joi, 30 iunie 2016

Interviu – Bogdan Olteanu: Politicile din spatele economiei reale (2)

Cristian Grosu



Acordurile: Cu FMI, cu CEE imperios necesar un calendar de trecere la euro, care trebuie să ne prindă pe picioarele noastre




Bogdan Olteanu



Cristian Grosu: 
Ieri a expirat acordul României cu Comisia Europeană şi am intrat în acea perioadă de post-monitorizare, până se rambursează 70% din datorie. Dar revine în discuţie o chestiune rămasă în coadă de peşte de mai bine de un an, acordurile cu FMI. Le facem, nu le facem? Semnalele guvernamentale au fost vagi până acum. BNR a fost întotdeauna pentru semnarea de acorduri. De ce?

Bogdan Olteanu: 
De multe ori s-a dovedit că prinde bine în reformele sectorului public din România să ai o ancoră, o listă de angajamente şi un calendar, un partener care să te ajute în urmărirea acestor angajamente şi, Fondul şi Comisia bineînţeles, mai ales după 2007, sunt partenerii prin definiţie.
Fondul este entitatea la care şi noi suntem acţionari şi are această funcţie de a sprijini, de a asigura în principal echilibrul balanţei de plăţi, dar, mai nou şi reforme structurale. Comisia are iarăşi această responsabilitate fundamentală. Este o opţiune dacă se doreşte o ancorare mai solidă a unor reforme structurale să se propună reintrarea în asemenea acorduri cu partenerii internaţionali.
Mai fac o observaţie. Lucrurile trebuie gândite la nivelul factorilor decizionali care sunt mulţi. Vorbim de executiv, preşedinte, de Parlament, Banca Naţională ca partener în aceste acorduri şi prin altă prismă.
Dacă regândim un calendar de trecere la euro, calendarul de trecere la euro presupune printre altele că în momentul intrării în mecanismul ratelor de schimb, în ERM II, trebuie să ne găsească fără acord.
Pentru că o ţară care intră în această antecameră menită să îţi arate soliditatea şi sustenabilitatea economică, trebuie să le arate singură, fără ancore. Trebuie să fii solid şi sustenabil fără să ai nevoie de sprijinul unor instituţii internaţionale. Deci atunci când s-ar concepe un asemenea acord, durata lui, calendarul lui trebuie să ţină cont de o eventuală planificare a unui nou calendar de pregătire al trecerii la euro.


Cristian Grosu: 
S-a luat în calcul acest aspect în discuţiile de la Guvern?

Bogdan Olteanu: 
Ce vă spuneam chiar la începutul discuţiei noastre, probabil trebuie restartat acest subiect al trecerii la euro, începând de la anunţarea deciziei politice şi dacă vă amintiţi, în vară, a fost un asemenea gest al preşedintelui care i-a invitat pe guvernator, pe primul-ministru la o discuţie privitoare la mecanismele de pregătire ale trecerii la euro, discuţie care a fost pozitivă din ce cunosc şi cu angajamente luate, dar care după aceea a fost oarecum suspendată de controversele legate de Codul Fiscal.
Rămâne de văzut, probabil că poate fi un moment de relansare a unei asemenea discuţii şi după această asumare politică urmează bineînţeles partea tehnică: instituirea şi funcţionarea comitetului interinstituţional, asumarea de politici, implementarea de politici şi din ele va rezulta calendarul.


Cristian Grosu: 
Şi chiar şi de legislaţie. Premierul, în două sau trei intervenţii publice din ultimul an chiar vorbea de un acord cu FMI asemănător cu maniera în care funcţionează acordul Poloniei cu FMI, o chestiune mai relaxată. La ce se referea. Care ar fi diferenţa între ce am avut până acum?

Bogdan Olteanu: 
Polonia are cu Fondul Monetar un acord destinat economiilor solide şi stabile şi sustenabile, numit flexible credit line, linie de credit flexibilă, care pune la dispoziţia unor asemenea economii în caz de nevoie resurse, doar la cerere, fără a condiţiona punerea la dispoziţie a resurselor de adoptarea unor anumite reforme, pornind de la premisa că ţările respective şi-au făcut reformele care ar fi fost necesare.
Dacă nu mă înşel eu, Polonia, Mexic aveau asemenea acorduri, deci economii aproape de statutul de economie dezvoltată, mai aproape decât noi. Rămâne de văzut şi asta trebuie discutat cu Fondul, măsura în care România se califică pentru un asemenea acord.
Pe de altă parte, reiterez ceea ce spunea ieri guvernatorul. Una din funcţiunile importante pe care un asemenea acor l-ar avea ar fi tocmai acela de ancoră a unor reforme structurale. Or, o linie de credit flexibilă prin esenţa ei nu presupune reforme.
Dacă ne gândim că un acord cu Fondul sau cu Comisia ar fi necesar pentru a sprijini derularea de reforme structurale atunci probabil trebuie un alt fel de acord. Avantajele echilibrului macro se pot risipi foarte ușor


Cristian Grosu: 
Cam asta ar fi miza principală: o agendă pentru reforme şi o presiune adecvată…

Bogdan Olteanu: 
Probabil că genul acesta de acord care dă şi pieţelor un anumit confort că ţara este pe un drum de consolidare şi de reformare e şi cel care ar duce mai curând la o menţinere a acestor costuri scăzute de finanţare de care România beneficiază astăzi şi probabil şi acest element a fost luat în calcul şi de guvern, cu siguranţă şi de noi atunci când a fost evocată posibilitatea unui nou acord.


Cristian Grosu: 
Dacă nu s-ar face un acord, credeţi că ar creşte semnificativ costurile de finanţare? Chiar și cu indicatori macro buni?

Bogdan Olteanu: 
Cred că depinde foarte mult de cum vor arăta indicatorii macroeconomici ai României, de cum va arăta proiectul de buget, de cum va arăta legislaţia adoptată în următoarele luni.
În acest moment, România se bucură de un nivel bun de încredere pe pieţe, dar, ştiţi cum e, lucrurile acestea se risipesc foarte uşor. Priviţi doar la cazul ţărilor emergente: cum arătau acum doi sau trei ani şi cum arată acum.


Cristian Grosu: 
Apropo de politica monetară, în funcţie de ce reacţionează Banca Naţională atunci când economia, când creditarea, când băncile, când infuzia de bani e necesară în economie: în funcţie de ce reacţionează BNR concret şi care sunt stimulii politicilor guvernamentale care de obicei impun modificări ale politicilor Băncii Naţionale?

Bogdan Olteanu: 
Eu ştiu că pieţele îşi doresc de multe ori să existe o funcţie de reacţie a băncilor centrale, dar băncile centrale, şi nu vorbesc aici doar de Banca Naţională a României, vorbesc şi de BCE şi de Fed, de Banca Angliei – consideră că o asemenea funcţie de reacţie ar fi nerealistă. Adică, a răspunde automat după o anumită regulă unui anumit stimul, ca să fiu mai explicit – ar fi nerealist pentru că nu poţi să prezici toate scenariile posibile şi nu poţi să fii sigur că acelaşi mecanism de reacţie va funcţiona în scenariile care vor apărea.
De aceea, toate aceste mari bănci centrale şi noi alături de ele, preferăm să avem o doză de discreţionarism care să completeze mecanismul de reacţie, funcţia de reacţie. Aplicând acest discreţionarism, potrivit mandatului legal pe care îl avem care spune asigurarea stabilităţii preţurilor şi a stabilităţii financiare şi sprijinirea politicilor economice ale statului, în măsura în care se asigură îndeplinirea obiectivului fundamental, al stabilităţii preţurilor.
De altfel, încercăm să folosim această frază aşa de lungă şi de încurcată în toate comunicatele noastre, tocmai pentru a consolida că acesta este mandatul, noi asta trebuie să facem, asta ne cere legea. Dacă legea ne va cere altceva, vom face altceva. Sigur că aici intră foarte mulţi factori, factori de natura fundamentelor interne, despre care am mai vorbit şi care nu au evoluat foarte mult în ultima vreme.
În general, factorii tranzitorii interni nu sunt luaţi în calcul şi pot să vă dau exemplul majorării TVA din 2010, când Banca Naţională a anunţat dinainte că este o măsură de natură tranzitorie care va avea efecte pe durata unui an şi că nu îşi va schimba politica monetară pe acel interval ci va încerca mai curând să menţină aşteptările inflaţioniste la nivelurile dorite printr-o menţinere a politicii monetare.


Cristian Grosu: 
Acum avem o siatuație inversată, o relaxare a fiscalităţii?

Bogdan Olteanu: 
Nu sunt total similare cele două scenarii, dar, elementul comun în cele două scenarii este caracterul tranzitoriu şi atunci un efect mai important asupra deciziilor noastre, cu siguranţă că îl au în acest caz, dincolo de fundamentele interne, mai curând evoluţiile externe: turbulenţele, riscurile de pe pieţele cu care noi avem relaţii, în special situaţia în continuare riscantă din Grecia, politicile monetare divergente din Statele Unite şi zona euro, urmărirea evoluţiilor din ţările vecine, tocmai pentru a evita fluxuri bruşte de capital încoace sau încolo – nu e un moment de decizie uşoară de politică monetară pentru că argumentele sunt mai curând contradictorii.
Există argumente pentru o politică monetară restrânsă, există argumente pentru o politică monetară mai relaxată, iar nivelul preţurilor este serios tulburat administrativ. Nu e o noţiune peiorativă cea pe care o folosesc, e o constatare de fapte. Preţurile nete de TVA, deci cele care sunt determinate de cerere şi ofertă – pentru că TVA-ul e o sumă adăugată administrativ – se află la un anumit nivel de creştere, deci inflaţia netă de TVA e la un anumit nivel care este semnificativ alterat prin această evoluţie tranzitorie.



