miercuri, 30 septembrie 2015

Misiune dificila. Jurnal (31)


C.V.R. Schuyler




Sâmbătă după-amiază l-am trimis pe senator la vila mea de la Predeal, însoţit de adjutantul meu, căpitanul Marchman, care întâmplător este şi el din Florida şi care a discutat cu uşurinţă cu senatorul subiecte de politică de stat. Duminică dimineaţă am mers cu maşina la Predeal, ajungând la timp pentru prânz. I-am invitat şi pe dl şi dna Rică Georgescu, pe dl Bolton, un reprezentant al companiei Standard Oii din New Jersey, ce vizitează România pentru a urmări afacerile Companiei Româno-Americana, precum şi pe dl Rădulescu. Imediat după prânz, senatorul, dl Rădulescu şi cu mine, împreună cu dl Georgescu în calitate de interpret, ne-am retras sus, unde dl Rădulescu i-a expus în detaliu senatorului, timp de aproximativ trei ore, dilema în care se găseşte Regele. Senatorul a părut foarte interesat şi a pus o mulţime de întrebări referitoare la întreaga problemă. Am discutat până după orele 20,00. Luni dimineaţă ne-am întors în Bucureşti la timp, pentru a lua prânzul la reşedinţa mea cu dl Berry şi cu dl Vişoianu, care şi-a făcut timp să-i prezinte senatorului, într-o relatare foarte atentă, ultimele zile ale guvernării Rădescu şi rolul pe care l-a avut dl Vîşinski în instalarea regimului Groza. Dl Vişoianu, care a fost ministru de Externe sub Rădescu, a fost de faţă la Palat, la întrevederea dintre Vîşinski şi Rege şi era în măsură mai mult decât oricare altul din România să cunoască detalii precise despre modul în care a fost instalat regimul Groza. El i-a făcut senatorului o relatare foarte reală şi cinstită a tot ceea ce s-a întâmplat. Senatorul Pepper mi-a spus mai târziu că a fost foarte impresionat atât de dl Rădulescu, cât şi de dl Vişoianu. El i-a apreciat drept doi dintre cei mai marcanţi oameni publici din România. Luni după-amiază. am vizitat Statul Major rus pentru a ne lua rămas-bun. Generalul Susaikov, care a fost în spital câtva timp, în convalescenţă după nişte răni mai vechi, era în sfârşit înapoi la datorie, iar senatorul a avut ocazia să discute cu el. I-a explicat că, deşi se întâlnise cu mulţi dintre liderii de vază din ambele părţi din România, a considerat că poziţia sa oficială din Senat şi din Comitetul pentru Afaceri Externe al Senatului nu-i permite să se întâlnească cu membri ai guvernului sau cu Regele, ţinând cont de atitudinea guvernului nostru faţă de regimul Groza. A afirmat că, în scurtul răstimp pe care l-a avut la dispoziţie, nu a considerat că este în măsură să ajungă la concluzii precise în controversa referitoare la România, dar este mult mai în măsură decât până acum să discute chestiunile ce afectează România, dacă şi atunci când se ridică în Senat. Generalul Susaikov a fost vădit dezamăgit de faptul că senatorul nu a putut exprima puncte de vedere ferme. El a expus detaliat motivele pentru care sprijină guvernul Groza şi pentru care refuză să ia în considerare vreo modificare în acel guvern, până după alegeri. Senatorul a răspuns că era evident că în România existau diferenţe de opinie legate de aceste fapte reale. A spus, însă, că era de părere că problema în discuţie era profundă; mai exact, plecând de la declaraţiile făcute la Ialta şi Potsdam, toate cele trei guverne ale noastre şi-au asumat în bloc responsabilitatea instaurării de regimuri democratice în ţările eliberate din Europa. A mai spus şi că se punea problema dacă, în lumina acestor acorduri, era potrivit ca una dintre naţiuni să-şi asume singură ducerea la îndeplinire a acestei responsabilităţi, înfruntând obiecţiile celorlalte două, legate de un guvern instaurat care nu este în realitate democratic. A arătat că i se pare că există divergenţe de opinie legate de această chestiune fundamentală, ce trebuie lămurite înainte de a se putea discuta celelalte probleme legate de România. La aceasta, Susaikov a răspuns doar că acea chestiune fundamentală nu este de competenţa sa, că el este un simplu instrument al guvernului său şi că execută ordinele primite. După o oră şi jumătate de discuţii, ne-am dus în alt birou, unde am băut vodcă, am fost serviţi cu gustări ruseşti, etc., timp de încă două ore şi mai bine. Am închinat pentru fiecare în parte şi pentru ţările noastre, am povestit anecdote şi ne-am despărţit în cele din urmă în termenii cei mai prieteneşti. Seara, senatorul a lăsat să se înţeleagă că ar dori să se distreze din nou, aşa că, cu ajutorul căpitanului Brannen, am strâns un grup de ofiţeri şi fete la locuinţa mea, unde am rămas până pe la orele 3,00 dimineaţa. Azi-dimineaţă l-am condus pe senator la aeroport la orele 10,00 fix; acolo se afla generalul Vinogradov însuşi, însoţit de translator, pentru a-şi luarămas-bun. Senatorul Pepper pleacă la Praga, unde va sta mai multe zile cu reprezentantul nostru şi cu dl Benes. De acolo, se duce la Niimberg, în Germania, de acolo la Londra şi apoi acasă.


Amânarea vizitei lui Mark Etheridge în România


Astăzi este cea de-a 28-a aniversare a Revoluţiei Roşii şi ruşii au liber trei zile. Cu aproximativ o săptămână în urmă părea că intenţionau să organizeze aici, la Bucureşti, o uriaşă paradă a trupelor ruseşti. Mai multe divizii s-au apropiat de oraş, unităţile româneşti au primit ordin să elibereze cazărmile, iar câteva din cele mai mari case din Bucureşti erau pregătite să primească înalţi oaspeţi. Pregătirile au fost însă oprite brusc şi se pare că toate planurile legate de paradă au fost anulate. Vinogradov însuşi mi-a spus joia trecută, ca răspuns la întrebarea mea, că nu era programată nici o paradă şi că singura manifestare ce va marca evenimentul va fi o recepţie organizată la reşedinţa ambasadorului rus, miercuri seara. Deşi nu avem nici o dovadă sigură, suntem convinşi că anularea planurilor pentru paradă a avut drept cauză faptul că, miercuri, s-a anunţat sosirea dlui Etheridge, de la Sofia. Sosirea în mijlocul unui fastuos spectacol militar rus i-ar fi creat cu siguranţă o impresie nefavorabilă privitoare la atitudinea ruşilor în România. Am aflat acum că dl Etheridge şi-a amânat vizita pentru o dată neprecizată. Este însă prea târziu ca ruşii să-şi reia planurile legate de paradă.


Suntem destul de dezamăgiţi că dl Etheridge nu soseşte acum. Joi, 8 noiembrie este ziua onomastică a Regelui şi atât guvernul cât şi opoziţia îşi propun să facă ample demonstraţii, după câte se pare în cinstea Regelui, dar în realitate vizând impresia pe care i-ar putea-o face dlui Etheridge. în plus, pe baza recentelor informaţii primite de la Sofia, s-ar putea ca Etheridge să intenţioneze să se întoarcă în Statele Unite înainte de a veni în vizită la Bucureşti. O astfel de acţiune ar reprezenta o mare dezamăgire pentru această ţară, care este acum destul de surescitată la perspectiva vizitei lui apropiate. Regele şi susţinătorii săi apropiaţi ar fi deosebit de afectaţi, întrucât o amânare a sosirii dlui Etheridge ar oferi celor din guvern un timp şi mai îndelungat pentru a-şi consolida poziţia şi ar însemna ca Regele să continue să se abţină de la a semna toate decretele pentru o perioadă şi mai îndelungată de timp. De fapt, guvernul a mers foarte departe cu emiterea de decrete guvernamentale, lipsite de semnătura Regelui, atunci când a înfiinţat societăţile ruso-române în domeniile petrolier, bancar şi de navigaţie. In prezent, pare foarte posibil că ei îşi vor asuma, în acelaşi mod, responsabilitatea emiterii tuturor celorlalte decrete necesare. Acest lucru ar putea foarte bine să fie urmat de gestul de a retrage Regelui toate prerogativele sale, până în momentul în care va fi de acord să se supună tuturor dorinţelor guvernului. Orice asemenea gest ar fi un pas mare către declararea în fapt a republicii aici, în România.


Joi, 8 noiembrie 1945


Manifestaţii de stradă şi vărsări de sânge marchează sărbătorirea onomasticii Regelui


Astăzi au avut loc în Bucureşti manifestaţii şi vărsări de sânge. încă nu ne aflăm în posesia tuturor detaliilor, dar am avut observatori în majoritatea punctelor mai importante din oraş şi acum pot oferi o relatare generală a ceea ce s-a întâmplat, urmând să adaug noi detalii mai târziu.


Ziua de miercuri 7 noiembrie a marcat cea de-a 28-a aniversare a Revoluţiei Roşii şi, după cât se pare, cu această ocazie guvernul a organizat trei ample mitinguri, în diverse puncte din oraş. Zonele respective au fost ornamentate cu steaguri ruseşti şi româneşti şi cu placarde şi flamuri corespunzătoare. Vorbitorii au fost toţi membri ai guvernului sau lideri de marcă ai comuniştilor şi social-democraţilor. Cei mai mulţi dintre ei au ridicat în slăvi Rusia sovietică, dar mulţi au consacrat mare parte din timp laudelor aduse guvernului Groza şi condamnării „reacţionarilor" Maniu şi Brătianu. Astfel, fiecare dintre cele trei mitinguri a avut un puternic caracter politic.


