marți, 30 aprilie 2013

Baladă veselă despre crâşmari

Francois Villon



De suliţă, de lance aruncată,
de ghioagă şi de buzdugan strunjit,
de bardă, de săgeată ferecată,
de paloş, de baltag şi de cuţit,
de ţeapă şi de furcă otrăvită,
de iatagan, de cange, de custură
şi de bandiţi pândind la cotitură
să fie daţi grămadă la pământ,
străpunşi în inimi, sfărtecaţi pe rând,
tăiaţi la beregăţi să-i rupă chinul
şi-n fund de iad să stea cât mai curând
crâşmarii care ne botează vinul!

De arc turcesc, de spadă-ncovoiată
le fie-mpuns burtoiul ghiftuit;
de foc grecesc le ardă chica toată
şi creierii le urle-n nesfârţit;
în ştreang le-atârne hoitul împuţit
şi ciuma bată-i cu vătămătură ;
ba m-aş ruga să fie traşi, cu ură,
în ţepi aprinse, să-i aud zbierând;
beli-i-ar zece gâzi de vii, rânjind
şi în ulei încins să-şi iute cinu;
legaţi de patru cai să văd crăpând
crâşmarii care ne votează vinul!

Plesni-le-ar tunul căpăţâna boată,
lovi-i-ar trăsnetul pe drum, cumplit
şi-apoi o haită de dulăi, turbată
le rupă hălci din trupul hăcuit;
orbească-i fulgerul ca un cuţit,
zăpezi şi grindeni bată-i pe căldură,
uda-i-ar ploile fără măsură
când umblă goi şi-n preajmă n-au veşmânt;
să piară de pumnal făr' un cuvânt
şi hoitul lor să-l vălurească Rhinul;
de optzeci de ciocane piară-n vânt
crâşmarii care ne botează vinul!

ÎNCHINARE:
Stăpâne, blestema-i-ar Domnul sfânt
să sugă până or crăpa, veninul,
că necinstiţi şi fărdelege sunt
crâşmarii care ne botează vinul!


luni, 29 aprilie 2013

80 de ani de la foametea din Ucraina

Adrian Cioflâncă



S-au făcut 80 de ani de la foametea din Ucraina, Holodomorul. O crimă oribilă decisă de la distanță de mințile ideologice ale comuniștilor de la Moscova.

Termenul „Holodomor” prin care statul ucrainean desemnează această tragedie are, în ciuda asemănării fonetice cu „Holocaust”, o etimologie ucraineană care trimite la „moartea prin înfometare”. Este vorba de înfometarea țăranilor ucraineni sub patronajul regimului sovietic, ca urmare a deciziilor și politicilor aberante dictate de Stalin și subordonații săi în acea perioadă.

Înainte de toate, câteva vorbe despre evenimente. Trebuie spus că foametea din 1932-1933 nu este decât o tragedie, cea mai mare, dintr-o serie de tragedii petrecute pe teritoriul Uniunii Sovietice. Războiul împotriva propriilor cetățeni declanșat de comuniști prin campaniile de colectivizare și „deculacizare” (lupta împotriva „chiaburilor”, țărani mai mult sau mai puțin înstăriți) făcuse deja milioane de victime pe teritoriul sovietic. Înaintea „marii foamete”, republica sovietică Ucraina mai trecuse prin foametea sovietică, cauzată de (dez)organizarea agriculturii după aberante criterii ideologice, de continua vânătoare de vrăjitoare îndreptată împotriva culacilor (de fapt, segmentul cel mai activ în agricultură), împotriva tuturor celor care dețineau depozite de alimente sau recoltau fără permisiunea regimului, în fine, împotriva celor care nu făceau față sau se sustrăgeau rechiziționărilor forțate stabilite conform unor cote de producție iarăși aberante și nerealiste. În condițiile în care Ucraina era covârșitor agrară (până la 85% din populație locuia în zona rurală) este de imaginat impactul devastator pe care l-au avut aceste măsuri asupra populației. Înaintea marii foamete, ucrainenii erau deja slăbiți, înfometați, hărțuiți și împuținați.

Radicalizarea
Marea foamete a fost rezultatul radicalizării politicii sovietice din Ucraina de „transformare a agriculturii”. Sovieticii au decis în 1931 „colectivizarea totală” în Ucraina și au fixat o cotă de producție imposibil de atins (de două ori și jumătate mai mare decât în cel mai bun an agricol dinainte de colectivizare). Rezistența țăranilor ucraineni față de aceste politici, dar mai ales incapacitatea lor de a le face față au înverșunat autoritățile de la Moscova, care manifestau deja o aversiune pronunțată față de Ucraina, ca urmare a fricțiunilor din primii ani ai formării statului sovietic, dar și a tensiunilor istorice acumulate între ruși și ucraineni. Țăranii nu aveau voie să beneficieze direct de munca lor, totul trebuind a fi predat la stat (sub amenințarea pedepsei cu 10 ani de închisoare), iar redistribuirea produselor agricole era condiționată de îndeplinirea cotelor care nu putea fi îndeplinite.

Natura criminală a unui stat totalitar vine din faptul că nu-și revizuiește comandamentele ideologice sub presiunea realității, ci dimpotrivă își radicalizează tonul împotriva acesteia. Eșecul Ucrainei de a îndeplini planul a atras furia Moscovei, care a ordonat pedepsirea tuturor „sabotorilor”. Au fost organizate noi campanii pentru descoperirea culacilor care ascundeau cereale (în fapt, gropile ascunse pline cu grâu erau demult un mit fără acoperire în Ucraina), au fost arestați mii de oameni, unii sfârșind executați, pentru recoltarea pe ascuns a unor cantități derizorii de cereale sau legume, distribuția alimentelor la țară a fost oprită sau încetinită, în orașe au fost fixate rații de care beneficiau în special funcționarii partidului și ai statului, circulația țăranilor spre orașe și spre Rusia a fost interzisă.

A rezultat o mare nebunie. Milioane de oameni, femei și bărbați, copii și vârstnici s-au stins în chinuri groaznice căutând o bucată de pâine. Culmea absurdului, mulți au murit stând la coadă ca să predea recolta autorităților. De multe ori, grânele au putrezit pe câmp pentru că nu mai era nimeni în stare să le predea.

În termeni clinici, inaniția macină progresiv resursele corpului până la distrofie, pielea îmbătrânește vizibil și își schimbă culoarea, apar umflături dureroase și urât mirositoare, se instalează diareea cronică, pentru ca în final slăbiciunea generalizată să predispună la atac de cord sau la colaps. Descrierile care ni s-au păstrat din epocă sunt înfiorătoare. Iată câteva exemple, citate de Robert Conquest, în faimoasa sa lucrare despre foametea din Ucraina. „Zăpada se topea, oamenii începuseră să se umfle, din cauza nemâncării: fețele umflate, picioarele ca niște perne, în stomac – apă, urinau tot timpul, nici nu mai apucau sa iasă din ogradă… Mâncau orice! Șoareci, șobolani, ciori, vrăbii, furnici, râme scoase din pământ, pisau și oase să le facă făină, tăiau ca tăițeii tălpile de la ghete și piei vechi și puturoase, fierbeau clei”. Animalele de casă, pisicile, câinii au dispărut de peste tot. Povestește un occidental: „Într-o colibă i-am văzut gătind ceva într-o oală; imposibil de identificat ce era – un amestec de oase, păr de porc și piele, și ceva cu aspect de carâmb de cizmă. Religiozitatea cu care cei șase supraviețuitori, dintr-o populație de patruzeci de oameni câți existaseră în acel sat, își aținteau privirea asupra acelui amestec grețos spunea totul despre starea lor de înfometare”.

S-au înregistrat și numeroase cazuri de canibalism – membrii aceleiași familii devorându-se între ei, capcane folosite împotriva copiilor sau ambuscade vizându-i pe cei care nu erau din partea locului. Erau frecvente sinuciderile sau cazurile în care mamele își ucideau copiii ca să-i cruțe de suferință. Un martor scria: „Pentru capul familiei nu poate fi nimic mai dureros decât sentimentul propriei neputințe în fața rugii disperate a mamei care nu are ce da de mâncare copiilor flămânzi. Nici o durere nu poate fi mai cumplită pentru o mamă decât să-și vadă copiii cu chipul schimonosit de foame”. Circa 3 milioane de copii au murit atunci. Drumurile spre orașe, periferiile orașelor, gările erau pline de cadavrele celor plecați în disperare de acasă pentru a găsi ceva de mâncat pentru ei și familie. Miliția, OGPU îi vânau peste tot.

Obtuzitatea criminală și criza imaginației
Când un activist ucrainean i-a relatat lui Stalin despre foametea din Ucraina, acesta i-a reproșat că are o imaginație bogată și aberează. Alții care au vorbit despre grozăvia din Ucraina au terminat mai rău, fiind acuzați de contrarevoluție, propagandă hitleristă sau trădare. Subiectul era tabu, pentru că autoritățile proclamaseră că nu exista foamete în Uniunea Sovietică.

Un eficient baraj mediatic i-a împiedicat pe ziariștii străini să pătrundă în Ucraina. Unii dintre ziariști occidentali detașați în Uniunea Sovietică au fost corupți sau înșelați. O parte mică, dar semnificativă din Occident era încă sedusă de „iluzia comunistă”. Așa se face că informațiile nu au circulat foarte bine. Acum câțiva ani, autoritățile ucrainene au declanșat o campanie internațională pentru a cere retragerea premiului Pulitzer acordat în 1931 unui corespondent „The Times”, Walter Duranty, care a relatat entuziast de la Moscova despre planul cincinal stalinist și a negat că s-a produs foamete în Uniunea Sovietică. Au existat însă și notabile excepții, ale unor occidentali care au putut vizita zona, au relatat la întoarcere cu lux de amănunte tragedia și au declanșat campanii pentru sensibilizarea statelor occidentale. De o bună memorie se bucură Gareth Jones, fost secretar al lui Lloyd George, care a vizitat fără știrea autorităților câteva sate din Ucraina și a povestit apoi ce a văzut.

Totuși, lipsa unei imagini de ansamblu, imprecizia informațiilor, numărul redus de relatări de la fața locului, nu în ultimul rând puținătatea dovezilor grafice ale tragediei disponibile la acel moment (care, în cazul Holocaustului, au fost esențiale pentru sensibilizarea Occidentului), la care s-au adăugat diferite jocuri politico-diplomatice, precum și „iluzia comunistă” pomenită au făcut, toate, ca reacția Occidentului în acest caz să fie înceată și niciodată fermă. A contat și „criza imaginației” în fața unei tragedii fără precedent de acest fel, pentru că era greu de imaginat că un stat își poate ucide proprii cetățeni într-o asemenea pondere și într-un mod atât de pervers.

Uniunea Sovietică ori a negat existența foametei, ori, atunci când a admis-o, a pus-o pe seama îndărătniciei ucrainenilor în fața colectivizării. Acest procedeu infam de a blama victimele, întâlnit și în cazul Holocaustului, a fost folosit până în timpul lui Gorbaciov, dar și după căderea comunismului.

În prezent, există trei mari dezbateri – politice și academice – legate de foametea din Ucraina. Prima, cum era de așteptat, privește numărul victimelor. Controverse similare au apărut în cazul tuturor celorlalte tragedii de asemenea anvergură și este de anticipat că dezbaterea nu se va încheia niciodată. Estimările variază între 5 și 10 milioane.

A doua controversă privește responsabilitatea pentru această tragedie. Totuși, deși există încă voci care neagă vinovăția statului sovietic sau chiar implicarea lui Stalin, este clar astăzi că autoritățile comuniste de la Moscova în frunte cu Stalin sunt principalele responsabile. Dar aici trebuie evitate două greșeli, făcute adesea și în cazul Holocaustului.

Nu trebuie să ne imaginăm că Stalin a plănuit din capul locului și în detaliu crima. Nici Hitler nu a plănuit de la început exterminarea evreilor prin gazare. Planul s-a conturat pe măsura consumării evenimentelor, printr-o „radicalizare cumulativă” (H. Mommsen), tipică statelor totalitare. Ceea ce trebuie reținut este că tocmai grila de lectură aberantă prin care un stat totalitar deformează realitatea în detrimentul oamenilor este criminală. Impunerea fără rest a unor măsuri absurde izvorâte dintr-o transcendență ideologică a făcut să moară milioane de oameni. Astfel ajungem la a doua greșeală. Genocidul și crimele împotriva umanității nu sunt în totalitate rezultatul unui act criminal direct, produs cu arma, ca urmare a unei intenții criminale evidente, premeditate și vizând un scop precis. În literatura de specialitate privind genocidul și crimele împotriva umanității, există o largă categorie de fapte criminale, denumite „crime indirecte” sau, mai puțin fericit, „crime ne-intenționale”. Acestea se produc, sub regimuri dictatoriale, prin plasarea unor grupuri de oameni în locuri și situații în care este provocată moartea prematură, ca urmare a expunerii la malnutriție, boli, frig, mizerie, a privării de tratament medical, a suprasolicitării prin muncă forțată sau a unor acțiuni disciplinare cu efecte fizice și psihice fatale. Tot în categoria crimelor de acest fel intră și declanșarea de acțiuni periculoase ale căror consecințe nu sunt luate în calcul sau sunt tratate cu indiferență și refuzul celor responsabili de a reacționa, atunci când există posibilitatea, pentru a corecta o situație care duce la moartea în masă a oamenilor.

