sâmbătă, 31 octombrie 2015

ORBITOR (35)


MIRCEA CĂRTĂRESCU




Cei vechi au ştiut-o şi-au spus-o, căci fiecare lume e-o carte ce cuprinde o carte, şi-n fiecare Evanghelie e-o Evanghelie. Odată soarele s-a oprit în loc o după-amiază întreagă şi altădată umbra s-a dat cu zece trepte-napoi. Iar altădată totul a-ncremenit, şi păs­torii mîncau fără să mănînce şi păsările cîntau fără să cînte... Şi Iehova apărea-n stîlpul lui de nor şi de foc, pe neaşteptate, între două pagini de întîmplări păstoreşti, ca un semn de carte din cele făcute de şcolăriţe, împodobite cu cusături... Nu timpul se oprea şi se dădea îndărăt, ci degete prelungi răsfoiau filele, întorcîndu-se la vreun pasaj îndrăgit.

Sîntem copii şi copii, dar ai cui, ale cui? Sîntem scrişi caligrafic, cu aur şi cu fecale, dar pentru cine? Cine citeşte-n definitiv po­vestea săracă a vieţii noastre? Desigur că doar El, Scriitorul. Şi o citeşte o singură dată, în acelaşi timp în care o scrie. Căci e un proces de scriere-citire duplicarea lumilor, de parcă un tub om­bilical le-ar lega între ele, iar prin cablu s-ar încrucişa, simultan, citirea şi scrierea din ambele părţi, căci dacă el suflă prin tub Duhul său, umflîndu-ne balonul de săpun, la rîndul nostru îi reflectăm în curbura lui faţa şi-i putem zări prin tub laringele de zirconiu. Iar cine-ar putea să înoate contra curentului teribil al binecuvîntării, urcînd asemeni somonilor către izvoare, ar ieşi din balonul iluziei şi-ar străbate cordonul ce ne leagă de gura Lui, de plămînii Lui. S-ar stabili acolo, în alveole, s-ar înmulţi nebuneşte acolo, în sînul lui Avraam, s-ar risipi metastatic în ficat şi în boaşe, ar umple cu vîrtejuri anarhice Ierarhia. Zeul ar muri în inimaginabile chinuri, şi urletele lui ar fi coroana eternă a deicidului. Căci toţi, la soroace, ne omorîm şi ne mîncăm Dumnezeul, altfel nu putem deveni el însuşi, nu putem fi în el şi el în noi. Devoţiunea, de aceea, e crimă. Rugăciunea e răstignire. Dragostea e tortură. Adoraţia e strangu­lare cu mîini late de heruvim. Chin fără limite e deisis-ul vieţilor noastre. De-aceea toţi zeii au fost hăcuiţi şi ciuntiţi şi bătuţi în piroane. Fra Armando v-a arătat calea unificării, eu pe a dezmem­brării, şi nimeni nu vă spune: Alegeţi!

Vom inventa fiinţa ce-o să ne inventeze, dar nu va fi din lumină pură. Lumea noastră nu este un briliant. În pămînt mortăciuni şi cristale strălucesc şi duhnesc. În maţele noastre sînt viermi, în viermi sînt maţe, şi-n maţele lor sînt viermi. Şi divinul Dante urina fetid pe scoarţa stejarului. Dar umila prostituată aşază gingaş un stînjenel în vaza de pămînt. De aceea Creatorul va fi bărbat şi lumină, dar şi femeie, neagră şi roabă. O minte de înger şi-o inimă de căţea. Doar astfel emisferele, schizofrenia şi paranoia vor fi lăsate în urmă, şi sexele, bărbatul şi femeia, se vor anula, şi puterile, stăpînul şi sclavul, vor deveni una, şi, minune a minunilor, binele se va corupe prin rău ca să scînteieze mai tare, iar răul se va-nălţa prin bine ca să cîştige în îmbeznare, iar la-ntîlnirea lor, şi deasupra lor, unde se vor arcui ca să iasă din sine şi să se-mpreune, ele s-or dovedi identice, lumină şi beznă-ntr-un singur extatic cuvînt:

ORBITOR

«Orbitor!», strigară şi mulţimile, aşa cum strigaseră cu minute sau secole-n urmă:»Tikitan!». Am strigat şi eu cu ele, simţind cum îmi amorţeşte cerul gurii de-nfiorare. Între timp, Albinosul se transforma. Pielea feţei, palidă ca de mort dintotdeauna, deve­nise acum transparentă. Se zăreau prin ea, roşii şi striate, grupele de muşchi faciali, prinşi la extremităţi cu tendoane alburii. În jurul ochilor şi gurii inele de carne se dilatau şi se strîngeau. Apoi şi carnea se făcu străvezie. Prm fantoma ei de abur şi vînt apăru craniul, verde-fosforescent, cu suturile oaselor capului violete. Spre sfîrşitul discursului şi osul deveni fumegos, apoi se limpezi ca o apă-ngheţată, şi creierul, irigat de un sînge negru, zvîcnea acum sub clopotul de sticlă asemenea unei imense broaşte rîioase. La baza lui, pituitara ardea numai ca un grăunţ de safir. Am urmărit migrarea ei spre suprafaţă, pe un peduncul ca o corniţă de melc, lent şi şovăitor, pînă ce a răzbit prin osul frunţii, unde s-a deschis, ochi albastru-ntre sprîncene, într-un triunghi ce ar fi putut fi divin, dacă vîrful nu ar fi fost întors spre pămînt. Şi gîtul, şi braţele lui Monsieur Monsu deveniseră străvezii, acoperite c-un fel de solzi de cleştar. Un monstru fascinant rotea acum în faţa noastră gîrbaciul din piele de hipopotam.

Melanie, înfăşurată în fantasticele tergaluri şi fluturîndu-şi măreaţa perucă din pene de struţ, vopsită-n culoarea morcovului, ieşi în faţă cu punga de hîrtie în braţe. O răsturnă pe podea şi începu să asambleze, cu dexteritatea stîngace a unui copil, bizara maşinărie în care se-mbinau tije, cruci de Malta, bolţuri, pinioane şi cătuşe dintr-un metal ce lucea stins ca aluminiul. Într-un ob­turator cu lamele-n spirală aşeză cristalul Leon, veşted acum ca o bucată de iască. Tuburi gofrate, curele şi conductori electrici îmbrăcaţi în plastic colorat uneau diversele părţi ale maşinăriei între ele. Cum încăpuseră în pungă toate piesele, toate angrena­jele? De unde scosese Melanie seringile, cuţitoaiele? Cilindrii al­baştri de oxigen, cu manometrele ruginite, răsăriseră ca din pămînt.

«Acoperă-ţi un ochi (continuă Albinosul) şi priveşte numai cu celălalt: vei vedea lumea plată şi veştedă ca un desen de pe o far­furie. Priveşte cu amîndoi ochii şi dimensiunea ascunsă va exploda: apa va fi adîncă şi limpede. E de ajuns o nepotrivire, o diferenţă de unghi a celor doi globi de sub creier ca anaglifa să se umfle în basorelief, în altorelief, în statuie, şi, poate, dacă ochii ne-ar con­verge atît de mult încît ar putea privi unul într-altul, statuia s-ar umfla şi ea în ceva cu mai multe dimensiuni, într-un obiect de ne-nchipuit. Priveşte acuma acest covor de pete bălţate, această blană abstractă de leopard ― şi-ntr-adevăr, pe tot peretele îndepăr­tat al sălii, dincolo de prăpastia neagră, se zugrăvi cu safire, sma­ralde, heliodor şi crisoberil un enorm dreptunghi sclipitor ―, dar priveşte-l visător şi distrat, percepîndu-l deodată, destrămîn-du-te-n el. Globii ochilor tăi îşi vor accentua convergenţa. Ima­ginea stîngă şi cea dreaptă, fantomatice, vor glisa una pe alta, se vor potrivi, imbrica, pînă ce holograma va prinde viaţă, şi himera minunată a Cărţii ce ne cuprinde se va ivi în slavă nepieritoare.»

Un fluture colosal îşi întindea acum aripile-n faţa noastră într-un cub de lumină albăstruie ca un acvariu. Pe toracele lui de catifea vişinie scînteia briliantul mormîntului suspendat între cer şi pămînt, ocrotit parcă de picioruşele filiforme. Viziunea a durat numai cîteva minute, pînă cînd privirea ne-a obosit şi petele in­candescente au devenit iar informe. Unde pierise bivolul înaripat?