Ieri pe la orele 14,00, am primit de la generalul Susaikov o scrisoare la care era anexat un comunicat al ministrului de Interne Teohari Georgescu, în care se afirma că partidele Liberal şi Naţional Ţărănesc pun la cale o manifestaţie ilegală în Piaţa Palatului, în ziua de 8 noiembrie, ziua onomastică a Regelui şi că este de aşteptat să se producă acte de dezordine şi huliganism. Susaikov mi-a cerut părerea dacă ar trebui permisă organizarea unei astfel de manifestaţii. I-am răspuns, făcând trimitere la scrisoarea mea adresată în urmă cu câteva luni, în care recomandam să nu fie permise nici un fel de demonstraţii politice, ale nici unui partid politic, în timpul perioadei critice de disensiuni dintre Rege şi guvern. Am spus că această perioadă continuă şi că, prin urmare, cred că manifestaţiile de stradă nu ar trebui permise, dar că ar trebui asigurate săli corespunzătoare sau alte spaţii închise, atunci când este necesar. Am mai spus că cetăţenilor paşnici ar trebui să li se permită să se strângă la Palat şi să aştepte până vine rândul lor să semneze în cartea de onoare, aşa cum se obişnuieşte de ziua Regelui. Nu ştiu ce măsuri a luat de fapt Susaikov în acest sens şi nici n-am ştiut atunci că s-au ţinut manifestaţiile de miercuri. Acum mi se pare că ar fi fost anormal ca, desfăşurarea unor manifestaţii cu caracter politic de către guvern să aibă, miercuri, permisiunea Comisiei Aliate de Control iar demonstraţiile similare de ziua numelui Regelui să fie interzise joia.

Miercuri seara, Teohari Georgescu l-a informat pe dl Brătianu, liderul liberal, că, în condiţiile în care va da asigurări că se va păstra ordinea, că nu se vor purta arme, că nu se vor striga lozinci şi nu se vor ţine cuvântări antiguvernamentale, el va aproba demonstraţia paşnică a cetăţenilor în Piaţa Palatului, care doresc să-şi manifeste loialitatea faţă de Rege. Brătianu a fost de acord. Deşi nu am încă dovezi concrete, presupun că s-a ajuns la un acord similar şi cu Maniu şi oamenii săi. în această dimineaţă, cam pe la orele 10,00 mulţimea s-a adunat în faţa Palatului, iar la orele 11,00, erau peste 15 000 de oameni care purtau drapele şi portrete ale Regelui. Demonstraţia a fost paşnică până în momentul în care au apărut camioane şi autobuze pline de poliţişti şi simpatizanţi comunişti şi au început să circule prin mulţime. Acest lucru a continuat cam o oră. Soldaţii, majoritatea din Divizia „Tudor Vladimirescu“ , erau aliniaţi la fiecare intrare în Piaţa Palatului şi au încercat să împiedice ca alţii să se alăture mulţimii. Au putut fi observaţi şi un mare număr de poliţişti, precum şi mulţi poliţişti în haine civile înarmaţi cu pistoale şi pistoale automate. Pe la orele 12,00, mulţimea a început să scape de sub control, părând a fi extrem de iritată îndeosebi de camioanele şi autobuzele care făceau ture, cărând simpatizanţii guvernului, care zbierau pentru guvernul Groza. S-au produs mai multe încăierări şi am putut observa că s-au operat multe arestări. Majoritatea persoanelor arestate a fost dusă în locul împrejmuit de lângă clădirea Ministerului de Interne, iar mulţimea s-a strâns în faţă, cerând eliberarea arestaţilor. Pe măsură ce mulţimea devenea mai numeroasă, grupuri de soldaţi au tras focuri de armă în aer. Cam tot atunci, poliţiştii din două dintre camioanele ce patrulau au descins din vehiculele lor şi au încercat să facă arestări. Fiind rapid întrecuţi ca număr, ei au fost copleşiţi, iar camioanele lor au fost răsturnate. Ambele au luat foc şi au ars complet. Pe la orele 13,00, cel puţin o parte din soldaţii care trăgeau în aer au început să tragă în mulţime şi s-a observat că mai multe persoane au fost rănite. Puţin după orele 15,00, poliţia şi soldaţii, care la acea oră reuşiseră să elibereze piaţa, au primit întăriri serioase şi au blocat toate căile de acces. La un moment dat, un grup format din câteva sute de persoane care cântau imnul naţional s-a apropiat de un cordon de soldaţi, probabil cu intenţia de a forţa intrarea în Piaţa Palatului. Ofiţerul aflat la comandă a fost văzut când a dat soldaţilor ordin de deschidere a focului. Unii dintre ei au tras direct în mulţime, care s-a împrăştiat imediat, lăsând doi morţi şi trei răniţi pe caldarâm. Şi în alte părţi au avut loc incidente similare. După-amiaza târziu, mulţimea s-a dispersat puţin câte puţin, dar nu înainte de a avea loc mai multe confruntări. De două-trei ori în cursul zilei, în faţa Misiunii şi Legaţiei noastre au sosit delegaţii, cerând libertate şi aclamând Statele Unite. Acelaşi lucru s-a întâmplat în faţa Legaţiei britanice. O verificare rapidă făcută seara târziu a evidenţiat că au fost cel puţin şapte morţi şi circa 50 de răniţi, mai mult sau mai puţin grav. Fără îndoială că mai târziu vor fi descoperite şi alte victime. După consultări avute astă-seară cu vicemareşalul Stevenson, am trimis amândoi note generalului Susaikov, în care solicitam o întrunire imediată a Comisiei Aliate de Control, pentru a discuta toate Stevenson, am trimis amândoi note generalului Susaikov, în care solicitam o întrunire imediată a Comisiei Aliate de Control, pentru a discuta toate momentele acestor tulburări. Am de gând să solicit la această întrevedere o relatare exactă a acţiunilor întreprinse de către Comisia Aliată de Control sau de celelalte autorităţi ruseşti, precum şi să cer înfiinţarea unui consiliu format din ofiţeri care să includă şi reprezentanţi britanici şi americani, care să stabilească ce s-a întâmplat în realitate. A fost deosebit de interesant să remarcăm că, cu excepţia a unei sau două mici patrule NKVD, care se pare că nu au acordat nici o atenţie tulburărilor, astăzi nu se vedea nici un rus în apropierea Pieţii Palatului. Există deja indicii că guvernul acuză partidele istorice pentru toate fărădelegile care au avut loc. Au fost făcute numeroase arestări, în special în rândul studenţilor de la Universitate şi este posibil să se întreprindă acţiuni şi împotriva lui Maniu şi Brătianu personal. După părerea mea, întreaga demonstraţie s-ar fi putut desfăşura într-o atmosferă cât se poate de paşnică, dacă nu şi-ar fi făcut apariţia comuniştii în camioane, zbierând în favoarea guvernului şi proferând ameninţări la adresa lui Maniu şi Brătianu. în orice caz, manifestaţiile sunt regeretabile. Partidele istorice nu au făcut nimic pentru a-şi susţine cauza şi probabil că au oferit guvernului o nouă ocazie de a adopta măsuri represive împotriva lor.


Din nefericire, dl Etheridge nu a sosit astăzi. Aflăm acum că a părăsit ieri Bulgaria, pentru o scurtă călătorie la Moscova. Credem că va sosi aici pe la începutul săptămânii viitoare.


Recepţie la Ambasada rusă


Recepţia dată miercuri seara la Ambasada rusă în cinstea aniversării Revoluţiei Roşii a fost un eveniment foarte bine pregătit. Bineînţeles că, au fost prezenţi toţi membrii guvernului, precum şi întregul corp diplomatic. Toată lumea era în ţinută de gală şi chiar dl Berry a apărut în frac şi cu cravată albă. Spre deosebire de o recepţie similară ce a avut loc primăvara trecută, nu s-a făcut nici un efort deosebit de a ni se acorda o atenţie specială vicemareşalului Stevenson şi mie. în timp ce anul trecut ni s-au oferit locuri de onoare şi am fost chiar conduşi într-o sufragerie specială, unde se aflau doar câteva persoane alese, anul acesta am fost trataţi, mai mult sau mai puţin, ca nişte invitaţi oarecare. Atât Susaikov, cât şi Vinogradov, totuşi, au fost politicoşi, au închinat cu noi mai multe toasturi şi nu au manifestat nici un fel de animozitate. Nu l-am văzut pe ambasadorul rus, dl Kavtaradze toată seara, cu excepţia momentului de primire. Se pare că şi-a consacrat toată atenţia dr-lui Groza, care, în mod foarte evident, a fost personajul numărul unu al serii. Am plecat pe la ora 130, printre primii, după ce am închinat o mulţime de pahare cu diverşi ofiţeri ruşi din Comisia Aliată de Control şi după ce am dansat cu mai multe doamne rusoaice.



va urma


















Cerul săruta pământul


Sandu Alrox







Golul mă înconjoară confuz.
infinitul urmareste vârfuri, unul dupa altul
prin deschiderea unei deschideri
conduce ochiul la mare.



Confuza imaginea, mare și cer,
mare și pe uscat,
corecțiuni calcaroase in oraș.



Vultur imperturbabil urmează
traseul brizei,
iar sudoarea ingheață la gândul
de a abandona infinitul tăcut.



Mai bine aruncăm totul în zbor
și devenim transparenti în spațiul albastru;
nu sunt obosit, sunt înca viu,
de la muzică la viață, ajunge energie.



Se tonifica peisajul esențial pentru respirație
si se da sens unui miraj in drumul nostru,
unde intalnim o cascada regulata
de prospețime.



Cu o prezenta solara.

Fără culoare, fără nici o existență.














