirea jefuirii unei bănci, trebuiesc luate în considerare cele mai mici detalii şi calculate cu precizie. 

Exact acest lucru face Bagramian în trecători: stabileşte timpul pentru ca proiectul să se bazeze pe experienţa concretă, în treacăt să spunem că toate acestea nu sunt deloc necesare în apărare. Ca să fie apărate trecătorile din Carpaţi, trebuia să li se spună soldaţilor: staţi aici şi nu lăsaţi duşmanul să treacă.

Evenimentele evoluează impetuos. Jukov este înaintat în grad, Bagramian şi el. Dar nici unul, nici altul nu uită atît de neobişnuita armată 12. Sub controlul lor şi la ordinele lor, structura ei se schimbă necontenit.

În armata 12, ca şi în toate celelalte armate sovietice, nu se spun lucrurilor pe nume. La începutul lui iunie 1941, patru divizii de infanterie (44, 58, 60, 96) se trans­formă în divizii de vînători de munte, în plus, tot acum, în componenţa armatei intră (trimisă în secret din Turkmenistan) divizia 192 vînători de munte, ce abia fusese formată. Cum să numeşti un corp de armată în care există două divizii şi ambele de vînători de munte? Cum să numeşti alt corp de armată în care din patru divizii trei sunt de vînători de munte? Cum să numeşti o armată în care din trei corpuri de armată două sunt, în esenţă, de vînători de munte; în care diviziile de vînători de munte alcătuiesc majoritatea? Eu aş fi numit corpurile de vînători de munte, iar armata—de vînători de munte. Dar coman­damentul sovietic are motivele sale să nu facă acest lucru. 

Corpurile de armată se numesc în continuare 13 şi 17 infanterie, iar armata este pur şi simplu armata 12. Vedem aici numai rezultatul final al transformărilor, procesul în sine rămîne o enigmă. Noi ştim doar că denumirea oficială de „divizie de vînători de munte" s-a adoptat la l iunie 1941, însă ordinul a fost dat la 26 aprilie, iar prefacerea diviziilor din „de infanterie" în „de vînători de munte" a avut loc încă de la începutul toamnei lui 1940, încă înainte ca Bagramian să-şi înceapă experimentele. Dar nu numai armata 12 se transformă îh armată de vînători de munte, ea influenţează şi armatele vecine. Divizia 72 vînători de munte, pregătită în armata 12 (general-maior P.I. Abramidze), a trecut m vecina armată 26.

În spatele armatelor 12 şi 26 se desfăşoară armata 19 a generalului-locotenent I.S.Konev, transferată din Cau-cazul de Nord. Şi îh efectivul ei aflăm divizii de vînători de munte, de exemplu divizia 28 (comandant, colonelul KJ.Novik). Sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, în Carpatii Orientali a început desfăşurarea, a încă unei armate, armata 18, între armatele 12 (vînători de munte) şi 9 (de supraşoc). Hitler n-a mai permis ca aceasta să-şi încheie desfăşurarea, încît nu vom putea stabili cu precizie efectivul armatei aşa cum a fost gîhdit de comandamentul sovietic. Hitler a încurcat toate planu­rile sovietice şi, astfel, au început schimbări neplanificate. Totuşi sunt suficiente documente ca să putem trage con­cluzia că armata 18 a fost îh planul iniţial o copie perfectă a armatei 12 (de vînători de munte), deşi n-a purtat acest nume. Studierea arhivelor armatelor 12 şi 18 uimeşte pe orice cercetător prin absoluta asemănare structurală dintre ele. E un caz absolut neobişnuit de armate gemene. 

Asemănarea ajunge puia acolo încît statul-major al armatei 18 este condus, ca şi la armata 12, de un general cauca­zian. Este vorba de generalul-maior (mai tîrziu general de armată) V.I. Kolpakci.

Procesul de organizare pe profil de vînători de munte a fost aşezat pe o bază solidă. Diviziile de vînători de munte au fost completate cu soldaţi special selecţionaţi şi pregătiţi. Aceste divizii aveau personal specializat, deose-bindu-se profund de diviziile de infanterie obişnuite. Primiseră armament şi echipament special.
În preajma războiului, în Caucaz, s-a înfiinţat o şcoală de vînători de munte care pregătea instructori din rîndul celor mai buni alpinişti. După ce erau pregătiţi, instructorii erau trimişi imediat la graniţa occidentală, întrucît acolo, nu în Caucaz şi nici în Turkestan, în iunie 1941, a fost concentrat un mare număr de trupe de vînători de munte. 

