marți, 31 decembrie 2013

JUDECATA


Popa Ines Vanda







În cea din urmă clipă a plâns cu dor o stea
Și a udat cu rouă poverile din maci,
Conspiră umbre triste chiar împotriva mea,
Furtuni destrăma visul prin hula unor vraci.




Se rupe ceru-n două și plouă cu acuze,
Mă leagă în cătușe ocara efemeră,
Beau cupa cu pelin din visele confuze,
Pe scaun de judecată mă apăr-o himeră.


Doar pentru o fărâmă de dragoste curată
Plătesc cu închisoarea potopul unor ploi,
Mai cer o grațiere, la lege o erată,
Nu-i cine să mi-o deie, n-ați vrea să o dați voi?


Dacă sunteți iscoade și condamnați iubirea
Voi știți care-i pedeapsa și costul ei suprem !
Pedeapsa capitală v-aduce fericirea ?
Vă spun, eu mor degeaba, iubind nu ai barem!
















Legiunea blestematilor (11)


Sven Hassel







„Şi ce, doar ai două!"
Mugind, Pluto porni pe urmele lui Porta şi ale celor două fete. Deşi dispăruseră din raza noastră vizuală, auzeam chicotelile lor satisfăcute.
— Nu‑i mai vedem două ore! exclamă Bătrânul, glumeţ.
Ceilalţi băieţi s‑au lungit în iarba înaltă visând, pri­vind fumul ţigărilor, evocând cu jumătate de glas amin­tirea camarazilor dispăruţi.


DORMIŢI, BĂIEŢI!