CORĂBIILE TIMPULUI (32)


STEPHEN BAXTER




Crocodilul gigant Pristchampus


Ţipătul lui Nebogipfel mă trezi brusc. Glasul Morlocului, ascuţit, era un soi de gâlgâit bizar, însă de-a dreptul înfiorător.
M-am ridicat în capul oaselor, în întunecimea răcoroasă, şi, o clipă, am avut impresia că mă găseam din nou în patul din casa mea de pe Petersham Road, însă aromele şi formele nopţii din Paleocen se năpustiră asupra mea.
Am ieşit pe bâjbâite din culcuş şi am sărit jos, de pe platforma adăpostului nostru, pe nisip. Fusese o noapte fără Lună, iar ultimele stele păleau în văzduh pe măsură ce Soarele se apropia. Marea unduia, placidă, iar zidul pădurii era negru şi imobil.
În mijlocul acestei linişti proaspete, scăldată în albastru, Nebogipfel venea şontâcăind către mine de-a lungul plajei. Îşi pierduse cârja şi, aveam eu senzaţia, de-abia era în stare să stea în două membre, darămite să mai şi fugă. Părul îi era răvăşit şi flutura, iar Morlocul îşi pierduse masca; chiar în timp ce fugea, am observat cum era silit să-şi ridice mâinile pentru a-şi acoperi ochiul imens şi sensibil.
Iar în spatele său, hăituindu-l...
Avea poate zece picioare lungime şi aducea mai mult sau mai puţin cu un crocodil, însă picioarele îi erau înalte şi suple, conferindu-i o atitudine zveltă, precum cea a unui cal, total diferită de mişcarea gheboşată a crocodililor din vremea mea – această dihanie era, în mod clar, adaptată pentru alergat şi vânat. Ochii lui înguşti se aţintiseră asupra Morlocului, iar când deschise gura, am putut să văd nişte rânduri de dinţi aidoma celor de ferăstrău.
Arătarea se găsea la numai câţiva iarzi de Nebogipfel!
Am ţipat şi am dat fuga în acea direcţie, agitându-mi braţele, deşi ştiam că totul se sfârşise pentru Nebogipfel. Îl deplângeam pe Morlocul pierdut, însă – îmi este ruşine să relatez asta – primele mele gânduri au fost la persoana mea, căci moartea lui avea să mă lase singur, aici în mijlocul Paleocenului nesimţitor...
Şi, în acel moment, cu o limpezime uluitoare, dinspre liziera pădurii răsună un foc de puşcă.

Primul glonţ nu atinse fiara, am impresia, dar a fost suficient pentru a face ca acel cap enorm să se întoarcă, iar ritmul acelor picioroange zdravene să încetinească.
Acum, Morlocul căzu şi se întinse pe nisip cât era de mare, însă izbuti să se ridice în coate şi să se târască, în continuare, pe burtă.
Se auzi un al doilea foc, apoi un al treilea. Crocodilul tresări când gloanţele îi loviră trupul. Se îndreptă cu faţa spre pădure, îşi căscă botul cu dinţi de ferăstrău şi scoase un răget ce provocă dinspre copaci un ecou ca de tunet. Apoi porni pe picioarele sale lungi şi hotărâte înspre sursa acestor înţepături neaşteptate.
Un bărbat – scund, îndesat, într-o uniformă cenuşie – apăru la marginea pădurii. Îşi ridică din nou puşca, ochii înspre crocodil şi îşi păstră sângele rece în vreme ce fiara se apropia.
Am ajuns la Nebogipfel şi l-am ridicat pe picioare; tremura. Am rămas amândoi pe nisip şi am aşteptat deznodământul acestei drame.
Crocodilul nu se găsea la mai mult de zece iarzi de bărbat când puşca răsună din nou. Animalul se poticni – puteam să văd sângele şiroindu-i din bot -, dar îşi recăpătă echilibrul fără să fi pierdut aproape niciun pic din viteză. Puşca detună, şi glonţ după glonţ pătrunseră în acel corp gigantic.
În cele din urmă, la mai puţin de zece picioare de bărbat, creatura se rostogoli, cu fălcile sale imense forfecând aerul, iar bărbatul – de un curaj fenomenal – se dădu elegant într-o parte pentru a-i face loc să se prăbuşească.
I-am găsit masca lui Nebogipfel şi, împreună, am urmat drumul crocodilului pe panta plajei. Ghearele sale răscoliseră nisipul, iar ultimele urme de paşi erau mânjite de salivă, mucus şi sânge din care ieşeau aburi. Privită de aproape, făptura asemănătoare unui crocodil era chiar şi mai înfricoşătoare decât de la distanţă; monstrul avea ochii şi fălcile larg deschise, şi, pe măsură ce ultimele picături de viaţă se scurgeau din el, imenşii muşchi ai membrelor posterioare zvâcneau, iar labele copitate scormoneau în nisip.
Morlocul studie trupul cald.
— Pristichampus, zise el, cu gâlgâitul său grav.
Salvatorul nostru stătea cu un picior pe trupul dihaniei ce încă se zvârcolea. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani, o privire directă şi era proaspăt bărbierit. În ciuda faptului că se aflase la un pas de moarte, arăta total relaxat; ne oferi un zâmbet frumos, cu strungăreaţă. Uniforma lui era formată din pantaloni cafenii, bocanci grei şi o haină kaki-maroniu; o beretă albastră îi stătea ştrengăreşte pe cap. Acest vizitator ar fi putut să vină din orice epocă, din orice variantă a Istoriei, îmi închipuiam eu, însă nu mă surprinse deloc când tânărul spuse, într-o engleză clară şi fără accent:
— O lighioană a dracu’ de urâtă, nu-i aşa? Rezistentă, totuşi – aţi văzut că a trebuit s-o împuşc în gură înainte să cadă? Şi chiar şi după asta a continuat să vină. Trebuie s-o cinstim cum se cuvine – a fost destul de vitează!
În faţa manierelor sale detaşate, de ofiţer, m-am simţit grosolan, oarecum nătâng, cu pieile şi barba mea. I-am întins mâna.
— Domnule, am senzaţia că vă datorez viaţa însoţitorului meu.
El îmi acceptă mâna şi mi-o scutură.
— Pentru nimic. Rânjetul i se lărgi. Domnul..., presupun, zise el, rostindu-mi numele. Ştiţi, dintotdeauna am vrut să spun asta!
— Dar dumneata cine eşti?
— Oh? Îmi cer scuze. Mă cheamă Gibson. Comandant de escadrilă Guy Gibson65. Şi sunt încântat că v-am găsit.


Tabăra


Se dovedi că Gibson nu era singur. Îşi puse puşca pe umăr, se întoarse şi făcu un gest către umbrele junglei.
Din acea semiobscuritate apărură doi soldaţi. Cămăşile acestor flăcăi împovăraţi erau îmbibate de sudoare, iar când păşiră în lumina tot mai puternică a Soarelui, am remarcat că amândoi păreau ceva mai bănuitori faţă de noi, şi relativ stânjeniţi, decât fusese comandantul de escadrilă. Cei doi erau indieni, am avut eu senzaţia – sepoi, soldaţi ai Imperiului -, iar ochii le scânteiau negri şi aprigi; fiecare dintre ei purta un turban şi o barbă tunsă. Erau îmbrăcaţi în cămăşi kaki de dril şi pantaloni scurţi; unul dintre ei căra în spinare o mitralieră de companie şi ducea două cartuşiere de piele, evident pentru a transporta muniţia acestei arme. Epoleţii lor grei, argintii, luceau în strălucirea Soarelui din Paleocen; se încruntară la cadavrul Pristichampus-ului cu o ferocitate nedeghizată..
Gibson ne informă că el şi aceşti doi camarazi luau parte la o misiune de cercetare; străbătuseră poate o milă de la bivuacul principal, care se afla ceva mai departe de mare. (Am considerat ciudat faptul că Gibson nu spuse numele celor doi soldaţi. Această mică impoliteţe – provocată de acceptarea tacită, de către Gibson, a diferenţelor de grad – îmi păru de-a dreptul absurdă, aici pe o plajă izolată din Paleocen, cu doar o mână de oameni pe tot întinsul lumii!).
I-am mulţumit încă o dată lui Gibson pentru că îl salvase pe Morloc şi l-am invitat să ne însoţească pentru un mic dejun la adăpostul nostru.
— Este chiar de-a lungul plajei, am zis eu, indicând cu mâna.
Gibson îşi puse palma streaşină la ochi pentru a vedea mai limpede.
— Ei bine, arată... ăă... ca şi cum ar fi o construcţie tare zdravănă.
— Zdravănă? Aşa aş crede şi eu, am răspuns şi am început o poveste lungă şi destul de întortocheată despre detaliile adăpostului neterminat, de care mă simţeam neobişnuit de mândru, şi despre felul în care supravieţuisem în Paleocen.
Guy Gibson îşi duse braţele la spate şi ascultă cu o expresie amabilă şi calmă pe chip. Sepoii mă urmăriră, nedumeriţi şi bănuitori, ţinându-şi tot timpul mâinile aproape de arme.
După câteva minute, destul de tardiv, mi-am dat seama de indiferenţa lui Gibson. Am lăsat-o mai încet cu trăncăneala, după care m-am oprit.
Gibson aruncă o privire vioaie înspre plajă.
— Consider că v-aţi descurcat remarcabil de bine aici. Remarcabil. Aş fi crezut că vreo câteva săptămâni de existenţă în stilul lui Robinson Crusoe m-ar fi scos din minţi din pricina singurătăţii. Adică, mai trebuie să treacă vreo cincizeci de milioane de ani până la ora de deschidere a tavernelor.
Am zâmbit la această glumă – pe care nu izbutisem să o pricep – şi m-am simţit destul de jenat din cauza falei mele exagerate în legătură cu asemenea realizări neînsemnate, în faţa acestei întruchipări a competenţei energice.
— Dar uite ce-i, continuă Gibson cu blândeţe, nu sunteţi de părere că ar fi mai potrivit să vă întoarceţi cu noi la Forţa Expediţionară? Acolo avem provizii decente, unelte moderne şi aşa mai departe. Se uită în treacăt spre Nebogipfel şi adăugă, cu ceva mai multă îndoială: Şi în plus, poate că doctorul izbuteşte să facă ceva pentru sărmanul băiat. Aveţi nevoie de vreun obiect de-aici? Putem să venim mai târziu, oricând.
Fireşte că nu aveam nicio nevoie – nu simţeam nicio tragere de inimă de a mai parcurge vreodată acele câteva sute de iarzi de-a lungul plajei dar ştiam că, o dată cu sosirea lui Gibson şi a oamenilor săi, scurta mea idilă luase sfârşit. Am privit chipul pragmatic şi cinstit al lui Gibson şi am înţeles că n-aş fi fost în stare să găsesc vorbele pentru a-i comunica o asemenea senzaţie de pierdere.
Cu sepoii ca deschizători de drum şi cu Morlocul sprijinindu-se de braţul meu, am pornit către interiorul junglei.