La fel, poţi contempla spectacolul bălţat al lumii noastre, obiec­tele şi faptele îngrămădite fără sens, mormane în jurul tău. Ia-le pe rînd şi pipăie-le, miroase-le, gîndeşte asupra lor: degeaba. Haosul va creşte continuu. Căci misterul e tatăl unui şir nesfîrşit de mistere, şi soluţiile sînt mereu parţiale, autodevoratoare... Dar gîndeşte totul deodată, cu o gîndire distrată şi visătoare, pînă ce emisferele cerebrale îţi converg şi cele două imagini uşor diferite, raţională şi senzuală, analitică şi sintetică, diabolică şi divină, bărbătească şi femeiască, glisează una pe alta. Deodată covorul de pete dispare şi, limpede, în mii de dimensiuni, putem gîndi, pentru clipe sau pentru milenii, faţa indepingibilă a Dumnezeirii. Vedem atunci, faţă în faţă, ce-am întrezărit mereu, parţial, în oglinzi şi enigme. Faţă în faţă: pentru că faţa noastră e încorporată în faţa Lui. Ochi în ochi, pentru că globii ochilor noştri sînt în globii ochilor Lui...

Creierul lui Fra Armando pulsa ca un stîlp de foc deasupra neamurilor, scoţînd raze poligonale. Coada sa medulară unduia uşor, ca un flagel, în aerul gelatinos al imensei hale boltite. Un tatuaj fin, fluorescent, indica de-a lungul ei traseele complicate ale neuronilor catecolaminergici, noradrenergici şi acetilcolinergici: firişoare roşii, negre şi violete intersectate şi împletite ciudat. Creierul începu să gliseze uşor, prin mişcările spiralate ale cozii, către instalaţia atroce pe care enorma negresă o construise cu migala şi inconştienţa unei mantis religiosa. Masă de operaţie? de electroşocuri? de tortură? aparat de viol din vreo bolgie libertină? Biele şi cremaliere licăreau într-o ferestruică încadrată de cilindri hidraulici. Într-o baie cu un lichid opalescent plutea, buhăit, un fetus cu înţelepţi ochi orientali. Avea fixaţi pe ţeastă, cu plastic dentar, electrozi filiformi, al căror cablaj intra în maşinărie. Sub un clopot de sticlă, conectat şi el la întrerupătoarele angrenajului, o sibilă de plumb citea dintr-o carte groasă, urmărind păianjenii negri ai slovelor cu un deget nespus de uscat. O pisică ecorşată atroce, răstignită pe o planşă de lemn, între două bobine de inducţie, era ultima componentă organică a maşinii. Cîţiva nervi sidefii îi fuse­seră degajaţi cu abilitate din carne şi întinşi demonstrativ, de-o parte şi de alta a trupului martirizat, într-o reţea fină, numerotată şi inscripţionată cu grosolane litere de tuş. Animalul rotea ochi limpezi, cu pupila verticală, şi zvîcnea din cînd în cînd din mustaţă.

Terminîndu-şi munca, acoperită de boabe galbene de sudoare, femeia din Magdalenian rămase nemişcată ca un idol de eben. Du­hoarea ei de subţiori şi de rodul-pămîntului atrăgea mii de muşte cu torace verde-metalic sau albastru-cianură, care curînd o acope-riră cu o cămaşă vie de zale forfotitoare.

Albinosul, sub noua sa întrupare de insectă cavernicolă, îşi pier­duse ochii, rămaşi ca două vagi umflături atavice sub pielea din solzi de cristal. În schimb, ochiul din frunte i se aprinsese ca un mare safir, şi trimitea înainte o impalpabilă lumină conică, aşa încît pielea ciocolatie a Ceciliei căpătă o fermecătoare nuanţă de bleu sub privirea lui. Nubila era deja goală, unsă cu aloe şi nard, sulemenită negru pe buze, pe sfîrcuri şi pe pliurile delicate de sub pubisul fără urmă de păr. Pleoapele coborîte, date cu kohl şi pre­sărate cu pulbere de aur, proiectau pe colosala boltă, mai nebuneşte ca oricînd, constelaţiile, încît se făcuse noapte de vară, zăbuşitoare şi luminoasă. La gît, pe un fir de iridiu, avea înşirate şapte smaralde brute, neatinse de polizorul giuvaergiului. Pe fiecare era scrisă o literă întoarsă, evreiască. La urechi, în chip de cercei, atîrnau două cochilii mari şi tigrate de murex. O gemă de cornalină îi acoperea, crem-gălbuie, scobitura buricului. Cu adevărat uimitoare îi erau însă unghiile.

Şi la mîini, şi la picioare ele erau de un albastru ultramarin intens, ireal şi fluid ca văzut într-un vis. Şi fiecare purta în adîncul ei o imagine, în relief, minusculă şi totuşi clară, ca acele fotografii de monumente celebre (sau de femei neruşinate) din brelocurile optice. Oricît de departe te-ai fi aflat de prinţesa neagră, privindu-i un­ghiile vedeai perfect pictura lor giottescă, iar dacă te concentrai doar asupra unui detaliu (denticulii de pe faţa unui zid, kymele unei muchii, fleuronul din vîrful unei clopotniţe galbene, broderia cu flori şi şopîrle a vreunui veşmînt) vedeai la fel de limpede şi detaliile detaliului, pînă la al miilea ordin de mărime, încît, adîn-cindu-te-n vertijul unghiilor şlefuite, ajungeai în lumea subatomică a quarcurilor, a farmecelor şi miresmelor... Pe unghiile de la mîini erau zugrăvite scene din Noul Testament, pe un fond naiv de palate medievale şi sicomori: Sfînta Fecioară dormind în odaia ei cu pereţi goi de piatră, zîmbind unui vis şi acoperindu-şi un umăr gol, pe cînd arhanghelul, în picioare lîngă patul ei, cu un crin cu trei cupe-ntre degete, se sfieste să o trezească; Isus copilaş cioplind cu cosorul o cruce de lemn, pe cînd toţi ceilalţi ieşiţi cu caprele îşi ciopleau fluiere; tot el urcînd pentru întîia oară (să fi avut vreo şapte ani) într-o mandorlă ce-l va-nălţa la ceruri, ca să fie prezen­tat îngerilor; adolescentul Isus în pustie, ghemuit în nisip, ţinînd între palme capul triunghiular al unui şarpe şi privindu-l în ochii străvezii; Isus şi Ioan, aşezaţi pe un colţ de stîncă, privind Ior­danul cum reflectă în apele sale amurgul; fetiţa lui Iair, a doua zi după trezirea din morţi, împletindu-şi o panglică-n codiţă, la oglindă şi cîntînd un cîntec fără vorbe; Petru, pe muntele Tabor, privind printre genele strînse astronava de cristal şi-ntrebîndu-se de unde să taie destule crengi pentru trei colibe: una pentru Moise, alta pentru Ilie, alta pentru Isus; femeia adulteră, rămasă singură pe locul osîndei ei, încereînd să desluşească scrisullui Isus din ţărînă, pe cînd un strop alb de sămînţă i se prelinge dintre picioare; Isus mîncînd, în casa lui Matei, cu vameşii şi păcătoşii, uimiţi de iradiaţia triunghiulară a tîmplelor nazarineanului; Dimas, cu braţele chinuitor strîmbate după lemnul crucii, cu faţa verde de suferinţă, zîmbind totuşi Măriilor îngenuncheate-n faţa celor trei; şi trilioanele de stele presărate peste Ierusalim, fiecare vestind o Mîntuire incredibilă, ininteligibilă, inimaginabilă, dar adevărată... Unghiile de la picioarele Ceciliei purtau, în schimb, înluminuri din Vechiul Testament: Şefora aşezîndu-şi pe inelar prepuţul copi­lului ei şi rostind mîndră către bărbatul înaripat: «De-acum eşti soţul meu de sînge!»; îngerul Domnului, lîngă aria lui Anavria Iebusitul, armîndu-şi unealta nimicitoare şi împrăştiind ciumă peste popor, din Dan pînă la Beer-Şeba; ţeasta, picioarele şi pal­mele mîinilor Isabelei, într-o învălmăşeală de ţesături însîngerate, şi o căţea cu ochi de om rozînd un deget cu inele groase; Maaseia îmbrăţişîndu-şi ultima oară soţia, o filistină dulce, cu gene de mă­tase, şi rămînînd cu inima frîntă-ntru Domnul; Iov, bătrîn şi fericit, gras, cu pielea roză ca a pruncilor, ţinînd pe deget o bubu­ruză ce abia îşi desface aripile a zbor; mireasa de nici 12 ani, deja împodobită, strîngîndu-şi cu groază, în palmă, locul dintre pulpele băieţeşti şi gîndindu-se la noaptea care urmează; Domnul, pe tronul său de safir de peste cupola ca o întindere a cerului, privind cu ochi stranii, de o anatomie nepămînteană, peisajul arid al Iudeii perindîndu-se dedesubt; Iezechiel, în valea oaselor uscate, cule-gînd distrat crinii sălbatici crescuţi deodată în tigvele şi coşurile piepturilor pline de ţărînă; Daniel, scos din groapa cu lei, mirosind încă, zile-n şir, a testicule de fiară; Ziua Urii, pogorîtă pe neaştep­tate, ca un fur, peste cătune, vii şi livezi, pustiind totul într-o am­biguă slavă...