Crimele indirecte
Dimensiunea diabolică a statelor totalitare vine din faptul că au pus la punct mecanisme criminale care nu apar ca atare la prima vedere. Ele pot ucide de la distanță, prin simple decizii politice și administrative, fără vărsare de sânge și fără să lase multe urme. Iar aici marele expert a fost chiar statul comunist. Cele mai importante cazuri de foamete provocată intenționat cu consecințe dezastruoase s-au înregistrat sub regimuri comuniste, în Uniunea Sovietică, Coreea de Nord și Etiopia. Tragedia din Gulag nu poate fi înțeleasă dacă nu avem în vedere în primul rând „crimele indirecte”, adică moarte rezultată din condițiile inumane create deliberat acolo. Aici există o diferență importantă între Holocaust și Gulag. În timp ce în Holocaust au prevalat crimele intenționale, produse ca urmare a unui plan genocidar explicit și sistematic, în Gulag s-a înregistrat un număr mai mare de morți premature rezultate din mediul nefavorabil creat cu rea intenție. În Holocaust, conform unor aprecieri, au existat între 500.000 și 1 milion de victime ale „crimelor indirecte”, în timp ce autoritățile sovietice sunt responsabile pentru aproximativ 1 milion de victime ucise intențional.

În paranteză fie spus, participarea României la Holocaust nu poate fi înțeleasă dacă nu luăm în calcul „crimele indirecte”. În Transnistria, o bună parte a evreilor au murit în urma plasării lor, prin deportare, într-un cadru infernal, unde nu aveau condiții să supraviețuiască. Au fost, desigur, numeroase și cazurile în care evreii au fost omorâți direct și imediat, prin împușcare sau alte metode brutale. Masacrul de la Odessa este cel mai important dintre ele. Pogromul din Iași combină cele două tipuri de crime, masacrul de pe străzile Iașului și de la Chestură fiind dublat de uciderea unui număr și mai mare de oameni prin închiderea în „trenurile morții”, unde au murit sufocați. Autoritățile de la acea vreme au micșorat numărul celor împușcați și au pretins că moartea celor din trenuri a fost un accident, deși au supraaglomerat în mod intenționat vagoanele, au plimbat trenurile pe o căldură insuportabilă pe trasee absurde și mai ales au refuzat, până târziu, să ofere apă celor închiși.

David Marcus, un specialist în drept internațional, distinge patru nivele de responsabilitate și gravitate în cazul foametei provocate: gradul 4 – foametea este produsă de incompetență și incapacitate de a reacționa; gradul 3 – foametea este rezultatul indiferenței autorităților; gradul 2 – autoritățile implementează măsuri care duc la foamete în masă și refuză, atunci când le observă consecințele, să le corecteze, deși ar putea; gradul 1 – guvernul utilizează anume înfometarea ca mijloc de anihilare a unor grupuri, populații. În cazul Ucrainei, întâlnim responsabilitățile de gradul 1 și 2. Incompetența și indiferența au jucat un rol, dar nu acesta a fost decisiv pentru a explica numărul extrem de mare de victime.

Genocid sau politicid?
Acum ajungem la a treia controversă: dacă foametea din Ucraina poate sau nu să fie numită genocid. Robert Conquest, autorul celei mai importante lucrări pe tema foametei, crede că da. La fel a crezut și inventatorul termenului „genocid”, Raphael Lemkin. Mai multe comisii și conferințe care s-au ocupat de tragedia din 1931-1932 au recomandat catalogarea acesteia ca genocid. Parlamentul ucrainean a votat în două rânduri (2003 și 2006) rezoluții prin care foametea este calificată drept „un act de genocid” îndreptat împotriva „națiunii ucrainene”, a „poporului ucrainean” și a cerut ONU să facă o declarație similară. Parlamentele sau guvernele din mai multe state au admis acest lucru (între care SUA, Vaticanul, Republica Moldova, statele din Europa Centrală, câteva state sud-americane, nu și România etc.). În schimb, Duma din Federația Rusă a votat o rezoluție care afirmă că foametea nu poate fi numită genocid pentru că „nu există nici o dovadă că a fost organizată pe criterii etnice”.

Rusia a exploatat o omisiune din Convenția ONU privind genocidul, dar pe care a creat-o tocmai Uniunea Sovietică. Stalin s-a opus includerii în definiția genocidului, ca grupuri-țintă vizate de crimă, a grupurilor politice, profesionale și economice. Convenția se referă doar la „o comunitate națională, etnică, rasială sau religioasă”. Cartea lui Norman Naimark Stalin’s Genocides insistă mult pe acest episod.

În lucrările din ultimele decenii, crimele în masă comise de comuniști sunt calificate adesea drept „politicid”, pentru că au fost, înainte de orice, motivate politic, nu etnic. Problema este că „politicidul” nu este obiectul unor reglementări internaționale importante.

Între specialiștii în istoria Uniunii Sovietice este încă deschisă dezbaterea între cei care afirmă că foametea a fost gândită de Moscova ca o armă împotriva națiunii ucrainene și cei care susțin că aceasta a fost, de fapt, îndreptată împotriva tuturor celor care, indiferent de etnie, erau văzuți drept adversari sau obstacole în calea proiectelor politice, economice și sociale ale regimului. Dezbaterea este atât de complicată și încărcată politic încât este evident că nu o putem noi tranșa aici.

Dincolo de controverse, este însă important să ne amintim că acum 80 de ani au suferit milioane de oameni din vina unei ideologii tembele, de care unii sunt încă și astăzi fascinați.


Adrian Cioflâncă
Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Membru în Comisia Wiesel şi expert în Comisia Tismăneanu, coautor al Rapoartelor Finale redactate de cele două comisii. Lector asociat la „Al. I. Cuza”, la masteratele de „Istoria comunismului” şi „Istoria evreilor”. Membru în delegaţia României la Holocaust Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research.






Kapital

Sandu Alrox



"Un poem patriotic"


Paișpe beri e rău, paișpe beri plus o jumate de vodcă e bine.
E limpede, Marx a avut dreptate:
500 de ml sunt demonstraţia ideală
că, de la un punct încolo,
cantitatea se transformă în calitate.
Cei ce beau îl au pe Marx în suflet,

fie că știu, fie că nu.
De aia discuţiile din crâșmele din România
seamănă cu discuţiile din „Posedaţii” lui Dosto,
și tot de aia beţivii adevăraţi sunt anticomuniști –
orice ateu socialist care bea cu nădejde
se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic.

Când ai curaj să nu mai bei, s-a terminat.
Ai ajuns la capăt, la borna de unde nici o cantitate
nu se mai poate transforma în calitate.
Ești deja, după toate probabilităţile, un mistic desăvârșit,
cu setul corespunzător de vinovăţii la îndemână.
Ce rău e să nu ai curaj. Și ce bine, după prima sută de vodcă.

Abis (3)


Colin Forbes


NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.

Newman se simţi şi el alertat, neliniştit, după ce se despărţi de Philip. Se întoarse prin grădina al cărei gazon era acoperit cu chiciură albă. Temperatura era foarte scăzută, dar frigul îl stimula.
„Oare Tweed o mai fi treaz? se întrebă el. O să-i dau un telefon din cabina aceea pe care mi-a descris-o Philip, să-l pun în temă cu ultimele noutăţi, asta dacă-l prind..."
Intră în hotel prin uşile de la holul mare, se gândi să urce în camera lui, dar decise că hanoracul îl va proteja suficient. Omul de noapte de la recepţie îi dădu o cheie cu care să intre la întoarcere.
- Am chef de-o plimbare. Nu mi-e somn, îi explică Newman şi închise uşa, apoi rămase în curtea interioară pavată cu piatră, ca s-o încuie.
Îi întâlni când intră în vechea piaţetă. Wareham era un orăşel cu case în stil georgian, originale. Erau împrăştiaţi peste tot, în jurul pieţei. Un grup de şase motociclişti stăteau călare pe motocicletele lor, lângă ieşirea dinspre South Street.
Când apăru el, începură să bea bere din cutii, iar câţiva îşi aprinseră o ţigară. De ce oare i se păru că, de la apariţia lui, toţi joacă teatru? Unul îşi ţinea mănuşile vârâte sub braţ şi-şi sufla în mâini. Câţiva purtau căşti mari şi se uitau la el prin ochelarii imenşi de protecţie.
- N-o să găseşti nici o damă în groapa asta de gunoi, îi strigă unul dintre ei pe un ton sarcastic. - Nu se ştie niciodată, îi răspunse Newman amabil, continuând să meargă.
O luă la stânga şi intră pe South Street, pustie la ora aceea, şi văzu cabina telefonică. Ajuns înăuntru, ridică receptorul, băgă o fisă şi formă numărul de la Park Crescent. Trei dintre motociclişti veniseră cu motocicletele pe South Street şi acum stăteau şi se uitau la el. Când termină de format numărul, Newman se întoarse cu spatele la telefon ca să poată privi banda. În caz că ar începe ceva, ar sparge câteva ţeste cu mânerul Smith & Wesson-ului 38 pe care-l avea cu el. Monica răspunse şi i-l dădu imediat pe Tweed. Newman îi raportă scurt şi puse receptorul în furcă.
Se întoarse la hotel încet, cu mâinile atârnându-i leneşe pe lângă corp. Mersul lui foarte liniştit păru să-i îngrijoreze. Se retraseră la poziţiile iniţiale. Newman îşi continuă drumul spre Priory. O adunătură obişnuită de şmecheri. Apoi îşi aminti de motociclistul despre care îi spusese Philip că-i urmărise, pe el şi pe Eve, pe drumul
de întoarcere din Kingston.
Tweed închise telefonul după ce-l ascultă pe Newman. Le spuse Paulei şi Monicăi esenţialul conversaţiei cu Newman. Paula se gândise că şedinţa o să ţină toată noaptea.
- Ei bine, cel puţin mă bucur că Philip pare să-şi fi găsit, în cele din urmă, o prietenă, comentă ea.
- S-ar putea să fie ceva semnificativ în legătură cu referirea lui Eve Warner la securitate, remarcă Tweed. Şi precizarea că e ceva „special". Mă gândesc şi eu.
- La ce te gândeşti? insistă Paula.
- Că ar putea să fie în Ramura Specială. Tweed aruncă o privire la ceasul de perete. Cred c-o să-mi sun vechiul contact de-acolo, Merryweather. O bufniţă, ca şi Philip. Mă îndoiesc c-o să meargă, dar n-o să meargă, dacă n-o să încerc. Poţi să-l prinzi, Monica? Asta în cazul în care e acolo...
- Ce s-a întâmplat, Tweed? La ora asta? întrebă Merryweather când Tweed ridică receptorul.
- Nu te prosti, Sam, îl certă Tweed gălăgios. Nu poţi munci până nu se înnoptează. Şi-apoi, eşti acolo, la birou. Am nevoie de o favoare.
- Tu întotdeauna ai nevoie de o favoare. Ce e?
- O să-ţi dau un nume. Dacă ai angajat-o tu, n-am nevoie să mi-o spui. Tweed făcu o pauză, ca fraza să-şi facă efectul. Dar, dacă nu e unul
dintre oamenii tăi, mi-ar fi de mare ajutor s-o ştiu şi eu. Numele ei este Eve Warner.
Acum fu rândul lui Merryweather să facă o pauză. Tweed aşteptă răbdător, uitându-se scurt la Paula. Urmă o pauză lungă înainte să primească răspunsul.
- Tweed, dacă eu aş încerca să aflu numele unuia dintre oamenii tăi sau dacă aş încerca să văd dacă nu lucrează pentru tine, tu mi-ai spune? Mi-ai spune pe dracu'!
- E o chestiune serioasă. Lucrez la ceva care a implicat trei crime în ultimele câteva ore.
- încearcă la Scotland Yard. Ţi-l pot recomanda pe inspectorul-şef, Roy Buchanan, adăugă Merryweather răutăcios.
- îmi eşti de mare ajutor.
- întotdeauna am încercat să fiu aşa. Mai vorbim. Noapte bună. Sau, mai bine, bună dimineaţa... Tweed puse receptorul jos şi clătină din cap.
- N-a vrut să coopereze? se interesă Paula.
- A tăcut cam mult înainte să mă refuze. Asta ar putea fi un răspuns. Sau, la fel de bine, putea să citească un document. Ştiu că citeşte când vorbeşte la telefon. Aşa că, până una, alta, noi nu ştim nimic.
- Bob nu s-a pronunţat în nici un fel apropo de Eve Warner?
- Nu, din anumite motive a fost foarte scurt, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva.
- Am terminat portretul pe care m-ai rugat acum câteva zile să i-l fac lui Leopold Brazii, zise Monica pe un ton plin de viaţă. E puţin cam limitat, cu lipsuri mari, dar personajul e, într-adevăr, un om foarte interesant.
Tocmai atunci sună telefonul.
- E inspectorul-şef, Buchanan, zise Monica, acoperind receptorul. Nu pare a fi în toane bune. Să-i spun c-ai plecat acasă?
- Vorbesc eu...
- Tweed, vreau un răspuns direct la o întrebare directă.
Vocea de obicei uniformă a lui Buchanan avea acum inflexiuni iritate. Tweed se aşeză mai confortabil în scaun.
- De unde suni, Roy? De la Yard?
- Nu. De la comandamentul de poliţie din Wareham, Dorset. - I-auzi! Cine se scoală de dimineaţă...
- Nu e de glumă. Ştii din telefonul meu de mai devreme că au fost ucişi, cu brutalitate, doi oameni la reşedinţa Sterndale. Ştii că Sterndale avea un servitor care locuia cu el... un tip pe nume Marchat?
- Poţi să-l spui pe litere, te rog? ceru Tweed. Buchanan îi făcu această favoare.
- Ei bine, ştiai de el?
- Acum ştiu. Tocmai mi-ai spus-o tu.
- Personajul ăsta, Marchat - mie-mi sună străin - a dispărut. Corpul lui n-a fost găsit în ruinele de la Sterndale Manor.
- Bănuiesc că-l vei prinde.
- O să-l prind, răspunse Buchanan morocănos, darnu în toiul nopţii. Acum, întrebarea directă - la care aştept un răspuns direct.
- Ai mai spus asta. Probabil că eşti obosit, comentă Tweed, necăjindu-l. Dacă reuşea să-l facă pe Buchanan să-şi iasă din fire, putea să-l facă să scape câte ceva.
- Câţi oameni ai deja aici? Şi de ce?
- Sunt două întrebări, răspunse Tweed cu blândeţe.
- La naiba!... Scuză-mă, o iau de la început. Am verificat registrele hotelurilor. La hotelul Priory, nu l-am găsit doar pe Philip Cardon care ocupă un apartament... ba mai mult, Bob Newman stă în acelaşi hotel, la camera patru. Vreau să ştiu de ce.
- Pe Philip, replică Tweed moale, l-am trimis eu în vacanţă. Prima de când soţia lui, Jean, a murit... asta în caz c-ai uitat ce s-a întâmplat.
- Ştii că n-am uitat. Tonul lui Buchanan se mai muiase. O plăceam pe Jean, o femeie remarcabilă. Pot să te întreb de ce se află şi Newman la Priory?
- Philip n-a prea vrut să plece de unul singur, dar l-am convins eu. După ce a plecat, m-am gândit că poate fi puţin cam traumatizant pentru el, aşa că Newman e acolo ca să-i ţină de urât.
- Tweed, ar fi trebuit să te faci avocat...
- Nu, mulţumesc. Avocaţii îşi scot banii din nefericirile altor oameni. Cazuri de tribunal care implică dispute conjugale amare, asta ca să-ţi dau un exemplu.
- Trebuie să te avertizez că voi fi totuşi nevoit să-i interoghez pe amândoi în cursul zilei de mâine. Nu astăzi. - Ăsta e privilegiul tău. De ce nu furi şi tu câteva ore de somn? E aproape două.
- Şi tu eşti încă la birou. Mai vorbim noi, cât de curând. Noapte bună. Sau mai bine, bună dimineaţa... Tweed închise telefonul şi se îndreptă din spate în scaun. Era încruntat şi se uita în gol.
- Din câte am prins eu, i-ai făcut faţă în mod strălucit, comentă Paula.
- Când vorbeşti cu un om perspicace de la Yard, trebuie să te menţii în graniţa adevărului cât de mult poţi. Ştiu că nu m-a crezut, dar nu m-a putut faulta. Bietul de el, probabil că se simte frustrat.
- Vrei - sau nu - să-ţi citesc portretul pe care i l-am făcut zilele astea lui Leopold Brazii? întrebă Monica.
- Vreau să fiu proaspăt când o să-l înghit. Asta dacă nu ai ceva ce consideri tu important şi care să aibă legătură cu ce s-a întâmplat în ultimele câteva ore.
- Ar fi ceva, răspunse Monica cu satisfacţie. Brazii are o casă mare în Dorset, într-un loc numit Lyman's Tout, indiferent ce-o însemna asta. Se cheamă Grenville Grange (1) şi din vârful falezei pe care e construită se vede marea. A încercat să ascundă faptul că el e proprietarul locului.
- Cum Dumnezeu ai aflat aşa ceva?
Tweed deveni dintr-odată extrem de agitat. O privi pe Monica, în timp ce aceasta îi răspunse:
- După cum ştii, am şi eu legături peste tot. Unele dintre ele sunt funcţionari în birourile dragilor dumneavoastră avocaţi. N-ar trebui să bârfească, dar, bineînţeles, c-o fac. El a cumpărat casa pe numele lui Car-son Craig. În cele din urmă, l-am contactat pe prietenul tău, omul care umblă după bani, Keith Kent... era într-o scurtă vizită la Paris. El mi-a spus că Carson Craig e unul dintre adjuncţii lui Brazii şi că acesta îl foloseşte adesea ca faţadă.
- Te-ai descurcat bine.