La depărtare de coastă, aerul era fierbinte şi umed. Ne deplasam unul în spatele celuilalt, cu un sepoi în faţă şi altul în spate, iar Gibson, Morlocul şi cu mine între ei; în cea mai măre parte a călătoriei, l-am purtat pe fragilul Morloc pe braţe. Cei doi sepoi continuară să ne arunce căutături neîncrezătoare pe sub turbane, deşi, după o vreme, îşi permiseră să-şi depărteze mâinile de tocurile croite din plasă. Nu ne adresară vreo vorbă, nici mie, nici lui Nebogipfel, în tot răstimpul cât am călătorit împreună.
Expediţia lui Gibson venea din 1944 – la şase ani după plecarea noastră, în perioada asaltului german asupra Domului Londrei.
— Şi Războiul încă mai ţine?
— Mă tem că da, zise el, părând posomorât. Fireşte că ne-am luat revanşa pentru acel atac brutal asupra Londrei. Le-am plătit-o cu vârf şi îndesat.
— Dumneata ai fost implicat personal în asemenea acţiuni?
În timp ce mergea, aruncă o privire fugară în jos – aparent involuntar – către decoraţiile cusute pe pieptul tunicii. În acel moment nu le-am recunoscut – nu prea mă omor după treburile militare şi, în orice caz, unele dintre aceste medalii nici măcar nu fuseseră instituite în vremea mea -, dar, mai târziu, am aflat că reprezentau Ordinul Pentru Servicii Excepţionale şi Crucea cu panglică Aviatică, clasa superioară: însemne înalte, mai ales pentru cineva atât de tânăr.
— Da, am avut parte de o fărâmă de acţiune, spuse Gibson, fără afectare. Câteva misiuni frumuşele. Sunt tare băftos că stau aici şi discut despre aşa ceva – o grămadă de băieţi de treabă nu mai au şansa asta.
— Şi acele misiuni au fost eficiente?
— Aşa aş zice. Le-am spart domurile, la scurt timp după ce ei ne-au făcut acelaşi hatâr.
— Şi oraşele din subteran?
El mă ţintui cu privirea.
— Dumneata ce crezi? Fără Dom, un oraş este aproape lipsit de apărare împotriva atacurilor aeriene. O, poţi să faci un baraj cu optzeci’şopturile...
— Optzeci’şopturi?
— Germanii au tunuri antiaeriene Fiat 36 de 8,8 cm – destul de bune şi ca artilerie de câmp sau anti-Leviathan, pe lângă scopul de bază. O realizare pe cinste... Oricum, dacă un pilot de bombardier izbuteşte să pătrundă, sub un asemenea foc de artilerie, poate să dea drumul la tot ce-i doreşte inima în măruntaiele unui oraş fără dom.
— Iar rezultatul, după alţi şase ani de felul ăsta?
El ridică din umeri.
— Nu prea au mai rămas multe oraşe, am senzaţia. Nu în Europa, cel puţin.
Am ajuns în cartierul South Hampstead, am estimat eu. Acolo, am pătruns printr-o lizieră într-un luminiş. Era un spaţiu circular, cu diametrul de poate un sfert de milă, dar nu era natural; cioturile copacilor de la margine arătau că pădurea fusese tăiată sau doborâtă cu explozibile. Chiar în timp ce ne apropiam, am putut să văd echipe de infanterişti despuiaţi până la brâu croindu-şi drum prin lăstărişuri cu ferăstraie şi macete. Pământul din luminiş fusese curăţat de ierburi şi întărit cu câteva straturi de frunze de palmier, toate îndesate în nămol.
În inima acestei poieni se găseau patru dintr-acei enormi Leviathani pe care îi întâlnisem înainte, în 1873 şi 1938. Aceste dihănii alcătuiau laturile unui pătrat cu latura de o sută de picioare, imobile, cu orificiile căscate precum gurile unor animale însetate; lanţurile antimină atârnau lipsite de vlagă şi inutile de tambururile lor, iar vopseaua verde cu negru a carcaselor de metal era murdărită cu guano şi frunze căzute. Pe întinsul taberei se aflau răspândite o serie de alte vehicule şi materiale de război, printre care transportoare blindate uşoare şi piese de artilerie de calibru mic, montate pe atelaje cu roţi groase.
Acesta, îmi dădu de înţeles Gibson, urma să fie amplasamentul unui soi de cimitir pentru Leviathani temporali, din 1944.
Soldaţii trebăluiau pretutindeni, dar când am intrat în luminiş, lângă Gibson, cu Nebogipfel care şchiopăta rezemându-se de mine, toţi militarii până la unul lăsară munca şi se holbară la noi cu o curiozitate nedisimulată.
Am ajuns la ţarcul delimitat de cei patru Leviathani. În centrul acestui pătrat, se găsea un catarg pentru drapel vopsit în alb, iar acolo atârna leneş steagul Imperiului, fistichiu şi nepotrivit. În acest ţarc fuseseră ridicate un număr de corturi: Gibson ne invită să stăm pe scaunele de pânză aflate lângă cel mai mare dintre acestea. Un soldat – uscăţiv, palid şi sâcâit în mod evident de căldură – ieşi dintr-un Leviathan. Am considerat că era ordonanţa lui Gibson, căci comandantul de escadrilă îi ceru să ne aducă nişte răcoritoare.
După ce ne-am aşezat jos, munca în tabără se reluă peste tot în jurul nostru; era ca un furnicar agitat, aşa cum par să fie în mod continuu zonele militare. Cei mai mulţi dintre soldaţi erau îmbrăcaţi în uniformă completă, alcătuită dintr-o cămaşă de tercot, în culoarea verdelui junglei, şi pantaloni prinşi pe glezne. Pe cap aveau nişte pălării moi din fetru kaki-deschis, cu eşarfe împotriva soarelui la spate, ori pălării de paie după un model australian, îmi spuse Gibson. Pe cămăşi sau pălării erau cusute însemnele diviziei, iar cea mai mare parte dintre ei purtau arme: banduliere de piele pentru muniţia armelor mici, cartuşiere de plasă şi altele. Cu toţii aveau acei epoleţi grei de care îmi aduceam aminte din 1938. Date fiind arşiţa şi umezeala, majoritatea acestor militari erau destul de neîngrijiţi.
Am remarcat un individ într-un costum alb din cap până în picioare, cu un vizor încorporat, prin care se uita. Lucra la panourile laterale deschise ale unuia dintre Leviathani. Sărmanul băiat trebuie că se topea de căldură într-o asemenea temniţă, mi-am zis eu; Gibson mă lămuri că acea uniformă era din azbest, pentru a-l proteja de văpaia motoarelor.
Nu toţi ostaşii erau bărbaţi – aş estima că două cincimi din cei aproximativ o sută de oameni care constituiau personalul bazei erau femei -, iar mulţi dintre militari trădau vătămări de un fel sau altul: cicatrice de la arsuri şi chiar, din loc în loc, membre protezate. Mi-am dat seama că teribila irosire a tineretului Europei continuase din 1938, fiind necesară mobilizarea acelora deja răniţi şi a mai multor femei tinere.
Gibson îşi scoase bocancii şi îşi masă picioarele înţepenite, adresându-mi un rânjet mâhnit. Nebogipfel sorbi dintr-un pahar cu apă, în vreme ce, mie şi lui Gibson, ordonanţa ne oferi o tradiţională ceaşcă de ceai englezesc pentru micul dejun – ceai, acolo în Paleocen!
— Aţi înjghebat o adevărată colonie, i-am zis lui Gibson.
— Aşa cred. Antrenamentul e de vină, ştiţi.
Puse bocancii jos şi luă o gură de ceai.
— Fireşte, aici suntem o amestecătură de arme – mă aştept să fi observat.
— Nu, am rostit eu sincer.
— Ei bine, majoritatea băieţilor sunt de la Armată, normal.
Arătă către un tânăr soldat zvelt, care purta nişte trese kaki pe umerii cămăşii sale tropicale.
— Dar câţiva dintre noi, cum ar fi el şi cu mine, suntem din RAF.
— RAF?
— Royal Air Force66. Până la urmă, domnii în costume gri s-au prins că noi suntem cei mai în măsură să strunim dihăniile astea de metal, înţelegeţi.
Un soldat din Armată trecu prin preajmă, holbându-se la Nebogipfel, iar Gibson îi acordă un surâs uşor.
— Fireşte că nu ne deranjează să-i cărăm şi pe tălpaşii ăştia. E mai bine decât să te las să o faci cu mâna ta, nu-i aşa, Stubbins?
Cel numit Stubbins, suplu, roşcovan, cu un chip deschis şi prietenos, îi răspunse cu un rânjet, aproape sfios, însă în mod clar încântat că Gibson îl băga în seamă – toate acestea în ciuda faptului că era cu cel puţin un picior mai înalt decât piticul de Gibson şi cu câţiva ani mai în vârstă. Am recunoscut în comportamentul destins al lui Gibson ceva din atitudinea unui conducător înnăscut.
— Suntem aici de-o săptămână, îmi zise Gibson. E surprinzător că nu am dat peste dumneata mai devreme.
— Nu aşteptam musafiri, i-am spus eu sec. Dacă am fi aşteptat, probabil că am fi aprins nişte focuri sau am fi găsit o altă cale de a ne face remarcată prezenţa.
El catadicsi să-mi facă cu ochiul.
— Şi noi am fost ocupaţi. Am muncit pe rupte în prima zi sau în primele două. Avem echipamente bune, fireşte – conţopiştii ne-au dat limpede de înţeles, înainte să plecăm, că în bătrâna noastră Anglie, clima este destul de variabilă pe intervale suficient de îndelungate, aşa că am fost pregătiţi pentru afacerea asta cu absolut orice, de la paltoane de iarnă până la pelerine Bombay. Însă nu ne-am gândit exact la aceste condiţii tropicale. Nu aici, în mijlocul Londrei! Hainele noastre par să se destrame – putrezesc de-a dreptul pe spinarea noastră, accesoriile de metal ruginesc, iar bocancii n-o să ne mai ţină mult în mizeria asta. Până şi blestematele de şosete mi s-au micşorat! Şi toate catrafusele ne sunt roase de şobolani, rosti el, după ce se încruntă. Cel puţin, cred că sunt şobolani.
— Probabil că nu, am remarcat eu. Şi Leviathanii? Din clasa Kitchener, nu?
Gibson ridică o sprânceană înspre mine, evident uimit că aduceam vorba despre asemenea lucruri.
— De fapt, de-abia putem să deplasăm Leviathanii – picioarele acelea afurisite de elefanţi se afundă în nămolul ăsta fără capăt...
Iar acum, o voce cristalină şi familiară strigă din spatele meu:
— Mă tem c-aţi rămas un pic în urmă, domnule. Clasa Kitchener – inclusiv bătrânul Raglan – a fost trimisă la casare de câţiva ani buni...
M-am răsucit în scaunul meu. Am observat cum se apropia de mine o persoană care purta bereta şi salopeta specifice echipajelor de pe Leviathani; acest militar înainta cu un şchiopătat pronunţat şi cu o mână întinsă pentru salut. Am strâns-o; era mică, dar puternică.
— Căpitane Hilary Bond, am spus şi am zâmbit.
Ea mă măsură cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, zăbovind asupra bărbii şi veşmintelor mele din piele de animal.
— Pari ceva mai jerpelit, domnule, dar, altminteri, de neconfundat. Eşti surprins că mă vezi?
— După câteva doze de călătorie în timp, nimic nu mă mai surprinde prea tare, Hilary!