Matroana se apropie de negresa nubilă, o luă de mînă cu ne­aşteptată gingăşie şi graţie, şi o conduse spre aparatul de la mar­ginea golului. O-ntinse pe şasiul îngust şi-i prinse încheieturile mîinilor şi gleznelor în cătuşe. Răstignită aşa, pe o cruce a sfîntului Andrei de aluminiu, Cecilia îşi revelă ochilor noştri sexul ca o floare neagră cu petalele încreţite, sex de felină, vulvă de sfinx, nefăcută pentru copulări ca oricare. Încet, la o manevră iute a degetelor Melaniei, cilindrii hidraulici se puseră în mişcare, şi cadrul metalic se ridică pînă la verticală. Tulburător de frumoasă, Cecilia zîmbea cu zîmberul sălbatic al africanelor, dar şi cu ceva de fetiţă perversă, încîntată să-şi arate tuturor floarea secretă. Lăsase capul pe-un umăr, şi ochii i se acoperiră de-o ceaţă subţire. În acvariul lui, cocîrjat, avortonul desfăcu deodată ochi galbeni, şi gura sa abia schiţată începu să pronunţe cuvinte neauzite, căscîndu-se ca a unui peşte exotic. Albinosul, a cărui uniformă se volatilizase ca un gaz în văzduh, se apropie încet de masa de operaţie. Sexul, semitransparent, cu scrotul ca o sticlă moale prin care se vedeau testicule de fildeş filigranat, îi era erect, aşa încît toţi am crezut că vom asista la violarea rituală a fecioarei de către oribilul sacerdot. Nu ne ima­ginam, în schimb, inimaginabilul. Şi nu pot descrie indescriptibilul.

Timp de ore-n şir corpul de carne, sînge şi nervi al tinerei femei a cunoscut întreaga suferinţă umană şi i-a depăşit limitele. Fericiţi au fost luptătorii păgîni căzuţi în mîinile duşmanilor, ţinuţi zeci de ani în oubliette şi torturaţi zilnic sub ochii seniorului. Fericiţi arşii de vii, jupuiţii şi canceroşii. Dar ţipetele fetei păreau, totuşi, de plăcere insuportabilă, iar pe faţa ei buza zgîrcită şi ochii strînşi arătau un extaz distrugător. Singurul fapt pe care cuvintele îl pot înfăţişa, deşi atroce, a părut un gest de tandreţe faţă de ce fusese-nainte: cu o fulgerare expertă a unei lame, albinosul i-a despicat Ceciliei pîntecul, fără să curgă un strop de sînge, şi-a scos de-acolo, curat ca un preparat anatomic, uterul, străjuit, ca de două aripi întinse, de trompele avînd la capete, între franjuri de pieliţe moi, cele două ovare, ca două mici nestemate. Abia atunci, de parcă toată vitalitatea-i stătuse în organul cel delicat, corpul negresei muri, moale şi cenuşiu, şi putrezi sub ochii noştri, pînă ce oasele risipite, galbene, se-mprăştiară pe podea. Doar radiusul mîinii stîngi mai rămase prins în cătuşa metalică. Apoi şi oasele se pre­făcură în pulbere, iar pulberea se resorbi în podeaua sticloasă.

Monsieur Monsii ţinea pe palma deschisă a mîinii drepte flutu­rai de uterin, care lopăta uşor din voalurile de pieliţe. În cele din urmă-şi luă zborul, nu prin bătăi mecanice ca ale multor lepi­doptere, ci prin unduiri într-un mediu gelatinos parcă, aşa cum înaintează-n abisuri, ca-n vis, fiinţele străvezii de pe fundul ocea­nelor. Fluturînd peste gol, mica vietate se-ndreptă către chilia de briliant din centrul lumilor. O atinse după eoni de călătorie hip­notică. Se ghemui acolo, în lacra fulgerătoare, prinse rădăcini în pămîntul de cristal şi desfăcu o corolă de prapure. În mijlocul ei se dezvoltă tot mai mult un ovul, filigranat, sidefiu, cu desene mereu schimbătoare şi cu protuberante mirifice în ionosferă. În cele din urmă uterul însuşi, cu trompele şi zgîrciurile lui, rămase doar un detaliu aproape neobservabil al marii boabe, al oului cu coajă de cuarţ.

Oul părea tatuat cu un labirint de linii colorate şters, întretăiate şi mişcătoare, aşa încît la început nu se putea distinge nimic, în afara unor iluzorii contururi, ghicite mai mult, ca într-o filigeană de cafea. Cum volumul lui continua să crească, suprafaţa i se lăţea tot mai mult, şi desenele cele mai stranii, mai eteroclite, începură să izvorască din împletitura de linii. Era faţa unui bărbat tînăr, cu trăsături în cărbune, cu părul răsucindu-se-n viţe negre de-a lungul obrajilor ascetici. Ochii severi şi vizionari, uşor asimetrici, dreptul însufleţit de o scînteie de har, stîngul tragic şi mat ca o oglindă acoperită, aveau sub ei cearcăne violete. Sub firele fibroase ale mustăţii, gura ar fi părut de femeie dacă senzualitatea ei nu ar fi fost negată, dizolvată, deturnată, reconvertită de cute ale comi­surii, foarte amare. Şi fiecare trăsătură a acestui portret era, dac-o priveai mai atent, formată de fapt din alte desene, la o scară mai mică, iar acelea din altele, toate strălucitor de clare, imediat cum ochiul le atingea, aşa încît te puteai scufunda la nesfîrşit în spec­tacolul lumii adîncind perspectivele unui fir de sprinceană, şi puteai explora ceruri cu alte stele, alte raiuri şi alţi zei explorînd un pixel din imensitatea obrazului. Era Totul, şi totul curgea în inima totului, şi mîna reală şi cea virtuală se desenau una pe alta, schimbîndu-şi densitatea şi destinul de un miliard de ori pe secundă. Era Mandylionul, era Vera Icon, era imaginea feţei umane, achiro-poete, pe care-o căutăm întotdeauna, pe care-o vedem în toate alcătuirile lumii, pentru că lumea însăşi pentru noi, şi zeii, şi Dum­nezeirea ― au faţă de om. De-asta, înfundaţi în tragedie şi miro­sind a sulful Gomorei, cultivînd pe ogorul corpului nostru zeci de mii de boli groaznice, nefiind siguri nicicînd de ziua de mîine şi zbătîndu-ne să mai respirăm o clipă, totuşi zîmbim, aşa cum copi­lul de patruzeci de zile zîmbeşte pînă şi unei foi albe pe care sînt desenaţi doi ochi...



va urma




















TE-AM AŞTEPTAT


Lili C. Bernini







Te-am aşteptat...
Cu patimă şi dor în fiecare zi
În fiecare noapte, ceas de ceas
Şi mi-am imaginat ziua-n care destinul,
Mi te va scoate-n cale şi doar o clipă
Îmi va fi de-ajuns să simt că eşti lumina
Vieţi, soarele ce mă va încălzi mereu.




Te-am aşteptat...
Te-am căutat, cu dor prin vise de poveste
Nu ştiam cine eşti, nu ştiam pe cine aştept
Dar ştiam că exişti şi trăieşti undeva în lumea
Asta mare şi când destinul ne va aduce împreună
O viaţă ca-n poveşti noi vom trăi, iubirea noastră
Va fi unică şi "viaţă veşnică" va avea.




Te-am aşteptat...
Deschide larg fereastra sufletului tău
Şi lasă-mă să intru în tăcere s-alung iarna
Din tine, şi să îţi torn o primăvară caldă,
Cu parfum de fericire, şi să îţi dăruiesc,
Nectarul iubirii ce l-am strâns în tolba
Din inima mea în timp ce aşteptam venirea ta.




Lasă-mă să îţi călăuzesc paşii spre un tărâm
Necunoscut încă ţie, lasă-mă să te ocrotesc,
Vreau să simţi fericirea, lasă-mă să te iubesc,
Aşa cum niciodată n-ai mai fost iubită,
Lasă-mă să te sărut, să simt că trăiesc, să simţi
Cum fiecare celulă este vie şi plină de viaţă
Lasă-mă să te învăţ să mă iubeşti, doar pe mine.