1 Grange = „fermă, gospodărie" (n.tr.)

- Nu m-a satisfăcut numai asta. Am o prietenă, Maureen, care locuieşte într-un sat mai îndepărtat, Kingston, sus, în Purbeck. Am luat de câteva ori prânzul într-un han vechi şi plăcut, Scott Arms. Ea mi-a descris locul unde se găseşte Grenville Grange. Mi-a spus că locul îi dă fiori pe şira spinării. Habar n-avea a cui e.
Tweed sări de pe scaun şi se duse să se uite la harta topografică a Dorset-ului, pe care Paula o agăţase pe perete mai devreme. Urmări cu degetul drumul din Wareham până în Kingston, apoi drumeagul îngust care ducea spre conacul Sterndale şi un altul spre Lyman's Tout. Se întoarse repede la masa lui, se aşeză şi începu să bată cu degetele în masă.
- Asta e, hotărî el. Pentru moment, toate drumurile par să ducă în Dorset. Philip şi Bob sunt acolo singuri, şi se pare că situaţia e destul de explozivă. Monica, le trimit întăriri. Sună-l pe Marler acum, apoi pe Butler şi pe Nield. Să se suie în maşini - fiecare în a lui - şi să pornească spre Wareham înainte să se lumineze. Categoric, să nu stea la Priory...
- Ursul Negru, spuse Monica imediat. Cunosc Wareham-ul, e pe South Street, la cinci minute de mers pe jos de la Priory. Se cunosc când ajung acolo?
- Marler să stea departe de Butler şi de Nield... doar dacă nu cumva au de făcut faţă vreunei urgenţe. Pot să stea toţi trei la hanul Ursul Negru. Marler e un agent comercial pentru ceva plauzibil. Butler şi Nield sunt în vacanţă - pasiunea lor e să studieze păsările. Asta va fi explicaţia pentru binoclurile puternice pe care le vor avea cu ei...
Monica se întinse după telefon. Stai puţin, o opri scurt Tweed. Toţi trei trebuie să fie înarmaţi - asta e valabil şi pentru Philip, şi pentru Newman. Îl suni prima oară pe Newman, la Priory. Probabil c-o să-i scoli pe toţi, dar sunt obişnuiţi. Formulează-i mesajul lui Newman astfel: „Fraţii Buchanan sunt în oraş. Vă sugerez un mic dejun
matinal, ţie şi lui Philip, apoi dispăreţi şi voi undeva. Dacă fraţii iau legătura cu voi, atunci o s-aveţi parte de o zi plictisitoare".
- Am înţeles, spuse Monica, apoi ridică receptorul şi formă numărul de la Priory, din memorie.
În timp ce ea dădea telefoanele urgente, Paula se ridică de la masa ei şi se aşeză într-un scaun aproape de Tweed. - întăririle astea pe care le trimiţi sunt foarte serioase. Ce te-a făcut să te hotărăşti?
- Vestea pe care mi-a dat-o Monica despre Grenville Grange, al cărei proprietar este Brazii şi care se află în aceeaşi zonă ca şi Sterndale Manor. Şi vreau o plasă în care să-l prind pe Marchat, dispărutul, înainte să ajungă Buchanan la el. Ar putea fi cheia a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
- Mai ai ceva în minte. O simt eu.
- Ceva ce până acum nu i-am spus decât lui Philip. I-am telefonat mai devreme lui Maggie, nepoata generalului. Am întâlnit-o la un seminar... o chestie plictisitoare. ...Când a aflat că-l cunosc pe general, a venit cu ceva care părea s-o îngrijoreze. Sterndale ţinea grosul capitalului băncii într-un seif, la conac. Avea propria lui afacere. Capitalul era sub formă de obligaţiuni.
- Care pot fi schimbate în bani oriunde în Occident... nu sunt nominale. Despre câţi bani vorbim? - După câte a spus Maggie, trei sute de milioane.
- Dumnezeule! Capitalul Băncii Sterndale a pierit în flăcări. - Asta dacă obligaţiunile erau încă în seif...
La Devastoke Cottage1, la marginea Stoborough-ului, un cătun la sud de râul Frome şi de Wareham, Marchat îşi încuie valiza îndesată şi se uită la oul lui chiriaş, care intră grăbit cu trei valize. Partridge, un burlac din oole, un orăşel aflat la o aruncătură de băţ, trânti valizele şi zâmbi.
- Pfui! Asta-i tot. Să te tot muţi la ora asta. E trei dimineaţa, dar după ce mi-ai telefonat, n-am mai vrut altceva decât să ajung aici. Îmi place la nebunie locul ăsta.
- Îţi convine înţelegerea la care am ajuns? întrebă Marchat îngrijorat. Se uită la documentul de pe masă.
- Păi, n-a durat prea mult ca să facem inventarul. E cam pustiu pe-aici, dacă nu te deranjează s-o spun. Ceea ce mie-mi convine. Cum iau legătura cu dumneata?
- Îţi scriu de îndată ce mătuşa mea îmi confirmă că pot să stau în apartamentul ei din Londra. Ţine, te rog, locul ăsta încuiat.

Cottage - „casă la ţară", „reşedinţă de vară" (n.tr.)

Vocea lui Marchat suna îngrijorată. Îi trecu prin minte că Partridge semăna foarte bine cu el. Ciudat, nu observase asemănarea când Partridge vizitase proprietatea cu câteva zile în urmă. Marchat dăduse un anunţ în ziarul din Poole, în care spunea că mica lui casă era de închiriat.
- Mi-ai spus că mătuşa dumitale nu se simte bine, când m-ai sunat aseară, adică ieri, zise Partridge. Sper că nu e ceva serios.
- Nu. E neliniştită. Probabil s-a agitat prea mult ca să termine şi să plece odată din apartament. Ştiam că se va muta de când am ajutat-o să împacheteze. Văd că şi tu ai multe de mutat, remarcă Marchat.
Partridge adusese deja cinci geamantane de la maşină ceva mai devreme. Zâmbi şi făcu un gest de indiferenţă.
- Ţi-am mai spus, eu lucrez la domiciliu. Am un PC... calculator personal, un fax, ce vrei dumneata. Sunt consultant bancar. O să am totul aranjat în câteva zile. Vreau să dau o raită prin împrejurimi. E un loc îndepărtat şi adorabil.
- Mai bine plec, spuse Marchat, uitându-se la ceas. Arătă spre un rând de chei aruncate pe masă. Toate cheile sunt acolo. Să te asiguri că uşile şi ferestrele sunt încuiate noaptea - sau dacă ieşi.
- Nu-ţi face nici o problemă, îl linişti Partridge. O să am grijă de locul ăsta. Îşi dăduse deja seama că Marchat era un tip nervos. Scoase din buzunar un plic dolofan, plin cu bancnote, şi i-l înmână proprietarului - depozitul şi chiria în avans pe trei luni. Ar trebui să-i numeri, sugeră el.
Marchat îşi îndesase plicul în buzunarul de la piept. Negă cu o mişcare a capului, spuse că are încredere în Partridge, îşi luă cele două valize şi se duse repede la vechiul lui Austin.
Conduse toată noaptea până în Heathrow, lăsă maşina în parcarea de lungă durată şi se pregăti să se îmbarce în avion. Avea în buzunar un bilet de avion fără destinaţie, dar telefonase la Heathrow pentru o rezervare fermă: Europa.
Primul zbor de dimineaţă de la Paris îşi lăsa pasagerii la Heathrow. Un bărbat înalt fu primul care ieşi din avion. Se duse repede la biroul de închiriat maşini, prezentă actele care i se cereau pentru Volvo-ul închiriat prin telefon de la Paris, plăti banii necesari şi în câteva minute fu la volan, destinaţia lui: Wareham.
Câteva minute mai târziu, un alt pasager înalt, din acelaşi avion, se apropie de acelaşi birou, şi trecu şi el prin procedura de obţinere a maşinii pe care o închiriase prin telefon de la Paris. Odată ieşit din aeroport, se îndreptă în viteză spre sud. Destinaţia: Wareham.
(va urma)

duminică, 28 aprilie 2013

Noapte de iarnă


George Topârceanu


Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit...

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi...

*
Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, -
Pare-nduioşat acum...
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streşini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
"Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc..."