Există un scurt articol despre această şcoală în Krasna/a zvezda (l nov. 1986). Articolul are titlul : „Se pregăteau să lupte în munţi". Se pune întrebarea: ÎN CARE MUNŢI?
La frontiera sovietică de vest există doar relativ micul masiv al Carpaţilor Orientali, care sunt mai degrabă nişte dealuri cu pantă lină. Nu avea de ce să se constituie o apărare puternică în Carpaţi. Şi iată de ce:
1.   în acest loc,  Carpaţii sunt nepotriviţi pentru  o agresiune de la vest la est. Din munţi inamicul coboară în văi, iar aprovizionarea va trebui să se facă prin Carpaţi, prin Tatra,  Munţii  Metaliferi,  Sudeţi,  Alpi.   Este  foarte incomod şi periculos pentru agresor.
2.  Carpaţii Orientali sunt ca o pană teşită, înfiptă în partea inamicului. Dacă se concentrează aici multe trupe sovietice pentru apărare, acestea pot fi încercuite din trei părţi de către inamic încă din timp de pace. Folosind şesurile de la sud şi îndeosebi de la nord de Carpaţii Orientali, inamicul poate lovi în orice moment în spatele trupelor care s-au fortificat în munţi, tăind căile de apro­vizionare.
3.  în 1941, inamicul nu avea trupe suficiente pentru agresiunea în Carpaţi. Comandamentul sovietic ştia bine acest lucru (General-locotenent B. Aruşunian,  VIJ, 1973, Nr. 6., pag. 61).


va urma



















duminică, 29 mai 2016

Legionarii, armata şi ţărănimea în organizarea mişcării de rezistenţă naţională 1944-1945 (3)


Augustin Ţărău



Aşa după cum promisese în finalul „Apelului către ţară”, pe 14 iunie, organizaţia HAI a revenit cu un nou manifestat, redactat în acelaşi registru ca şi primul[67], iar pe 1 iulie a lansat «Programul de luptă» al formaţiunii, în fapt un veritabil program de revendicări politice întocmit în opt puncte, însă cu o pronunţată tentă „manistă”. Printre acestea se număra şi aplicarea reformei agrare, însă fără obligarea viitorilor împroprietăriţi de a adera la vreuna din forţele partenere în FND. „Reforma de azi a ticălosului Péter Grooze este pentru acei care se înscriu în frontul acestui trădător” – se preciza în program[68]. Se cerea apoi un trai decent pentru muncitorii din industrie, posibilitatea ca aceştia să devină acţionari ai întreprinderilor în care lucrează, cu drept de vot în adunările generale ale consiliilor de administraţie, şi construirea de locuinţe ieftine în beneficiul lor, cu putinţa de a fi cumpărate cu credite pe termen lung. La al treilea punct se solicita curăţirea de elementele alogene a comerţului românesc, iar la următorul, alegeri libere, atât pentru desemnarea autorităţilor locale, cât şi pentru a administraţiei centrale[69]. Un punct distinct făcea referire la reinstalarea pe funcţii a militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici „epuraţi” pentru refuzul lor de a se înregimenta în partidele coaliţiei aflate la putere. În fine, organizaţia propunea un schimb de populaţie cu Ungaria, pentru rezolvarea definitivă şi trainică a „problemei Ardealului”. Documentul conţinea şi un apel adresat populaţiei ţării, pe care o chema la o mare manifestaţie programată pe 14 septembrie 1945, „Ziua Sfintei Cruci”[70].