Te-am aşteptat...
Cum aşteaptă deşertul ploaia
Cum florile aşteaptă primăvară
Te-am aşteptat, te-am chemat neîncetat
În sufletul meu, iar ochii mei s-au luminat
În ziua-n care ai apărut din depărtare.


........................................................



Bine-ai venit, eterna mea iubire.















Imposibila neutralitate (XXXV)


Gheorghe Grigurcu




Afirmaţii aberante


Socotită o „invenţie” a veacului XX, literatura absurdului
e - s-ar părea - suficient de abundentă. Poate că şi din pricina
faptului că demonul ce-o inspiră, Absurdul în persoană, este
mai prezent şi mai activ decît odinioară, înzestrat cu ideologii
şi strategii, cu tehnici şi tertipuri inedite. Pentru că e mai real
ca alte dăţi, avînd grija perversă de a-şi anunţa, nuanţat şi dialectic,
prezenţa prin dureroasă conştientizare şi sarcastică autoconştientizare.
Dar nu e decît o iluzie ca atîtea altele. Nemulţumit
de „uriaşele stocuri supranormative” ale materiei sale, care,
în viziunea crepusculară a lui Ion D. Sîrbu, dădeau impresia a
ajunge pentru cîteva bune decenii, Absurdul acesta de nesmintită
actualitate, care se joacă prefacînd realul, după plac, în
„suprareal” şi „subreal”, pofteşte a se multiplica şi pe mai
departe. Nesăţios de sine şi vanitos peste poate, se doreşte
înmulţit de asemenea în textele ce-1 certifică. Texte ce izgonesc
raţiunea şi morala salvatoare „în vise, în cărţile uitate sau în
subtextul unor rugăciuni ilicite”, după cum se exprima, cu
putere de Adevăr pentru multă vreme, exilatul de la Craiova
mai sus menţionat, în paginile căruia ne regăsim cu emoţie nu
o dată. Unul din ele, care întrupează fară pic de îndoială figura
proliferantă a Absurdului nostru celui de toate zilele, e semnat
de Adrian Păunescu şi poartă un titlu, după cum vom vedea
îndată, narcisiac: Marea neruşinare („Totuşi iubirea”, nr. 261/
1995).

Ce susţine, de data asta, bardul de la Bârca? „îndeobşte,
în judecăţile anticomuniste de după 1989 se pleacă de la ideea,
în general nedovedită, că socialismul românesc a contravenit
esenţei umane, a fost o anomalie, a fost o derogare de la regulă”.
Deci, reconstituind faţa afirmativă a propoziţiei, „socialismul
românesc” ar fi fost o expresie a fiinţei umane, 1111 fenomen
firesc, o confirmare a „regulei”. Dacă esenţa umană este tarată,
mizeră, caricaturală, dacă firescul este minciună tentaculară,
iar regula este violenţa multilateral dezvoltată, îi putem da
dreptate preopinentului nostru. Ce ar mai fi de „dovedit” aici?
Ajunge o simplă schimbare a codului. Totuşi, codindu-se a
tăia nodul gordian, Adrian Păunescu manifestă o slăbiciune
pentru „dovezi”, pe care inşi din categoria d-sale n-ar trebui
s-o aibă. „Nu se putea dovedi că n-ar fi existat economia naţională,
că s-ar fi dărîmat cultura naţională, nu se putea susţine
că învăţământul n-a fost gratuit, nu se putea contesta binele
mare pe care-1 făcea oamenilor împrejurarea că nu plăteau asistenţa medicală, nu se putea susţine că România n-ar fi avut o
politică independentă, prin N. Ceauşescu şi P.C.R.”, articulează
avocatul „epocii de aur”, în continuare. Dar dacă vrea
dovezi, de ce să nu i le oferim? Dovezi luate din sfera percepţiei
elementare, care n-ar putea decît să-i dea pînă la urmă satisfacţie
celui ce, pe de altă parte, declară că „personal” crede în
democraţie şi că „democraţia nu se poate lipsi de criteriile
logice”. Potrivit „criteriilor logice”, economia naţională a „epocii
de aur” a capotat într-un declin ce ne-a situat la coada Europei,
ducînd la o stridentă pauperizare generală, cultura naţională
a fost supusă jugului unui dirijism şi unei cenzuri tot mai
apăsătoare, dărîmarea unor biserici, instituţii şi lăcaşuri de cultură
devenind chiar de ordinul concretului simbolic, învăţămîntul
se înfăţişa tot mai infestat de propagandă, subminat de
corvezi extrapedagogice şi invadat de mediocritate şi corupţie,
asistenţa medicală era înapoiată şi bizuită pe o salarizare a
cadrelor atît de precară, încît „gratuitatea” ei, în practică, se
reducea considerabil, iar cît priveşte faimoasa politică ceauşistă
a „independenţei”, nu constituie un secret pentru nimeni natura
sa diversionistă şi demagogică, stalinismul său drapat într-un
costum naţional pîngărit. Sîntem, oricum, curioşi, dacă raportîndu-
ne la asemenea dovezi, Adrian Păunescu va mai opta
pentru „criteriile logice” ori va prefera, după cum s-a obişnuit,
mistica omagiului şi a injuriei, în orice caz mai puţin complicată,
chiar dacă idolii săi se schimbă într-un chip derutant...

Nu mai puţin fidel iraţiunii se arată poetul-senator atunci
cînd îşi mărturiseşte idealul înalt al unei „societăţi capitalistsocialiste” (Nu e cumva pseudonimul restauraţiei, care l-a copleşit cu demnităţi şi onoruri - relaţiile acestora din urmă cu
onoarea reprezentînd o altă chestiune?). Remarcăm că o asemenea
societate se bazează pe principiul atît de actual al reciclării
deşeurilor, în situaţia de faţă nomenclaturistc. Precum o afacere
de familie comunistă, ce-şi manifestă solidaritatea la greu. O
mînă spală pe alta. Acest „socialism democratic” nu s-ar putea
construi, vezi bine, „fără foştii mari manageri socialişti, fară
competenţele care au dat viabilitatea economiei comuniste”.
„Competenţe”, evident, pe măsura „viabilităţii” în chestiune.
A strălucitei politici a frigului, foamei, întunericului, fricii. A
cozilor interminabile şi a osanalelor la fel de interminabile, în
care ştim noi cine era expertul între experţi. Şi întrucît îşi închipuie
că n-a fost „înţeles”, Adrian Păunescu se explică îndeajuns
de distractiv: „Să ne înţelegem. Eu n-am nostalgia ideilor comuniste, ci nostalgia marilor directori şi a remarcabilelor miniştri
de meserie din rândurile Partidului Comunist Român”. Nici
nu ne imaginam că ar fi fost un comunist „în crez” (n-are organ
pentru crez, oricare ar fi acela). în schimb, sîntem convinşi
că are nostalgia directorilor şi miniştrilor adulatori ai dictatorului,
„mari” şi „remarcabili” întîi de toate cayesmani, ca părtaşi
prea plecaţi ai capriciilor, abuzurilor şi paranoiei prezidenţiale.
Aceasta este treapta imediat superioară Păunescului, către care
bardul oficial privea cu jind. Cu astfel de indivizi se simţea
consubstanţial în mentalitate şi comportament comunist, lucruri
niţel diferite de ideologia comunistă, de care se leapădă
ca de o mănuşă murdară, însă împotriva cărcia n-ar fi îndrăznit
înainte să cîrtească fie şi printr-o singură silabă. Instinctiv,
pricepe că locul său este alături de nomenclaturişti, întru sprijinire
mutuală. îl „înţelegem” şi noi. Ne dăm seama că atitudinea
de „mamă a răniţilor” pe care o manifestă asiduu faţă de foştii
dregători ai comunismului îi prieşte. Deşi adaosul că „remarcabilii
miniştri de meserie” ai împuşcatului (care „meserie”? Se
eliberează undeva atestate pentru o atare „meserie”? Chit că
e, mai mult decît multe altele, „brăţară de aur”!) ar fi utili azi,
nu e decît o dulce aberaţie. O aberaţie circumscrisă de cea,
încă mai savuroasă, a hibridului capitalist-socialist, a „democraţiei
originale” cum ar veni, cu 80% (măcar) capital moral
„de partid şi de stat” totalitar.