Dimineaţa, când treceai de la aerul proaspăt de afară la atmosfera închisă a camerei suprapopulate, duhoarea era suficientă ca să‑ţi iei tălpăşiţa, dar te obişnuiai, aşa cum o făceai şi cu altele şi adormeai rapid, legănat de sforăituri şi de discuţiile şoptite ale ţăranilor ruşi. Ştiam bine că femeia era tuberculoasă în ultimul hal, dar ce ne păsa? Acceptam şi bacilii pe lângă purici, şobolani şi jeg.
Nu adormisem de mult timp când ruşii ne‑au trezit. Porta i‑a înjurat, dar rusul cel mai bătrân i‑a răspuns ferm:
— Gura, herr soldat, şi culcă‑te!
Porta devenise profesorul lor de germană.
O oră mai târziu şi‑a făcut intrarea o cloşcă cu pui. Dar când a început să‑l ciupească pe Porta de faţă, acesta s‑a făcut negru de furie, a sărit din culcuşul de paie ca un proiectil cu reacţie, a prins găina de gât şi, făcându‑i semn cu degetul, a ţipat la ea:
— Spală putina, găină bărână, cu toţi avortonii tăi nelegitimi.
Apoi a aruncat zburătoarea pe fereastră şi a început să urmărească prin toată casa puii cuprinşi de panică. Nora bătrânului a început să ţipe ca arsă. Porta zbieră:
— Mai lasă‑mă‑n pace!
Şi o înjură până când aceasta îşi pierdu răbdarea şi‑i trânti un polonic în creştetul capului. Am izbucnit cu toţii în râs, ceea ce avu darul să‑i potolească furiile. S‑a nă­pustit în urma ţărăncii, în cămaşă de noapte, cu poalele fluturându‑i în vânt în timp ce ţopăia ca un cocoş. O ur­mări până departe, pe câmp, în timp ce ruşii se umflau de râs. Nu mult după aceea s‑a întors mai potolit, a trântit uşa de s‑a cutremurat toată casa, apoi s‑a arătat în dreptul ferestrei şi a mugit:
Vreau să dorm, primul care mă deranjează îl dobor, pac‑pac, gata, mort!
Ne‑am trezit la amiază şi am pornit să ne luăm raţia de la bucătăria mobilă. Am avut, pentru un sfert de oră, o mâncare decentă. Ciorbă de fasole. Gamelele erau aproape pline iar noi hăpăiam ca animalele. După ce am lins totul ne‑am adunat în jurul coletului primit de Siege. Am pus totul pe o masă întinsă lângă latrine. Porta avea veşnic şi o sticlă de vodcă.
Latrinele erau puse în aşa fel încât puteam să ne aşe­zăm având masa în faţa noastră. Odată instalaţi, a apărut un pachet de cărţi soioase şi am început un joc nesfârşit, ronţăiam pateuri, prăjituri şi jambon. Sticla trecea din mână în mână. Pahare, farfurii, tacâmuri: un lux pe care îl consideram de mult inutil şi muieresc. Aşezaţi liniştiţi cu brăcinarii în vine, împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mâncam, beam, fumam, discutam, jucam cărţi şi făceam ceea ce aveam de făcut. Fundurile noastre goale se ofereau privirii celor din sat, căci latrinele erau puse pe un dâmb de unde puteam să admirăm toată câmpia, în timp ce tot satul putea şi el să ne admire pe noi. O pasăre cânta într‑un copac şi lângă noi dormea un câine toropit de căldura soarelui de toamnă. Femei scoase la muncă, murmurau un cântec rusesc... Şi doar spre seară, când ţăranii se întorceau de la câmp, ne părăseam piedestalele idilice pentru a ne reîntoarce în casă.
Într‑o după‑amiază, Bătrânul şi ceilalţi comandanţi de tanc au fost chemaţi la coman- dantul companiei. După un sfert de oră s‑a întors triumfător:
— Băieţi, plecăm în misiune. Trebuie să ne instalăm în câmp la douăzeci şi cinci de kilometri spre sud de Novâi şi să săpăm adăposturi care să lase doar turela deasupra pământului. O să trăim ca regii, liniştiţi şi uitaţi, la cincizeci de kilometri în spatele frontului. Fără obuze pe cap, nici o altă grijă în afară de a ne îngriji sănătatea până când ruşii vor da peste cap linia întâi... Când o vor face va trebui să le distrugem tancurile pe măsură ce sosesc şi să ţinem poziţia oricât ne‑ar costa. Consemnul este să aruncăm cheile tancurilor după ce le‑am îngropat.
Porta hohoti:
— Chiar aşa ai zis: cheile de contact?
Bătrânnul surâse:
— Mda. Asta‑i tot ce trebuie să lepădăm.
— Perfect cătană bătrână! O să respectăm consemnul. La urma urmei puţin ne păsa, aveam patru chei de schimb.
Înainte de ivirea zorilor ne ocupasem noile poziţii. Chiar în mijlocul câmpiei, acolo unde ierburile erau atât de înalte că trebuia să te înalţi pe vârfuri ca să zăreşti linia orizontului. Era frig. Aveam pe noi mantăile, că­ciulile de blană, mânuşile, iar pe sub pantalonii negri de uniformă purtam izmene. Cum nu aveam în fond decât două lopeţi şi o cazma, doar trei dintre noi puteau să lucreze deodată şi era o minune să vezi cu câtă abnegaţie ne suplineam colegii lăsându‑i să stea — o adevărată scenă de propa - gandă în spiritul şefilor iubiţi — dar asta doar pentru că vântul era tăios ca briciul şi mişcarea era singura cale de a te încălzi.
Ridicându‑şi mâna, Bătnnul declamă poetic:
— Copiii mei. scumpii mei, nu‑i minunat să stai aici in aer liber şi să sapi această groapă superbă? Ve­deţi, soarele se ridică şi nu trebuie să ne mai fie frică de Moş Crivăţ! Totul este liniştit, copii, micuţele păsă­rele ale Domnului ne vor cânta şi dacă vom fi cuminţi, cu adevărat cuminţi. Bătrânul Moş al Stepei va veni să ne spună o poveste cu porcărele. Simţiţi sărutul vântului proaspăt al stepei pe obrajii voştri pufoşi şi în pletele voastre?
Pe măsură ce se ridica soarele scădea rapid şi nivelul, nu cel al gropii, ci al entuziasmului nostru. Sudoare, blesteme. Unelte azvârlite cât colo. Ne‑am încălzit şi su­doarea curgea pe noi, în timp ce băşicile îşi făceau apa­riţia pe micuţele noastre mâirii albe. Nu aveam obişnuinţa unei astfel de munci şi pământul stepei era tare, tare...
— Ia spuneţi‑mi, ne întrebă Porta. Suntem soldaţi sau gropari? Vă întreb aşa, în legătură cu tariful sindical...
Măsuram mereu tancul ca să vedem dacă ne apropiem de capătul osândei, dar la amiază — după şapte ore de săpat — eram de‑abia la jumătatea drumului. Bătrânul începu să înjure armata şi Porta îl întrebă cu falsă ino­cenţă dacă nu mai simte sărutul vântului proaspăt al stepei şi dacă sufletul lui nu se simte înălţat de razele calde ale soarelui şi de profunda valoare educativă a muncii pământului. Bătrânul i‑a aruncat lopata în cap şi s‑a întins la umbra tancului.