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

SADOVEANU MASON

Sandu Alrox



Mihai Sadoveanu

Figura lui Sadoveanu e foarte controversată. Prezent în manualele de literatură cu cîteva dintre cărțile lui, a fost un personaj atipic. Cea mai comentată pozitie a sa s-a produs in 1944 octombrie, cînd a publicat un articol “Lumina vine de la răsărit”. Aici își arăta obediența față de Armata roșie. A fost o lovitură bine țintită care i-a asigurat o existență liniștită și îmbelșugată pînă la sfîrșitul vieții lui, în 1961. A trăit ca un clasic in viață, academician, onorat, decorat. Kremlinul nu a uitat serviciul din 1944 și l-au tipărit in tiraje uriașe, l-au răsplatit financiar pe măsură, i-au dat premiul Lenin pentru literatură.

A fost urmat de alți intelectuali și artiști care s-au vîndut ocupantului străin. Dar Sadoveanu a fost primul dintre ei. Textul publicat atunci avea o formulare masonică, ca si gestul lui de “ obiediență.“ Sadoveanu a fost mason. A fost inițiat în 1927, la Iași. Nu era singurul mason din cercul Vietii romanesti de la Iasi, mai erau Mihai Codreanu, Pastorel Teodoreanu etc.


Mihai Codreanu


Pastorel Teodoreanu

A suit repede ierarhia masonică datorită celebrității sale literare. În 1929 este deja grad 33 și membru al “Supremului consiliu de grad 33 si ultim al ritului scotian antic si acceptat in Romania.“ În 1930 Loja Nationala din România este recunoscută de către Marea Loja Unită a Angliei din care au pornit toate jojile masonie existente. Era recunoașterea activității masonice din România. Mare maestru era prințul George Valentin Bibescu nepot de domn, aviator de valoare.


George Valentin Bibescu


Sadoveanu a făcut totul să îl înlăture, pentru a se înscăuna el șef suprem. Ceea ce a și reușit cu prețul unor sciziuni, scandaluri care au marcat anii 30. Sadoveanu este dezavuat, chipul lui este ars in efigie. George Valentin Bibescu demisionează. Marea lojă Națională se destramă. O vreme coexistă două loji de rang național, fiecare invocînd pentru sine a fi singura legitimă.

Odată cu ridicarea extremei drepte, viața masonilor devine dificilă. Au loc atacuri, persecuții etc. Anul 1937 aduce trecerea în adormire a masoneriei de rit scotian, și tot în 1937 regele Carol interzice Francmasoneria română unită. În noul creat Front al Renașterii Naționale, partid unic, patronat de rege, la vîrf se regăsește și Mihail Sadoveanu, decis să nu rămînă în afara jocurilor. Mai fusese președintele Senatului și Camerei, director la Adevarul și Dimineața dizolvate de guvernul Goga/Cuza. Era așadar obișnuit să supraviețuiască în orice conjunctură.

În anii 40 masoneria a fost în adormire. S-a pus problema reînvierii după lovitura regală din august 1944. Sadoveanu a preferat să joace cartea rusească. Nu e mirare că a asistat impasibil la distrugerea lojilor masonice în anii 48-51 de către comuniști, și la arestare și închiderea în pușcării a multora dintre “frații” săi.


Monica Belluci

Sandu Alrox






joi, 25 aprilie 2013

Macelarul de la Interne: Bruta din pivnitele Securitatii

Sandu Alrox



Fara mila si scrupule, in temnitele intunecate ale Securitatii, numele de Gheorghe Enoiu rasuna teroare in inimile celor care au avut nenorocul sa incapa pe mainile lui. Timp de patru decenii a fost o unealta indispensabila conducerii comuniste, ba mai mult de atat, modelul prin excelenta al ofiterului de Securitate.

La fel ca multi altii, el s-a inscris in partidul comunist dupa ce sovieticii au impus Guvernul lui Petru Groza, ca la doar un an de la infiintarea Directiei Generale a Securitatii Poporului, in 1949, sa il intalnim pe Gheorghe Enoiu printre cadrele active ale institutiei.


Urmase un curs de doar patru luni de pregatire, schimbandu-si postul umil de tipograf pe unul de anchetator al Securitatii.


Un om marunt printre nume mari

La inceputul carierei sale s-a ocupat de interogatoriile unor oameni politici importanti ai vremii, cum ar fi Lucretiu Patrascanu, in timp ce eliminarea factiunii moscovite il pune pe acelasi Gheorghe Enoiu fata in fata cu fosti fruntasi comunisti, ca Vasile Luca.

Membrii partidului comunist arestati in urma epurarilor lui Gheorghiu-Dej sunt torturati personal de tanarul anchetator.

Cruzimile tortionarilor de la Pitesti nu au fost nici ele neglijate, oamenii insarcinati cu programul de reeducare fiind interogati si supusi unor violente fizice de acelasi Gheorghe Enoiu. La sfarsitul anchetelor, tribunalul condamna la moarte douazeci si doi de inculpati.


Macelarul de la Interne

Totusi, el isi dobandeste renumele infiorator cand peste trei mii de tineri sunt arestati ca urmare a solidarizarii studentilor romani din Bucuresti si Timisoara cu cei maghiari, in timpul miscarilor studentesti din 1956.

Zvonurile unor manifestatii in capitala la Piata Universitatii au atras raspunsul autoritatilor comuniste, care au deblocat forte impresionante pentru a-i prinde pe instigatori.

Interogatoriile studentilor bucuresteni au fost coordonate de un Gheorghe Enoiu, ajuns capitan, el insusi ocupandu-se de batai.

In cadrul plangerii penale formulate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in 2007 impotriva lui Gheorghe Enoiu sunt incluse marturii ale victimelor din acei ani, tineri torturati, batuti pana la un pas de moarte si fortati sa recunoasca fapte imaginate, tineri care din cauza violentelor si a tensiunii psihice au incercat sa se sinucida.


Ei au fost loviti cu rangile de fier peste picioare, tinuti atarnati de maini pana cand oasele le erau desprinse, au avut capetele zdrobite de podeaua camerei de interogatoriu, obligati sa alerge in cerc ore la rand si loviti incontinuu cu biciul.

Pentru a nu se pata de sangele victimelor, capitanul Enoiu purta adeseori un cearceaf.


Jaful de la Banca Nationala

Un rol la fel de important l-a jucat si in cazul jafului de la Banca Nationala din iunie 1959. Dupa o desfasurare impresionanta de forte si nenumarate arestari, in cele din urma sunt acuzati Alexandru Ioanid si fratele sau Paul Ioanid, Sasa Musat, Haralambie Obodeanu si sotii Monica si Igor Sevianu.

Torturati in arest ei isi marturisesc vina. Toti inculpatii sunt executati, in afara de Monica Sevianu.

Un motiv de mandrie pentru cel supranumit "Macelarul de la Interne" este reconstituirea filmata a jafului sub indrumarea sa, pelicula care a avut o circulatie limitata.


Luat la bani marunti sub conducerea ceausista

In putin peste zece ani, Gheorghe Enoiu a trecut prin intreaga stratificare securista, detinand si postul de sef al directiei de anchete penale, din 1963 pana in 1967.

Insa, un an mai tarziu este anchetat de o comisie a partidului care avea misiunea depistarii ilegalitatilor produse pe vremea lui Gheorghiu-Dej.

Neregulile semnalate au avut ca urmare trecerea in rezerva a lui Gheorghe Enoiu la inceputul lui 1968, firea sa deosebit de violenta si incalcarile flagrante ale legii surprinzand membrii comisiei. El insusi este descris ca fiind o "bruta".


Nepedepsit pentru crimele sale


Insa, la sfarsitul aceluiasi an este iarasi integrat cadrelor active ale directiei de anchete penale, iar odata cu Revolutia Romana si desfiintarea Securitatii, fostul capitan al politiei secrete a lucrat ca jurist pana in 1997, data la care s-a pensionat.


Desi vinovat de acte de o incomensurabila cruzime el nu a fost niciodata judecat pentru faptele sale in perioada postdecembrista, in ciuda eforturilor de a fi pus sub acuzare de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Isi gaseste sfarsitul pe data de 5 decembrie 2010 in satul natal, la inaintata varsta de 82 de ani.



miercuri, 24 aprilie 2013

Monte Cassino (4)


Sven Hassel


Sven Hassel:
Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.


Două plutoane de tancuri erau ascunse pe via di Porta Labicana.
— Sbricatevi, per Bacco, strigau prin întuneric voci răguşite.
Oameni inspăimântafi săreau din şarete. Mişunau agenţi fascişti şi de la Siguranţă. Câinii lătrau întărâtaţi. Copiii plângeau. O fetiţă şi‑a pierdui păpuşa. O bătrână s‑a împiedicat. Bocancii cu ţinte împărţeau lovituri. Porţile grele erau ferecate cu lanţuri de fier. Locomotiva scuipa aburi.
— Ticăloşii, mârâi careva. Toate vagoanele sunt ticsite de lume. Nici nu pot să se aşeze.
— Ce‑ar fi să aruncăm câteva grenade în ticăloşii ăştia de la Siguranţă? propuse Micuţul cu voioşie.
— Ar fi zadarnic, şopti Bătrânul, furios.
— Când i‑au ridicat pe evrei la Varşovia era mult mai rău, începu să povestească Porta. Pe aici nu se folosesc bicele. Îşi fac treaba doar cu lovituri de cizmă.
— De ce nu încearcă să fugă? se miră Barcelona.
Au apărut alte vagoane şi s‑au umplut cu oameni tăcuţi.
— Mă întreb dacă îi ucide pe toţi? întrebă muzicantul, fostul SS‑ist.
— Ba bine că nu! râse Heide. Direcţia Polonia, punctul terminus: camera de gazare!
— Oamenii nu pot face una ca asta altor oameni, şopti naiv Bătrânul.
— Nu ştii oare. explică Porta, că floarea creaţiei se numeşte om, acest ticălos.
În noaptea aceea, erau deportaţi evreii din Roma. Două plutoane de tancuri ale armatei germane asigurau încărcarea lor în gara principală. Evreii au fost vânaţi ziua în amiaza mare până sub zidurile Vaticanului. La Vicolo del Campanile avusese loc o luptă scurtă şi violentă, după ce fuseseră arestaţi un bărbat şi două femei. Una dintre femei a fost târâtă de picioare până la vagonul de marfă care era tras pe via della Conciliazione.
Acţiunea era condusă de către însuşi şeful Gestapoului din Roma, Obersturmbahnfürerul SS Kappler. Încercau să provoace un protest oficial din partea papei. Aceasta ar fi însemnat împlinirea vechiului vis al lui Hitler, Himmler şi Heydrich, vis pe care îl nutreau încă de pe vremea venirii la putere: lichidarea papalităţii.
Dacă Vaticanul ar fi protestat în ziua aceea, şi‑ar fi semnat condamnarea la moarte. La Berlin, la biroul central al Siguranţei, mâinile se întindeau spre telefoane şi buzele se pregăteau să rostească cuvântul de ordine „Rabat", care urma să declanşeze operaţia.