La un moment dat, absurdul dobîndeşte un aspect bestial-
idilic. Pentru ca expresia noastră să nu pară, la rîndul său,
absurdă, să-i dăm cuvîntul exersatului circar de imagini tendenţioase: „în mod ilegitim, soldatul sovietic de ocupaţie a siluit
România, viol în urma căruia avea să se nască o fiinţă pe care
aş numi-o «generaţia mea». N-avem noi nici o vină că justiţia
internaţională n-a funcţionat şi că a venit peste mama celovekul
şi i-a schimbat viaţa. (...) Problema ilegitimităţii nu se mai
poate pune însă, după ce copilul, care a rezultat din acea
agresiune, e pe picioarele lui şi toate avuţiile din curtea mamei
sale au fost spălate şi puse-n ordine, investite şi determinate
să producă”. Mai că-ţi vine să crezi! De dragul acestci alegorii
pe muchia trivialului, Adrian Păunescu îşi ia îngăduinţa a
insulta nu doar propia generaţie, ci încă cel puţin una, care s-a
ivit în urma înrobirii României. Vorbind cu jovială iresponsabilitate
în numele lor şi pretinzînd că nu sînt decît rodul unui...
viol. Chiar îşi închipuie bardul ceauşist că toţi cei ce s-au născut
după 23 august 1944 şi au trecut prin sistemul educaţional al
regimului prosovietic (aşa a fost, în pofida aparenţelor, pînă
în 1989), pe care nu ostenea a-1 proslăvi, ar fi nişte bastarzi
ideologici? Nişte scandaloşi „oameni noi”, produşi dinîmpere-
1 chierea ocupantului străin cu băştinaşii? Şi apoi de unde ideea
că toate „avuţiile” din curtea maternă ar fi fost, sub comunişti,
„puse-n ordine”, „determinate să producă”? Ne întoarcem la
cele reamintite mai sus. De fapt, „violul” iniţial, săvîrşit de
„celovekul” bolşevic, a fost urmat de nenumărate altele, într-o
suită de agresiuni asupra trupurilor şi conştiinţelor ce nu poate
fi uitată, nu poate fi iertată. Cu cinism. Adrian Păunescu îşi
susţine necuviinţa astfel: „Dacă socialismul este ilegal, toate
epocile pe care le-a traversat România sînt ilegale şi ar însemna
că ne aflăm în mezozoic”. Şi cu un încă mai mare cinism,
încearcă a apăra „momentul criminal al violului” (în realitate,
răstimpul lung al unor violuri pe care nici o statistică nu le-ar
i putea vreodată epuiza) cu ajutorul unui citat din Walt Whitman:
„Tot ce s-a întîmplat, trebuia să se întîmple”. Marele vinovat:
destinul. Ce formalităţi trebuie oare îndeplinite pentru a traduce
destinul în faţa justiţiei?

„Curios” i se pare Iui Adrian Păunescu că mulţi dintre
cei ce contestă totalitarismul acceptă monarhia: „Ce criterii îi
determină - se întreabă poetul de curte republicană - să
pretindă socialismului de dezvoltare un comportament, dar,
în schimb, să considcre că singurul tratament pentru excesele
de anarhie ale democraţiei este autocraţia regală? Adică, de
ce ar fi de preferat - în temenii democraţiei - răul numit Regele
Mihai, răului numit Preşedintele Ceauşescu? Deocamdată,
Regele Mihai n-a avut tăria nici să trăiască, nici să moară pentru
ţară, în vreme ce preşedintele Ceauşescu a avut această încăpăţînare, care-1 martirizează treptat-treptat: a trăit pentru ţara lui, a murit pentru ţara lui”. Lăsînd la o parte ambiguitatea sintagi
mei „excesele de anarhie ale democraţiei”, în care am putea
citifiorul de spaimă al zelatorului dictaturii ce era cît pe-aici
să fie linşat, să precizăm că monarhia constituţională a Româ-
nici n-a fost niciodată o „autocraţie”. Jongleurul de termeni
scapă una din farfuriile sale, care se sparge în ţăndări. Dar
zgomotul strident produs nu ne împiedică a aprecia cum se
cuvine, adică printr-o reacţie de indignare, aserţiunea infamă
ce urmează. Conform acesteia, regele Mihai ar fi egal, sub
semnul răului, cu... Nicolae Ceauşescu. Pînă aici coboară,
aşadar, autorul ce ne aducea la cunoştinţă că ar crede în democraţie
şi „în criteriile logice”! S-o spunem pe şleau: bufonul
propagandistic, care a lustruit pantofii cizmarului descreierat,
confecţionaţi bineînţeles de altcineva, pînă cînd acesta l-a
îmbrîncit, scîrbit pînă şi el de atîta mişelie, cultivă răul în aşa
cumplită măsură, încît nu se sfieşte a desfigura una din figurile
luminoase ale istoriei noastre, pentru ca imaginea hidoasă a
„eroului” său să dobîndească un avantaj. Un amestec de iconoclastie şi iconodulie, deopotrivă de groteşti. Regretînd, probabil, că suveranul legitim al României n-a fost executat, Adrian
Păunescu n-are, el, tăria de-a recunoaşte că mai marii întru
teroarea comunistă au fost cei ce l-au detronat şi l-au silit pînă
azi pe monarhul nostru a rămîne departe de ţară. Cum ar putea
un om cu bun simţ a învinui o victimă? Cum ar putea cineva
fară obrazul de toval al lui Adrian Păunescu a-1 proclama
„martir” pe tiranul răsturnat de la putere de către poporul
revoltat şi executat de către proprii săi „tovarăşi de luptă”?
Oare Nicolae Ceauşescu şi-a dat viaţa benevol? Pe cîmpul de
luptă? Ori avînd de ales între păstrarea credinţei strămoşeşti
şi abjurare, precum Brâncoveanu? „A trăit pentru ţara lui”,
susţine principalul său cîntăreţ de curte. Nu cumva a trăit pentru
propria sa sete de putere patologică, pentru grandomania sa
care ne-a umplut de ruşine şi ne-a decimat precum un flagel?
Nu cumva a murit pentru că în sînul lumii comuniste se aplică
periodic, ca într-un Bizanţ sălbăticit, legea suprimării conducătorilor?

Să presupunem însă că Adrian Păunescu e consecvent
(deşi, vai, n-a fost nici măcar în această privinţă) cu ditirambii
impudici închinaţi, în cantităţi industriale, „geniului Carpatilor"
şi supersavantei sale soaţe, „de renume mondial”. Să
admitem că îl admiră sincer pe funestul dictator, în virtutea
unei debilităţi cerebrale şi distrofii morale. Atunci cum se
explică lauda, chiar dacă nu la fel de băloasă, din motive de
tactică „democratică”, pe care o aplică celui ce a patronat
execuţia Ceauşeştilor, fără suficient temei legal, printr-o manevră
de tip NKVD? E vorba aici de aspectul cel mai respingător
al atitudinii bardului de la Barca. Iată desenul irecuzabil, în
pagină, al cîtorva din limbile sale, din nou pline de ardoare:
„Dacă nu era Ion Iliescu, şocul trecerii bruşte, la un capitalism
revanşard, ar fi putut primejdui nu numai bazele societăţii,
ci şi bazele ţării”; „meritul acestui remarcabil om politic”; unul
„dintre cei mai inteligenţi şi mai luminoşi oameni politici pe
care i-am cunoscut”. Şi, în oportunistă conexiune, o asemenea
încercare de „justificare” istorică: „A se reţine deci: legîndu-şi
încrederea de un alt comunist, aflat în conflict cu Nicolae
Ceauşescu, poporul român nu putea dori anticomunism în ţara
sa. Ci un socialism mai omenesc”. Ce-am putea însă reţine
altceva decît strădania poetului-ludion, a apologetului tarifat,
a saprofitului literar-politic de a-şi face jocul ce-1 caracterizează?
A demagogului care-şi schimbă stăpînii, nu şi năravul!
A arivistului care triumfa prin absurd, ca o prăsilă de nădejde
a acestuia!

Sfîntul Augustin îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că
nu-1 făcea răspunzător măcar de visele lui din timpul nopţii.
Cărui zeu ar trebui să-i mulţumească Adrian Păunescu pentru
că, pînă acum, n-a răspuns niciodată pentru nimic? Avem
impresia că poetului-senator i se potrivesc întocmai următoarele
vorbe ale lui Cioran: „A rîvni gloria înseamnă a prefera
să mori dispreţuit decît uitat”.



va urma


















vineri, 30 octombrie 2015

Preoţi care au înfundat temniţele comuniste fiind consideraţi „elemente duşmănoase“. Pretextele criminale folosite de regim împotriva prelaţilor


Mugurel Manea


Preotul Nicolae Anghel a murit din cauza bătăilor repetate în penitenciarul de la Aiud


Judeţul Olt, unul de graniţă, se alătură celor extrem de atent monitorizate de către organele de represiune. Persoane pasionate de istorie au reuşit, după ”săpături” îndelungate şi perioade mari de aşteptare pentru diverse autorizaţii, să afle o parte din suferinţele îndurate de preoţii din judeţ, suferinţe provocate de teroarea comunistă care a apelat la orice formă de „convertire”, de la bătăi până la crime.