Creditarea – relaxarea normelor de creditare, politici guvernamentale. Comoditatea băncilor versus subcapitalizarea IMM-urilor


Cristian Grosu: 
IMM-urile au nevoie de finanţare pentru a supravieţui şi încă se supravieţuieşte greu – ecourile crizei încă se mai izbesc de pereți în economia de bază. Cum poate BNR-ul prin politicile sale să stimuleze lucrurile? Mă refer la creditare, bani, sistemul circulator…

Bogdan Olteanu: 
Este evident că aici nu am fost suficient de expliciţi pentru că este evident că atunci când nu eşti bine înţeles înseamnă că nu ai fost suficient de explicit şi vreau să fiu cât se poate de lămuritor şi sunt convins că o analiză mai dezvoltată pe zona aceasta veţi vedea şi săptămâna viitoare, când va fi lansat raportul de stabilitate şi colegul meu Liviu Voinea şi direcţia de stabilitate financiară o să prezinte mai multe date pe această zonă.
Cred că au existat în ultima vreme câteva dificultăţi de înţelegere legate de o neclaritate. Există o situaţie de fapt şi există o situaţie dezirabilă şi între acestea două sunt diferenţe mari. Pentru a trece de la situaţia de fapt la situaţia dezirabilă se pot lua măsuri şi despre aceste trei lucruri vreau să vă vorbesc pe scurt.
Situaţia de fapt, care nu e numai la noi, e şi prin toate celelalte ţări şi în vremuri bune şi în vremuri rele, cel mai puţin creditabil client bancar este întreprinderea mică şi mijlocie. La noi, mai mult ca în alte ţări, decât în ţări cu istoric, a pieţelor mai vechi, întreprinderile mici şi mijlocii sunt subcapitalizate şi atunci, sigur, bonitatea lor este mai scăzută -vorbim acum de criterii strict de piaţă – decât a marilor companii şi în bună măsură şi decât a gospodăriilor. Asta e o situaţie de fapt. Aici nu facem judecăţi de valoare, nu spunem că e bine sau e rău. E situaţia pe care am prezentat-o şi eu într-o conferinţă în urmă cu câteva zile şi am văzut că a stârnit emoţii.
Poţi să nu fii de acord că e o situaţie bună, dar nu poţi să o conteşti că asta e o realitate şi asta nu e o problemă la noi, de asta şi în Marea Britanie se derulează programe de sprijin a IMM-urilor, că nu sunt finanţate de bănci în condiţii de piaţă şi aceea e o piaţă adâncă, e o piaţă matură, e o piaţă lichidă, dar apare aceiaşi diferenţă de atractivitate. Acum, care ar fi situaţia dezirabilă şi aici, revin, probabil că mai multe date o să dea domnul viceguvernator Voinea, sigur că e dorit sprijinirea IMM-urilor la finanţare pentru că ele sunt o sursă importantă de valoare adăugată, de creştere a forţei de muncă. Pentru creşterea economică pe termen lung ele sunt esenţiale. De la realitate la dorinţă se ajunge prin politici şi aici noi am mai vorbit în câteva cazuri.
Există politici care în general au fost de mai puţin succes şi politici care au fost în general mai de succes în alte ţări europene. Cea mai de succes politică acolo unde a funcţionat a fost cea a mecanismelor şi fondurilor de garantare pentru IMM-uri. Iarăşi ne întoarcem de la dorinţă la realitate. Vedem că la noi nu a fost aşa. Probabil că sunt şi cauze instituţionale. Probabil că mai este de lucrat la design-ul acestor fonduri de garantare, fie că sunt publice, fie că sunt iniţiative private.
Există şi soluţii de piaţă care fost discutate, care au fost propuse, care probabil sunt luate în considerare la nivelul celor care iau decizii aici, în special Ministerul de Finanţe e implicat, de exemplu, statul să ofere băncilor garanţii pe un bazin de credite şi într-o anumită pondere şi nu garanţii pe credit, caz în care nu mai e nevoie să faci evaluări individuale la care statul în general nu e bun şi la care apar riscuri. Nu mai e necesar să garantezi 100% fiecare credit şi poţi să garantezi un bazin la 20%, la 30%, la 40% şi atunci ai capacitatea de a garanta volum mai mare de credite. Dar, asta e o zonă care ţine de politica guvernamentală şi probabil că aici e loc de îmbunătăţiri.
Revin: Există o situaţie de fapt care este destul de proastă, chiar proastă, nu doar la noi. Există dorinţa şi nevoia de a finanţa IMM-urile. Trebuie găsite acele mijloace care să fie de succes. Nu toate mijloacele sunt de succes. Au existat în alte ţări mijloace care nu s-au dovedit de succes, de exemplu, finanţări speciale de la banca centrală către băncile comerciale pentru a da banii aceia către IMM-uri. S-a încercat în unele ţări ale Uniunii Europene şi nu sunt rezultate palpabile.


Cristian Grosu: 
Da asta nu duce şi către un soi de comoditate a băncilor? Statul concurează, practic, cu economia privată atunci când e vorba de împrumuturi. Bineînțeles că băncile preferă – și uneori trăiesc confortabil – din creditarea statului – nu-și mai bate nimeni capul cu riscurile din real

Bogdan Olteanu: 
Da, a dus de-a lungul anilor. Cred că deja randamentele pe care le oferă creditarea statului nu mai sunt atât de motivante. Statul român a devenit mai credibil decât era cu câţiva ani în urmă şi atunci sigur că şi costurile la care se împrumută sunt mult mai mici.
Apare acest diferenţial care să atragă, care să stimuleze băncile să crediteze şi în zone ceva mai riscante cum sunt IMM-urile. În măsura în care el nu e văzut ca suficient, acest diferenţial, atunci sigur că apare această politică guvernamentală. A existat, sunt ţări în care a existat această politică prin banca centrală. Nu prea a mers.
Din discuţiile nostre cu partenerii noştri din alte bănci centrale care au încercat această politică, băncile comerciale n-au creditat IMM-uri nici cu acei bani cu dobândă mai mică primiţi de la bănci centrale pentru că problema lor nu era finanţarea. Băncile au fonduri în acest moment. Fondurile sunt la costuri bune, costurile de creditare din România sunt destul de bune. Ceea ce lipseşte IMM-urilor nu este randamentul. Randamentul investiţiei poate fi bun şi pot plăti creditul înapoi. Ceea ce lipseşte IMM-urilor în general este garanţia şi de aceea ceea ce poate ajuta la creşterea creditului mai curând acoperirea zonei de garanţii decât subvenţionarea costului dobânzii.


Cristian Grosu: 
Asta aşa este, dar mă refer şi mă gândesc inclusiv la relaxarea normelor de creditare – care ține de BNR. Iar riscurile să fie asumate şi de bănci.

Bogdan Olteanu: 
Aici şi eu văd că suntem într-o perioadă de reglementare dură. Dar această reglementare să ştiţi că nu provine din fantezia sau din emoţia unui tehnocrat central care impune asemenea reglementări. Cea mai mare parte a reglementărilor bancare în spaţiul european în acest moment sunt europene. Ele sunt date în general de corpuri alese, de Parlamentul European, Comisie – care este desemnată de ţările membre şi de Parlamentul European, iar aceste corpuri alese sunt sensible la un sentiment public pe care cred că îl putem recunoaşte cu toţii, acela că publicul doreşte mai puţin risc.
În urma crizei, în urma faptului că în multe ţări europene, spre deosebire de România, bani publici mulţi au fost folosiţi pentru susţinerea sau salvarea sistemului bancar. La noi n-a fost cazul, din fericire. Publicul nu mai doreşte aşa ceva, doreşte un sistem bancar mai sigur. Un sistem bancar mai sigur cred că este un element de onestitate să o spunem, este un sistem bancar mai costisitor. Siguranţa presupune costuri mai mari. Pentru că un sistem bancar mai sigur are capitaluri mai mari, iar capitalurile costă. Un sistem bancar mai sigur are reglementări mai puternice şi reglementările costă. Acesta e sentimentul public în acest moment.


Cristian Grosu: 
Pe de altă parte şi băncile centrale au gradul lor de libertate.

Bogdan Olteanu: 
Nu foarte mare în acest moment. În acest moment, condiţiile de creditare, normele prudenţiale sunt europene, nu sunt româneşti. Noi suntem transpunători ai acestor reglementări. Nu e o încercare de pasare a răspunderii. Nu ne-am dorit să facem asta. Noi ne-am dorit să fim parte ai acestui mecanism european. Şi sentimentul european e un asemenea sentiment de respingere al riscului şi dorinţa pentru mai multă siguranţă. Dar, repet, asta vine la pachet cu costuri mai mari.


Cristian Grosu: 
Mai e vreo şansă să mai vedem creditul cu buletinul?