Capitolul 4 - SPELUNCA LUI PORTA
Aveam parte de câteva zile liniştite, întrerupte doar noaptea de organiza­rea poziţiilor şi de plantarea minelor. Desigur, mai pierdeam câte un om ici şi colo. Dar cu toate acestea erau timpuri bune. Munca nu era prea grea pentru noi. Doar într‑o singură noapte am avut cu adevărat necazuri. Surprinşi de un foc susţinut de artilerie, ne‑am rătăcit şi am depăşit liniile noastre. Asta ne‑a costat patruzeci şi trei de morţi şi de două ori pe atâţia răniţi. Dar noi, cei vechi, ne‑am întors teferi. Ba am şi râs de Heide care fusese pe jumătate scalpat de o schijă de obuz. O parte din părul său negru şi lins, de care era foarte mândru, fusese smuls. Ne‑au trebuit două pachete cu pansamente să‑i oblojim pielea însângerată. Era atât de furios, încât înjurăturile sale se auzeau pesemne până în iad. Fu cât pe‑aci să tragă în Micuţul când acesta se apropie cu o oglindă uriaşă, şterpelită din salonul unui castel din apropiere. Dar a trebuit să avem grijă să nu spargem oglinda, căci asta ne‑ar fi atras şapte ani de nenorocire, aşa cum o ştie oricine.
Blestemam afurisita asta de oglindă. Devenise o adevărată pacoste. O ofeream la toată lumea, dar nimeni nu voia s‑o ia. Până la urmă am cărat‑o până la Ida‑Gălbejita.
Am izbutit s‑o prindem de tavan într‑una din odăi. Aveam sentimentul că scăpasem de‑o piază rea. Ida‑Gălbejita zicea că e şi la loc sigur, tavanele fiind înalte în coşmelia ei.
Porta dibuise o casă singuratică, aşezată printre pini, la adăpost de privirile curioşilor. A deschis acolo un tripou în care trona un motan, închis într‑o colivie pentru păsări, deasupra capului lui Porta. Motanul avea în chip de pat o pernă roşie care înainte folosise uneia dintre fetele de la Ida. Micuţul o adusese într‑o seară când ne bătusem cu italienii din regimentul 7 vânători de munte. Nu‑i puteam suferi. De altfel, nici nu prea ştiam de ce.
Porta „găsise" o masă elegantă de joc. Micuţul se aşeza pe o găleată, cocoţat pe masă. De acolo supraveghea pe jucători în caz că s‑ar fi încurcat lucrurile; şi întotdeauna se încurcau. Zarurile erau bineînţeles măsluite, dar cu mare artă. Dacă doreai, puteai să te uiţi la ele mai de aproape, dar rareori se întâmpla să‑i vină cuiva pofta, văzându‑l pe Micuţ instalat cu un automat pe genunchi şi cu o măciucă de sticlete american atârnându‑i neglijent în încheietura mâinii.
Plutonierul major Wolf, şeful garajului, era în mână în seara aceea. În faţa lui, grămada de bani se mărea întruna. Cânta Drei Lilien, mândru şi foarte bucuros.
— „Domnul" are noroc, zâmbi cu fineţe Porta.
— Voi face să sară banca, râse Wolf fără a da atenţie şuşotelilor dintre Micuţul şi Porta.
— Vrei să am grijă de nărodul ăsta când pleacă?
Porta făcu semn că nu. Micuţul nu mai înţelegea nimic. Ar fi fost cel mai simplu lucru să‑i tragă lui Wolf o măciucă în cap şi să‑l uşureze de câştig după ce va ieşi din cabană. Dar în seara aceea, Porta avea un plan cu totul deosebit.
Wolf se sculă, strângându‑şi banii. Avea buzele umflate. Scoase un pistol din cizmă şi îl roti în jurul degetului.
— Bănuiesc că ştiţi că jucăria asta este un Colt 11? Ca să fie mai cu folos, vă previn că ştiu să mă servesc de el... Am luat lecţii de la unul dintre oamenii de la garaj... un vechi gangster care pe vremuri se îndeletnicea cu hold‑up‑uri la San Francisco. A scăpat de închisoare din cauza războiului. Dacă vreunul dintre voi deschide uşa la mai puţin de cinci minute de la ieşirea mea, se va trezi cu o gaură în plus faţă de cele pe care le are din născare. Şi vorbesc mai mult pentru tine, Creutzfeldt.
Rânjind cu toată gura, cu revolverul în mână, ieşi de‑a‑ndărătelea. Dezlegă cei doi uriaşi câini lupi pironiţi de un pom. Două animale fioroase care îl urmau întotdeauna. Într‑o zi, aproape că erau să‑l sfâşie pe Micuţul când acesta voise să şterpelească un Jeep pe care Wolf avea de gând să‑l păstreze pentru el.
Wolf sosise triumfător, la urletele Micuţului. Drept pedeapsă, acesta fu silit să trudească timp de trei săptămâni la garaj şi se jurase să‑l piardă pe Wolf. Dar lucrul acesta nu era uşor, plutonierul se ferea. Fusese auzit des­cărcându‑şi automatul prin uşă, înainte de a păşi în cotlonul său. Încerca­sem zadarnic să‑i otrăvim jigodiile, dar nu mâncau decât ce le dădea stăpânul lor. În afară de câini, Wolf mai avea drept gardă personală doi soldaţi prizo­nieri. Erau doi asiatici pe care îi numea Wong şi Thung, pentru că nimeni nu era în stare să pronunţe numele lor adevărat. Cei doi au surprins o dată un subofiţer din compania a 3‑a pe când acesta încerca să‑l împuşte pe Wolf. A fost găsit legat de un copac, cu sârmă ghimpată. Medicii au cârpacit şase săptămâni la el până să‑l pună din nou pe picioare. Subofiţerul zicea că partizanii îi făcuseră festa, dar toată lumea ştia care era adevărul.
Oamenii de la garaj alcătuiau o bandă de gangsteri. Nu se ştie cine îi dăduse voie lui Wolf să folosească prizonieri de război. Dar de fiecare dată când erau aduşi prizonieri, personalul său se înmulţea văzând cu ochii. Şi‑i alegea înainte de sosirea ofiţerului de la Siguranţă. Cei aleşi erau întotdeauna vlăjgani care avuseseră neplăceri cu legea în propria lor ţară. Cu cât era vorba de fapte mai grave, cu atât mai mulţumit era Wolf.
„Un bărbat nu este demn de numele acesta decât dacă a trecut pe la puşcărie, spunea, la fel precum o târfă care nu a fost dusă la Moravuri, nu‑i o târfă bună".
Wolf petrecuse el însuşi doi ani la Torgau şi un an la Glatz, înainte de război. Şi dintre toţi, doar el fusese la răcoare la Torgau. Nu vorbea niciodată despre asta. O aflasem de la Vier.
Îndată ce Wolf aflase că Vierul face parte din companie, se arătase atât de bucuros încât părea de‑a dreptul ciudat. Îl „împrumutase" pe Vier de la birouri şi îl trimisese cu două blocuri‑motor ruginite pe acoperişul unui coteţ de găini de unde nu‑l lăsase să cobore până când piesele nu au devenit lucitoare ca argintul. Treaba asta durase patruzeci şi opt de ore. După ce Vierul isprăvise, Wolf i‑a şoptit la ureche:
— Pe data viitoare, Stahlschmidt, ăsta nu‑i decât un început. Noi doi avem de încheiat anumite socoteli.
Vierul pocnise călcâiele cu zgomot şi strigase:
— La ordin, domnule plutonier major.
L‑am hărţuit cu întrebările dar n‑am putut scoate nimic de la el. Nici după ce Micuţul l‑a înţepat cu baioneta în fund.
Râsul lui Wolf se auzea printre lătrăturile javrelor sale, în timp ce se îndepărtau pe drumeagul dintre pini.
Micuţul sări de unde era cocoţat şi se năpusti spre uşă. O deschise şi se trezi nas în nas cu mutra galbenă a lui Wong.
— Tu nu ieşi. Şeful garaj nu dat voie!
Micuţul s‑a dat înapoi din faţa pistolului mitralieră a cărui ţeavă era îndreptată direct spre burta lui. Ceva mai încolo, printre pini, se zărea Thung.
Micuţul trânti uşa zgomotos şi se întoarse la căldarea lui.
— Ce mai parşiv şi Wolf ăsta, exclamă el indignat, să asmută ucigaşii împotriva unor oameni cumsecade! Numai să apară el pe front, măcar câteva minute!
— Nu va face niciodată una ca asta, profeţi Porta. Domnilor, faceţi jocurile! Sună dintr‑un clopoţel de argint.
Micuţul a lovit cu măciuca o potcoavă de fier agăţată de tavan făcând‑o să se legene. Porta a aruncat zarurile. Erau măsluite, aşa cum am mai spus. Când apăsai într‑un anumit fel, se mişca o greutate, ceea ce avea drept urmare faptul că zarurile cădeau aşa cum o dorea crupierul.
— Pot să joc şi eu cu voi? întrebă sfios Vierul din colţul său.
Micuţul coborî de pe găleată şi îl făcu K.O. cu o lovitură de măciucă.
— Goleşte‑i buzunarele, porunci Porta, a jucat şi a pierdut tot ce avea. Asta l‑a ameţit.
— Paznicul ăsta de latrine are doi dinţi de aur, observă Micuţul, cerce­tându‑l pe fostul plutonier major ce zăcea în nesimţire.
— Nu pentru multă vreme, hotărî Porta. Pe aici, vă rog!
Micuţul smulse dinţii de aur.
— Ce nevoie are un tip ca el de dinţi de rezervă? râse Porta cu neruşi­nare. Cei doi dinţi de aur s‑au făcut nevăzuţi în săculeţul de pânză unde se mai aflau şi alţii.
— De fapt, câţi dinţi ai strâns până acum? întrebă curios Heide, trăgând cu ochiul spre săculeţ.
— Ce‑ţi pasă ţie? Asta nu‑i de nasul tău.
Scuipă peste Vier, care începea să se mişte.
— Ia uitaţi‑vă la animalul ăsta. Acum trei luni era mare ştab. Haupt und Stabsfeldwebel, făcu el în batjocură. Îmi dădea picioare în fund şi mă înjura de mă treceau apele. Se ţinea pe la porţile închisorii umflându‑se în pene şi crezându‑se general, lepădătura! Ridică o mână a Vierului.
— Îşi făcea manichiura, porcul. Credea că asta va face din el un domn!
— Hai să‑l trimitem la americani, cu un degeţel tăiat în buzunar, propuse Marlow.
— Ce nărod mai e şi ăsta, strigă Legionarul. De ce nu s‑a trezit să‑i facă asta pe vremea când era la putere în puşcărie. Aiureli!
Vierul se ridică greu. Îşi şterse fruntea joasă şi îşi pipăi ceafa, acolo unde îi răsărise un cucui.
— M‑ai lovit zbieră el întorcându‑se către Micuţ.
— Da, şi ce‑i cu asta îi râse acesta în nas. Ce‑ţi închipuiai? Ai încercat să ne furi după ce ai pierdut.
— Pierdut, murmură Vierul gâtuindu‑se şi scotocind prin buzunare, cu o expresie uluită pe chip.
— M‑aţi furat. Nici măcar n‑am jucat, urlă.
— Fii atent ce vorbeşti, îl preveni Porta. Nu eşti gradat.
— Nu înţeleg nimic. Sunt sigur că n‑am jucat. Am fost buzunărit. Ceasul meu! zbieră Vierul scos din fire.
Ţipetele sale au devenit hohote care îţi sfâşiau inima:
— Inelul meu de argint cu vulturul Reichului, pe care mi l‑a dăruit gauleiterul Lemke!
Deschise gura. În ochi i s‑a ivit privirea ce se poate vedea uneori la cei care, după ce au făcut‑o lată într‑o seară, se trezesc dintr‑o dată într‑o celulă capitonată. Îşi plimba limba cleioasă prin gură.
— Nu se poate, şopti, refuzând să‑şi creadă limba.
Cu înfrigurare, îşi vârî degetul jegos în bot. Încet, a înţeles. Cei doi canini de aur, de care era atât de mândru, dispăruseră.
— La dracu' Unde îmi sunt dinţii de aur? lătră aruncând priviri disperate în jurul său.
I‑au răspuns doar râsete grosolane, pline de triumf.
— Doar nu puteţi smulge dinţii aşa din gura oamenilor!
— Nu ţi‑e bine? îl întrebă Porta cu răceală. De care dinţi vorbeşti?
— Ştii tu bine, se smiorcăi Vierul. Aveam doi dinţi de aur, nici nu sunt zece minute de atunci.
Cu o ultimă încercare, se întoarse spre Marlow şi Barcelona.
— Sunteţi amândoi plutonieri. Trebuie să mă apăraţi de tâlharii ăştia. Asta‑i într‑adevăr lucrul cel mai de necrezut care mi s‑a întâmplat vreodată! Voi depune plângere!
— Caramba, râse Barcelona încântat. Nu te va crede nimeni dacă vei pretinde că ţi s‑au furat dinţii.
Marlow râdea ţinându‑se cu mâinile de burtă.
Vierul scutură din cap. Tare ar mai fi avut chef să ţipe, să facă gălăgie, mijlocul care pentru un subofiţer se dovedise de atâtea ori a fi cel mai bun pentru a ieşi din încurcătură. Dar ceva îl îndemna să fie prevăzător. Mutrele celor din spelunca asta plină de fum nu‑i plăceau de loc. Ah! frumoasele zile de la închisoarea garnizoanei din Altona. S‑ar fi mulţumit să fie din nou măcar la Neumunster, la regimentul 46 infanterie. Glasul său poruncitor era cunoscut, invidiat şi admirat. Cum se ivea, cei noi făceau pe ei. Acolo nimeni nu şi‑ar fi bătut joc de el! Să smulgi dinţii de aur unui caporal şef prusac şi membru al partidului nazist! Nu şi iară nu. Era prea de tot. Ce‑ar spune Führerul despre aşa ceva. Vierului îi făcea plăcere să se gândească la una ca asta. Se şi vedea ducând întreaga companie a 5‑a la Neuengamme.
— Micuţule, scoate‑l pe dumnealui de aici, porunci Porta.
Micuţul puse jos, măciuca şi automatul, coborî de pe tron, deschise uşa, îl puse pe Vier în dreptul ei, se dădu puţin înapoi şi îi trase un picior de care nu i‑ar fi fost ruşine nici unui jucător din echipa naţională.
Vierul zbură printre pini.
Ne‑am apucat iarăşi să jucăm.
După un sfert de ceas, a apărut plutonierul major Hoffmann, cu un aer energic.
Cum nimeni nu se învrednici să strige: „Drepţi", o făcu el. Bineînţeles că nu se mişcă nimeni. Hoffmann era uluit şi nu era de destulă vreme în companie pentru a‑şi da seama că trebuie să nu se încreadă în Porta.
— N‑aţi auzit că am ordonat drepţi? Apoi, arătându‑l cu degetul pe Porta: Dă‑ţi jos jobenul ăla galben!
— Cu neputinţă, domnule plutonier major. N‑am decât două mâini. Într‑una ţin zarurile, în cealaltă ciomagul. Dacă le las jos, se strică jocul.
Hoffmann mugi:
— Revoltă! Nesupunere! Ne zise în fel şi chip încheind: „Vă interzic jocurile de noroc!"
Porta scoase un carnet uriaş din buzunarul dinăuntru şi după ce‑şi umezi degetul mic, îl răsfoi gânditor. Îşi potrivi monoclul spart cu un gest caraghios.
— Dar... să vedem... falsificare de acte... incest. Răsfoia paginile... Furt de bunuri ale Wehrmacht‑ului, nu, viol...
Hoffmann deschise şi închise gura de câteva ori. Nu pricepea nimic.
Porta urmă, dus pe gânduri:
— Escrocherie, mărturie falsă, căutat pentru paternitate.... Intendentul Meissner, ce mai lepădătură şi ăsta; o va sfârşi la Torgau.
Porta răsfoia încet caietul său negru. Îşi aţinti asupra lui Hoffmann o privire plină de devotament.
— Domnule plutonier major, serviciul meu de informaţii mi‑a adus la cunoştinţă că un anumit colonel Engel, care pierde vremea pe la statul major al diviziei, a câştigat acum o săptămână zece mii de mărci. Domnii aceia de la statul major jucau ghicind numărul de hârtii de o sută de mărci dintr‑un teanc. Între două jocuri hotărau noi atacuri, pe care le aşteptam cu toţii.. Lucrul acesta este strict secret, domnule plutonier major. Colonelul Engel este un om înzestrat. Câştigă de fiecare dată.
Porta se trase de ureche şi îi împinse lui Hoffmann o bucată de tutun de mestecat din cutia sa de argint.
Hoffmann refuză, furios la culme. Obrazul său se făcu încet‑încet violaceu.
— De necrezut câte poţi afla, urmă Porta voios. Chiar în dimineaţa asta, am auzit vorbindu‑se despre un anumit plutonier major din preacinstitul nostru regiment disciplinar. Închipuiţi‑vă că se pare că acest domn ar fi trimis soţiei sale mătase de paraşută. Curtea Marţială numeşte aşa ceva pur şi simplu furt de material militar. Urmări neplăcute... degradare. Torgau, fortăreaţa de la Gemersheim sau de la Glatz... Plictisitor lucru. Să rişti una ca asta pentru un capăt de mătase! Drace! Am tras concluzia că singurii băieţi cinstiţi din Wehrmacht sunt plutonierii majori!
Porta îşi mângâie cele două galoane de pe mânecă. Închise carnetul la loc, lăsă să‑i cadă monoclul şi îşi puse un trabuc gros în gură.
— Din Brazilia, zâmbi el. Mi l‑au dat când am fost ultima oară oaspete la englezi. Băieţii ăştia au relaţii. Au linii directe cu Rio. Asta îmi aduce aminte de domnul Balum. Otto, după numele mic. Locuia...
Hoffmann clănţănea din dinţi ca un măgăruş cuprins de febră. Din violaceu, chipul i se făcuse galben. Bâlbâi:
— Cap...Cap... Caporal şef Porta. Ceva se întâmplă. Da! Asta nu mai poate să dureze... Se răsuci în jurul lui însuşi şi fugi clătinându‑se. Mai apucă să‑l audă pe Porta destăinuindu‑se Legionarului:
— Curând vom avea alt putonier major.
— De ce? s‑a mirat Bătrânul.
— Ei! mârâi Porta. Încă n‑ai aflat că trebuie să deschizi mereu ochii şi urechile! Asta trebuie neapărat; într‑o ţară civilizată, dacă ţii la pielea ta, trebuie să afli câte ceva şi despre alţii. Tu, Bătrânule, găseşti că tot ce face Adolf e bine? Eşti de părere că‑i un ticălos, nu‑i aşa?
— Desigur, mormăi Bătrânul.
Porta râse, îşi scoase iar carnetul negru şi luă notă grijuliu.
— Iată o pată urâtă pe care doar înfrângerea necondiţionată a armatei germane o poate şterge. În locul tău, m‑aş duce la preot să mă rog ca băieţii din infanteria marină americană să defileze cât de curind prin Berlin. Puse mâna pe flaut şi cu toţii am început să cântăm.