La acest moment, deşi au trecut 25 de ani de la căderea comunismului, încă nu se cunoaşte cu exactitate numărul prelaţilor din judeţul Olt care au avut de suferit de pe urma credinţei lor religoase şi a faptului că nu s-au aliniat ordinelor organelor de represiune instalate la cârma ţării după 1946. Cea mai recentă ”statistică” în acest sens indică cifra de 200 de preoţi care au avut de îndurat represiunea comunistă sub tot felul de pretexte.


Ana-Maria Rădulescu, cercetător în cadrul Institutului National de Studiu asupra Totalitarismului din Bucureşti, precizează, într-un material publicat în revista ”Memoria Oltului” din Slatina, că unii au fost arestaţi sub pretextul că nu au îndeplinit planul de cultură şi nu au predat cota de grâu, alţii pentru motivul că au făcut parastas în zilele de sâmbătă. Studiul Anei-Maria Rădulescu este rezultatul cercetărilor sale în arhivele Mitropoliei Olteniei, ale Episcopiei Râmnicului, ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precum şi în câteva arhive personale. Aceste mărturii, în bună parte necunoscute până acum, vin să completeze informaţiile din lucrări anterioare cum este lucrarea lui Vasile Manea intitulată ”Clerici ortodocşi în temniţele comuniste”. Autoarea depăşeşte greutăţile provocate de arondările succesive ale unor părţi din actualul judeţ Olt la Arhiepiscopia Bucureştilor şi Arhiepiscopia Craiovei deoarece o bună parte din dosarele personale ale clericilor olteni au rămas în arhiva Episcopiei Râmnicului, unde au putut fi cercetate.


”Judeţul Olt, ca judeţ de graniţă, a fost supus unei supravegheri foarte atente de către organele de represiune care au impus ca pe o rază de 8 km. de graniţă să nu se stabilească "elemente duşmănoase". Beneficiind de o suprafaţă de teren fertilă, proprietarii de pământ din Olt, în rândul cărora erau numeroşi preoţi, au avut de suferit de pe urma nepredării cotelor. Dintr-un raport al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului către Comitetul Central al P.M.R. reiese amploarea pesecuţiei: <Preoţii din comunele Piatra-Olt, Mărgheni, Doba, Cârlogani, Cepari, Greci şi Pleşoiu au fost arestaţi sub pretextul că nu au îndeplinit planul de cultură şi nu au predat cota de grâu. Ţin să adaug că întreaga recoltă li s-a luat, nelăsându-se nici de sămânţă. Au fost duşi din post în post, unii la Caracal, alţii la Slatina. Preotul de la Cârlogani a fost pălmuit de preşedintele Sfatului care s-a exprimat de a termina mai repede biserica ce este în reparaţie trebuind să facă un cinematograf în ea. Preotul de la Găneasa a fost arestat pentru motivul că a făcut parastas sâmbăta. Cu preşedintele Sfatului de la Doba am stat personal de vorbă şi mi-a spus că lor nu le trebuie biserică, că mai sunt câteva zile şi termină şi cu aceasta>”, arată Ana-Maria Rădulescu în lucrarea sa din revista ”Memoria Oltului” despre prigoana preoţilor autohtoni.

interior  puscarie


Teroarea comuniştilor nu a încetat nici după anul 1964 intrat în istoria naţională ca anul  când au fost eliberaţi mii de deţinuţi politici. Unora dintre preoţi nu li s-a mai permis să profeseze, iar soţiile şi copiii lor nu beneficiau de promovări, ba chiar şi în ultimii 15 ani de comunism, fiilor şi fiicelor de preoţi, indiferent dacă părinţii lor fuseseră deţinuţi politici, le era interzis accesul la anumite facultăţi ce erau considerate ca având un profil ideologic – aici intrau facultăţile de Ştiinţe economice, Drept, Istorie sau Filosofie). Totuşi, în ciuda acestei situaţii dificile, Biserica Ortodoxă Română a încercat şi s-a zbătut să rămână în acea epocă o biserică dinamică, apelând în mod repetat la enoriaşi pentru lucrările de reparare, pictare sau construirea de lăcaşuri de cult.


Printre preoţii care au avut de suferit de pe urma ”terorii roşii” s-a aflat şi Lucian Celăreanu din Balş, băgat la închisoare pentru că şi-a spus liber părerea împotriva cooperativizării, trâmbiţată ca un success în anii comunismului. După absolvirea Seminarului ”Sfântul Grigore Decapolitul” din Craiova,  Lucian Celăreanu devine preot pe seama parohiei ”Maica Domnului” din Balş, fiind hirotonit în anul 1930 de către arhiereul Nifon Criveanu, viitor mitropolit al Olteniei. Părintele Lucian Celăreanu a fost slujitor între anii 1940- 1943 şi 1946-1950 la Centrul Parohial Balş, apoi subprotoiereu (1942), misionarul Fabricii metalurgice ”Balşul” unde a acordat călăuzire religioasă muncitorilor de aici. În anul 1931 a reparat biserica ”Maica Domnului” Vârtina din Balş, a înfiinţat un cor, a fost confesorul formaţiunii premilitare din Balş, iar, între anii 1931- 1938, a asigurat catehizarea în şcoala şi biserica din oraşul Balş. Văzându-i zelul şi dragostea faţă de Biserică şi oameni, episcopul Vartolomeu Stănescu i-a acordat, în anul 1933, gradul onorific de sachelar. Liniştea preotului în Celăreanu a încetat brusc într-o noapte din vara anului 1959.


interior puscarie


”În noaptea de 26 iunie 1959 a fost arestat pentru uneltire de 3-4 indivizi sub pretextul că a vorbit în biserică împotriva cooperativizării. Conform sentinţei 226 din 4 mai 1960 a Tribunalului Militar Craiova, a fost condamnat pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de articolul 209, aliniatul 2, litera U, la 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii personale. Recursul din 23 iunie 1960 a fost respins. Detenţia a executat-o în închisorile şi taberele de muncă de la Jilava, Poarta Albă şi Aiud (foto-sus, n.r.). Eliberat la 7 iunie 1963, părintele Lucian Celăreanu a rămas fără nicio sursă de venit, bolnav şi internat în spitale ca urmare a relelor tratamente din detenţie, până la 1 septembrie 1964, când a fost reîncadrat la parohia Osica de Sus, Olt. După mai multe demersuri, la 1 iulie 1968, cu prilejul trecerii de la Mitropolia Olteniei la Episcopia Râmnicului şi Argeşului, prin bunăvoinţa episcopului Iosif Gafton, a revenit la Balş, de unde s-a pensionat în ziua de 1 mai 1985. A trecut la cele veşnice în ziua de 14 iunie 1989”, se mai arată în studiul cercetătoarei Ana-Maria Rădulescu.


PREOTUL NICOLAE ANGHEL, MORT ÎN TEMNIŢELE DE LA AIUD


Părintele Nicolae Anghel din Balş s-a născut la 16 mai 1902 în familia unor agricultori din satul Arceşti, comuna Pleşoiu, judeţul Olt. După absolvirea şcolii primare, tânărul Anghel s-a înscris la Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, printre colegi aflându-se şi Ioan Marina, viitorul patriarh Justinian. După absolvirea şcolii teologice - în 1927, Nicolae Anghel a fost numit preot la Biserica “Sfântul Dumitru” din oraşul Balş. Ca slujitor al altarului, scrie Adrian Nicolae Petcu, părintele Nicolae Anghel s-a preocupat de aducerea credincioşilor la potirul împărtăşaniei, parohia sa neavând niciun sectant, s-a îngrijit de bunul mers al parohiei, încercând să evite implicarea în luptele politice, a întreţinut o cantină şcolară pentru şcoala primară şi regulat a oferit ajutoare financiare săracilor. Deoarece era unul dintre cei mai apreciaţi preoţi ai oraşului Balş, după instalarea regimului comunist, părintele Nicolae a intrat în atenţia forurilor locale de partid şi a organelor de represiune.