Din informaţiile obţinute de Siguranţă, cea mai puternică grupare a organizaţiei HAI s-ar fi constituit în nord-estul ţării, sub numele «Haiducii lui Avram Iancu-Divizia Sumanelor Negre», undeva în zona de trecere dinspre Transilvania către Bucovina. După cum reiese din „planul de luptă”, ajuns în mâna agenţilor SSI pe 15 iulie 1945, aici, liderul Gavrilă Olteanu a organizat un impresionant dispozitiv de luptă, apărare şi aprovizionare a detaşamentelor de combatanţi.
„Partizanii” şi-ar fi ales trei platouri montane, primul, situat în masivul Căliman, la cota 1900, destinat primirii armamentului şi proviziilor sosite pe calea aerului, al doilea, la cota 1577, destinat încartiruirii luptătorilor înrolaţi voluntar din regiunile „Bârgău-Budac-Monor-Valea Mureşului-Valea Ghiurghiului-Valea Chinerelor şi o parte a Bucovinei”, iar ultimul în zona Poiana Cofii-Poiana Calului, destinat desantului aerian al legionarilor veniţi din Occident. O altă tabără de luptători urma să fie înfiinţată în masivul Rodna, la cota 1392, în care aveau să fie încartiruiţi voluntari din regiunile „Someşul Bistriţei-Năsăud-Câmpulung-Dorna şi Maramureş”. Se năşteau practic două divizii însărcinate cu misiunea de a controla întreaga infrastructură a zonei – „amputăm toate şoselele din Ardeal înspre Moldova” – după cum se exprima Gavrilă Olteanu.
Programul mai conţinea şi o serie de instrucţiuni privitoare la modul de semnalizare a sosirii transporturilor aeriene, parolele de recunoaştere şi identificare a paraşutiştilor, un cod al semnalelor acustice şi vizuale pentru situaţii de criză etc[71].

După numai o lună, pe 16 august 1945, Inspectoratul de Jandarmi din Cluj a ajuns în posesia unui al doilea „plan de luptă” al organizaţiei «Haiducii lui Avram Iancu-Divizia Sumanelor Negre», rătăcit din pachetul celor 4.000 de exemplare transportate de studentul Oprea Dumitru la Bucureşti spre a fi răspândite cu ocazia festivităţilor închinate zilei de 23 august. Curierul urma să aibă şi o întâlnire cu Iuliu Maniu, care, după cercetarea amănunţită a conţinutului planului, intenţiona să-i informeze asupra lui pe reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite. Conform planului, nucleul de bază al detaşamentelor înarmate ar fi fost alcătuit din ţăranii celor 44 de comune grănicereşti din Bistriţa şi Năsăud, cărora li se alăturaseră alţi luptători din Maramureş şi Bucovina[72].

În drum spre Bucureşti, Oprea Dumitru s-a oprit la Sibiu unde a luat legătura cu ţărăniştii Ionel Pop şi Ştefan Boeriu pentru a le solicita sprijin material. Cei doi s-au arătat neîncrezători în reuşita acţiunii propuse, şi au invocat indisponibilitatea lor financiară. Aceeaşi atitudine a manifestat-o mai târziu şi Iuliu Maniu. „Sunteţi cea mai serioasă şi bine pusă la punct organizaţie – a spus el – Mă bucur, dar eu nu pot să contribui nici moral, nici material cu nimic. Sunt prea suspectat, iar cel mai mic indiciu materializat, care ar trăda vreo tangenţă a mea cu dumneavoastră s-ar traduce imediat cu arestarea şi poate chiar cu suprimarea mea”[73]. Prudenţa i-a fost alimentată şi de temerea alăturării numelui său la activitatea subversivă a formaţiunii conduse de Olteanu, invocată adesea de sovietici[74]. „În ce priveşte fostul Batalion de voluntari, al cărui comandant a fost Gavrilă Olteanu – a adăugat el – fiţi foarte circumspecţi (...) Sper că va veni vremea când putem spăla această pată ruşinoasă, prin comentariile ce au fost aduse acestui Batalion”[75] – încheia fruntaşul ţărănist făcând referire la represaliile săvârşite de Olteanu în Secuime[76].

În aceeaşi lună, Legiunea de jandarmi Năsăud informa Inspectoratul că a identificat un grup de elevi din Năsăud, condus de Liviu Puică, aflat în slujba HAI cu misiunea de a răspândi manifeste. După contactarea căpitanului Saburov, delegatul NKVD pentru judeţele Mureş, Nasăud şi Câmpulung, comandantul Legiunii, căpitanul Nicolae Dumitrescu, a rămas surprins să afle că sovieticii monitorizau de mai multă vreme grupul, în legătură cu activitatea căruia deţineau un însemnat volum de informaţii – „am constata că este în posesia unor informaţiuni mai complete decât ale noastre, aceasta explicându-se prin agenţii cu care şi-a împănat teritoriul judeţului nostru, operaţiune cu care noi suntem abia în curs” – raporta acesta[77]. Pe 1 august, ofiţerul sovietic a ordonat jandarmilor români să treacă la arestarea grupului, format din Liviu Puică, Silvia Saharca, Valentin Nicolae, Vasile Beraru, Silvia Cotul şi Suzi Paşca, însă a refuzat să emită un ordin scris în acest sens[78]. Elevul Vasile Beraru, originar din comuna Sânmândru de Sus, judeţul Arad, constituia o posibilă verigă de legătură cu vestul ţării[79]. Aici, Gavrilă Olteanu, mai avea legături şi la Timişoara, în persoana magistratului militar maiorul Ianu, de la Curtea Marţială, care se afla în relaţii de prietenie cu fiica lui Olteanu. Canalul de comunicaţii era deservit de doi studenţi, Nicolae Moldoveanu şi Dumitru Oprea, care se deplasau adesea în Ardeal[80].