Bogdan Olteanu: 
Am văzut o discuţie interesantă. Sună bine asta cu creditul cu buletinul, dar nu mai e aşa în practică. Băncile au început să se folosească de facilităţile tehnologice şi au început să uşureze viaţa clienţilor nemaiobligându-i să vină cu o serie întreagă de hârtii. Şi una dintre hârtiile pe care nu ţi le mai cer, nu pentru că nu-i interesează ci pentru că o pot obţine direct este adeverinţa de venit. Băncile au făcut înţelegeri cu ANAF-ul care a devenit şi el o instituţie ceva mai informatizată şi acesta este un lucru bun şi obţin informaţii despre venitul tău, sigur, cu acordul persoanei în cauză, direct de la ANAF. Nu te mai pun să-ţi aduci adeverinţă de venit de la angajator.
E de sperat ca în scurt timp şi alte instituţii ale statului să capete asemenea capacităţi informatice încât să poată colabora cu băncile şi mă refer, de exemplu, la agenţia de cadastru, astfel încât şi acte de proprietate, de exemplu, să poată fi accesate cu acordul clientului bineînţeles în acest mod, ceea ce uşurează viaţa ta de client. Trebuie să umbli mai puţin după nenumăratele hârtii cu care trebuia să te duci la o bancă.
Nu mai vorbim însă de acel credit doar cu buletinul în sensul de credit la care nu trebuie îţi justifici veniturile din care vei plăti rambursarea creditului ci doar că nu trebuie să te mai duci cu actul de venit pentru că banca îl poate obţine direct.



Macroprudențialitatea: Supravegherea efectelor în economie ale măsurilor guvernamentale


Cristian Grosu: 
Ce aşteptări sunt de la comitetul de macroprudenţialitate? Ce influenţă va avea? Ce forţă reală va avea?

Bogdan Olteanu: 
El va avea acea forţă pe care i-o va da funcţionarea instituţiilor. E un mecanism de tip nou şi noi ca societate trebuie să ne obişnuim cu un mecanism de o natură mai sofisticată, cu faptul că există reglementări care nu presupun clasica trinitate dispoziţie – condiţie – sancţiune, ci cu reglementări de tipul soft, cu reglementări de tipul, cum le-am zis noi, aplici sau explici.
Există un organism de colaborare între entităţile cu responsabilităţi în domeniul financiar. Deci situaţia acestui comitet de stabilitate macroprudenţială, cele trei din România – Banca Naţională, ASF, Ministerul de Finanţe – se întâlnesc, analizează existenţa unei posibile crize, ameninţări la adresa stabilităţii financiare. Dacă o văd, transmit celui cu responsabilităţi directe, în cele mai multe cazuri, aici, în Europa, Banca Naţioanlă, pentru că cele mai multe ameninţări la adresa stabilităţii financiare se presupune că vor veni din partea sectorului bancar care e dominant în zona financiară a Europei, iar cel care este sesizat, fie pune în aplicare sesizarea respectivă, fie să spună nu, noi ştim mai bine care trebuie să fie răspunsul la o asemenea ameninţare şi vom reacţiona astfel, adică să explice de ce nu aplică.
O dată pe an, comitetul respectiv sintetizează activitatea sa, în principal acele observaţii, notificări şi răspunsurile la ele şi le trimite Parlamentului, adică reprezentanţei naţionale. În felul acesta, fiecare dintre cele trei entităţi participante în comitetul de stabilitate este responsabil faţă de public.


Cristian Grosu: 
Dacă atare rapoarte sau observaţii ar fi ignorate? Eu am observat nişte reacţii foarte prompte şi o sensibilitate la factorii de risc foarte mare din partea Consiliului Fiscal şi mereu au ieşit cu argumente pertinente şi au anticipat destule lucruri. Însă tot timpul au fost ignoraţi. De ce comitetul de macroprudenţialitate ar fi luat în serios atunci când, de obicei, în cazul politicilor guvernamentale sau în cazul procesului legislativ, dimensiunea politică prevalează?

Bogdan Olteanu: 
Acest comitet are o putere suplimentară faţă de Consiliul Fiscal. Consiliul Fiscal este un avertizor, un consultant. Acest comitet, însă, antrenează responsabilitatea entităţii respective faţă de organul reprezentantiv suprem al poporului român, Parlamentul României care o dată pe an primeşte situaţia cu ce a făcut fiecare dintre cele trei entităţi în situaţii de criză. Şi aici avem trei ipoteze. Dacă ţi-ai făcut treaba bine sigur că Parlamentul va lua act de acest lucru şi te va binecuvânta. Dacă una dintre entităţi a greşit, Parlamentul are posibilitatea de reacţie care e de două naturi. 
În cazul Guvernului, care se află sub directul control al Parlamentului, Parlamentul are instrumentele politice de reacţie: moţiune, moţiune de cenzură şi aşa mai departe.
În cazul celor două entităţi independente care supraveghează sistemul financiar, Parlamentul va observa faptul că nu ne-am făcut treaba, dacă e cazul, şi va avea mare grijă să nu mai fim numiţi. Acesta este mecanismul de reacţie în situaţia noastră şi, bineînţeles, dincolo de această răspundere directă, există răspunderea faţă de public. Trebuie să începem să trăim într-o societate în care răspundem faţă de public. Ştiu că poate părea încă departe, dar evoluăm în colo.
În acest moment, în absenţa acestui comitet, una din măsurile de acest gen rămâne fără un instrument de monitorizare. Deci publicul poate să oberve sau să nu observe. E un filtru şi o riglă cu care măsori consecinteţele. Odată e acest comitet instituit şi pornind de la ipoteza în care eu nu mi-aş dori să cred, în care Parlamentul nu şi-ar face datoria, rămâne românilor să observe că niciuna din cele trei entităţi nu şi-a făcut datoria de a reacţiona şi atunci rămâne instrumentul democratic. Dar, încă o dată, cred în instrumente noi de control care nu sunt instrumente bazate pe sancţiuni directe, ci pe responsabilitatea publică.



Legislație necesară


Cristian Grosu: 
Cum ar trebui să arate acel sistem de reglementare? Mai trebuie să fie adoptate sau ce anume trebuie să fie modificat în legislaţia noastră pentru alinierea la reglementările bancare din UE?

Bogdan Olteanu: 
Aici procesul e un proces continuu. Nu s-au terminat reglementările din Uniunea Europeană. Există o serie întreagă de legi care ţin de intrarea noastră în sistemul bancar european prin pregătirea aderării la Uniunea Bancară şi la mecanismele acesteia şi câteva dintre aceste legi sunt în Parlament chiar acum.
Una dintre ele e chiar cea privitoare la crearea acestui comitet de supraveghere macroprudenţială. Există o lege privind transpunerea unei directive europene referitoare la restructurarea şi rezoluţia bancară, deci modul în care autoritatea publică, Banca Naţională intervine în situaţia în care o bancă de importanţă sistemică se află în dificultăţi şi modul în care se previne în cele mai multe cazuri posibile folosirea de bani publici într-o asemenea situaţie şi există mecanisme prin care să se folosească mai curând bani ai sistemului financiar şi nu bani publici pentru aşa ceva şi să se protejeze depozitele garantate, acesta fiind obiectivul principal. Această lege este iar în dezbaterea Parlamentului şi probabil, ne aşteptăm să fie adoptată în următoarele săptămâni. Există legislaţie pentru consolidarea Fondului de Rezoluţie Bancară, acel fond finanţat de către bănci din care să se poată sprijini restructurarea unei bănci importante aflate în dificultate sau salvarea depozitelor publice.
Există de asemenea, vor veni în continuare legi care să ducă mai departe această construcţie europeană în domeniul uniunii bancare, mecanismul de supraveghere, mecanismul unic de rezoluţie, schemă comună de garantare a depozitelor. România şi-a manifestat intenţia de a adera la Uniunea Bancară chiar înainte de a deveni membru al blocului euro.
Pe lângă asta sunt numeroase legi de implementat printre care legea prin care ultimele reglementări prudenţiale europene, a patra generaţie a cerinţelor prudenţiale în domeniul bancar care transpun ultimele înţelegeri ale board-ului de stabilitate bancară de la bază – ele sunt în curs de implementare pentru că au fost adoptate şi se implementează în timp şi vor veni în continuare noi reglementări pentru că suntem într-o abordare mai curând strânsă a zonei bancare. Pe de altă parte, cele mai multe reglementări în domeniul protecţiei consumatorului care nu ţin neaparat de Banca Naţională, dar ţin de sectorul financiar, au fost adoptate, sunt în curs de implementare cu hopurile de rigoare. Probabil că în scurt timp vom finaliza acest gogoloi al cazurilor de clauze abuzive pentru că ele se găsesc undeva în istoria contractelor bancare, mult mai puţin sau aproape deloc în prezent şi odată ce trecem de ele o să aşezăm pe un palier mai echilibrat relaţiile bănci-clienţi, ceea ce e un lucru de dorit.
Cam asta e harta legislativă în domeniu, dar, în continuare vor apărea reglementări la nivel european şi în continuare le vom discuta şi la noi.



BNR: când tace, când vorbește. De ce a reacționat BNR atât de târziu la predeverile inițiale ale Codului Fiscal


Cristian Grosu: 
Banca Naţională a ieşit recent şi şi-a spus punctul de vedere cu privire la consecinţele pe care Codul Fiscal, le-ar fi avut asupra stabilităţii macroeconomice. Pe de altă parte, tocmai discutam despre mandatul şi fişa postului băncii centrale. De ce tace şi când iese Banca Naţională atunci când se întâmplă ceva, fie pe piaţa financiară, fie în economie, fie în politicile bugetare? Care e chestia care declanşează ieşirea sau tăcerea?