Provocările din partea regimului au început din 1955, atunci când Sfatul Popular a preluat abuziv o mare parte a terenului pe care parohia îl avea pentru ridicarea unei case parohiale. Pe locul acestuia, organele locale au construit un bloc de locuinţe. În această situaţie, în 1957, părintele Nicolae a făcut un memoriu pe care l-a înaintat patriarhului Justinian, încercând chiar să intre în audienţă la Gheorghiu-Dej. Cu toate eforturile depuse de patriarhul Justinian, terenul Bisericii “Sfântul Dumitru” din Balş a rămas în posesia abuzivă a organelor locale administrative, iar părintelui Nicolae i-a fost deschis dosar de urmărire informativă. În jurul său avea informatori dirijaţi care nu ezitau să informeze Securitatea despre atitudinea părintelui la adresa regimului politic. De pildă, după manifestarea de 23 august 1959 de la Balş, potrivit sursei Securităţii, părintele Nicolae s-ar fi exprimat: “Numai Dumnezeu din cer ştie cum îmi arde mie de sărbătoarea lor. Dar n-ai ce să faci şi Doamne păzeşte de mai rău”.


Aiud


Delaţiuni conform cărora părintele Nicolae ar asculta posturile de radio occidentale sau că ar avea comportamente “duşmănoase” la adresa regimului au constituit motivele pentru Securitate de a-l aresta în data de 1 octombrie 1959. După anchete la Securitatea din Craiova, părintele Nicolae a fost condamnat prin sentinţa nr. 283/26 iunie 1960 a Tribunalului Militar Craiova la patru ani închisoare pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”. După o detenţie suportată în Penitenciarul Craiova, părintele Nicolae a fost mutat în temniţa Aiudului în octombrie 1960. Din cauza regimului inuman de detenţie, părintele Nicolae Anghel a trecut la cele veşnice la 18 februarie 1962. Familia sa a fost anunţată abia o lună mai târziu.



Cum spuneam, numărul real al preoţilor din judeţul Olt care au îndurat teroarea comunistă este încă necunoscut. Cert este că, printre slujitorii altarului ortodox de la Olt care au decedat în închisori, lagăre, în timpul anchetelor, împuşcaţi sau din alte cauze violente sub diverse pretexte, s-au mai aflat, în afară de anterior amintiţi: Ion Arnăutu (condamnat politic la 3 ani închisoare la Poarta Albă), Nicolae Anghel (din Balş, născut în 1902, condamnat la 4 ani închisoare, mort în 1962 la penitenciarul din Aiud), Ioan Băldescu (născut în 1886, arestat în 1952, an în care şi moare în timpul detenţiei la Canal, Colonia Coasta Galeş), Alexanderu Gogiulescu (născut în 1900, arestat în 1950, condamnat la 3 ani închisoare, ucis de Securitate şi în 1961), Nicu Mitrică (arestat şi împuşcat în 1949), Ioan Bârlănescu (condamnat la 6 ani închisoare pentru uneltire între 1959-1964, moare în timpul detenţiei), Victor Bârlănescu (arestat în 1959, condamnat la 5 ani închisoare, moare în timpul detenţiei în penitenciarul Brăila), Nicolae Deliu (condamnat la 8 ani închisoare, mutat între mai multe penitenciare – Craiova, Oradea, Gherla, Sighet (foto-sus), Aiud ş.a.; eliberat în 1964), Constantin Diaconescu (arestat în 1948, este condamnat la 7 ani închisoare), Ştefan Florescu (arestat în 1951, condamnat la 6 ani închisoare), Petru Milcu (arestat în 1959, închis la Poarta Albă) etc.



























Dialoguri (11)


Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian




Comunismul la vîrsta romantică...


Vartan Arachelian: 
Se poate vorbi astăzi slobod şi în România despre comunism. La început a fost o utopie care a sedus pe mulţi intelectuali, dar, devenind apoi realitate în Rusia sovietică şi, mai tîrziu, fiind impusă în ţările ocupate, utopia a devenit o realitate îngrozitoare, un cancer al umanităţii.
Spuneaţi, la un moment dat, că dumneavoastră, în perioada interbelică, aţi cunoscut mulţi oameni cu vederi de stînga. Bănuiesc că majoritatea era de stînga într-o definiţie occidentală şi nu asiatică. Erau şi comunişti printre ei?

Corneliu Coposu: 
Da. în timpul studiilor mele la Cluj,  aveam confruntări cu studenţii de extremă dreaptă; erau în  majoritate şi stăpîneau centrul universitar Petru Maior. Cu  mare efort şi după multe lupte am reuşit să le juăm locul. 
Eram atunci preşedintele studenţilor democraţi, în eforturile noastre de a contracara propaganda intensivă şi, bineînţeles, destul de mărginită pe care o făceau studenţii fascişti de la Universitatea din Cluj eram sprijiniţi şi de unii studenţi de extremă stingă. Parte dintre ei erau încadraţi în partidul nostru, PNŢ, parte din ei îşi manifestau pe faţă adeziunea lor la curentul de extremă stînga, adică erau simpatizanţi  comunişti. Printre ei oameni de valoare, ca să nu menţionez decît pe Drăgulescu, Novac, cîţiva profesori, cum era Raluca Ripan şi care manifestau deschis adeziunea lor la ideile comuniste. Ei vedeau comunismul de altă manieră, era un fel de comunism de salon, în care puteai să apreciezi anumite idei umanitare, pe care ei le atribuiau concepţiei lor, de extremă stînga. Chiar dintre cei ce se declarau comunişti nu erau chiar toţi marxişti convinşi, adică un fel de comunistoizi, ca să le zic aşa. Aveam discuţii în contradictoriu. L-am cunoscut foarte bine pe Pătrăşcanu. Am fost în termeni apropiaţi, nu l-am cunoscut pe linie politică, ci pe linie de relatii sociale.
Intr-o familie de prieteni, la care participa şi o rudă apropiată de-a mea, am avut impresia că are o simpatie deosebită pentru mine, fiindcă m-a căutat în repetate rînduri. Discuţiile pe care le purtam erau în contradictoriu şi presărate, uneori, cu expresii destul de tari, pe care nici el nici eu nu le luam în considerare. Am rămas în termeni buni cu Pătrăşcanu, chiar şi după ce a intrat în guvernul de la 23 august  împrejurarea care l-a determinat pe Pătrăşcanu să mi se confieze, a fost întoarcerea lui de la Moscova, după semnarea armistiţiului din 12 septembrie. Amărăciunea lui şi experienţa tristă pe care o făcuse aveau să fie sporite de primirea pe care i-a făcut-o vechiul lui tovarăş de idei Jdanov, cu care era în relaţii de pe timpul cînd el, Pătrăşcanu, fusese delegat al secţiei din România a partidului comunist în cadrul Kominternului la Moscova. L-am întîlnit atunci pe Pătrăşcanu care era foarte afectat şi atunci am luat cunoştinţă prin el de pericolul pe care-l reprezenta comunismul pentru viitorul României. Pînă atunci consideram comunismul ca o idee politică inexpresivă; n-am cochetat niciodată cu ideile comuniste...

Vartan Arachelian: 
Chiar vroiam să vă întreb ...

Corneliu Coposu: 
...deşi am fost în intimitatea unui profesor de economie politică, cu numele de Dumitru B. lonescu, care era marxist de catedră şi mi-a pus la îndemînă toată literatura, comunistă. Pe vremea aceea nu existau traduceri în româneşte, însă exista Lenin, în întregime, tradus în franceză, bineînţeles şi toţi clasicii comunişti, bolşevici, menşevici, anarhişti. El avea o bibliotecă bogată pe care mi-a pus-o la dispoziţie şi pe care am consumat-o cu foarte mare interes. Dar nu am fost niciodată ispitit de ideile comuniste.


Vartan Arachelian: 
De ce oare?

Corneliu Coposu: 
Mai cu seamă din cauza seriozităţii profesorului nostru de economie politică şi a celui de politică economică, care au avut onestitatea deontologică de a ne atrage atenţia nouă, studenţilor de pe vremea aceea, asupra golurilor pe care le prezintă doctrina marxistă. Pe vremea aceea era marxistă, ulterior a dobîndit titulatura de marxist-leninistă. Deci, profesorul, care era, am spus, marxist de catedră, fără a fi implicat vreodată în politică, sublinia, totuşi, unde greşeşte Marx şi cum Marx greşea tocmai în punctele esenţiale ale organizării structurii economice, mi-am dat seama - ajutat şi de lectura critică a teoriilor marxiste, publicate de unele reviste economice mai progresiste ca idei, nu mai progresiste ca orientare de stînga - că marxismul este o concepţie economică precară. Bineînţeles că la vîrsta aceea nu-mi dădeam seama cît este de depăşită doctrina marxistă, dar în orice caz mi s-au deschis ochii pentru a vedea găurile din şvaiţer.
Ceea ce m-a frapat din toată cultura mea livrescă despre comunism a fost metoda care mi s-a părut foarte puerilă de a lăsa în sarcina viitorului dezlegarea unor implicaţii mai grele, cărora doctrinarii marxişti nu le puteau găsi soluţia.
Revenind la Pătrăşcanu, trebuie să precizez că el şi-a făcut studiile în Germania şi s-a întors comunist de la facultate.
In discuţiile pe care le-am avut cu Pătrăşcanu, numeroase şi unele destul de violente, fiecare îşi păstra poziţia avută iniţial. Deşi Pătrăşcanu nu era din generaţia mea - era mult mai mare - eram prieteni cu el datorită unor relaţii sociale. Ceea ce m-a frapat în relaţiile cu Pătrăşcanu era convingerea şi buna lui credinţă. Era un comunist convins, nu un comunist de teapa lui Luca (Laszlo) sau a lui Rangheţ, ci un intelectual care căuta în comunism soluţionarea unor racile sociale pe care burghezia nu le putea vindeca. Acestea erau şi tezele lui că omenirea viitoare va putea găsi satisfacţii într-o egalitate -bineînţeles concepută într-o manieră intelectuală şi obiectivă - care putea să servească la soluţionarea crizei în care se zbătea Europa.
Intîmplarea a făcut s-o cunosc şi pe Ana Pauker cu un prilej interesant. Eu eram condamnat pentru lezmajestate...