— Nu mai scot nici măcar o lingură! Am văzut des­tule gropi ca asta de la‑nceputul mizeriei ăsteia de război! Noapte bună.
Am săpat, Porta, Stege şi cu mine, încă o jumătate de oră, timp după care Pluto şi Bătrânul urmau să ne schimbe. A trebuit să‑i luăm pe sus şi să‑i aruncăm în groapă. Am făcut cu schimbul două ore, pe urmă perioada de muncă efectivă a fost redusă la un sfert de oră pentru ca. la sfârşit să cădem cu toţii pe spate, cu ochii pierduţi în gol, incapabili să săpăm mai departe.
Adăpostul trebuia săpat, fie că vroiam, fie că nu. După o oră de odihnă, Pluto şi Bătrânul s‑au pus pe treabă şi noi îi priveam. La ora cinci, în sfârşit, gaura era sufi - cient de adâncă şi am intrat cu tancul în ea. Nimeni nu s‑a lăsat rugat ca să ridice cortul, toţi se săturaseră. Dar cum se spunea că zona este cutreierată de partizani, trebuia să facem cu schimbul de pază. Şi nu s‑a oferit nici un voluntar, aşa că, în mijlocul discuţiei înfierbântate, Bătrânul ne‑a declarat:
— Un subofiţer nu pretează serviciul de pază. Doar nu sunteţi atât de ignoranţi încât să nu ştiţi asta!
Şi s‑a învelit cu pătura, iar în secunda următoare sforăia.
— Asta îmi aduce aminte că sunt Stabsgefreiter, spuse Pluto. Noapte bună, băieţi!
— Şi toată armata se va întoarce cu susul în jos dacă află că eu, Josef Porta, Obergefreiter, mă cobor la această sarcină nedemnă! Distracţie plăcută, băieţi!
Rămăsesem eu şi Stege.
— E o legendă, am spus eu. Niciodată n‑au fost par­tizani în zonă!
— Niciodată! afirmă Hugo Stege indignat. Într‑o clipă dormeam toţi cinci.
A doua zi de dimineaţă Stege s‑a sculat primul. Vro­iam să ni se servească la pat cafeaua şi sorta îl alesese pe el să se ocupe de asta. Ieşise de câteva minute din cort când i s‑a auzit vocea de la înălţimea turelei:
— Ieşiţi, pentru Dumnezeu, uite‑l pe comandant!
Era ora potrivită pentru o inspecţie, unsprezece dimi­neaţa, şi dacă eram surprinşi în flagrant delict putea să ne coste. Dar nu era decât o glumă a hoţomanului numit Hugo Stege şi într‑o clipă toţi ne‑am întors în cort ţipând să ni se aducă zeama.
Stege tocmai ieşise cu gamelele când am auzit glasul său înnebunit:
— Hei! Sculaţi‑vă! Căpitanul şi colonelul! Scularea, pentru Dumnezeu! Vă jur că este adevărat!
Râsete, înjurături şi glume au salutat reluarea păcă­lelii, dar nimeni nu se mişcă din loc şi când concertul de răgete s‑a potolit, Porta a urlat:
— Valet, dacă vrea să mă vadă comandantul, spune‑i că nu‑i ziua mea de vizită...
Şi îşi punctă discursul cu un vânt sonor.
— Chiar nu vreţi să ieşiţi? O să dăm de naiba.
Ori sosise într‑adevăr colonelul, ori Stege îşi descoperise veleităţi de actor.
Renunţ să mai descriu ieşirea noastră din cort. Când ne‑am aliniat în faţa turelei, chiar şi cel mai indulgent tablagiu n‑ar fi putut spune despre ţinuta noastră că era regula - mentară. Comandantul stătea să explodeze. Cât despre Oberleutnant von Barring, expresia lui era de nepătruns. Păream o caricatură decupată din ziar: Bătrânul era în izmene, ciorapi şi o cămaşă murdară, Porta îşi băgase pantalonii în ciorapi şi purta o eşarfă de mătase roşie în jurul gâtului, cămeşoiul lui Pluto era un ade­vărat drapel ce flutura în vântul stepei iar eşarfa, de un verde mai puţin strident decât cea roşie a lui Porta, era în schimb legată ca un turban pe ţeasta lui uriaşă.
— Tu eşti comandantul tancului? mârâi comandantul ţintuindu‑l pe Bătrân prin monoclu.
— Da, Herr Oberst!
— Atunci, ce mai aştepţi ca să dai raportul?
Bătrânul alergă la maşina comandantului, pocni din papuci şi, conform regulamentului, lătră în liniştea stepei:
— Herr Oberst! Subofiţerul Beier, plutonul doi, tancul numărul unu, raportează că nu are nimic special de semnalat.
Faţa colonelului concura eşarfa lui Porta.
— Aha! N‑ai nimic special de raportat! Dar eu, eu am ceva special să vă spun...
Şi a urmat un şir de înjurături.
Mai târziu von Barring s‑a întors să ne vadă. Singur de data asta.
— Sunteţi cea mai nenorocită şleahtă de golani din toată armata, ne‑a spus clătinând din cap. Putea să vă treacă prin cap să faceţi de gardă măcar în prima zi! Era normal să vină în inspecţie! Acum aveţi fiecare câte trei zile de arest? Iar adăpostul nu este bun, trebuie să săpaţi altul la zece metri înapoi. Şi pot să vă garantez că o să vină din nou în inspecţie, aşa că daţi‑i bătaie.
O tăcere uimită i‑a salutat plecarea. Să săpăm încă o groapă? Nici morţi! Dar ce să facem?
Stege a fost cel care ne‑a salvat.
— Bandă de alcoolici abrutizaţi, începu el amabil, aveţi marele noroc să se afle printre voi un om inteligent care ştie să‑şi folosească materia cenuşie în clipele grele! Sper că o să aveţi decenţa să‑i mulţumiţi Domnului... Tot ceea ce trebuie să facem este să dăm o fugă până la Oskol cu jucăria, să dăm bună ziua ruşilor şi să‑i invităm la corvoadă în schimbul unei plimbări cu tancul!
Zgomotul şenilelor a trezit satul căzut în toropeala de duminică şi n‑au fost probleme să găsim mai mulţi voluntari decât aveam nevoie. Ruşii erau încântaţi să străbată câmpul pe un car de asalt şi, chiar dacă se întrerupeau mereu ca să danseze, să cânte şi să glumească din tot sufletul, noua groapă a fost săpată în două ore, într‑o atmos - feră incredibil de veselă — şi incredibil de prăfoasă — cu coruri, poveşti şi râsete. Eram atât de cufundaţi în această sărbătoare că nici nu l‑am văzut sosind pe von Barring. A privit o clipă spectacolul, apoi a clătinat din cap, murmurând:
— Ei bine, cel puţin pot să spun că aveţi simţ organizatoric!
Şi mereu clătinând din cap, s‑a întors la maşină şi a plecat.
Mai târziu, pe înnoptat, am dus creaturile acelea simple şi vesele în satul lor încă oco- lit de război. Porta avea două fete agăţate de gât şi a fost greu să adunăm toată echipa şi să o luăm din loc. Ajutându‑ne astfel împotriva propriilor lor compatrioţi ruşii nu puteau fi învinuiţi, cel puţin teoretic, de trădare? Cred că se poate spune şi aşa ceva.
Dar nu sunt foarte sigur.