Bogdan Olteanu: 
Cum încercăm să procedăm de fiecare dată, ieşim atunci când par a fi periclitate ţintele noastre stabilite prin mandatul legal: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. Chiar dacă ne mănâncă limba, ne păstrăm pentru noi, de regulă, părerile referitoare la celelalte politici publice care ţin de cei aleşi şi nu de noi. Poate avem păreri despre cum ar fi mai uşor de dezvoltat România prin politici fiscale sau bugetare, dar nu e treaba noastră. Asta putem să discutăm la întâniri private şi aşa mai departe.
Atitudinea noastră publică este legată de elemente care ţin de mandatul băncii centrale: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. Chiar ca să vă citez o personalitate a lumii bancare, pe guvernatorul Băncii Poloniei care făcea în urmă cu câteva zile o analiză a sistemului financiar-bancar din regiune şi estimarea lui era că o bună bucată de vreme de acum încolo, mai mult vom fi implicaţi în chestiuni de stabilitate financiară decât de stabilitate a preţurilor pentru că ameninţările vor fi mai curând în această zonă a stabilităţii financiare decât în zona unei inflaţii importante.


Cristian Grosu: 
Ieşirea Băncii Naţionale şi afirmarea foarte răspicată a punctului de vedere a împărţit lumea în două tabere: unii spuneau n-are nicio treabă BNR-ul să-şi vadă de-ale lui. Pe de altă parte, adepţii prudenţei în elaborarea Codului Fiscal şi consecinţelor pe buget spuneau invers: unde a fost BNR-ul când a ieşit Consiliul Fiscal astă-primăvară şi a atras atenţia şi atunci Banca Naţională tăcea şi acum au trecut prin Parlament acele măsuri şi ce ar mai fi de făcut?

Bogdan Olteanu: 
În primul rând noi nu avem nimic împotrivă să lăsăm economia să meargă. Noi avem unele reticenţe la anumite acţiuni publici prea drastrice pentru că ele sunt de natură mai curând să distorsioneze economia decât să o sprijine.
Printre altele, ceea ce credem că e un factor esenţial pentru sprijinirea bunei funcţionări a economiei, un bun public în beneficiul economiei, este stabilitatea financiară. De asta intervenim pentru a susţine menţinerea stabilităţii financiare pentru că noi o considerăm o premisă esenţială a unei funcţionări a economiei. Aici discuţia e absolut contrafactuală şi un pic… Ştim că se discută, dar faptul că un lucru se discută nu înseamnă că e neaparat adevărat. Şi dacă o să facem un mic efort să ne amintim de procesul legislativ din primăvară o să observăm că una s-a trimis Senatului, cu totul alta s-a adoptat în Senat şi vă amintiţi că spre Senat s-a trimis un proiect extrem de îndrăzneţ.
În Senat au fost tăiate toate vârfurile şi a plecat spre Camera Deputaţilor un proiect mult mai echilibrat pe care Banca Naţională n-a considerat că e cazul să intervină pentru că nu era de natură să ameninţe stabilitatea financiară. Era discutabil şi oricând putea fi discutabil din punct de vedere al politicilor publice, dar asta nu e treaba noastră, ci treaba aleşilor. În comisia de buget-finanţe, după câteva zile de discuţii benigne, dintr-o dată, în 48 de ore de deplasări de diverse naturi cu diverse avioane, lucrurile s-au schimbat brusc şi lucruri care nu existau au apărut, lucruri care existau au dispărut şi totul a fost votat. Ulterior acestui moment, văzând noile propuneri, Banca Naţională a reacţionat.
Acum, nu vreau nici eu să le ţin o lecţie de procedură parlamentară celor care spun că am reacţionat prea târziu. Procedura parlamentară nu e finalizată după o primă discuţie în Parlament. Că de asta există dreptul preşedintelui de a cere reexaminare. Eşti în plină procedură parlamentară şi ulterior cererii preşedintelui de reexaminare, continui să fii în procedură parlamentară, deci proiectul e supus dezbaterii publice.
Dar, ieşim din această discuţie pentru că fiecare poate are specializările lui de nişă pe care îi place să se afirme. Da, am intervenit în momentul în care am văzut că ceea ce propune devine riscant pentru macrostabilitate.


final





















Batalion de mars (12)