Vartan Arachelian: 
Această situaţie este foarte interesantă şi ca paradox. Ar trebui s-o relataţi mai pe larg.

Corneliu Coposu: 
Era în legătură cu procesul Skoda. Procesul Skoda, la pornirea căruia un rol de căpetenie l-a avut regele Carol al II-lea care vroia să-l anihileze pe Maniu pe toate căile.

Vartan Arachelian: 
Să-l compromită politic.

Corneliu Coposu: 
Nu putea să conceapă, după mentalitatea lui, care era puţin alterată de moravuri balcanice, că într-o afacere de armament, cum era aprovizionarea artileriei făcută sub guvernarea naţional-ţărănistă, s-ar fi putut realiza un contract de proporţiile celui încheiat de guvernul român cu uzinele Skoda, fără ca cineva să ia şperţ... Un nepot de-al lui Maniu, Romulus Boilă, o figură detestată de opinia publică din cauza unei campanii de presă dusă violent împotriva lui, a devenit ţinta manoperelor regale.

Vartan Arachelian: 
Ca prin Boilă să-l compromită pe Maniu.


Corneliu Coposu: 
Bineînţeles. Dacă s-ar fi putut pune în sarcina lui Boilă faptul că ar fi încasat comisioane de pe urma contractului Skoda, compromiterea lui Maniu ar fi fost realizată. Regele Carol al II-lea a depus foarte mari eforturi pentru a obţine această compromitere a lui Maniu. Regele Carol ajunsese la convingerea că Maniu, în austeritatea lui, era incapabil de a se implica în orice fel de afacere sau în orice fel de chestiuni legate de bani, dar gîndirea era logică – dacă se reuşea implicarea unei persoane apropiate din familia lui Maniu, în procesul Skoda, sigur că vina s-ar fi extins şi asupra lui Maniu şi, deci, oprobriul opiniei publice legat de scandalul pe care îl declanşase doctorul Lupu şi pe care l-au îmbrăţişat cu mare avînt opoziţioniştii liberali din epoca aceea ar fi compromis partidul nostru. Procesul s-a încheiat, pînă la urmă, cu achitarea lui Seletzki, reprezentantul uzinelor Skoda şi cu imposibilitatea de a dovedi cea mai mică învinuire la adresa lui Romulus Boilă, care, în paranteză fie spus, era cu totul străin de afacerea cu uzinele Skoda, nici măcar nu-l cunoştea pe Seletzki şi nu avea nici o contingenţă cu aceste uzine. Sigur că au fost oameni care au beneficiat de cadouri, dar erau altele persoanele care puteau fi implicate şi nu făceau parte dintre apropiaţii lui Maniu.

Vartan Arachelian: 
De exemplu, era fiul lui Vaida.

Corneliu Coposu: 
Da, era el, răposatul iunian ş.a.m.d. Nu vreau să insist prea mult asupra amănuntelor.

Vartan Arachelian: 
Sigur, să nu facem o paranteză prea lungă despre afacerea Skoda.

Corneliu Coposu: 
Cu prilejul procesului Skoda intrasem noi în posesia unor acte care vădeau sorgintea scandalului. Ce erau acestea? Reprezentantul uzinelor Skoda, care era un om foarte onorabil, acest colonel în rezervă, mare invalid din primul război mondial, un gentleman, a fost arestat, sub acuzarea de spionaj.

Vartan Arachelian: 
Da, s-au găsit la el documente provenind de la Ministerul Apărării Naţionale.

Corneliu Coposu: 
S-au găsit la el documente pe care era foarte normal să le păstreze, fiindcă el era cel care înarma artileria românească; date statistice şi informaţii privind organizarea regimentelor de artilerie era firesc să fie în posesia uzinelor.
De altfel el era reprezentant ceh şi nu se putea presupune că o ţară prietenă ca Ceho-Slovacia are vreun interes de spionaj cu ţara noastră, mai ales că ea ne livra armament şi cu ea eram în Mica înţelegere.
In tendinţa aceasta, de a se înscena procesul Skoda, regele Carol al II-lea a făcut imprudenţa de a trimite un bilet cu cifrul regal, semnat cu augusta lui mînă, adresat colonelului Pomponiu, primul comisar regal, însărcinat cu instruirea afacerii Skoda, cu următorul conţinut:"Pomponiule, vezi cum conduci afacerea ca M. să iasă implicat" şi un C mare regal ca semnătură.
Colonelul Pomponiu, probabil, flatat de faptul că deţine un autograf regal, l-a pus cu grijă în casa lui de bani, din cabinetul de instrucţie unde funcţiona. A urmat ancheta lui Seletzki. Seletzki a făcut anumite declaraţii, pe care grefierul le-a transcris cu caligrafia lui, încercînd să reproducă exact depoziţia învinuitului. Această depoziţie, care urma să fie dactilografiată ulterior, a fost corectată de Pomponiu, cu mîna lui, printr-o imprudenţă condamnabilă pentru un colonel de justiţie militară. Cu altă cerneală şi cu caligrafia lui proprie a intercalat în depoziţia lui Seletzki două fraze din care ar fi rezultat complicitatea lui Boilă (care s-a dovedit a fi cu totul
imposibilă, era vorba de o infracţiune imposibilă) pe care justiţia a evidenţiat-o şi a tratat-o ca atare. Acest manuscris, făcut de un plutonier major grefier, cu numele Ilie, era interpolat cu două fraze scrise de mîna domnului prim comisar regal Pomponiu şi cu cerneală de altă culoare.
Manuscrisul a fost păstrat cu grijă de grefierul Ilie, iar celălalt grefier, Albişor, care era în complicitate cu Ilie, a socotit, la un moment dat, că ei pot trage un ce profit din valorificarea acestor documente. 
Au sustras cu grijă manuscrisul depoziţiei lui Seletzki, corectat şi retuşat de colonelul Pomponiu şi biletul regal, pe care-l păstra cu mare grijă Pomponiu, în aceeaşi casă de fier, şi le-au oferit spre vînzare avocatului lui Seletzki, un oarecare Rapaport. Acesta s-a prezentat la noi, spunînd că i se oferă spre cumpărare, de către doi plutonieri grefieri, documente care dovedesc sorgintea procesului Skoda. El le-a cumpărat, plătind acestor oameni banii clientului, o sumă destul de mare, cred că era vorba de vreo sută de mii sau chiar mai mult, nu mai ţin minte cu exactitate, iar aceste piese au ajuns în posesia lui Maniu.
Am făcut fotocopii după ele şi originalele au fost depuse de Maniu, cu ocazia invitării lui la comisia parlamentară de anchetă, prezidată de Aurelian Bentoiu. în momentul cînd s-au prezentat aceste documente, cercetarea comisiei parlamentare era încheiată.
Documentele - după ce s-au lăsat fotocopiile în dosarul comisiei parlamentare - le-am luat şi le-am băgat în buzunar, bineînţeles sub ochii Siguranţei de pe vremuri, care m-a înhăţat la ieşirea din Parlament, m-a înşfăcat şi m-a dus la puşcărie... 


va urma





















E PLÂNSUL MEU ...


Marin Bunget








Din leagăn, primul grai



A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.



Era doar plâns
Nevinovat de prunci.



L-am luat cu noi
Şi în copilărie.



Şi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.



L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.



Dar am crescut
Şi plânsul l-am lăsat.



Din fală, din mândrie
Sau ruşine.



Şi-atâtea clipe trec…
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Când simţi c-aşa îţi vine.



Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.



În el ascund
Şi stropi de bucurie.



E plânsul meu,
Şi pot să-l plâng

Fără ca lacrima să ştie.