Studenţii Oprea Dumitru şi Moldoveanu Nicolae au reuşit apoi, pe la începutul lunii octombrie, să intre în legătură cu generalul Aldea, care le-a promis că va sprijinii organizaţia HAI, atât material cât şi pe linie militară. El a insistat asupra necesităţii iniţierii unor relaţii şi cu celelalte formaţiuni ale rezistenţei din Munţii Apuseni şi Maramureş, apoi a organizat un serviciu de curierat între Bucureşti şi provincie, ocazie cu care a indicat ofiţerii de legătură din teritoriu: generalul Mosiu la Cluj, generalul Borcescu la Sibiu, generalul Lăcătuş la Târgu Mureş, colonelul Hulubei la Alba Iulia, colonelul Bichigean la Făgăraş şi colonelul Neferu la Arad. Nu s-a arătat potrivnic prezenţei legionarilor în organizaţie, atâta vreme cât respectivii „sunt persoane serioase şi devotate” – a spus el[81]. Siguranţa aflase între timp că generalul Aldea este membru al asociaţiei americane YMCA şi că intenţiona să stabilească o colaborare a acesteia cu HAI[82].

La sfârşitul lunii noiembrie, agentul SSI infiltrat în organizaţie, cu numele conspirativ «Roman», a înaintat Bucureştilor un raport informativ în legătură cu acţiunea de contactare a oamenilor de legătură din teritoriu întreprinsă la propunerea generalului Aldea. Oprea, unul dintre curieri s-a deplasat în zona de vest a ţării. El a încercat să organizeze centre de rezistenţă în „Cluj, Huedin, Bedeciu (Cluj), Oradea, Salonta, Arad, Timişoara, Chişineu-Criş, Căpâlna , Holod, Beiuş, Vaşcău, Tinca, Cărăsău, Ţebea, Baia de Criş, Ribiţa, Bulzeşti, Tomnatec, Hălmagiu, Ciumeghiu, Brad, Gura-Barza, Vidra, precum şi alte localităţi din Munţii Apuseni”. În cursul călătoriei s-a întâlnit cu generalul Mosiu la Cluj, cu colonelul Neferu şi episcopul Andrei la Arad, cu episcopul Lăzărescu la Timişoara şi cu mitropolitul Colan la Cluj. Din raport reiese că discuţiile purtate cu aceste personalităţi l-au dezamăgit pe curier. „Oprea nu este deloc entuziasmat de rezultatele acestor întrevederi – subliniază agentul –ba chiar îşi manifestă un sentiment de revoltă contra acestora pentru lipsa lor de înţelegere faţă de situaţia grea prin care trece ţara”[83].