Sven Hassel








Localnicii au pierdut şi bruma de lucruri pe care au avut-o. Din toată agoniseala lor n-a mai rămas nimic, nimic în afară de cioburi, ţăndări, bucăţele arse, scorojite, strivite. În mijlocul unei grămezi de aşchii, cândva, poate, un pat, o masă, un dulap, stă o bătrânică, adusă de spate, cu părul despletit şi cu arsuri pe braţe şi pe picioare. Nu mai are decât un singur pantof şi, împietrită, fixează uriaşul tanc şi interminabila ţeavă a tunului. În drum, trei civili morţi. Unuia dintre ei, un bătrân, careva milos i-a încrucişat mâinile pe piept. Proiectate de suflul unei explozii, între crengile unui copac, spânzură două cadavre, al unui copil şi-al unui infanterist german. Din ambele picură sânge, roşu, fierbinte, proaspăt.
Fără să ştim bine de ce, oprim în capătul străzii, acolo unde e o mică piaţetă, cu o veche fântână în mijloc. Un infanterist german urinează în ea. Cureluşa căştii îi atârnă sub bărbie, puşca îl stânjeneşte, pesemne, s-a ţinut vreme îndelungată pentru că nu mai termină. Îl privim în tăcere de parcă ar săvârşi cine ştie ce ciudăţenie. În fond, de ce să spurci o apă bună de băut? Întrebat, cu siguranţă n-ar şti ce să răspundă. Uite, aşa... Când termină, scoate un oftat de uşurare. E un bărbat trecut de patruzeci de ani, un simplu soldat fără decoraţii, are prinsă de manta doar medalia „Campania din est", cea pe care o au mii şi mii de alţii ca el.
De partea cealaltă a fântânii, un copil se joacă în nisip. Soldatul se apleacă, îl ajută pe copil să-şi umple cu lopăţica găletuşa, apoi se îndreaptă de şale, îşi potriveşte mai bine puşca pe umăr, aprinde o ţigare, ne face un semn cu mâna şi traversează, fără grabă, piaţeta. Se întoarce însă din drum şi-i aruncă ţâncului ceva pe care acesta îl vâră, lacom, în gură. Trăgând cu nesaţ din ţigare, soldatul dă să plece, dar în acelaşi moment îl vedem că se frânge de mijloc şi cade, zvârlind spasmodic din picioare. Din gură ţâşneşte un val de sânge. La doi paşi de el zace copilul.
Nimeni dintre noi n-a auzit venind mina de mortier. Explodând, n-a făcut mai deloc praf, cel mult, atât cât se adună pe o aripă de înger... Câteva găini, ivite ca prin minune, s-au strâns pe locul exploziei şi se ciondănesc acum pentru o râmă scoasă la iveală din pământ.
Infanteria se regrupează, atacul continuă. Pornesc în salturi scurte sub focul încrucişat al tancurilor.
Siluete în uniforme kaki se agită printre case şi grădini, izgonite de prin adăposturile lor de grenadierii noştri.
 — Ivane-e-e! răcneşte Porta, scoţându-şi capul prin oblon. Speli putina, ai? Las' că ne revedem la Moscova! Câteva gloanţe se turtesc de blindaj, chiar lângă capul lui. Mitocanilor! zbiară el, trăgându-se precipitat îndărăt.
Artileria rusă intră în acţiune. Infanteria noastră încearcă să se adăpostească, dar fără prea mare succes. Schije incandescente scurmă în cărnuri, de pretutindeni răsună strigăte şi vaiete.
Nu-mi dezlipesc ochiul de luneta de ochire. Ceea ce văd e un veritabil film. Un film de groază. Ventilatorul hârâie îngrozitor, măcinându-ne nervii. Heide dă cu pumnul în carcasa lui, dar hârâitul devine şi mai strident. Turbat de-a binelea, Heide bagă coada de lemn a unei grenade între pale, care, fireşte, se rup. Bravo ţie, Heide!
 — PAK inamic la ora 9! Înălţător..., comandă Bătrânul.
Turela se roteşte, servomotoarele bâzâie, ţeava tunului se îndreaptă ameninţătoare spre o fermă, acolo unde nişte jeep-uri, ce par mai curând jucării, trag scundele tunuri anticar. Duşmanii noştri cei mai feroce. Trei sau patru Tiger-uri îşi concentrează focul asupra lor. Din tufele după care se amplasaseră ţâşnesc flăcări. Duelul nu durează decât câteva minute, după care blindatele se năpustesc, strivind totul sub şenile. Servanţii, cei care au scăpat, o iau la goană, dar sunt seceraţi de mitraliere.
Tancul locotenentului Ohlsen primeşte patru proiectile în plin, încărcătorul, sergentul Keiler, moare în flăcări, agăţat de oblonul turelei. Alte patru Tiger-uri explodează. Nu scapă nimeni. Focul artileriştilor ruşi e nimicitor. Din compania întâi scapă doar şase maşini, compania a patra e distrusă în totalitate.
Terorizaţi, o luăm din loc.
 — Laşilor! ne strigă un locotenent infanterist înainte de a muri, ciuruit de gloanţele inamicului.
Ne oprim la câţiva kilometri. Comandantul diviziei, general-locotenent Keller, face o rapidă trecere în revistă, în picioare într-o maşină decapotată. Câteva ordine şi, dintr-o trupă în debandadă, redevenim o unitate combatantă. Din spate sosesc alte forma - ţiuni blindate. Motoarele uruie, tancurile se pun în mişcare.
Pământul se zguduie sub canonadă, în interior gazele ne sufocă. Heide, tocmai el care stricase ventilatorul, e primul care nu rezistă. O clipă se rezemă de culata tunului, apoi căzu, leşinat.
 — Pipiţă, nu soldat! mârâie Micuţul şi-l îmbrânceşte, luându-i locul. Acum, zice el adresându-mi-se, punct ochit, punct lovit, panimaieşi?
În stânga, de după plopii care mărginesc şoseaua, apare o lungă coloană de monştri cenuşii.
Strig în laringofon: „T-34!" şi simt cum pe şira spinării se prelinge o sudoare rece.
 — Ce seară delicioasă, comentează, sarcastic, Porta. Ce-ar fi dacă ne-am întoarce acăsică?
 — O mie două sute de metri, anunţă Bătrânul. L-ai prins în lunetă? Dacă ratezi ne-am ars!
Abia dacă respir... Pe scala de distanţă cifrele se succed. Săgeata centrală întâlneşte firul vertical. În centru, blindatul inamic, perfect clar. Apăs pe declanşator aproape maşinal.
Din ţeavă ţâşneşte o flacără lungă, tunul lunecă şi revine pe leagănul lui, culata înghite un nou proiectil.
 — În plin! urlă Porta, plesnindu-se peste coapse. Formidabil! N-a scăpat unul!
Altul la rând! Coloana s-a oprit. Surprinşi, tanchiştii sovietici nu şi-au dat seama de unde a venit lovitura. Tunurile lor se rotesc în direcţie opusă nouă, căutând să dibăcească bateria anticar ascunsă, probabil, pe undeva.
În ocularul lunetei de ochire, din nou dansul cifrelor şi al săgeţilor. Aceiaşi 1 200 de metri.
 — Foc! comandă Bătrânul, muşcându-şi buzele.
Perforantul pleacă vuind. Tancul inamic se ridică din faţă ca un cal care cabrează, ţâşnesc flăcări, bucăţi de oţel se învârtejesc pe deasupra plopilor. O uriaşă ciupercă neagră pluteşte pentru o clipă în văzduh, apoi totul recade precum apa unei fântâni arteziene căreia i-a fost, brusc, închisă vana.
Tancurile inamice sar în aer, unul după altul. Pe locul lor, un şir de cratere fumegânde. Aproape nimeni n-a izbutit să scape. Echipajele au pierit în flăcări.
 — Nu mai sunt artificii! anunţă Micuţul. Kaput!
 — Vrei să spui că nu mai avem muniţii? face, mirat, Bătrânul.
 — Nici o bobiţă. Şi Micuţul se instalează pe jos, lângă Heide, care-şi revine în simţiri. Bâlciul s-a isprăvit, băieţică! Acum ne-ar trebui o cârciu­mioară şi un pahar ţeapăn de trăscău!
Bătrânul cere prin radio muniţie, sosesc două tancuri de aprovizionare şi, la adăpostul unui pâlc de copaci, transbordăm în grabă lungile proiectile de tun. Apoi, zorim din nou spre locurile unde se moare.
Trecem printre ruine, printre copaci mutilaţi şi dăm, în sfârşit, de câm­pie. Doamne, ce spectacol! Pe o fâşie destul de îngustă de teren, 200 de Tiger-uri se deplasează în formaţie strânsă. Impresia de forţă e colosală! Pesemne, toate tancurile grele ale diviziei au fost concentrate pentru a fi strânse în acest gigantic pumn de oţel.
Din turela unui tanc aparţinând Diviziei SS „Das Reich", unitate considerată ca fiind cea mai arogantă din toată armata germană, un lungan de SS-ist scuipă dispreţuitor văzându-ne trecând. Porta îşi scoate capul prin oblon, îi dă cu tifla şi găliganul e cât pe-aici să cadă din turelă văzând jobenul cel galben.
 — Ia-n te uită ce societate aleasă! Mare recepţie, mare! S-au adunat toate cotarlele lui Heinrich! Bidonul cu vodcă trece din mâna lui în laba Micuţului. Trage o duşcă, măi bese-n cizmă şi fă ceva pe nasul lor! Când halimaua asta se va isprăvi, îţi găsesc una grasă şi ţâţoasă de-ai să te pierzi în ea...
Micuţul însă nu mai apucă să zică ceva pentru că dintr-o văioagă ţâşneşte un tanc ina- mic, pesemne rătăcit. Aidoma unei găini bezmetice care a nimerit pe autostradă într-o zi de duminică, tancul încearcă s-o şteargă, făcând un slalom disperat. Turela lui Barcelona se roteşte rapid, o scurtă detunătură şi din blindatul inamic izbucnesc flă - cări. Suferinţa neroadei găini a fost de scurtă durată! Escaladăm malul abrupt al unei râpe. Cei şase metri de ţeavă ai tunului împung cerul ca un deget acuzator. Ajuns pe creastă, vehiculul oscilează, se stabilizează şi iată-ne dominând orizontul. Ordinul e să înaintăm spre sud-est, în direcţia localităţii Sinegorsk unde o Kampfgruppe39 a fost încercuită. Cleştele inamic trebuie sfărâmat pentru ca ai noştri să poată scăpa din ceaunul în care fierb. Prindem în căşti apelurile lor radio, situaţia pare într-adevăr disperată.
Divizia mixtă de tancuri porneşte impetuos. Orice obstacol e spulberat. În spatele nostru şi pe flancuri aleargă grenadierii. Moralul e excelent. Prizonieri nu se iau. Oricine, fie că ridică mâinile, fie că nu, e curăţat pe loc.
 — Ce lucru ciudat, filozofează Porta. Cu cât un soldat e mai curajos, cu atât e mai porc.
 — Ba p-a mă-tii! sare Micuţul. Eu sunt foarte curajos, nu mă tem de nimic, da' nu-s porc!
Porta rânjeşte, dar nu suflă o vorbă. Pe neaşteptate, rafale de mitralieră bat darabana pe flancurile noastre blindate, grenadierii se refugiază punând între ei şi gloanţe masa noastră de oţel, iar noi expediem câteva proiectile explozive în tufişurile de unde pornise focul. Mitraliera amuţeşte.
Încercuirea inamică e străpunsă şi-ntr-o pădurice de pini dăm peste primele elemente din Kampfgruppe. Ce primire! Ce delir! Sunt beţi de fericire! Porta însă, scuipă scârbit.
 — De astă-dată chiar că-mi vine să borăsc. Aţi văzut pe cine am salvat?
 — SS-işti! geme Micuţul.
Un Unterscharführer40 lung de doi metri se apropie de noi şi-i întinse, râzând, mâna lui Porta, care-şi scosese jumătate din deşirata-i făptură prin oblonul frontal.
 — Mulţumesc, camarade, că ne-aţi scos din belea.
Porta întoarse capul ca şi cum n-ar fi văzut, n-ar fi auzit nimic
 — Am spus mulţumesc, camarade, că aţi venit, repetă SS-istul, punând mâna pe braţul lui Porta.
Acesta expedie un scuipat peste capul „camaradului" şi-şi scutură mâneca.
 — Dacă ştiam cu cine avem de-a face, nu mai veneam, panimaieşi? Şi acum întinde-o că n-am chef să-ţi, văd mutra! Şi Porta îl împinse cu ţeava pistolului-mitralieră, după care şterse grijuliu cu o cârpă ţeava armei.
 — Miroase a căcat pe aici! comentă cu glas tare Micuţul.
Unterscharführer-ul se făcu precum sfecla şi se răsuci pe călcâie.
 — O să iasă cu tămbălău, prezise Bătrânul văzând un Obersturmführer41 venind spre noi cu paşi repezi şi energici şi oprindu-se drept în faţa lui Porta.
 — Bonjour! îl salută acesta, scoţându-şi jobenul.
 — Eşti cumva idiot? răcni Obersturmführer-ul.
 — Nu dom' locotenent. Da' dumneavoastră?
 — Cum îndrăzneşti! Răspunde la întrebare!
 — Dom' locotenent m-a întrebat dacă sunt idiot şi am răspuns reglementar: „Nu, dom' locotenent", făcu Porta, blând ca un mieluşel.
 — N-o fă pe tâmpitul, caporal! Ai avut obrăznicia să mă întrebi dacă nu-s idiot! Şi nici locotenent nu sunt, cretinule, ci Oberstrurmführer, bagă la cap!
 — Am înţeles, dom' locotenent, fiindcă, ştiţi, la noi în unitate când ai aşa ceva la petliţe — şi Porta arătă cu ţeava pistolului-mitralieră gulerul ofiţerului — se cheamă că eşti locotenent.
 — Ajunge! Te trimit direct la Tribunalul militar şi-o să văd când ajungi în faţa plu - tonului de execuţie dacă-ţi mai arde s-o faci pe deşteptul, câine de scroafă ce eşti!
 — Ce-i aia câine de scroafă? îl întrebă Porta pe Micuţul care-şi scosese capul prin celălalt oblon.
 — Adică e ceva gigea la SS-işti, răspunse gorila.
 — La ştreang cu voi! răcni ofiţerul, complet scos din minţi. Drojdia armatei îndrăz - neşte să insulte SS-ul!
 — Audienţa s-a terminat, rânji Porta şi dispăru în interiorul tancului, ca un muţuna - che pe arc, trăgând oblonul după el.
În acelaşi moment, radioul transmise un ordin:
 — Regruparea pe şosea. Retragere!
N-am apucat să ajungem prea departe, când întreaga şosea se prefăcu într-un vulcan în plină erupţie, o escadrilă de IL-2 ataca sectorul cu bombe şi tunurile de bord. Ne-am năpustit la adăpostul copacilor, în timp ce bombardierele sovietice pustiau totul. Au dispărut spre est, lăsând în urma lor un adevărat dezastru. Pretutindeni, morţi şi răniţi. Mai grav era însă faptul că ruşii se pregăteau de atac, prin binoclu puteau fi văzute coloane nesfârşite de infanterie înaintând de-a curmezişul câmpiei.
Chiorul, care comanda gruparea blindată, a cercetat rapid harta, apoi a aţintit asupra locotenentului Gaun, aghiotantul său, privirea unicului ochi.
 — O ştergem, Willi. Repede, repede! Grenadierii să urce pe tancuri, cât mai mulţi. Rânji şi scuipă în direcţia ruşilor. Ivan vrea să ne prindă în cleşte, asta se vede cu ochiul liber, dar nici noi nu suntem veniţi cu pluta! Trase încă un scuipat. Aşadar, Willi, să-şi scoată toată lumea deştele din gaura curului şi fiecare companie să se descurce cum poate.
 — Dar răniţii?
Chiorul mai aruncă o privire înspre câmpia de unde veneau ruşii, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre SPW-ul care-i slujea drept post de comandă. Se căţără înăuntru şi zise:
 — Cine nu poate să meargă să fie abandonat.
 — Domnule comandant, protestă tinerelul aghiotant, dar nu putem părăsi răniţii. Vor fi lichidaţi cu toţii cu un glonţ în ceafă!
 — Zvântă-ţi lacrimile, Willi. Facem numai ce putem face. Apoi se aplecă spre con - ductor şi ordonă scurt: Dă-i drumul, Bernard, direcţia Lugansk. Şi apasă bine pe acceleraţie, că aici se-mpute treaba!
Aghiotantul urmări o clipă cu privirea blindatul care se îndepărta, după care se uită în jurul său. Pretutindeni, răniţi, izolaţi sau în grup, cei mai mulţi abia pansaţi. Sărmanii de ei, încă mai credeau că vor fi îmbarcaţi şi transportaţi la spital. Unul chiar îi spunea camaradului său:
 — Pentru mine s-a terminat cu războiul. Un picior mi s-a dus, dar zău că face! Trăiască spitalul!
 — Da, gemu un altul. Infirmiere, paturi, zaci şi nu mai tremuri de frică, mănânci zilnic...
Aghiotantul grăbi pasul. Văzduhul vibra de duduitul motoarelor. Vehiculele demarau, cu ciorchini de infanterişti pe ele, peste tot pe unde oamenii găsiseră ceva de care să se agaţe. Atunci, răniţii pricepură că sunt lăsaţi de izbelişte şi un imens strigăt de groază şi durere porni din pădure.
 — Camarazi, nu ne părăsiţi! Camarazi, luaţi-ne cu voi!
Sprijinindu-se unii de alţii, folosind puştile drept cârje, mulţi dădură năvală spre tancurile care se pregăteau să demareze, unii încercară să se, prindă de cârligele de remorcare, dar, târâţi pe pământ, renunţară curând. Trei SS-işti săriră înaintea vehiculelor, încercând să le oprească. Au fost striviţi. Nu mai exista loc pentru milă. Aşa este războiul!
 — Luaţi-ne! Camarazi, ajutor!
Ce ajutor să le dăm? Fiecare tanc e un muşuroi de oameni. Cei care încearcă să se mai suie sunt respinşi cu patul puştii. Praful stârnit de şenile pluteşte peste scene de coşmar. Ultimul adio sutelor de răniţi. Recunoştinţa patriei. Heil Hitler, care ne-a făcut ceea ce suntem!
Începe o cursă contra cronometru. Ştim precis că paralel cu noi, tancuri sovietice gonesc ca să ne taie retragerea.
Relativa noastră securitate încetează brutal, comete cu lungi cozi de flăcări se abat asupra coloanei. Katiuşele! Deasupra noastră e un soi de boltă de foc. Să fie acesta sfârşitul? Pentru mulţi, sigur că da. Trebuie să fi trecut măcar o dată prin acest iad ca să ştii ce înseamnă un atac al teribilelor lansatoare de rachete sovietice. Dar, odată depăşit primul şoc, o luăm din loc cu toată viteza. Anii de front ne-au călit, ne-au ascuţit reflexele, ne-au robotizat mişcările.
Coloana se reface, dar nu trece mult timp şi alarma e dată.
Jabos! strigă careva şi toţi cei de pe tancuri sar şi-o iau la fugă, căutându-şi adăpost.
Jabos!
Ţâşnind din nori, se năpustesc vijelios asupra noastră. Pe aripi şi ampenaj strălucesc mari stele roşii. Bătrânul trage după sine oblonul turelei şi îl blochează. Aproape în aceeaşi secundă, cele 62 de tone ale Tiger-ului nostru sunt ridicate de la pământ ca de mâna unui titan.
O bombă a explodat chiar lângă noi. Cioburi de sticlă provenită de la aparatele de ochire şi periscoape ne împroşcă obrajii. Smulşi de pe locurile noastre, ne pomenim cu tot soiul de obiecte în cap, cablurile electrice se încolăcesc aidoma unor şerpi, tunul a fost smuls şi Bătrânul a rămas cu picioarele întregi numai datorită uluitoarei sale agilităţi. Gloanţele arma­mentului de bord, e drept, inofensive, răpăie pe blindaj, pământ, bucăţi de metal, trupuri omeneşti zboară în toate părţile şi se învârtejesc prin văzduh.
Cu motoarele urlând, Jabos-urile revin, de această dată din spate. Grenadierii, pe care-i aveam ca pasageri, s-au volatilizat care încotro. În interiorul tancului, vaporii de acid proveniţi din acumulatoare, probabil sparte, amestecate cu gazele de eşapa - ment, ne ard ochii şi gâtlejurile. Ne vine să urlăm, să urlăm, să ne izbim cu capetele de oţelul pereţilor, să deschidem toate obloanele acestui coşciug, să plonjăm în oceanul de schije şi explozii, orice numai să nu murim asfixiaţi.
Totul se termină la fel de brusc cum începuse. Avioanele dispar. Nici unul dintre noi n-ar fi fost capabil să spună dacă îngrozitoarea frică pe care o trăiserăm durase secunde, minute, ceasuri... Mâinile tremură, nervii stau să plesnească, gurile-s ca de iască. E oare cu putinţă să mai fim în viaţă?
Multă vreme nimeni nu scoate o vorbă. Peste infernul de afară şi peste cel dinăuntru se lasă o incredibilă tăcere. Inimile pompează, febrile, sânge în artere, sângele curge dintr-o rană larg-căscată pe care o are Porta pe faţă, din mâna sfârtecată a Micuţului... Nici unul nu schiţează măcar gestul de a-l şterge. Împietriţi, stau şi privesc în gol cu ochi care nu văd.
Cu mâinile, cu umerii, cu capul, împingem obloanele şi ne rostogolim afară. Cu înghiţituri hulpave, tragem în plămâni un aer ce ni se pare nemai­pomenit de proaspăt şi, sleiţi, ne rezemăm de blindaj.
Clătinându-se ca un om beat, vine spre noi Barcelona Blom, urmat de echipajul său. Locotenentul Ohlsen, singurul supravieţuitor al tancului său, e rănit la gât. Bătrânul îl pansează îndemânatic, unul după altul, apar cei care au avut norocul să scape.
Tiger-ul nostru e o epavă: patinele şenilelor au sărit în câteva locuri, galeţii au fost smulşi, blindajul e scrijelit, din rezervorul găurit se scurge carburantul, tunul arată ca un tirbuşon.
Porta scutură, neputincios, din cap.
 — Niciodată nu mai iese tanc din ăsta...