De Hitler puţin ne pasă,
Iar de Goering la fel,
Pe trădători îi slăvim,
Şmecherii nu‑i suferim.


— Sunteţi nebuni, râse Marlow. Hoffmann se va răzbuna.
Porta i‑a dat motanului din cuşcă o bucată de cârnat.
— Dacă se întoarce, va juca aici cu noi. De acum încolo, îmi va lustrui cizmele dacă îi vor cere. Îi ştiţi perna sa verde, cea cu căprioare, de care e atât de mândru. Mâine va fi a mea.
— Cum de nu eşti plutonier! se miră Marlow.
— Neghiobule! zise Porta. Încă n‑ai priceput că eu, caporalul şef, sunt şira spinării a armatei? Eu hotărăsc dacă un superior va avea sau nu dureri de măsele, de şale, sau altele. În Ucraina, aveam un oarecare căpitan Meyer, decorat cu stele, căruia îi plăcea să treacă drept învăţător. A murit.
— Ce i s‑a întâmplat? vru să ştie Gregor Martin.
— S‑a aşezat pe o mină T, îl lămuri cu amabilitate Porta. Haideţi, domnilor! Faceţi jocurile! unul la o mie, dolarul sau lira pentru marca lui Adolf!
— Primeşti şi bani de‑ai lui Churchill? îl întrebă curios Gregor Martin.
— Desigur, dacă ies din Bank of England. Din partea mea, puteţi veni şi cu ruble, yeni, zloţi şi coroane. Mandea şi bursa din New York hotărâm cursul. Dar atenţie la marcă, scade văzând cu ochii. Perlele, lucrurile de aur şi alte obiecte sunt evaluate în dolari. Nu‑i nevoie de certificat de proprietate. După ce vom isprăvi de jucat, oricum toate vor fi ale mele.
Şi zarurile se rostogoleau. Ceasurile se scurgeau. Soarele a asfinţit. Ţânţarii bâzâiau, înţepând braţele goale şi gâtul. Nu simţeam, nu vedeam decât zarurile. Încăperea era plină de fum. Flacăra de la felinarul de furtună tremura: lipsă de oxigen.
Perle, inele, tablouri, bancnote din cele două emisfere, pistoale rare şi arme albe treceau dintr‑o mână în alta, într‑o bojdeucă din Italia.
Plutonierul Marlow a ieşit să dea o raită cu puţin înainte de revărsatul zorilor. S‑a întors cu trei cupoane de mătase. Un locotenent italian de la bersaglieri, un conte autentic, zvârli un teanc de hârtii în faţa lui Porta, certificatele de proprietate ale unui castel din apropiere de Veneţia.
— Douăzeci de mii de dolari, mormăi.
Porta trecu hârtiile Legionarului. Acesta le cercetă cu grijă, sfătuindu‑se cu glas scăzut cu Porta, care se uita pieziş la conte.
— Îţi dau şaptesprezece mii cinci sute, deoarece eşti italian; de‑ai fi un Graf prusac cu crucea de fier şi cea de „Merit" în jurul gâtului, n‑ai fi primit decât zece mii.
— Optsprezece mii, făcu contele pe un ton pe care şi l‑ar fi dorit nepăsător.
— Şaptesprezece mii, zâmbi prietenos Porta.
— Bine, dar adineauri erau şaptesprezece mii cinci sute!
— Adineauri da, domnule conte, dar evenimentele se desfăşoară repede. Mâine castelul dumitale va fi poate luat de mămăligari şi cine credeţi că va putea vinde un castel ocupat?
Contele înghiţi în sec.
În clipa aceea, un caporal de vânători a dat lovitura. Strânse cu ochi învăpăiaţi un teanc mare de hârtii.
Contele se uita hipnotizat la jobenul galben al lui Porta, apoi privirea i‑a alunecat spre pisica din cuşcă şi, în sfârşit, surprinse o a doua lovitură norocoasă a vânătorului. Italianul nici nu bănuia că asta făcea parte dintr‑o tactică psihologică. S‑a convins la repezeală că de fapt castelul veneţian nu mai era decât o ruină. Cu un strigăt răguşit, primi oferta lui Porta, strângân­du‑şi pălăria cu pene în mână. Zarurile au fost arucate şi iată că nu mai era decât fostul proprietar al unui castel de lîngă Veneţia. Înainte ca Micuţul să‑i golească buzunarele, mai avu totuşi timp să blesteme pe anumiţi indivizi.
— Sunt ofiţer al armatei regale italiene, zbieră el cu faţa către soarele care răsărea.
— Cu atât mai bine pentru tine, a fost răspunsul Micuţului, după care trânti uşa după el.
Contele plecă pe drumeag, supărat foc. Înainte chiar de a ajunge în drep­tul celor trei stejari, s‑a întâlnit cu o patrulă mixtă de jandarmi comandată de un căpitan fascist italian şi de un locotenent neamţ. Contele îşi uitase în bojdeucă portofelul şi toate actele sale. Lucrurile s‑au limpezit repede. Tocmai fusese proclamată legea marţială, deoarece foarte mulţi se lăsau la vatră de capul lor.
— Ticălos de‑al lui Badoglio! strigă căpitanul cu ciudă, silindu‑l pe conte să îngenuncheze.
I‑au zburat pălăria şi epoleţii. Cu o clipă înainte de a fi împuşcat strigă ceva despre „un tripou clandestin şi jefuire".
— Ce nemernic, şuieră căpitanul fascist, scuipând pe cadavru. Auzi, să numeşti tripou Italia lui Benito!
În mai puţin de un ceas castelul contelui decedat atât de brusc schimbă de patru ori proprietarul. După o săptămână, Porta a dat actul drept plată unui tocilar care nu a crezut nici o clipă în autenticitatea documentului. Se lăsă pe vine într‑un şanţ şi se şterse cu el, blestemând Wehrmacht‑ul. După terminarea războiului şi după ocupaţia americană, statul italian a preluat castelul. Astăzi el serveşte drept reşedinţă unor înalţi funcţionari. Portretul nefericitului conte se mai găseşte şi astăzi agăţat pe unul dintre pereţi: simbol al eroului ucis de hoardele fasciste.
În cursul după‑amiezii, un medic aspirant, care venise să ne viziteze, îşi pierdu la joc spitalul militar. Mărinimos. Porta i l‑a împrumutat până la sfârşitul războiului.
Când soarele asfinţi din nou, Porta porunci o întrerupere de trei ore. Urlete de împotrivire din partea asistenţei, dar Micuţul îi potoli cu ajutorul măciucii.
Porta constată cu mulţumire că banca nu suferise nici o pierdere... Ba dimpotrivă.
Toţi aveam chef să sărbătorim câte ceva. Am proclamat deci că este ziua de naştere a motanului. Cât ai bate din palme, am făcut rost de toate cele de trebuinţă pentru festivitate: băutură şi femei.
Micuţul şi Porta „găsiră" un porc mare şi gras.
L‑am numit locotenent şi membru de onoare al partidului nazist.
Doi inşi au plecat la depozit. O sticlă de coniac şi ameninţarea unui denunţ la jandarmi sau Gestapo l‑au convins pe plutonier să le dea cea mai bună uniformă pe care o avea. Mantaua de aghiotant îi venea destul de bine porcului... Doar gulerul îi era puţin cam mic, dar porcul zbiera din pricină că era silit să poarte uniforma germană. L‑am legat bine de un scaun pe care l‑am sprijinit de perete şi iată acum porcul stând aşezat, semănând leit cu un ofiţer de carieră german care a mâncat prea mult.
Bătrânul râdea atât de tare încât, până la urmă şi‑a scrântit falca. Micuţul i‑o puse la loc cu un pumn. Când să‑i punem bocancii blestematului de porc, a trebuit să ne lăsăm păgubaşi şi fu nevoit să se mulţumească doar cu pantalonii, cu chipiul şi cu mantaua de aghiotant.
Marlow îi petrecu în jurul gâtului un anunţ pe care era scris: Eu, locote­nen­tul porc, sunt singurul porc cumsecade dintre toţi porcii din Wehrmacht.
— Dumnezeule, blestemă Heide. Vă atrag atenţia că nu vreau să am nimic de‑a face cu toată treaba asta. Ne poate costa capul. E mai mult decât o bătaie de joc. Este o adevărată jignire adusă armatei germane.
— Ei şi! şterge‑o, dacă ţi‑e frică, îl sfătui Porta sfidător. Nu te reţinem.
— Idiotule, mormăi Heide jignit, ştii bine că nu mă pot despărţi de voi.
— Vreţi să‑i scap una peste scăfârlie întrebă Micuţul agresiv, ridicân­du‑şi măciuca.
Heide scoase o grenadă din cizmă.
— Loveşete,dacă îndrăzneşti, matahală ce eşti.
Micuţul începu să‑şi legene braţele. Cuvântul „a îndrăzni" îl scotea întotdeauna din sărite.
Medicul împreună cu Wolf, şeful garajului, aduceau un butoi de bere ajutaţi de către furierul Krabbe. Acesta era un rival primejdios al lui Porta. La Krabbe puteai să cumperi orice, până şi un crucişător blindat, dacă aveai cum­va nevoie. Porta şi cu el se urau în chip sălbatic, dar îşi vorbeau întotdea­una politicos.
— Phii! strigă Porta zărind butoiul cu bere trecând pragul. Krabbe, nu cumva l‑oi fi furat?
Krabbe îşi ridică semeţ capul.
— Îţi dai seama că vorbeşti cu un caporal, Obergefreiter Porta? Berea asta este adunată din economiile pe care le‑am făcut pentru un prilej deosebit şi cred că seara aceasta este un asemenea prilej.
— Krabbe, eşti oaspetele nostru, dar înainte de toate, du‑te şi adu‑mi‑l pe Vier. Am nevoie de o ordonanţă.
— Asta‑i simplu! se amestecă şi Micuţul în vorbă. L‑am înhăţat adinea­uri. Ieşea bălăbănindu‑se de la comandantul regimentului cu un raport lung în mână. L‑am legat acolo pe grămada de gunoi, cu nişte izmene jegoase în gură... Se pornise pe zbierat urât de tot, când i‑am spus că mâine dimineaţă îi vom da foc de bucurie.
— Să fie adus, porunci Porta.
Vierul a fost adus. Ajutat de bocancii Micuţului, se rostogoli ca o ghiulea de tun la picioarele lui Porta.
— Drepţi, calicule îi ordonă acesta. Şi nu mai clipi din felinare ca un neghiob. Dar mai întâi salută‑l pe şeful de colo de pe scaun... şi ia un loc lângă dânsul.
Vierul fu obligat să salute porcul în uniformă. Mai întâi de cinci ori trecând prin faţa lui. Apoi din faţă. La fiecare grohăit al porcului trebuia să spună:
— Ordonaţi, domnule locotenent.
I‑am încredinţat o căldare cu bere şi apă minerală; la fiecare sfert de ceas trebuia să‑i dea de băut porcului apoi să tragă o duşcă din aceeaşi oală.
— Ce e bun pentru un porc e bun şi pentru altul, râdea Porta mulţumit. Între două înghiţituri îţi aşezi fundul tău cel mare pe scaun, în faţa locote­nentului şi saluţi.
Vierul se împotrivi, dar Micuţul îl făcu să înţeleagă că era mai bine să fie înţelegător.
— Asta îmi aminteşte de popa din Pistolenstrasse. Voia să se plângă de episcop, Excelenţa sa Niedermayer, începu Porta să povestească. A scris trei zile în şir...
— Tacă‑ţi gura, Porta strigă Bătrânul. Nu astăzi!
Porta ridică puţin capul şi se adresă Vierului.
— Iată la ce folosesc plângerile, măi turnătorule! Istoria nu ţine seama de aşa ceva. Dacă te ţii de turnătorii, gândeşte‑te că ai găsit ce‑ai căutat. Poartă‑te bine şi viaţa ţi se va scurge poate mai liniştită. Dacă nu eşti mulţumit, te dau pe mâna Micuţului. Te va face să pârâi ca o rachetă în noaptea de Anul Nou, cu cinci minute înainte de miezul nopţii.
Alb la faţă, dar resemnat, Mistreţul s‑a pus pe treabă.
După cea de a treia halbă de bere, Porta o întrebă pe una dintre fete, de ce poartă un slip. După cea de a patra, Marlow ceru un cântec.
— Un cântec de război, zbiera el solemn, lovindu‑şi crucea de fier.
Au început cu toţii:

In Afrika rollen die Panzer...

Dar schimbasem puţin textul:

Über die Scheide, den Maas und den Rhein,
Rollen die englischen Panzer herein.
Vorwärts, US‑Marineinfanterie
Die Nutten warten în Berlin.
1

După cea de a cincea halbă de bere, Krabbe propuse să jucăm un poker. Berea simplă nu ne mai ajungea. Nu avea destul efect. Butoiul cel mare, pe jumătate golit, a fost completat cu tot ce mai aveam: whisky, chianti, vodcă, rachiu de ienupăr. Pentru a îmbunătăţi amestecul, am mai adăugat şi o jumătate de litru de sos picant. Porta zicea că aşa se face în lumea bună.
Mistreţul trebui să rostogolească butoiul de două ori până pe creasta dealului, pentru ca amestecul să fie uniform.
Când îl cobori pentru a doua oară, avea lacrimi în ochi.
Apoi am cântat:

Es geht alles vorüber
Es geht alle vorbei.
Den Schnaps vom Dezember
Kriegen wir im Mai
Zuerst fällt der Führer
Und dann die Partei.
2

După câteva pahare din amestecul nostru venise vremea cuvântărilor. Porta a fost al patrulea care a luat cuvântul. Se ridică greu. L‑am ajutat să se urce pe masă, unde ridicasem un fel de tribună din bidoane goale de benzină. Pe cap avea un slip roşu în chip de pălărie. Pe deasupra hainei sale de camuflaj purta o vestă din piele de capră. Din pantalonii descheiaţi ieşea un capăt de cămaşă albastră.
— Camarazi, începu el, aşa cum se face la asemenea prilejuri, cred că v‑aţi dat seama că suntem într‑un război al dracului de serios. Ne vom bate în buricul pământului. Blestematul ăsta de munte de la sud de Monte Cassino! Duşmanii noştri sunt sălbatici, vânători de capete, păzitori de struţi, canibali, piei roşii, călăreţi pe canguri, codoşi, gangsteri şi alţi tipi bine. Vor să ne omoare. Asta‑i în regulă, căci şi noi vrem să‑i omorâm. Nu asta mă doare. Înţelegeţi‑mă bine, camarazi (Sughiţând, trânti un bidon de benzină în capul Mistreţului care încetase o clipă să salute).
„Nu, ceea ce mă scoate din sărite este faptul că nu mai există morală. Sentimentul de responsabilitate a dispărut! Semn de proastă camaraderie. Führerul nostru, Dumnezeu să‑l ocrotească, şi‑ar băga cinci deşte în fund dacă ar şti ce se petrece. Nu face pe şmecherul, Marlow, tu eşti dintre cei mai răi. Şi, tu Gregor Martin, trebuia să fii spânzurat de mult. Încotro mă uit nu văd decât feţe de fese. Nu vă gândiţi decât la femei şi la băutură. Iată, de pildă, Vierul. (Porta îl pocni din nou cu un bidon de benzină peste faţă.) — Iată‑l aşezat pe fundul său mare faţă în faţă cu locotenentul Porc. Cum se poate să mai existe încă un asemenea ins! Cum de nu s‑a ales încă praful şi pulberea de el. Asta dovedeşte că nu aveţi un pic de vână în voi. Dacă pe vremea când eram un simplu recrut, vreun caporal şef mi‑ar fi şoptit la ureche: nu‑l pot înghiţi pe tipul ăsta, ei bine, atunci păduchiosul ar fi dispărut de pe suprafaţa pământului în două secunde. N‑ar fi trebuit decât să mă gândesc că răsuflarea lui mă deranjează, pentru ca tipul ăsta să înceteze să mai răsufle. Şi totuşi, iată că pretutindeni dau peste şobolanul ăsta râios care se îngraşă pe zi ce trece, din oră în oră. Spurcăciunea spurcăciunilor, sunt un om dezamăgit.
Micuţul se ridică, îl puse pe Vier în picioare şi făcu un laţ dintr‑o frânghie.
— Totul are un sfârşit, spuse el cu voioşie, aruncând laţul în jurul gâtului Vierului. Frânghia asta este zdravănă. Ieşi afară şi arată‑ne că eşti bărbat. Caută un copac bun şi spânzură‑te!
Omul nostru se îndreptă tropăind spre uşă, urmat de Micuţul. Scoase un schelălăit când o lovitură de picior îl trimise pe pantă în jos. Frânghia zbură după el.
— Cum ajungi jos, zbieră Micuţul, găseşti un copac numai bun pe stânga.
— Asta a fost o treabă faină, aprobă Porta râzând. Micuţul are sufletul, care vouă vă lipseşte. Beat şi sughiţând; rotund ca o bute, doctorul îi făcu curte furierului pe care îl lua drept Greta Garbo.
— Pantalonii dumneavoastră sunt dintr‑o ţesătură aspră, Miss Garbo.
Krabbe îl pocni peste degete cu latul baionetei.
— Jos labele, specialist în spălături!
Doctorul izbucni în plâns. Chipul său aprins de băutură se lumină apoi ca după înmormântare. Scuipă pe jos.
— Să‑ţi fac un certificat de deces.
Scrise pe un jupon: „Fostul caporal Stabsfeldwebel Stahlschmidt a decedat. Sinucidere". Se prăbuşi apoi peste Marlow, care bea culcat.
— Eşti un cadavru, zbiera doctorul cu încăpăţânare. Nu vreau să văd un mort care se îmbată. Mortule, du‑te pe iarbă, sau chem die Feldgendarmerie să te ia.
— Popa n‑are voie să‑i dea Vierului binecuvântarea, urlă, Heide.
— Ah de‑ar îndrăzni cumva să se întoarcă vreodată viu, făcu Porta ameninţător, din capul mesei. Camarazi, să‑i mulţumim Domnului.
Heide sări să bată măsura imnului.
Cântam în picioare ţinându‑ne cu toţii de braţ. Mişcat, Micuţul plângea.

Mulţumim cu toţii bunului Dumnezeu
Din inimă, din gură fi din mâini:
Acest Dumnezeu care ne trimite nouă
Prinosul,
Care încă de la sânul mamei
Şi din copilărie
A avut grija noastră
Şi ne‑a dat nouă,
Cu mărinimie, din toate!


Am trecut apoi la salutul ritual. Superiorii îi salută pe subordonaţi. Dacă se întâmplă ca doi să aibă acelaşi grad, cel care are mai multe decoraţii îl salută pe celălalt. A început Porta. Îşi ridică halba către doctor, care ce‑i drept era aspirant, dar un aspirant adevărat.
— Te‑ai strecurat în asociaţia noastră, când ai ieşit de la universitate. Porţi o uniformă şi nici măcar nu ştii să deosebeşti o mitralieră de o praştie. Nu eşti în stare să comanzi unor hămesiţi să meargă la masă. Te salut.
Medicul s‑a ridicat în picioare, clătinându‑se şi a golit halba aşa cum o cere ritualul. Porta, cel care saluta, abia îşi muie buzele în halba sa.
Apoi Heide îl salută pe medic. După aceea, Marlow. Când îi veni rândul Bătrânului, doctoraşul nu mai putea să înghită nici o picătură. Se prăbuşi ca o paiaţă dezmembrată. L‑am scos afară în sunetul unui marş funebru şi l‑am depus pe grămada de gunoi.
Wolf, şeful de garaj, voia să‑l salute pe Porta, dar a fost trimis la plimbare cu semeţie. Porta îşi mângâie mândru pieptul înstelat de decoraţii.
— Drept cine mă iei? Adu‑mi întâi un smoc de păr de la un puşcaş din infanteria marină şi apoi vom sta de vorbă; bietul de el credea că războiul e o chestie de transport. Era atât de mândru de dungile roşii de pe nădragii lui încât şi le‑a pictat şi pe coapse, pentru a le putea admira şi în pat. Fetele de la Ida au vândut pontul în ziua în care le‑a cerut să‑i zică „domnule general".
— Bine, atunci iartă‑mă, sughiţă Wolf.
Încercă să facă o plecăciune, dar se poticni. Căzu în faţa porcului în uniformă pe care‑l luă drept o tânără fată.
— Domnişoară dragă, sunteţi indecentă, strigă Wolf. Faceţi trotuarul goală, într‑un loc public. Vă voi duce în Prinz Albrecht Strasse.
Sărută porcul pe rât, râse prosteşte şi strigă:
— Buzele tale sunt reci şi ademenitoare. Apoi deveni bădăran.
Deodată zări medaliile de pe uniformă. Salută cu stângăcie, ţinând degetele larg desfăcute.
— La ordinele dumnevoastră, domnule locotenent. Sunteţi un porc, domnule locotenent". În clipa acea îl zări pe Micuţul şi se hotărî să‑l salute de două ori, apoi se întinse pe jos cu un suspin lung.
O nouă înmormântare. L‑am purtat până la grămada de gunoi şi l‑am depus lângă doctor, cântând:

Adâncit în grijile de zi cu zi
Nici nu ştii cât de aproape
Ţi‑e sfârşitul vieţii.