Mai multe note informative oferite de sursele locale vin să confirme că acţiunea curierilor organizaţiei HAI nu a fost tocmai lipsită de rezultate. „Ca urmare la o notă informativă anterioară – preciza unul dintre informatori – semnalez că în comuna Dicăneşti, lângă Holod, există un depozit de arme şi muniţiuni în posesiunea partizanilor lui Maniu. O căruţă a transportat la Ceica 4 mitraliere ZB. La descărcare, ele au fost camuflate, dar o ţeavă a fost văzută de o persoană, care înainte găsise pe drum cutia cu încărcătoare, căzută din căruţă. De la un student manist am aflat că din judeţul Hunedoara urmează a se transporta muniţie până în Ţara Oaşului, întrucât, deşi în jurul Bistriţei se găsesc depozite clandestine destule, ele însă nu prezintă nici o siguranţă de transport, din cauză că ele sunt descoperite şi suspectate”[84]. Un alt informator, din părţile Beiuşului, aprecia că „că partizanii manişti – cum îi numea el – sunt în criză de muniţie. De aceea s-a cerut urgent împrospătarea depozitelor din Bihor, prin punctul Vârfuri-Hălmagiu, cu muniţie adusă din jurul localităţii Brad, unde ei trebuie să aibă un depozit mai mare. Prin deducţie cred că domnul avocat Popescu-Ceica este în cunoştinţă de aceste lucruri, întrucât a fost văzut cu un ţăran din comuna Izbuc care a transportat în august muniţie la Vaşcău. După câte se vede însă, nu mulţi ţărani sunt amestecaţi în această chestiune, ci câţiva studenţi sunt elementele de mişcare, împreună cu ofiţeri deblocaţi”[85]. În fine, responsabilul Secţiei de Studii şi Documentare din cadrul Regionalei PCR Oradea, Katz Emerich, sintetiza într-un raport informativ: „Din totalul investigaţiilor făcute pe teren am stabilit următoarele: 1) Depozitele de arme şi muniţii există cu certitudine în judeţul Bihor, fără a şti exact locul unde ele sunt amplasate pe teren. 2) Aceste depozite sunt înşirate de-a lungul celor două coaste de munţi care străbat judeţul Bihor, formând două linii distincte. 3) Aceste linii sunt: a) Prima, care vine de la satul Ghighişeni, în dreptul Vârfului Divei (cota 1041) şi se continuă spre Briheni, Coleşti, Sohodol şi Călugări. În hotarul acestor sate se află aşezate depozitele mici cu armament şi muniţie, şi desigur ţăranii, care le tăinuiesc, sunt din aceste sate. b) A doua linie vine de la Budureasa, în dreptul Băiţei (cota 1382) şi se continuă la Pietroasa, Chişcău, Măgura, Fânaţe, Poiana, Giuleşti şi Criştiorul de Sus, în dreptul Munţilor Bihor, această ultimă comună, aşezată la poalele aşa numitului Dealu Mare, este ultima în judeţ, şi de aceea trece în judeţele Arad şi Hunedoara. Peste munte trecând ajungem în judeţul Turda, aceste regiuni sunt foarte rar cercetate şi pe aici numai moţii circulă. În concluzie, ambele şiruri de munţi vin dinspre cele trei judeţe, Arad, Hunedoara şi Turda. De aici a ajuns, după cum vedem, muniţia până la Ghighişeni, Budureasa şi Călugări. Deci în pădurile acestor sate enumerate şi aşezate la poalele munţilor se găsesc armele şi muniţiile” – material la care ataşase şi o hartă[86]. Sursele din nordul ţării confirmau şi ele o activitate intensă a rezistenţei. „Din informaţiile luate de la doi studenţi, foşti legionari, elemente de mişcare ale Legiunii, cu numele Codilă şi Pop, studenţi la Facultatea de Medicină din Cluj – relata un informator – am aflat următoarele: În judeţul Maramureş, în regiunea pădurilor dintre Satu Mare şi Sighet, au fost lansaţi cu paraşutele foşti legionari, care din Germania au ajuns în zona engleză.
Numărul lor ar fi de circa 16 persoane, după care ar urma alţii. Foştii legionari ar avea la ei materiale explozive şi diferite aparate pentru efectuarea actelor de sabotaj. În judeţul Hunedoara, 
aproape de Haţeg şi către Brad, au fost lansate alte echipe”[87].

Autorităţile comuniste au devenit tot mai îngrijorate după ce SSI le-a informat, în noiembrie, că un alt agent infiltrat la Misiunea americană a aflat din discuţiile purtate de colonelul Prager şi maiorul Nicolae Argeşeanu că ar fi luat fiinţă în urmă cu opt luni o nouă organizaţie anticomunistă intitulată «Graiul Sângelui», alcătuită din ofiţeri[88]. Munca informativă desfăşurată ulterior a scos la iveală că formaţiunea avea peste 2.000 de membri în capitală şi în jur de 3.000 în provincie. În ce priveşte compoziţia acesteia, 5% erau ofiţeri activi, 50% ofiţeri deblocaţi, 10% ofiţeri rezervişti, iar restul foşti combatanţi decoraţi cu ordinele «Mihai Viteazu», «Bărbăţie şi Credinţă», «Virtutea Militară» etc[89].