va urma





















Când lupii netrebnici se-nfruptă din noi

Georgeta Resteman








Culeg de pe fruntea umbrită de nouri
Broboane de griji, ostenite şi reci,
Miresme de suflet în scâncet de doruri
Călcând peste timp, rătăcind pe poteci



Prin jarul de clipe ce mistuie-n ruguri
Timp nemilos într-o lume nebună
Trec iele zălude şi cete de fluturi
Zvârlind cu speranţe în raze de lună.



Pe tâmple adastă un tremur zănatic
Plumb ce apasă pe slova-mi târzie
Şi-n liniştea spartă de-un ţipăt sălbatic
Se-aude cum plânge un mugur în vie.



În zbuciumul crâncen, luptând cu nevoi
Ţi-e silă de tot ce-i în juru-ţi nedrept
Când lupii netrebnici se-nfruptă din noi
Şi colţii-şi înfig şi-n căldura din piept

Rămâi consternat aşteptând vremuri noi.




























Comunismul se aplică din nou

Andrei MANOLESCU



Oameni care vin în Capitală de la ora 3 dimineața și se așază la cozi în fața magazinelor alimentare, în așteptarea unui anunțat camion cu produse alimentare, nu contează ce; magazine cu rafturi goale; întreruperi frecvente ale apei și curentului electric; bani mulți care nu mai folosesc la nimic; străini priviți ca niște extratereștri potențial salvatori; prețuri pe care turiștii străini le percep ca fiind extrem de mici; piață neagră omniprezentă, contrabandă cu tot felul de produse străine; corupție la toate nivelurile; diferențe uluitoare între cursul de schimb valutar oficial (imposibil) și cel real, la negru. Evident, recunoaștem în bună măsură situația.