va urma

















marți, 29 septembrie 2015

SCRISOAREA


Mihail Zoscenko




La Leningrad trăiau doi soţi.
Soţul era salariat cu muncă de răspundere la o întreprindere comunală. Era un om încă destul de tînăr, voinic, dezgheţat şi, în general, ştiţi, energic, devotat cauzei socialismului şi aşa mai departe.
Şi cu toate că era un om simplu, de la ţară, şi  n-a făcut la vremea sa nici un fel de studii superioare, cît a stat la oraş a învăţat şi el multe şi a citit mult, şi putea ţine cuvîntări în faţa oricărui auditoriu. Ba chiar era în stare să angajeze discuţii cu oameni de ştiinţă de diverse specialităţi, de la fiziologi pînă la electricieni inclusiv.
Nevastă-sa însă, Pelaghia, era neştiutoare de carte. Şi cu toate că venise de la ţară o dată cu dînsul, n-a învăţat nimic, a rămas analfabetă şi nici măcar nu ştia să se iscălească.
Văzîndu-se în situaţia asta, soţul Pelaghiei era tare mîhnit, suferea şi nu ştia cum să iasă din bu­cluc. Mai ales că era şi el ocupat pînă peste cap şi n-avea timp liber ca să-şi mai instruiască soţia.
Îi zicea:
— Ar trebui, Pelagheiuşka, să înveţi să citeşti, ori măcar să te iscăleşti. Ţara noastră — zice — se ridică încetul cu încetul din bezna de veacuri şi din starea de înapoiere. De jur împrejur, noi lichi-dăm dobitocia şi neştiinţa de carte. Şi cînd colo, soţia directorului unei fabrici de pîine nu ştie nici să citească, nici să scrie. Din pricina asta eu sufăr peste poate.
La care Pelaghia, dînd a lehamite din mînă, răs-pundea aşa:
— Ah — zice — Ivan Nikolaevici, nu te mai gîndi şi dumneata la una ca asta. Tot degeaba! Dacă n-am făcut-o la vremea mea, acuma anii trec şi tinereţea mi se duce, şi degetele nu mi se îndoa-ie ca să ţină plaivazul. La ce bun să învăţ buchile? Mai bine să facă treaba asta pionierii, că eu oi apuca şi aşa bătrîneţile.
Soţul Pelaghiei, vezi bine, suspină mîhnit şi zice:
Of, of, Pelaghia Maxikovna...
Odată însă, Ivan Nikolaevici a venit acasă cu un abecedar.
— Uite, Polia — zice — cel mai nou abece­dar, întocmit după ultimele date ale ştiinţei. Am să te ajut eu — zice.
Pelaghia a zîmbit, a luat abecedarul în mînă, l-a sucit pe o parte şi pe alta, şi l-a ascuns în comodă; să stea acolo, poate le-o prinde bine la urmaşi.
Într-o bună zi, Pelaghia s-a apucat să-i cîrpeas-că haina lui Ivan Nikolaevici; se rosese la cot.
S-a aşezat Pelaghia la masă, a luat acul şi cînd bagă mîna pe sub haină, simte un fîşîit.
„Or fi bani?” şi-a zis.
Cînd se uită, era o scrisoare. Un plic curăţel, cu nişte litere subţirele pe el, şi cu hîrtia miro­sind a parfum ori a odicolon. Pelaghia a simţit o înţepă-tură în inimă.
„Oare să mintă Ivan Nikolaevici? Oare să pri-mească el scrisori de amor de la cucoane şi să-şi bată joc de mine, ca o proastă ce sînt?”
S-a uitat Pelaghia la plic, a scos scrisoarea, a despăturit-o, dar pas de citeşte, dacă nu ştii carte.
Pentru întîia oară în viaţă i-a părut rău Pela­ghiei că nu ştie să citească.
„Măcar că nu e pentru mine, dar eu trebuie să ştiu ce scrie aici. Poate că asta o să-mi schimbe viaţa, şi ar fi mai bine să mă întorc la ţară, la munca cîmpului.”
Au podidit-o lacrimile. Şi-a adus aminte că de la o vreme Ivan Nikolaevici parcă s-a schim­bat într-adevăr: are grijă de mustăcioară, se spală pe mîini mai des şi şi-a luat şapcă nouă.
Şade Pelaghia, se uită la scrisoare şi varsă şi­roaie de lacrimi. Scrisoarea însă nu poate s-o citească. Iar s-o arate cuiva, se ruşinează.
Pe urmă Pelaghia a ascuns scrisoarea în co­mo-dă, a cîrpit haina şi a rămas în aşteptarea lui Ivan Nikolaevici. Iar cînd a venit el, Pelaghia s-a făcut că nu ştie nimic. Ba, dimpotrivă, a vor­bit cu bărbatul ei foarte liniştită şi chiar i-a dat de înţeles că n-ar avea nimic împotrivă să în­veţe şi ea carte, că i s-a urît să fie atîta de neş­tiutoare. Ivan Niko-laevici s-a bucurat mult.
— Foarte bine — a zis. Am să te ajut eu.
— Ei, hai, ajută-mă! s-a rugat de el Pelaghia. 
Şi s-a uitat ţintă la mustăcioara lui Ivan Ni- Kolaevici, bine potrivită.
Vreme de două luni, Pelaghia a învăţat zi de zi să citească. Silabisea cuvintele cu răbdare, scria literele pe hîrtie şi învăţa fraze întregi. Şi în fieca-re seară scotea din comodă scrisoarea tăinuită şi încerca să-i pătrundă înţelesul.
Treaba asta nu era însă de loc uşoară.
Abia în cea de-a treia lună şi-a dus Pelaghia la bun sfîrşit învăţătura.
Dimineaţa, cînd Ivan Nikolaevici era plecat la serviciu, Pelaghia a scos din comodă scrisoarea şi s-a apucat s-o citească.
Desluşea anevoie scrisul mărunt. Numai miro­sul abia simţit de parfum, răspîndit de hîrtie, îi dă-dea ghes.
Scrisoarea îi era adresată lui Ivan Nikolae­vici.
Pelaghia citi:

„Stimate tovarăşe Kucikin,
Îţi trimit abecedarul promis. Cred că soţia du-mitale va reuşi să înveţe carte în două-trei luni. Promite-mi, dragul meu, că ai s-o sileşti să facă lucrul acesta. Lămureşte-o cît de rău e să fii o femeie analfabetă.
Acum, la aniversarea din acest an a Revolu­ţiei, noi lichidăm analfabetismul în toată repu­blica prin toate mijloacele, dar de cei din fami­lie, nu ştiu de ce, uităm.
Promite-mi, Ivan Nikolaevici, că ai să faci asta.
Cu salutări comuniste,
Maria Blonhina”.

Pelaghia a citit de două ori scrisoarea, şi sim­ţind parcă o nouă supărare, a izbucnit în plîns.
Dar pe urmă, gîndindu-se la Ivan Nikolaevici şi zicîndu-şi că în căsnicia lor totul e în regulă, s-a liniştit şi a ascuns în comodă abecedarul şi scri-soarea buclucaşă.
Astfel, Pelaghia a învăţat într-un răstimp scurt să citească şi să scrie.
Acesta a fost un caz uimitor din istoria lichi­dării analfabetismului la noi în Uniune.



va urma


















Poetul din flori


Ovidiu Vasile








Sunt veşnicul poet din flori
Şi veşnicul poet din rugă,
Propriul stăpân şi uneori
Neînsemnat fecior de slugă.



Nu sunt ca alţii mari poeţi
Născuţi din mame consacrate
Şi îndrumaţi spre fade vieţi
De taţi fără paternitate.



O clipă mi-am trăit-o în fugă
Şi ca băiat de cartier,
Căci visul fiului de slugă
Nu-i mereu cel de-a fi boier.



Am fost al patriei miner,
Mi-am rupt spinarea la lopată,
Fecior de slugă şi boier,
Ţăran şi proletar şi tată.



În fabrici şi uzine-am fost,
Ştiu ce e strungul şi ce-i coasa
Şi mi-am găsit al vieţii rost,
Onorul, patria şi casa.



Am fost o clipă nebuloasă
Refren al viselor ce mor,
Mai am amprentele pe coasă
Şi bătături ce încă dor.



O doamnă bună şi frumoasă
Mi-a zis poet din flori de dor
Într-o frumoasă după masă
Şi-am renăscut simţind că mor.



De-atuncea sunt poet din flori
Şi cresc la umbre de madone,
Propriul stăpân şi uneori
Plutesc pe marea de sodome.



Prin ape tulburi şi-agitate
Ca o tornadă de petale,
Dintr-un perpetuum agale

Asimilez eternitate.














Schimbând gândirea, îti schimbi viata (31)


Brian Tracy




Inteligenta intrapersonala


Cea de-a saptea forma de inteligenta este cea intrapersonala.
Aceasta constituie abilitatea de a fi constient de
tine însuti - cine esti si cine nu esti. Având aceasta inteligenta,
stii exact ce vrei si ce nu vrei. Esti capabil sa îti
stabilesti obiective si sa întocmesti planuri pentru
îndeplinirea lor. Oamenii caracterizati printr-un nivel
înalt de inteligenta intrapersonala fac introspectii. Ei
reflecteaza asupra modului în care gândesc si simt. Ca
urmare a faptului ca se înteleg mai bine pe ei însisi, sunt
mai eficienti în relatiile cu ceilalti.