Din păcate, încă de la început au existat şi disensiuni în conducerea mişcării de rezistenţă, generate de nemulţumirea unor ofiţeri superiori ai armatei care nu admiteau să fie subordonaţi legionarilor. După spusele ofiţerului de informaţii, militarii s-au bucurat de sprijinul material al PNŢ pentru înzestrarea cu armament a grupurilor coordonate de ei, în vreme ce legionarii au fost înarmaţi de către Intelligence Service-ul britanic, prin colonelul Ross, ataşat militar în România[90]. Distanţa dintre cele două ramuri ale mişcării de rezistenţă s-a lărgit după capitularea Germaniei.
Mulţi dintre legionarii ascunşi în munţi, descumpăniţi de această înfrângere, au început să-şi părăsească adăposturile în speranţa că-şi vor face pierdute urmele printre mulţimile oraşelor. Foarte puţini, în general „rebelii notorii” şi voluntarii germani, au mai rămas în munţi de frica arestării şi deportării lor în Uniunea Sovietică. Ramura armatei a slăbit şi ea odată ce a fost ordonată demobilizarea ofiţerilor rezervişti şi deconcentrarea masivă a subofiţerilor, dar şi prin introducerea unui mare număr de ofiţeri politici în unităţile militare, „politruci” recrutaţi din rândurile Diviziei Tudor Vladimirescu[91].

În ce priveşte rolul jucat de Nicolae Pătraşcu[92], pe atunci secretar general al mişcării legionare, în programul de înrolare a camarazilor săi în PCR, părerile sunt împărţite în funcţie de apartenenţa memorialiştilor legionari, «simişti» sau «antisimişti». Cei din prima categorie consideră că misiunea sa în România ar fi fost dictată de dezastrul suferit de armatele germane pe fondul ofensivei armatelor aliate în Europa anului 1944. De pildă, Mircea Dimitriu, un apropiat al lui Horia Sima, relatează că liderul legionar ar fi pus la punct un plan de înlăturare a monopolului sovietic asupra spaţiului României, prin declanşarea unui război de gherilă în spatele frontului, situaţia care ar fi reclamat intervenţia anglo-americană în sprijinul aliatului sovietic, acţiune care ar fi atras ţării noastre un statut asemănător celui de care se bucura Finlanda. Eşecul misiunii, în care Pătraşcu şi Andreas Schmidt trebuiau să ridice la luptă masele populare, iar Constantin Stoicănescu să-i contacteze pe generalii Avramescu, Dragalina şi Coroamă, pentru mobilizarea armatei, s-ar fi datorat trădării telegrafistului Nicolae Ţăranu, context care l-a determinat pe Pătraşcu să colaboreze cu comuniştii[93]. Dumitru Banea, cumnatul acestuia, consideră că prin acceptarea conlucrării cu forţele comuniste, Pătraşcu ar fi obţinut eliberarea tuturor legionarilor internaţi în lagăre şi a înlăturat astfel iminenta lor deportare în URSS94, acţiunea lui fiind solitară, determinată numai de sentimentele umane de care era pătruns, în vreme ce Dumitru Bacu, un alt memorialist, socoteşte că ideea ar fi aparţinut liderului guvernului din exil, de la Viena, lui Horia Sima, iar Pătraşcu nu ar fi fost altceva decât o victimă naivă în acest în toată această combinaţie[95]

Cert este faptul că despre o atare înţelegere pomeneşte pentru prima dată Ana Pauker în procesul de «deviaţionism» pornit de Gheorghiu-Dej împotriva „grupului moscovit” din PCR.

După cum se poate vedea, primele organizaţii nu s-au putut consolida şi chiar au slăbit, pierzându-şi legăturile cu exteriorul sau cu alte formaţiuni din ţară, datorită colaborării partidelor istorice cu cel comunist în primele lunii, de după 23 august 1944, ori, apoi, de teama de a nu fi etichetate fasciste. Din această cauză, cele dintâi acţiuni întreprinse de ele au avut un caracter local, limitat, şi au fost lipsite de tactica şi coeziunea necesară confruntării cu un adversar ce devenea tot mai puternic pe zi ce trece, deficienţe amplificate pe măsura cristalizării convingerii în abandonul occidental[96]. În aceşti termeni şi-a desfăşurat activitatea rezistenţa românească între anii 1944-1948, perioadă în care însă ea a fost puternic infiltrată cu agenţi ai puterii, recrutaţi prin ameninţări sau promisiuni, reuşindu-se în timp, fie slăbirea, fie destrămarea legăturilor cu centrele de comandă, multe dintre acestea rămânând izolate. Etapa poate fi definită ca fiind „vârsta romantică” a rezistenţei[97].