Presa internațională relatează acum toate astea. Chiar înainte ca asemenea știri să umple paginile ziarelor și ecranele televiziunilor lumii libere, un prieten care a vizitat Venezuela mi-a povestit cum stau lucrurile. Țara are o climă absolut extraordinară și ar putea fi un paradis nu doar pentru turiști, ci și pentru propriii locuitori. De altfel, în anii ’60-’70, era cea mai prosperă țară din America de Sud, grație rezervelor imense de petrol. Astăzi, la hotelurile de cinci stele din împrejurimile Caracas-ului, turiștii străini în căutare de vacanțe ieftine, soare, mare și peisaje mirifice sînt bine tratați, percepuți ca un fel de rezervoare cu bani. Cazarea, restaurantele și barurile sînt extrem de ieftine, chiar și pentru un român. O cameră la cel mai scump hotel poate fi circa 8 euro pe noapte, iar o bere la cel mai luxos local, plătită în bolivari, nu ajunge nici măcar la 50 de bani de-ai noștri. Bineînțeles, pentru localnici prețurile astea sînt mari. Dar, oarecum similar cu ce se întîmpla pe la noi în anii ’80, chiar și la hotelurile de lux, turiștii se confruntă cu un program strict de apă caldă și chiar rece, iar curentul se întrerupe cînd le e lumea mai dragă. 




Magazine alimentare luate cu asalt


Deși e una din cele mai mari producătoare de petrol din lume, cum spuneam, Venezuela nu mai are energie. Spre deosebire de ce se întîmpla la noi însă, criminalitatea depășește orice închipuire (Caracas-ul e pe primul loc între capitalele lumii la acest capitol), iar după lăsarea întunericului, adică după ora 18, nici un străin nu mai îndrăznește să părăsească hotelul. De asemenea, turiștii sînt instruiți să nu poarte nimic scump și nimic cu însemnele vreunei firme cunoscute, să nu umble cu bani la ei. Să schimbe valută în siguranță e aproape imposibil.

Tot spre deosebire de ce se întîmpla la noi în anii ’80, în Venezuela socialistă de astăzi, odată cu înrăutățirea crizei, cauzată de scăderea prețului petrolului pe piața mondială, au apărut unele accente de un absurd specific sud-american. Potrivit Bloomberg, guvernul e obligat de rata inflației tot mai mari (FMI estimează că anul acesta va depăși 700%) să scoată pe piață tot mai mulți bani, dar are mari probleme în a onora plata comenzilor de tipărire a acestora în străinătate. Nu mai reușește, adică, nici să achite tipărirea bancnotelor. 

Primarul unui sector din Caracas a declarat că oamenii prind pe stradă porumbei, cîini și pisici pentru a i mînca. Alții se hrănesc cu iarbă sau caută hrană prin gunoaie. A circulat și o știre despre cîțiva soldați care, de foame, au furat niște capre. Cu alte cuvinte, nici armata pe care se bazează președintele Maduro nu mai are ce mînca. Situația te duce cu gîndul la romanele lui Llosa.

Venezuela a fost, de bine, de rău, o țară capitalistă pînă în 1999, an în care la putere a venit marxistul populist Hugo Chávez, care a reușit să-și impună ideologia. A naționalizat industria petrolieră, în care a angajat, apoi, zeci de mii de incompetenți, a atras votanții cu vechea iluzie a subvenționării de către stat a serviciilor și produselor de primă necesitate, a anihilat opoziția și a început să dea vina pe Statele Unite pentru tot ce mergea prost. 

A făcut, adică, tot ceea ce face orice comunist care se respectă. După moartea sa, în 2013, Nicolás Maduro a continuat pe aceeași linie, dar cu și mai puțină abilitate. The Economist compara recent calea pe a intrat Venezuela de la venirea lui Chávez cu aceea pe care se află Zimbabwe încă din 1987, de la venirea la putere a socialistului Robert Mugabe. 



Nicolás Maduro



Asemănările sînt multe, mergînd chiar pînă la identitatea ratei inflației din anul cel mai rău prin care a trecut Zimbabwe (2006) cu aceea din anul actual, de cumpănă, al Venezuelei. Dincolo de asemănările cu Zimbabwe însă, mi se pare uimitor cum, indiferent de continent și de moment, odată instalat, comunismul aduce cu sine aproape exact aceleași probleme. Fie că e vorba de revoluția bolșevică din 1917, de ocuparea Europei de Est în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, de cucerirea puterii de către Mao în China și declararea Republicii Populare Democrate Coreea la sfîrșitul anilor ’40, de Cuba devenită comunistă un deceniu mai tîrziu, de Cambodgia ajunsă pe mîinile khmerilor roșii în anii ’70, de Vietnamul de Nord și apoi de cel de Sud devenit comunist în 1976, de instaurarea puterii lui Mugabe în 1987 sau de instalarea lui Hugo Chávez în 1999, acest tip de regim a dus în cele din urmă, fără excepție, la sărăcie, foamete și teroare. 

Venezuelenii au pus în practică această formulă la zece ani după ce noi ne-am dezis de ea, iar acum trec prin ce am trecut și noi. Mergînd acolo astăzi, putem descoperi exact ce simțeau turiștii occidentali care veneau la noi pe vremea lui Ceaușescu. Rezultatele comunismului instaurat în anii 2000 seamănă izbitor cu ale celui instalat în anii ’40-’50. Și, în condițiile astea, mai există indivizi gata să susțină că sistemul a fost aplicat greșit, că idealurile lui au fost întinate de cei care l-au aplicat, că ar trebui să-i mai dăm o șansă…





















K.G.B. (15)

Eric Frattini








  – Ce era cunoscuta drept "Sparta" in spionajul sovietic?

O celula de spionaj sau o retea de spioni dintr-o tara dusmana. 



  – Ce a fost denumit problema "Arcos"?

Reteaua de spioni sovietici care operau in Marea; Britanie in anii douazeci. Spionii sai operau sub acoperirea Misiunii Comerciale Sovietice din Londra printr-o companie numita Societatea de Cooperare a Tuturor Rusiilor (ARCOS, in engleza). In mai 1927 ofiteri ai MI5-ului au intrat in birourile ei, de unde au confiscat aproape un sfert de milion de documente secrete. Pusa in fata dovezilor gasite, Marea Britanie a rupt relatiile diplomatice cu URSS.



  – Ce era cunoscut drept ,,Cercul de Spionaj Atomic"?

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Guvernul sovietic a operat in Canada si Statele Unite cu scopul de a obtine cel mai mare numar de secrete atomice ale acestor tari. KGB si-a dublat eforturile in aceasta zona in timpul Razboiului Rece.



  – Cine au fost principalii spioni ai ,,Cercului de Spionaj Atomic"?

Klaus Fuchs si David Greenglass, care lucrau ca tehnicieni in Laboratorul National de la Los Alamos; Alan Nunn May si Bruno Pontecorvo, savanti care lucrau in Canada si Donald MacLean, care, din 1944, ocupa functia de prim secretar al Ambasadei Marii Britanii din Washington iar din vara lui 1945, era coordonator al actiunilor anglo-americane pentru unirea proiectelor Manhattan si Tube Alloys. Proiectul beneficia de informatii despre proiectul Manhattan, care avea, pentru sovietici, numele de cod Enormoz. Proiectul Manhattan este proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. La el au lucrat Statele Unite, Marea Britanie si Canada.



  – Ce informatie valoroasa i-au transmis lui Lavrenti Beria, Alan Nunn May si Klaus Fuchst

Alan Nunn May -- formula de imbogatire a uraniu



  – Cine i-a spus lui Stalin ca Statele Unite aveau o arma cu o mare putere de distrugere?

Presedintele Harry Truman in timpul Conferintei de la Potsdam din 24 iulie 1945. Stalin 1-a sunat de la resedinta sa pe Beria si i-a dat puteri depline sa afle cat mai multe date despre aceasta noua arma.



  – Ce a fost operatiunea denumita ,,Gold"?

Atunci cand KGB a descoperit asa-numitul ,,tunel al Berlinului", a decis sa infiinteze asa-numita operatiune ,,Gold" pentru a dezinforma prin informatii false agentii britanici si americani care interveneau in comunicatiile sovietice din orasul german.



  – Ce a fost operatiunea denumita "Bluebell"?

Operatiunea ,,Bluebell" a fost pregatita de spionajul sovietic cu scopul de a contracara operatiunea pregatita de catre CIA. Operatiunea ,,Bluebell" a reprezentat infiltrarea de agenti si informatori ai CIA in Coreea de Nord in timpul Razboiului coreean din iunie 1950.



  – Ce inseamna "A arde" in lumea spionajului ruso-sovietic?

A-l descoperi pe un agent, sacrificandu-1 pentru unul mai important, de exemplu o cartita.



  – Pe cine desemneaza ,,Ciujoi"?

Este cuvantul cu care agentii serviciilor secrete ai Uniunii Sovietice ii definesc pe toti acei agenti care muncesc in vreun serviciu secret de spionaj din motive ideologice sau politice si, in general, in schimbul banilor. Ciujoi in rusa inseamna ,,extraterestru".



  – Ce inseamna ,,Consumator"?

Este cuvantul cu care agentii spionajului sovietic defineau orice agentie care utiliza informatiile de spionaj culese de proprii lor agenti.



  – Ce inseamna a ,,Gati cartile"?

Este un termen folosit in anii nouazeci de catre agentii SVR, noul serviciu de spionaj al Federatiei Ruse. Termenul inseamna ca o agentie este in proces de analizare al informatiilor culese de mai multi agenti.