Cu cât este mai ridicat nivelul tau de constiinta de sine,
câstigat prin reflectii si introspectii, cu atât este mai mare
nivelul tau de auto-întelegere. Cu cât te vei întelege mai
bine si vei sti de ce gândesti si simti în modul în care o
faci, cu atât va fi mai ridicat nivelul tau de auto-acceptare.
Cu cât te accepti mai mult ca o persoana valoroasa, cu atât
te placi si te respecti mai mult. Si cu cât te placi mai mult,
cu atât îi placi mai mult pe ceilalti iar ei pe tine. Inteligenta
intrapersonala este foarte importanta pentru o viata
fericita si plina de succes si o poti dezvolta prin practica.


Inteligenta antreprenoriala


A opta forma de inteligenta este cea antreprenoriala.
Aceasta constituie abilitatea de a observa oportunitatile
existente pe piata si de a aduce apoi laolalta resurse
variate pentru a produce produse si servicii care pot fi
vândute cu un profit. Inteligenta antreprenoriala reprezinta
unul dintre cele mai bine platite tipuri de inteligenta
din societate a noastra de astazi si, de asemenea, fundatia
tuturor afacerilor de succes, care s~ dezvolta rapid.

Cei mai multi dintre cei care au ajuns milionari si
miliardari prin forte proprii au început fara nimic si si-au
creat averile prin folosirea inteligentei antreprenoriale
aplicata la oportunitatile existente ale pietei. Bill Gates a
renuntat la studiile la Harvard cu scopul de a fond a
Microsoft, având ideea dezvoltarii de software pentru piata
de calculatoare personale, în curs de formare. Michael
Dell a început sa asambleze calculatoare personale în
camera sa de la colegiu. Ei au avut niveluri ridicate de
inteligenta antreprenoriala. Si tu ai, probabil.


Inteligenta intuitiva


Cea de-a noua forma de inteligenta este cea intuitiva.
Aceasta reprezinta abilitatea de a simti daca o situatie e
justa sau nu, de a analiza oamenii repede si corect si de a
veni cu idei fara vreo legatura cu logica sau pregatirea ta.

Multi oameni îi evalueaza foarte bine pe ceilalti. Ei par
a sti nenumarate lucruri despre o persoana la numai
câteva secunde dupa ce au întâlnit-o sau doar la auzul
vocii acesteia.

Intuitia femeilor este mai respectata decât cea a barbatilor.
Dar când barbatii si femeile sunt testati în ceea ce
priveste intuitia, ei au rezultate similare. Atunci, de ce respectam
atât de mult intuitia femeilor? Deoarece femeile
însele îsi asculta si au încredere mai mult în intuitia lor
decât barbatii.

Din fericire, inteligenta ta intuitiva este înnascuta si
poate fi îmbunatatita prin practica. Cu cât îti asculti si ai
încredere mai multa în intuitia ta, vei primi raspunsuri
mai multe si mai bune de la aceasta forma aparte de gândire.
Autoarea Jane Ponder a spus ca "barbatii si femeile
încep sa devina mareti atunci când încep sa îsi asculte vocile
interioare."


Inteligenta abstracta


A zecea forma de inteligenta este cea abstracta sau conceptuala. Aceasta reprezinta genul de inteligenta pe care
l-a avut Einstein atunci când s-a imaginat mergând pe o
raza de lumina si a putut astfel formula teoria relativitatii,
ce a revolutionat complet domeniul fizicii.

Omul de stiinta F.A. Kekule a vazut un sarpe urias
încolacindu-se si muscându-si propria coada. Acesta a
fost pentru el un indiciu în elaborarea structurii în forma
de inel a moleculei de benzen, o descoperire importanta a
secolului nostru.

Adesea în viata îti va veni brusc în minte o idee sau o
imagine care combina si sintetizeaza câtiva factori. Rezultatul
îl poate constitui o noua idee de afaceri, asa cum a
avut Ray Kroc atunci când a observat metodele de productie
în masa pentru pregatirea hamburgerilor si a cartofilor
prajiti, dezvoltate de fratii McDonald din San Bemardino.
Cu aceasta idee, el a pus bazele Corporatiei McDonald, care
are 30.000 de restaurante.


Inteligentele tale te fac unic


Inteligentele tale combinate te fac un potential geniu si,
de asemenea, te diferentiaza de oricine altcineva care a
trait vreodata. Gândeste-te la tine astfel: imagineaza-ti ca
aceste 10 tipuri de inteligenta sunt precum cele 10 cifre de
la 0 la 9. Daca te vei gândi la orice oras mare, vei descoperi
ca exista sute de mii de oameni cu numere de telefon
diferite, desi fiecare este format dintr-un prefix local si alte
sapte cifre.

În cazul în care îti vei da un scor de la 0 la 9 pentru
fiecare dintre aceste 10 inteligente, vei obtine un numar de
10 cifre care îti descrie combinatia personala de inteligente.
Aceasta combinatie unica formeaza un fel de
numar de telefon intelectual personal. Numarul tau mental
personal te diferentiaza fata de orice alta persoana care
a trait vreodata. Asemenea ADN-ului, probabilitatea ca
altcineva sa posede aceeasi formula intelectuala ca tine
este de unu la un miliard.


Folosirea mintii tale incredibile


Dezvoltându-ti si exploatându-ti combinatia unica de
inteligente, poti avea rezultate remarcabile. Întâi, trebuie
sa îti evaluezi inteligentele si apoi sa îti dai punctaje în
fiecare dintre acestea.

Apoi, îti identifici domeniile de inteligenta unde esti
cel mai bine înzestrat, cele pe care le-ai folosit cu cel mai
mare succes în treCEt. La final, te uiti în jurul tau si te
gândesti ce fel de munca ai putea desfasura si care ti-ar
permite sa-ti folosesti combinatia ta speciala de inteligente
la cel mai ridicat nivel.

Mai presus de toate, trebuie sa dezvolti un respect
profund fata de tine însuti si de puterea potentiala a creierului
tau. Psihologul Abraham Maslow a estimat ca mai
putin de 2% dintre adulti faceau tot ce era posibil pentru
ei pe baza talentelor lor speciale. De aceea, trebuie sa dezvolti
un nivel mai ridicat de încredere în abilitatea ta de
a-ti folosi puterile mentale pentru a depasi orice obstacol
si a-ti atinge orice obiectiv pe care ti-l poti stabili.


Trei modalitati de învatare


Exista trei modalitati de învatare: auditiva, vizuala si
kinestezica. Poti învata ascultând, vazând sau simtind si
miscându-te. Fiecare persoana îsi foloseste toate cele trei
mijloace pentru a învata, dar fiecare are un stil preferat de
a învata.

Învatarea vizuala


Persoanelor vizuale le place sa vada lucrurile foarte clar
în fata lor. Ele proceseaza informatiile cu ajutorul ochilor.
Poseda un simt vizual foarte ascutit si le place sa îsi
întâlneasca personal prietenii si partenerii de afaceri.
Daca le vei oferi informatii verbale despre rezultate de
afaceri, te vor întreba: "Ai acest lucru in,- scris?"

Ele citesc cu pasiune. Când dai citate dintr-o carte sau
dintr-o revista, vor vrea un exemplar din aceasta pentru a
citi personal. Le place sa faca fotografii si sa vada lucruri
mai degraba decât sa le mentioneze în discutiile lor. Persoanele
vizuale reprezinta aproximativ 50% din populatie.

Învatarea auditiva


Celor care învata auditiv le place sa îi asculte pe
ceilalti, sa asculte programe si carti audio, muzica, prezentari,
discursuri si seminarii. Participa activ la conversatii
si prefera sa le fie explicate noile idei si concepte.
Daca le vei înmâna un raport scris, îl vor examina sumar
si te vor întreba: "Ce spune?"

Persoanele auditive afirma lucruri precum: "Îmi suna
bine acest lucru" si "Aud ce spui" sau "Nu suna bine."

De asemenea, ele sunt sensibile la muzica si le plac
echipamentele stereo de calitate buna, concertele, compact
discurile si alte modalitati de reproducere a sunetului.
Aceste persoane reprezinta aproximativ 40%din populatie.

Învatarea prin actiune


Cel de-al treilea stil preferat de învatare este kinestezic
sau învatarea prin actiune si prin atingere. Kinestezicilor le
este greu sa stea într-un loc. Ei vor sa fie activi, sa încerce
diverse lucruri, adesea ignorând instructiunile scrise
(instrument vizual) sau cele verbale (w5trument audio).

Vei gasi kinestezici în orice domeniu care presupune
dexteritate manuala, precum dulgherie, constructii, mecanica
si chiar conducerea camioanelor sau a masinilor. Si
atletii sunt kinestezici.


Esti cu adevarat unic


Care este modalitatea ta preferata de învatare si de
gestionare a lucrurilor? Vei fi fericit si împlinit numai
când ceea ce vei face în exterior va fi în armonie cu persoana
unica si speciala care esti înauntru.

Atunci când îti vei reuni inteligentele dominante cu
metoda preferata de învatare, îti vei putea crea o combinatie
de inteligente si abilitati care îti vor permite sa reusesti
lucruri extraordinare în viata.


Darâma-ti stavilarele mintii


Exista doua metode cu impact puternic pe care le poti
folosi pentru a-ti debloca puterea creierului si a genera
mai multe idei în scopul atingerii obiectivului tau. Aceste
tehnici se numesc "mindstorming" si "brainstorming".
Prima te va face bogat pe plan personal, iar cea de-a doua
te va ajuta sa ai succes prin faptul ca îti permite sa
exploatezi puterea creierului celorlalti. Metodele în cauza
sunt raspunzatoare pentru crearea multor milionari. Le
poti folosi aproape oricând si oriunde.



va urma

















luni, 28 septembrie 2015

Condamnaţi la tăcere (7)


Dumitru Prichici




Ca un creştin-ortodox ce sunt, am spus acum „Doamne ajută-mă!" să ajung sănătos acasă şi voi vedea eu cum voi proceda cu cei doi, care nu cred că se vor opri din campania lor de discreditare a mea în faţa şefilor şi a colegilor mei.