Note


67 ASRI, fond Documentar, dosar 9764, vol. 1, f. 6

68 Ibidem, dosar 1774, f. 89

69 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 8/1946, f. 17

70 ASRI, fond Documentar, dosar 1774, f. 89

71 Ibidem, dosar 9046, f. 379-381

72 Ibidem, f. 393

73 Ibidem, f. 410

74 Prin Decretul nr. 247/25 octombrie 1944 guvernul a reglementat regimul juridic care urma să fie introdus în Ardealul de Nord. „Teritoriul Transilvaniei eliberate, constituind regiunea armatelor de operaţiuni, intră în măsura recuceririi sub autoritatea Comandamentului General al Etapelor, care ia în subordine, pe lângă autorităţile militare, şi stabilimentele, întreprinderile militare sau militarizate, aflate pe acest teritoriu – stipula documentul – Până la instalarea autorităţilor administrative româneşti de către înaltul comisar pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei, Comandamentul General al Etapelor va exercita administrarea asupra teritoriilor redobândite”. (Monitorul Oficial, nr. 247 din 24 octombrie 1944, p. 6854). Apoi, prin Legea nr. 487 din noiembrie 1944 a fost organizat „Comisariatul pentru administrarea regiunilor eliberate”. Prevederile celor două acte normative nu s-au putut însă aplica datorită intervenţiei factorului militar sovietic care a împiedicat revenirea autorităţilor româneşti. Sovieticii nu s-au grăbit să-şi legifereze măsura, care a fost adusă la cunoştinţa părţii române de abia la 11 noiembrie 1944. Prim-ministrul Constantin Sănătescu a avut a doua zi o întrevedere cu A.I. Vâşinski, solicitându-i lămuriri în legătură cu evacuarea administraţiei româneşti din Transilvania. Înaltul demnitar sovietic a simulat surprinderea, declarând: „O asemenea dispoziţie a comandamentului militar nu-mi este cunoscută nici mie, nici generalului Vinogradov. Cunoaştem însă altceva, şi anume că în Transilvania şi-a făcut apariţia un oarecare detaşament înarmat care comite acte arbitrare, criminale. Şeful acestui detaşament a declarat că nu se va supune Comandamentului sovietic. Acest detaşament se intitulează «Detaşamentul Maniu». (Arhiva Politicii Externe a Federaţiei Ruse - în continuare APEFR - , fond 07, opis 5, mapa nr. 7, dosar nr. 133, f. 1-5. Apud: Academia Română-Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Documente secrete, Bucureşti, 1997, p. 88).În realitate, sub acoperirea falsului motiv invocat, sovieticii practicau nestingheriţi jefuirea bogăţiilor Ardealului de Nord, realitate confirmată de A.I. Lavrentiev într-o scrisoare adresată lui Vâşinski. (APEFR, fond 0125, opis 33, mapa nr. 127, dosar nr. 7, f. 5-6. Apud: Academia Română-Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, op. cit., p. 105)