  – Ce inseamna ,,Dezinformare"?

Cu toate ca astazi este un termen utilizat de catre toate serviciile de spionaj ale lumii, in realitate cuvantul provine de la KGB. Spionajul sovietic l-a pus in practica timp de multi ani, in special in razboiul secret impotriva CIA. De exemplu, in iunie 1957, KGB a falsificat scrisul lui Abba Eban, ambasadorul Israelului la Washington, pentru a scrie mai multe scrisori lui Charles Malik, primul ministru al Libanului. In scrisorile false, Eban ii dezvaluia liderului libanez preocuparea sa fata de politica de interventie straina (Egiptul si URSS) pentru a provoca ambele tari sa fie dusmane. Scrisorile au fost trimise de catre KGB ziarelor egiptene. Atat Eban cat si Malik au trebuit sa faca declaratii publice, denuntand ca scrisorile erau false. 



  – Ce alta scrisoare celebra a falsificat KGB pentru o operatiune de dezinformare?

O scrisoare a presedintelui Ronald Reagan adresatii regelui Juan Carlos I al Spaniei. Cazul a fost descoperii de CIA iar continutul scrisorii nu a fost facut public.



  – Sub ce alta forma cunostea KGB acest tip de operatiuni de dezinformare?

Ca ,,masuri active".



  – Ce operatiune de dezinformare creata de KGB a cauzat multe probleme liderilor americani si ai NATO?

Cu ajutorul sergentului Armatei Statelor Unite Robert Lee Johnson, KGB a reusit sa introduca un document fals in care aparea lista a 42 de obiective din Europa care urmau a fi atacate cu rachete nucleare din Statele Unite in cazul unei posibile invazii sovietice a continentului. Casa Alba si Departamentul de Stat si de Aparare au fost obligate sa dea explicatii.



  – Ce inseamna in spionajul sovietic ,,a creea vin gard" sau ,,a ridica un gard"?

Incalcarea granitei cu alta tara sau a activitatilor de spionaj militar.



  – Ce a fost operatiunea ,,Norvegia"?

O operatiune pregatita catre KGB al carei obiectiv a fost Verna Gerhardsen, sotia primului ministru al Norvegiei, Einar Gerhardsen. Intentia era sa o implice pe sotia politicianului intr-un presupus scandal sexual. Doreau sa se foloseasca de acest fapt pentru ca Verna Gerhardsen sa devina informatoare a KGB. La inceputurile anilor cincizeci, Verna era o activista de stanga dintr-o organizatie tinereasca care avea legaturi cu grupul ,,Tinerii Pionieri ai Uniunii Sovietice". In 1954 Verna a calatorit la Moscova intr-o vizita oficiala a organizatiei sale. La hotelul Intourist din Erevan, capitala Armeniei sovietice, Verna Gerhardsen a cunoscut un tanar rus numit Evgheni Belyakov, care era in realitate un ofiter KGB. Belyakov a sedus-o pe Gerhardsen si a inregistrat cu o camera video actul sexual. Pentru a evita ca respectivul caz sa fie facut public, sotia Primului Ministru al Norvegiei a transmis KGB informatii despre pozitia tarii sale in cadrul NATO si al Natiunilor Unite. Norvegia nu a dat nicio explicatie oficiala atunci cand cazul a fost facut public in 1993.



  – Din ce operatiune compromitatoare celebra a iesit prost KGB?

In timpul unei operatiuni de supraveghere a ambasadei Frantei din Moscova, agentii KGB l-au urmarit pe un diplomat de rang inalt al delegatiei franceze. Francezul s-a indreptat catre o casa din suburubiile Moscovei si a intretinut o relatie homosexuala cu alt barbat. Actul sexual a fost fotografiat de catre agentii KGB. A doua zi diplomatul a primit la birou copii ale fotografiilor cat si o scrisoare in care ii cereau ca, daca nu vroia ca pozele sa fie trimise superiorilor sai, trebuia sa transmita informatii KGB. Diplomatul a refuzat iar fotografiile au ajuns la Ministerul de Afaceri Externe din Paris. Sefii diplomatului au compus o scrisoare de multumire pentru ,,cadoul" special, informand KGB ca ei deja erau la curent cu homosexualitatea functionarului lor si ca, din acest motiv, fotografiile nu erau necesare.



  – Ce era cunoscut ca ,,Cercul de Spionaj Lucy"?

Operatiunea de spionaj pusa la punct in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial de catre spionajul sovietic. ,,Lucy" era numele conspirativ al lui Kart Sedlacek, un membru al serviciului secret ceh, care lucra in Elvetia sub identitatea unui ziarist numit Thomas Selzinger. Unul dintre membrii retelei de spioni sovietici a fost Sando Rudolfi, un maghiar care a devenit comunist in 1919 si care a inceput sa lucreze pentru serviciul secret sovietic. Ca agent sub acoperire al Kominternului, a operat la Paris din 1930 pana in 1936. Dupa aceea si-a schimbat numele in cel de Alexander Rado, al carui nume de cod era ,,Dora". El era in realitate rezidentul sef al spionajului sovietic din Elvetia.



  – Din cine mai era format ,,Cercul de Spionaj Lucy"?

Rudolph Roessler, un german antinazist care avea contacte in armata germana si Alexander Foote, un membru al stangii britanice, care era responsabil cu transmiterea si primirea comunicatelor la si de la Moscova. De asemenea, faceau parte din aceasta retea de spioni Ursula Kuczynski, care lucra sub identitatea unei invatatoare numita Rachel Duebendorfer, cu numele conspirativ ,,Sissy" si Christian Schneider care lucra sub identitatea unui croitor, avand numele conspirativ de ,,Taylor".



  – Ce informatii importante au obtinut spionii ,,Cercului de Spionaj Lucy"?

Spionii lui ,,Lucy" au dat ziua cand urma sa aiba loc invazia Uniunii Sovietice de catre trupele lui Hitler, exact pe 22 iunie 1941. De asemenea, au transmis ,,ordinul de lupta". Alta informatie importanta transmisa Moscovei de catre retea a fost planul ofensivei germane de la Kursk, fapt ce a permis aparatorilor sa obtina, un mare avantaj asupra atacatorilor.



  – Ce zvonuri au aparut dupa razboi referitoare la ,,Cercul de Spionaj Lucy"?

Se spune ca Roessler a putut opera in Elvetia datorita faptului ca autoritatile acestei tari au acceptat munca sa ca spion in schimbul transmiterii de informatii despre serviciul secret german. In noiembrie 1943, de teama sa nu puna in pericol neutralitatea elvetiana, autoritatile l-au arestat pe Foote in timp ce Roessler a fost avertizat ca nu i se vor mai accepta comuncatiile cu Moscova. Sotii Duebendorfer au fost arestati in mai 1944. Germanii au cerut predarea tuturor spionilor sau ca elvetienii sa ii predea la granita. Elvetia a refuzat, eliberandu-i pe toti. Rado a zburat la Moscova iar restul la Parisul eliberat de catre Aliati.



  – Care a fost sfarsitul lui Alexander Foote si al lui Duebendorfer?

In 1945 au fost inchisi din ordinul lui Stalin probabil din cauza faptului ca dictatorul nu dorea sa recunoasca ca un german antinazist ar fi putut ajuta forta militara sovietica in operatiuni de razboi cum ar fi fost apararea Kurskului. Atunci cand Sando Rudolfi zbura catre Moscova, unde l-ar fi asteptat aceeasi soarta ca pe colegii sai, in timpul unei escale la Cairo, a reusit sa evadeze si sa dispara. Dupa moartea lui Stalin, Rudolfi s-a intors in Ungaria, unde a murit in 1981.
Odata eliberat, Alexander Foote, a dezertat din serviciul secret sovietic, intorcandu-se in Marea Britanio natala, unde a murit in 1990.
Rudolph Roessler si-a incheiat zilele in Elvetia, unde a fost arestat in 1950 pentru ca a realizat activitati de spionaj in Germania Occidentala. Roessler a fost condamnat la un an de inchisoare. Dupa ce a fost eliberat, a disparut de pe fata pamantului.



  – Ce dizident bulgar a fost asasinat cu o intepatura veninoasa provenita de la un pistol-umbre- la proiectat de KGB?

George Markov, un scriitor bulgar dizident care locuia in Marea Britanie. Fost protejat al lui Todor Jivkov, secretarul general al Partidului Comunist din Bulgaria, a dezertat in Marea Britanie, denuntand la BBC opresiunea regimului lui Jivkov. Pentru a-1 asasina, Directoratul Tehnic al KGB a creat un pistol-umbrela care propulsa un varf mic continand o puternica otrava toxica. Umbrelele aveau un rezervor care permitea lansarea sagetii cu ajutorul gazului comprimat. Doua pistoale-umbrela au fost trimise de la Moscova la Sofia, pentru a-i pregati pe doi agenti ai spionajului bulgar, Durjavna Sigiirnost. Echipa de asasini a fost trimisa la Londra. In septembrie 1978, in timp ce se plimba pe Podul Waterloo, Markov s-a lovit de un alt om care purta o umbrela. Dupa cateva minute nu s-a simtit bine si a fost spitalizat de urgenta. Pe 11 septembrie a murit fara sa-si recapete cunostinta. La autopsie s-a descoperit o mica piscatura pe piciorul drept, dar otrava folosita pentru a-1 ucide pe Markov disparuse.



va urma