Apăru părintele Emmanuel. Rămase o clipă lângă uşă cu capul ridicat. Marlow îl pofti să intre. Micuţul se ţinu după el, dar se prăbuşi grămadă peste gunoi. Văzând trupul inert al doctorului, Micuţul fu cuprins de disperare şi ceru iertare că‑l ucisese, jurând că nu va mai face niciodată. Zărindu‑l apoi şi pe şeful de garaj Wolf, mâhnirea sa nu mai avu margini şi se porni să hohotească.
— Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sunt un ucigaş! Îşi aminti deodată toate câte îl făcuse Wolf să îndure şi scuipă pe aşa‑zisul cadavru care alese tocmai clipa aceea să se ridice. Micuţul scoase un ţipăt de groază, scoase pistolul şi îl descărcă, dar nici unul din gloanţe nu nimeri ţinta.
— Drace! urlă Wolf, smucind o grenadă.
O aruncă asupra Micuţului, dar din fericire uitase să‑i scoată siguranţa.
Micuţul se întoarse în colibă ca o furtună.
— Afară‑i un mort care zvârle cu grenade! Mă duc acasă. M‑am săturat de războiul ăsta.
Wolf s‑a întors clătinându‑se. Îl arătă pe Micuţul:
— Ucigaşule!
Micuţul îşi ridică P.M.‑ul. I l‑am smuls din mână, dar nu se linişti până când Wolf nu consimţi să‑l salute.
Porta i‑a explicat de ce ne aflăm în Italia.
— Ne batem în fundul pământului. Asta ne arată cât de important este. Ai mai văzut pe cineva, trăind în fundul pământului? Fundul e la fel de important ca traheea.
În clipa aceea, doctorul se arătă pe uşă. Fiind specialist, se simţi dator să adâncească această interesantă discuţie.
— Traheea, sughiţă el scuipând pe jos — îl arată pe Micuţul cu degetul, ca şi cum despre el ar fi fost vorba — traheea, repetă el cu încăpăţânare — este canalul care duce direct la plămâni, care sunt formaţi din doi saci, unul lângă celălalt, şi care au nevoie de un aflux constant de oxigen. (Clătinân­du‑se primejdios, îşi ridică arătătorul. Barcelona îl repuse politicos pe picioare). Tubul digestiv se află puţin retras. În partea inferioară a corpului se află anusul, evacuarea omului, numită popular, de către anumite fiinţe inferioare, gaura fundului.
— Dă‑i la cap! porunci Porta. Ce neghiob!
Micuţul îl lovi de două ori cu halba, dar medicul se împotrivea.
— Loveşti pe cineva care‑i aproape ofiţer, strigă el după prima lovitură.
— Eşti un găinaţ de doctor, tună Porta.
Îşi urmă apoi cuvântarea savantă despre luptele noastre de la Cassino.
— Cu noi e la fel ca şi cu cei din infanteria marină. Burghezii îşi aduc aminte de noi doar atunci când se îngroaşă gluma în război. Şi eroul ăsta de aspirină nazistă, distribuitorul ăsta de ţucale, ofiţerul ăsta de trei parale, care nu ştie cum şi‑a luat diploma, îndrăzneşte să ne numească fiinţe inferioare pe noi, eroii. Dă‑i înainte Micuţule, dă‑i la cap!
— Jurământul de medic îl cunosc, strigă fără nici o legătură doctorul, înainte de se cufunda în întuneric.
Porta îi explica motanului un punct important de strategie din timpul unui atac de blindate.
Barcelona vorbea despre o chestiune de înaltă trădare cu un culegător de portocale italian.
— Alarmă, tancuri! urlă Marlow.
Într‑o clipă, ne‑am dezmeticit şi am pus mâna pe arme. Auzeam cu toţii zgomotul de oţel binecunoscut care făcea să le îngheţe sângele în vine şi celor mai curajoşi.
— Americanii, spuse Porta rânjind cu toată gura. Prinse patru grenade în jurul unei sticle pline cu benzină.
— Ce Dumnezeu, au aflat desigur că facem chef! râse Legionarul.
Uşa s‑a deschis cu putere. O santinelă cu casca pe cap îşi arătă faţa şi exclamă:
— Ia te uită, şi voi! Toţi din companie sunteţi beţi turtă. Mike sforăie în coteţ cu o muiere. La posturi! Zgomot de tancuri dinspre vale!
— Bine, micule. Ne descurcăm noi.
Micuţul căuta în patru labe o grenadă antitanc pe sub pat.
Am ieşit afară clătinându‑ne puţin. Auzeam acum şi motoarele. Bătrânul mergea în frunte ţinând câte un ciorchine de grenade în fiecare mână. În urma lui păşea Marlow, cu o mină T.
— Motoare Maybach, constată plutonierul major Wolf.
— Şenile de Tiger, răspunse Porta sigur pe el.
— Ceva nu se potriveşte, urmă Wolf. Nu avem tancuri în garaj şi suntem singurul batalion de Tiger din acest sector de front.
Ne strecuram prin pădurea de pini. Erau cel puţin cinci sau şase tancuri. Se auzeau glasuri înjurând în germană.
— Schimbă viteza, boule!
Pinioanele scrâşneau în cutiile de viteză. Motoarele se ambalau. Porta şi Wolf s‑au uitat unul la celălalt.
— Începători, şopti Wolf.
— N‑au învăţat niciodată cum se conduce un Tiger, spuse Micuţul. Nu sunt de pe la noi, pe cuvântul meu.
— Vor avea de‑a face cu mine, i‑o întoarse Barcelona, ridicând amenin­ţător un cocteil Molotov.
Heide se aruncă în spatele unei vechi pietre de măcinat care nici nu visase vreodată să folosească drept reazem unui aruncător de grenade. Îşi înfipse arma strivindu‑i fundul de piatră. În felul acesta efectul era mai mare dar era interzis de regulament. Dacă lovitura da greş, putea omorî un om la cincizeci de metri. Dacă însă reuşea, tancul inamic era făcut fărâme. Unul dintre trucurile primejdioase pe care le născocesc soldaţii pe front. Toate armele pe care le primeam aveau defecte, iar noi le îmbunătăţeam cum ne pricepeam. Foarte primejdios, dar eficace. Ne era în joc viaţa. O ratare ne putea fi fatală.
Îl priveam pe Heide strivind fundul aruncătorului. Părintele Emmanuel venise lângă noi. Îşi făcu semnul crucii. Era singurul din toată compania care nu era beat.
— Dumnezeu să ne ocrotească, şopti el.
Nimeni nu l‑a întrebat de ce ne‑ar ocroti Dumnezeu.
Porta se înfipse cu picioarele depărtate în mijlocul drumului. Se scărpina pe piept cu o grenadă. În mâna stângă ţinea o ceaşcă cu alcool de orez.
Zgomotul de şenile devena asurzitor. Barcelona îşi adăposti mitraliera în spatele unui arbore căzut. Ceruse zadarnic să fie ajutat. Înfipse cele trei pi­cioa­re ale afetului în pământ, verifică linia de ochire, corectă puţin înălţăto­rul, apoi aşeză lângă el trei cocteiluri Molotov.
Marlow şi Wolf au prins o grenadă de 7,5 cm pe un pom, legând‑o bine cu fire electrice. În câteva clipe se transformase într‑o capcană extrem de primejdioasă. Vai de nefericitul care ar atinge unul dintre fire.
Legionarul se afla ceva mai sus pe pantă, cu două aruncătoare de flăcări legate la un loc. Cine ar fi înaintat s‑ar fi dus la moarte sigură. Ar fi fost nevoit să străbată un zid de foc.
În curba foarte strânsă se ivi primul car. Am văzut apărând întâi ascun­zătorul de flăcări al tunului. Apoi turela. Era un Tiger II, ultimul nostru model, cu turela pe o parte. Prin trapa deschisă, se vedea un om în uniformă neagră. Dar făcuseră o mare greşeală trimiţând oameni din Comando. Comandantul de tanc din turelă purta un basc, acoperitoare pe care nici un soldat de la blindate n‑a mai purtat‑o din 1942. Duceam câteodată câte unul acasă în permisie, să ne fălim cu el.
Greu, lat, uriaş, Tiger‑ul urca dealul legănându‑se. Îl urma cel de‑al doilea, imediat în spatele lui.
Porta rămase înfipt în mijlocul şoselei. Ridică mâna spre monstrul de oţel, aflându‑se drept în faţa gurii tunului de 8,8 şi spuse zâmbitor coman­dantului de tanc care se apleca peste turelă.
— Fiţi bineveniţi!
Comandantul tancului îi răspunse politicos:
— Bună ziua. Greu am mai dat de voi! Bănuiesc că sunteţi compania a 5‑a a regimentului 27. Sunt plutonierul major Brandt din la compania a 2‑a. Noile tancuri aruncătoare de flăcări. Ştiaţi de noi?
Porta trase o înghiţitură de alcool din orez şi sărută pisoiul care i se urcase pe ceafa.
— E la marele fix, nu, motanule? S‑ar putea duce şi la circ!
Micuţul începuse să se joace cu o grenadă.
— Astâmpără‑te, şopti Porta. Ochii săi aruncau fulgere.
— Animalul ăsta de saxon e al meu, mârâi Micuţul jucându‑se cu inelul de porţelan al grenadei.
Bătrânul îl dădu la o parte pe Micuţ şi pe Porta. Mergând liniştit se apropie de tancul cel mare.
— Salut! Parola?
— Scharnhorst, răspunse comandantul râzând.
Marlow îi dădu un cot pe ascuns lui Heide.
— Ai văzut că netrebnicul ăsta poartă pe guler capetele de mort ale SS‑ului? Dacă ăştia sunt puşcaşii lui Mike, îmi vine să mor de râs.
— E o porcărie, şopti Legionarul. Parcă ar avea orbul găinilor!
Primul tanc a fost îndreptat către barajul de pe drum, unde se aflau cele opt mine T. Ne‑am căţărat pe el.
Căpitanul, deveni neliniştit văzând cocteilurile noastre Molotov.
— Vrei un trabuc? îi oferi amabil Porta, întinzându‑i o grenadă. Inelul de porţelan se legăna ameninţător în ştiftul deşurubat.
Cel de‑al doilea Tiger, un Tiger I, se opri chiar în spatele primului. Vechea greşeală tactică! Nu ne venea să ne credem ochilor când am văzut celelalte patru tancuri făcând la fel.
— Aveţi fete pe aici? întrebă comandantul primului tanc.
— Avem tot ce ne trebuie, zâmbi Porta.
— Veniţi de la Roma? întrebă Marlow aruncând o grenadă în sus ca ca şi când ar fi fost jongleur de meserie.
— De ce aveţi tancuri de toate soiurile? întreba Porta pe un ton inchizi­tor. Dacă sunt pentru noi, vă previn că de trei luni nu ne mai folosim de I. Unde ţi‑ai făcut ucenicia, drăguţule?
— La Eisenach, la regimentul 2 blindate.
Bătrânul mă împinse înainte cu un ghiont.
— Uite nişte camarazi de‑ai tăi din regiment.
Eu zâmbeam, făcând pe camaradul.
— Nu‑mi mai amintesc de tine. În ce companie erai?
— Într‑a patra.
— Aha, şeful vostru era căpitanul Krajevski. Cine era comandant?
— Maiorul von Strachwitz.
Era bine informat. Contele era într‑adevăr şeful batalionului I.
Bătrânul îmi dădu un cot. Nu prea ştiam ce voia. Am întrebat la noroc.
— Îţi mai aduci aminte numele aghiotantului major al regimentului? Îmi scapă mereu numele lui...
— Locotenentul von Kleist, râse plutonierul.
— Când ai plecat de la compania a doua?
— Imediat după Ratibor.
— Ştii unde se află acum contele von Strachwitz? i‑am întrebat.
Omul nu‑şi mai putea ascunde nelinişte.
— Ce v‑a apucat? strigă el supărat. Daţi‑vă la o parte din drum să putem trece. Suntem în misiune specială.
Ne întinse nişte documente, arătându‑ne cu degetul un sigiliu.
— Vedeţi, venim direct de la OKH. Daţi‑ne drumul!
— Ia‑o mai domol, îi rise Porta în nas. Nu‑i nici o grabă. Trebuie să vezi pe unde calci. Ieşiţi din tancuri. Ne vom ocupa noi de ele. Comandantului Mike îi place mai mult să vadă chipuri cunoscute în turelă.
— Ăsta‑i comandantul care a fost la infanteria marină?
— Da, drăguţule. Shuffield Barracks, Hawai.
Comandantul străin înghiţi o înjurătură.
Micuţul dădu ocol tunului. Puse o grenadă în ţeavă, jucându‑se cu inelul ca un copil fără minte.
— Ce naiba vă închipuiţi? urlă plutonierul major. Spuse echipajului ceva ce n‑am înţeles.
Am văzut mişcându‑se un aruncător de flăcări. Legionarul, care se aşezase pe partea din spate, privi plin de interes înăuntrul turelei.
— Tăiaţi‑le fuduliile îşi întoarse degetul gros, arătând în jos. Automatul său porni să tragă în aceeaşi clipă.
Comandantul căzu cu faţa înainte, ciuruit. Prin trapele deschise zburau cocteilurile Molotov.
Wolf duse braţul înapoi. Cu o aruncătură de campion plasă o mină T sub turela celui de‑al treilea Tiger.
O explozie îngrozitoare. Cinsprezece tone de oţel au zburat până în pădurea de pini. Trupuri sfârtecare se împrăştiau în toate părţile. Herbe de benzină aprinsă, o explozie după alta: era ca şi cum ar fi erupt un vulcan.
În mijlocul iadului acesta, doctorul se bălăbănea ţinându‑şi trusa în mână. Era acoperit de sânge peste tot şi îi lipsea o jumătate din nas.
Căldura ne izbi ca o lovitură de pumn. Uleiul aprins, benzină şi miros greţos de carne arsă.
Cele şase tancuri ardeau.
— Trădătorilor, murmura doctorul, aruncându‑se la adăpost alături de Porta.
— Americani născuţi în Germania, corectă Porta. La război ca la război. Dacă bobocii ăştia ar fi dat peste o companie cu tancuri în reparaţie şi nu ar fi ales un regiment disciplinar, le‑ar fi izbutit lovitura.
— Ar fi trebuit să poarte capetele de mort reglementare pe guler, mârâi Micuţul. Oricine ştie că la blindate nu există SS‑işti.
Porta se ridică privind nepăsător stratul de ulei în flăcări.
— Bun! Eu mă întorc la fete! ne vesti el.
Am sădit printre pini patruzeci şi doi de mesteceni cu numele celor din comando‑ul blindat american. După faptă şi răsplată.