75 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 410

76 Pe 11 august 1945 Gavrilă Olteanu a trimis o scrisoare liderului PNŢ, Iuliu Maniu, în care i-a descris acţiunile de represiune pe care le-a săvârşit împotriva populaţiei maghiare în diferite localităţi din Secuime, precum şi motivele care l-au determinat să comită execuţiile publice care i-au creat un odios renume. El susţine că şi-a asumat sarcina de „asigurare a liniştii în dosul frontului pentru trupele operative [şi] stârpirea partizanilor rămaşi răzleţi în acea regiune”, printre primele acţiuni demarate în această direcţiei fiind percheziţiile efectuate în satul Sândominic. Aici i-a înştiinţat pe săteni despre obligaţia de a preda armamentul şi muniţia deţinută, amintindu-le sancţiunea cu moartea dispusă de Ministerul de Război împotriva celor care nu de vor conforma. A fost nevoit să treacă la executarea câtorva ţărani pentru a determina populaţia să se supună ordinului, care în scurtă vreme a depus „800 de arme, 30-40 puşti-mitraliere [precum şi] depozitele de muniţiuni şi explozibile, cât peste 2 vagoane [de] haine şi efecte militare” – mărturiseşte Gavrilă Olteanu. Alte execuţii publice au fost comise în comuna Pachia, judeţul Trei Scaune, unde ungurii din localitate au spânzurat doi tineri ciobani români aduşi acolo de trupele germane aflate în retragere, apoi în comuna Holunm, judeţul Covasna, unde localnicii „au dărăburit cu securile” mai mulţi români aduşi de nemţi din munţi şi în Aita Seacă, unde ungurii au ucis bestial un ofiţer român rănit şi pe ordonanţa acestuia. „Este rănit un ofiţer român, pe care ordonanţa îl ducea spre locul de prim ajutor – povesteşte Olteanu – se năpustesc asupra lui fraţii Nagy, pe ofiţer, unul dintre aceştia îl omoară cu securea, zdrobindu-i fluierele picioarelor, apoi trupul, şi dându-i în cap cu securea. Se năpustesc asupra cadavrului zdrobit total o femeie de 70 de ani, cu securea, şi-i pune degetul în care era verigheta de logodnă a ofiţerului pe o piatră şi-i taie degetul, jefuindu-l de verighetă (...) Celălalt frate Nagy îi aplică o lovitură de sapă în ceafă ordonanţei de rămâne mort pe loc (...) Trupul l-au expus în piaţa comunei, apoi i-au înfipt în burtă un ţăruş cu tablă, pe care era scris «Ugy kell akimenek magyar föld kell! Büdös Oláh!»” – scena care l-a scos din minţi pe Olteanu. Camarazii lui Olteanu au recuperat în cursul acţiunii lor 3.000 de vite rechiziţionate de grănicerii unguri de la românii din satele Tarcău, Taşca şi Bicaz după 23 august 1944, şi au reparat liniile telefonice şi căile ferate pe relaţia Sfântu Gheorghe-Miercurea Ciuc-Gheorghieni-Reghin. Comandantul îl asigura pe Iuliu Maniu de întreg sprijinul formaţiunii sale. „Organizaţia mea are rădăcini adânci pretutindenea, avem toate păturile sociale a românilor care ne înţeleg şi îşi dau seama ce pericol ne aşteaptă – declară el – Activitatea [noastră] în caz de alegeri libere, în favoarea dumneavoastră”. Dealtfel, Olteanu obişnuia să se recomande ca nepot al fruntaşului ţărănist, motiv pentru care organizaţia condusă de el a purtat la început numele „Batalionul de voluntari «Iuliu Maniu»”. (Ibidem, f.383-385, 397).

77 Ibidem, dosar 9764, f. 16

78 Ibidem, f. 18

79 Ibidem, f. 19

80 Ibidem, f. 10-13

81 Ibidem, f. 350

82 Ibidem, f. 310

83 Ibidem, f. 277

84 AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 5/1945-1946, f. 152

85 Ibidem, f. 153

86 Ibidem, f. 154-156

87 Ibidem, f. 151

88 ASRI, fond Documentar, dosar 9764, f. 96

89 Ibidem, dosar 9046, f. 102

90 Ibidem, f. 35

91 Ibidem, f. 40

92 Nicolae Pătraşcu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în comuna Sâmbăta de Sus, judeţul Făgăraş. A lucrat ca profesor de limba română şi franceză la Şcoala Normală din Sibiu. A fost un membru militant al Mişcării Legionare, iar după «Rebeliunea legionară» din ianuarie 1941 a fugit în Germania, revenind în ţară în toamna anului 1944, spre a fi paraşutat cu încă doi camarazi. În urma unei trădări, avionul a fost doborât de sovietici la Seghedin. Scapă cu viaţă şi convine cu Ana Pauker înregimentarea legionarilor în PCR, iar în 1948 este întemniţat împreună cu alţi 4.000 de camarazi de-ai săi – n.n. A.Ţ.

93.  Liviu Vălenaş, op .cit., p. 41

94.  Dumitru Banea, op. cit., p. 2

95.  Ibidem, p. 9.

96.  Arhiva Politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, fond Grupa de Studii Sud-Est din München, sinteza „Mişcarea de rezistenţă în România” (1945-1956). (Apud: Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti. Documente necunoscute pentru o istorie viitoare, în History-archive nr. 9/1997, Bucureşti, p. 28.)

97.  Ibidem, p. 28.


final