Am ajuns a doua zi de dimineaţă la Bucureşti, destul de odihnit, pentru că am dormit fară grija care mă frământa până atunci. De la gară am făcut o mică escală până în cartierul Militari unde locuiam, pentru a mă reconforta puţin, după care am plecat la serviciul unde aveam să raportez ce am făcut şi pentru a primi o nouă misiune poate mai puţin ticluită de cei doi.

La intrarea în biroul meu, nu am găsit pe nimeni, aşa că am mers direct la şeful de serviciu col. N.M., căruia i-am raportat despre ce am găsit în teritoriu şi cum am rezolvat. S-a mirat spunând: „Cum doar, atât a fost? Şi ce au spus cei de la Inspectorat, au fost mulţumiţi?", repetând întrebarea mirat parcă de succesul meu şi de insuccesul lor.

După un repetat: „Bine-bine, am să raportez superiorilor," mi-a spus: „Acum pregăteşte-te să mergi la flotila noastră de la Otopeni, pentru a instala o staţie de emisie nouă. Poţi să iei o maşină de serviciu şi până la sfârşitul zilei să-mi raportezi dacă este gata".

Am purces şi la executarea acestui ordin expres, apoi în sfârşit mă odihneam şi eu după patruzeci şi opt de ore de alergătură, pentru ai şti pe cei care îmi erau şefi cu adevărat, deşi erau mult superiori mie şi celor doi care simţeau de acum că nu le voi face pe plac, să greşesc vreodată.


Misiunea din India

De acum am zis că poate nu vor mai avea chef de intrigi după ce le-am tăiat de două ori cheful, dar iată că în zilele care au urmat în acea toamnă, misiunile se ţineau lanţ pentru că am fost anunţat din nou de şeful de serviciu col. N.M. că fac parte dintr-o grupă care pleacă într-o misiune specială de două săptămâni în India, pentru a-i asigura lui Ceauşescu legăturile radio cu ţara.

Poate a aşteptat să-i mulţumesc, dar nu am considerat că merită, pentru că nu el m-a propus probabil, ci tot cei doi care ştiau să răsplătească subordonaţi, pentru munca lor, pentru seriozitatea cu care îndeplineau misiunile ordonate, mai ales că mi-a spus că şeful echipei va fi chiar comandantul unităţii col. Iuliu Plăpceanu.

Mă bucuram, cei drept, dar nu puteam să cred că Vasiluţ colegul meu nu este inclus în această echipă, cu toată pila lui, la şeful de serviciu. Motivul cred că nu era altul decât că nu puteam părăsi şi eu, şi el biroul care se ocupa şi cu legăturile radio ale guvernului.

Aşadar, mulţumiţi de felul cum munceam şi mă comportam, cei doi şefi mari au decis probabil să mă răsplătească cu o călătorie de lucru de douăsprezece zile din nordul până în sudul Indiei. Urma să plecăm cu un avion AN24 după câte îmi amintesc, pilotat de generalul Calomfirescu, comandantul Flotilei de Aviaţie a Securităţii Statului, având doar o săptămână la dispoziţie pentru pregătirea misiunii, iar plecarea a fost planificată la începutul lunii octombrie 1969.

In afară de noi, cei patru tehnicieni, a col. Ştefăneasa, şeful Serviciului Circulaţie din România, în acea perioadă, şi a col. Iuliu Plăpceanu, comandantul nostru, nu mai era în avion altcineva decât cei doi piloţi, gen. Calomfirescu şi un tânăr copilot, asigurând o companie foarte plăcută.

Printre cei patru tehnicieni se afla şi vecinul meu de bloc, Costică Moraru, cu care mă cunoşteam din copilărie şi cu care stabilisem ca despre această plecare să nu spunem soţiilor noastre nimic, pentru a nu ne bombarda cu fel de fel de rugăminţi, pentru mici cadouri sau amintiri din îndepărtata Indie.

Aşa am procedat, dar culmea întâmplării a fost că soţia mea a vrut să plece în acea dimineaţă în acelaşi timp cu mine să mă conducă, ştiind că merg câteva zile într-o mică delegaţie prin ţară, fapt care a făcut să-şi aducă aminte că în Bucureşti nu se găsea în acea vreme nici usturoiul cel de toate zilele, aşa că m-a rugat să nu uit să-i aduc un kilogram-două de usturoi.

Ca să fie şi mai palpitant, în staţia de autobuz mă aştepta şi colegul meu de drum spre India, vecinul Costică Moraru, cu o valiză mai mare ca a mea, de parcă ar fi mers la capătul pământului, şi, vesel cum era de felul lui, mă gândeam să nu dăm soţiei de bănuit.

Norocul meu a fost că a sosit destul de repede autobuzul, aşa că soţiei nu i-a mai rămas timp decât să-mi amintească să nu uit să-i aduc usturoiul promis şi să ne ureze drum-bun, să venim sănătoşi şi cât mai repede.

Pe parcursul misiunii, până la întoarcere, colegul meu Costică m-a tot tachinat spunându-mi: „Ai grijă să nu uiţi usturoiul!", despre care acum ştiau toţi cei cu care ne aflam în avion, amuzându-se de gluma noastră cu păstrarea secretului misiunii noastre în India.

Aşa se mai întâmplă în viaţă, flecare pleacă pe câte un drum mai mult sau mai puţin bun, fiecare după cum îşi face norocul, aşa cum noi ni l-am făcut şi l-am avut în ziua în care am decolat, în acea dimineaţă însorită de toamnă. Luasem după decolare cap-compas Ankara, după cum spuneau piloţii noştri, unde urma să facem doar o escală de alimentare.

Cerul era senin şi zborul la înălţimea de şase mii de metri era foarte lin, spre deosebire de cel pe rutele interne, la doar trei mii de metri înălţime, cu goluri de aer şi căderi de sute de metri, de-ţi venea să te dai jos la prima.

Atmosfera în avion era foarte plăcută, pentru că tot interiorul era al nostru şi îl transformasem într-o adevărată sufragerie, într-o expoziţie de produse culinare, cu băuturi de tot felul, din producţiile casnice, indigene sau din podgorii renumite, cu muzica în ton cu ospăţul nostru.

Timpul a trecut destul de repede şi numai după câteva ore de zbor în care am dezbătut probleme de tot felul am ajuns la Ankara. Probleme politice nu am dezbătut, pentru că aici nu aveam loc să mă afişez cu convingerile mele despre politica comunistă, a celui pe care cu toţii îl slujeam sub imperiul fricii.

Şi în această misiune în care Ceauşescu în mod sigur mergea pentru a mai propovădui învăţătura marxist-leninistă şi mai ales de a-şi etala convingerile lui despre viitorul luminos pe care îl creează el românilor, fiind etichetat „comunist", aşa cum am avut ocazia să fim etichetaţi într-un aeroport şi într-un restaurant de prin sudul Africii, în timpul altor misiuni, pe care le voi descrie la timpul potrivit.

Ne aflam acum la Ankara pentru o escală de alimentare, iar explicaţia pentru timpul scurt în care am ajuns aici era că noi mergeam cu avionul împotriva fusului orar. Rină la prima escală am avut noroc de timp frumos, care ne-a permis să admirăm peisajele de neuitat ale litoralelor românesc, bulgăresc şi turcesc de la Marea Neagră.

Strâmtoarea Bosfor, pe care circulau nave atât de multe, o puteam compara de la înălţimea la care zburam, cu bulevardul Păcii din cartierul Militari, pe care circulau tot felul de autovehicule pe care le priveam de la etajul nouă unde locuiam cu familia mea.

După scurta escală de alimentare, am decolat, depăşind cel mai estic punct al Europei şi cel mai vestic punct al Asiei, continuând zborul la fel de plăcut admirând litoralul nordic al Turciei la Marea Neagră, care se vedea destul de bine de la înălţimea de şase mii de metri la care ne aflam acum în drum spre Teheran, unde aveam să ajungem spre seară.

Am depăşit neobservat Podişul Anatoliei în centrul căruia se găsea de fapt Ankara descoperind alte privelişti frumoase, deşi locurile păreau pustii, noi le vedeam de Ia acea înălţime şi pentru prima dată ca pe nişte zone selenare de un gri-roşcat, cu linii trase parcă cu rigla pe distanţe destul de mari, cu uşoare curbe sau şerpuiri care erau în mod sigur drumuri de transport rutier sau porţiuni mai albastre ale unor lacuri înconjurate de un verde crud, formând un lanţ multicolor spre Podişul Armeniei.

Trecerea din Turcia în Iran nu am avut cum să o observăm decât în momentul în care nu am mai văzut pe partea stângă a direcţiei noastre de zbor litoralul Mării Negre, de unde începeau să se înşiruiască acele mici ţări cândva libere şi prospere: Armenia şi Azerbaidjeanul.

Intrasem acum pe un culoar de zbor dintre două capitale, Erevan şi Bagdad, – urmând ca în curând să ne apară din faţă Munţii Elbrus din sudul Mării Caspice la poalele cărora se situa capitala Iranului, altă ţară prietenă bună a lui Ceauşescu ca şi Irakul, cooptate şi ele în rândul ţărilor care vor face parte din coaliţia antiimperialistă, antiamericană antioccidentală, dirijată de Moscova, capitala imperiului sovietic.

Practic, confruntarea dintre cele două sisteme, cel democratic occidental exagerat de liber şi cel zis democratic sovietic, în care omul „cel mai preţios capital" nu avea voie să gândească şi să întreprindă ceva fară voia Moscovei, se va produce în momentul în care Occidentul va fi suficient de penetrat de agenţii specializaţi ai Moscovei, instruiţi pe banii adunaţi din comerţul cu petrol arab, cu droguri afgane şi din ţepele trase oamenilor de afaceri şi burselor de pe întreg pământul şi de ce nu şi de la noi, românii.

In călătoria noastră, zona pe care o travesam se vedea a fi pe cât de frumoasă pe atât de periculoasă în cazul în care am fi avut probleme de zbor.

Nu se vedea nici urmă de drumuri rutiere, era un pustiu gri-roşcat, un pustiu înfricoşător şi nu ar fi fost nevoie nici de sicrie pentru a mai recupera ceva rămăşiţe pământeşti pentru a fi trimise în ţară.

Mi-a trecut la un moment dat prin minte faptul că nu aş fi ajuns prin aceste locuri vitregite de natură, dacă în 1962 nu ar fi intrat în birourile noastre din Uzina Electromagnetica acei domni eleganţi, cu sarcofagul lor în care aduceau arma secretă a PCR-ului, a comuniştilor pentru a se menţine la putere. Acel uriaş SARCOFAG al SECURITĂŢII a schimbat destinul meu.

Dacă nu se întâmpla să mă trezesc din visurile care se derulau cu ochii deschişi, mă trezeau colegii care vedeau alte minuni la sol sau în aer cum a fost apariţia unui avion cu două motoare cu reacţie, pentru pasageri, care se părea că trece la o distanţă de numai câteva sute de metri de noi, mergând în sens invers şi la aceeaşi înălţime, iar pentru a fi şi mai greu de observat, era şi alb-argintiu, de mă mir cum nu ne-am lovit.

Avea o ţinută elegantă de zbor prin forma aerodinamică, faţă de avionul nostru care părea de mărimea unui avion din cele care sunt utilizate la stropitul pentru dăunători, în agricultură.

Deşi ei erau cu un avion cu reacţie, – noi eram mai tari – pentru că aveam la manşa avionului un pilot român, urmaş al lui Vlaicu, Vuia şi Coandă şi mai avea şi gradul de general printre altele, pe când ei nu aveau în mod sigur. Aşa a fost privită întâlnirea celor două grupuri de pasageri la nivel înalt, spre amuzamentul nostru şi al generalului Calomfirescu.

Nu ştiu dacă oboseala după aproape zece ore de zbor îi cam moleşise pe camarazii noştri din avion, pentru că unii se cam pregătiseră să treacă pe alte „frecvenţe" cum spunem noi radioamatorii, poate pentru a fi cu ochii limpezi atunci când vom ateriza la Teheran. Lumina zilei ne-a oferit şansa de a mai admira unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, care s-a născut şi dezvoltat în cele opt secole de la naşterea lui, ajungând capitala Persiei.

Timp nu aveam prea mult şi nici bani din mica noastră diurnă, pentru al vizita sau a face cumpărături, poate doar pentru a lua o gură de „aer persan", acum iranian, după care să ne îndreptăm spre un hotel bun, mai confortabil poate ca ale noastre, dar fără insecte şi şopârle în camere şi în paturi.

Când am plecat din Bucureşti aveam soarele în faţă, la Ankara l-am avut la zenit, iar acum îl căutam prin coada avionului, pentru că se pregătea să apună începând şă se vadă curbura pământului, ca o coroană de curcubeu. începuse să se vadă litoralul Mării Caspice, ca semn că mai avem cel mult o oră de zbor până la aterizare.

Eram sătui de mâncare şi de tot felul de băuturi, nu ne gândeam decât să ajungem cu bine la sol, că am fost destul de mult prizonierii aerului, chiar dacă am fost plăcut impresionaţi de unele privelişti.

A fost o zi de „muncă de securitate", de deplasare în misiune, presărată cu momente plăcute şi mai puţin plăcute, mult diferite de cele din trenurile care mă duceau prin ţară, în misiuni, pe linie de întreţinere a tehnicii operative sau ' comunicaţii radio. Aveam un singur regret totuşi, acela că în ziua plecării nu trecusem pe la birou, să văd feţele celor doi, a şefului meu de serviciu şi a colegului meu de birou, de la care nu cred că aş fi primit vreo urare de drum bun.

Aşa cum am spus totdeauna „Doamne ajută-mă!", am spus şi acum la plecarea din Bucureşti şi până acum m-a ajutat, mai ales că românii mai au o vorbă „Ţine-mă Doamne sus, că jos vin eu singur!"

Clipele în care eu îmi derulam momentul despărţirii de ţară, de colegii de serviciu, de familie au fost destul de lungi, suficiente pentru a vedea la orizont mulţimea de căsuţe la periferia oraşului Teheran, cu vegetaţia lui luxuriantă, neobişnuită pentru noi europenii.

Iată-ne ajunşi pe pista de aterizare, care în mod cert ne primeşte ca pe nişte personaje cunoscute, apropiate datorită vizitelor de lucru destul de dese pe care Ceauşescu le facea la Teheran. După un rulaj pe o pistă laterală, pentru a adăposti avionul nostru într-un loc mai sigur, ţinând cont de valorile materiale pe care le aveam în avion, am pus piciorul în sfârşit pe pământ.

Surpriza mare a fost când am văzut că eram aşteptaţi de un microbuz al colegilor noştri de breaslă iranieni, în care am fost invitaţi să urcăm doar cu bagajul de mână necesar pentru o noapte de odihnă.

După ieşirea din aeroport, am străbătut câţiva kilometri până la intrarea în Teheran, care la acea ora era încă luminat de un strălucitor apus de soare, suficient pentru a admira stilurile caselor de locuit şi ale celor din administrarea statului. Chiar şi chipurile copiilor şi ale vârstnicilor, săraci, dar mulţi şi ale celor bogaţi, dar puţini, înfăşuraţi în pânzeturi sau mătăsuri albe sau în diverse culori, în funcţie de starea lor materială, realizau un tablou viu din lumea arabă.

Nu ştiu dacă am parcurs mai mult de doi sau trei kilometri prin oraş, după care am intrat în curtea unui hotel alcătuit din mai multe clădiri cu cel mult două etaje, dar fruS mos amplasate într-un parc cu plante luxuriante, dar şi cu foarte multe vieţuitoare mai mici sau mai mari.

Printre multele vietăţi, cea mai prietenoasă era o specie de veveriţă vărgată ca o zebră, care zburda prin copaci şi pe firele de telefon aeriene de la o clădire la alta.

Era un fel de menajerie de mai mare frumuseţea şi plăcerea să le vezi cum se jucau fară să se teamă de noi care fascinaţi, nici nu mai auzeam chemarea şefului nostru pentru a ni se da fiecăruia cheia camerei în care urma să ne odihnim în acea noapte.

Masa de seară am sărit-o după câte îmi amintesc, pentru că am fost de acord cu toţii că eram prea sătui şi în cele din urmă am renunţat şi la plimbarea de seară obişnuită a soldatului, în favoarea unei ore de somn în plus, ţinând cont că a doua zi dimineaţă urma să ne trezim la ora patru pentru a decola spre următoarea escală de alimentare, la Karachi în Pakistan.

Impresia mea personală, după felul cum am fost primiţi şi cazaţi, este că Ceauşescu se afla deja la Teheran, prea se purtau frumos cu noi, trimiţându-ne la culcare. Acum după 30 de ani, unul din colegii mei mi-a confirmat că se aflau cu Ceauşescu la Teheran, în mare taină.

Am intrat în cameră, am făcut o trecere în revistă a insectelor şi a altor vieţuitoare care ar fi prezentat pericol, dar nu am găsit nimic.

Am închis ferestrele şi am încuiat uşa, cu lumina aprinsă am continuat să observ şi în timpul cât am făcut un duş dacă a apărut vreo insectă, chiar şi în pat, sub pernă sub cearceaf, pe şifonier, în şi sub el pentru orice eventualitate.

Imbrăcat şi eu în ţinuta lor de stradă, în pijama, am intrat sub cearceaf împachetându-mă cât mai ermetic pentru a nu lăsa nici o şansă insectelor să intre şi am întins mâna spre întrerupătorul veiozei din perete, dar, spre norocul meu, am mai arucat o privire prin cameră pentru că auzisem un uşor zgomot, parcă o vibraţie şi bine am făcut pentru că de unde venise nu ştiu, dar era o lăcustă, după aspect, de vreo zece centimetri lungime.

Se instalase în mijlocul camerei şi îşi făcea încălzirea parcă de zbor, vibrându-şi aripile la fel de lungi, înălţându-se pe picioare din când în când, gata parcă să sară. Am încremenit de groază şi la gândul că trebuie să mă dau jos, chiar dacă butonul pentru apelarea cameristei era lângă cel pentru lumină.

Am decis să aplic şi eu o tactică mai sigură, să sun pentru cameristă şi apoi să cobor din pat folosind cearceaful drept scut, precum toreadorii, până la uşă, pentru a o deschide să intre salvatoarea mea.

In câteva minute, a şi bătut la uşă cineva şi am spus „da" pe româneşte, dar, în loc să văd o cameristă, am văzut un tânăr camerist a cărui privire s-a îndreptat în direcţia în care se afla lăcusta şi, cu un zâmbet de dresor, cunoscător şi prieten al întregii lor menajerii, a luat-o de „subţiori" şi tot zâmbind mi-a spun într-o engleză perfectă că nu sunt probleme.

I-am mulţumit şi, după ce s-a retras, am încuiat uşa, m-am împachetat din nou ca o mumie egipteană şi am stins lumina fară să mai cercetez camera, sperând să pot dormi şi eu cel puţin până la ora patru dimineaţa, când se dădea deşteptarea în tabăra noastră.

Am pus capul pe pernă şi dus am fost, după obişnuitele mele câteva respiraţii profunde la culcare, profunde ca şi somnul pe care l-am avut până în clipa în care, ca prin vis, am auzit bătând în uşă, spunând în mod repetat: „Deşteptarea, deşteptarea că pierdem trenul!"

Atunci am realizat că era ora patru şi nu mă mai puteam întoarce pe partea cealaltă, să-mi continui somnul, aşa cum aş fi dorit, pentru că şeful nostru în mod sigur era şi echipat de plecare, iar eu nu aveam timp nici să mă uit dacă au mai apărut peste noapte alte insecte prin cameră.

Am sărit ca ars, când am auzit din nou la uşă că cineva încerca să o deschidă şi am spus că în cinci minute cobor în holul unde se stabilise întâlnirea pentru plecare.

Am renunţat la duşul de dimineaţă şi, după o spălare sumară, am trecut la o echipare ca la o alarmă în armată* uitând şi de insectele care acum nici nu le mai vedeam cel puţin să-mi iau ramas-bun de la ele, cu gândul să nu fiu eu ultimul la apel.

Afără era acelaşi microbuz, cu care am plecat în grabă spre aeroportul unde ne aştepta şi autobuzul nostru aerian cum îl botezasem la plecare.

Era aproape cinci, când avionul nostru a decolat luând din nou înălţime şi cap-compas de data aceasta Karachi, capitala Pakistanului, la vreo cinci ore de zbor.



va urma