Căci aceste acte de prietenie, după părerea mea, l‑au dezgustat de război pe simplul soldat german mai mult decât atacurile partizanilor. Ştiu destui care, pornind la drum infectaţi de mitul rasei superioare, au descoperit că inamicul nu era duşmanul lor şi că nu le era în nici un fel inferior. Soldatul german simplu şi‑a lărgit cunoş­tinţele despre oameni şi popoare şi lucrul acesta a în­sămânţat în el solidaritatea cu oamenii simpli asemănă­tori lui. Încet, dar sigur, idealurile s‑au dovedit a fi umplute cu vânt ca şi isteria Führer‑ului şi morga genera­lilor inumani. Ei au învăţat efectiv să‑i urască pe cei din SS, care le inspiraseră până atunci doar o teamă surdă, umilitoare. N‑ai chef să tragi asupra unor oameni cu care te‑ai distrat cu o seară în urmă, fie că este sau nu război. Acesta‑i motivul pentru care gloanţele se pierd şi obuzele îşi ratează ţinta în unele lupte. Să tragi în aer este un lucru plăcut şi uşor, un mod de a lipsi războiul de prada sa. Asta cel puţin când nu se află un ofiţer în spate care să‑ţi urmărească toate mişcările.



Surâzând, von Barring ne-a înmânat permisiile.
— Dacă vă grăbiţi puţin, vă duc la tren. Aveţi paisprezece zile de permisie şi cinci zile pentru drum.
Cântece şi ţopăieli de bucurie, frizând nebunia. Am intrat în casă, dansând, a urmat apoi chinul de a folosi bătrâna lamă de ras care trecuse peste obrajii fiecăruia de cincizeci de ori. Porta o îmbrăţişă pe rusoaică şi trase cu ea un vals de-i săriră papucii. Bătrâna cotcodăcea ca o găină şi se abţinea cu greu să nu izbucnească în râs.
— Sunteţi mai răi decât cazacii! spuse ea.

BATALIONUL DE REZERVĂ 988

Am ajuns la Gomei cu o întârziere de douăzeci şi patru de ore. Trenul din acea zi plecase deja. Trebuia să‑l aş­teptăm pe cel de a doua zi. Un subofiţer ne‑a spus că pe front a început din nou bulionul. Ruşii se pare că atacaseră pe toată lungimea şi în unele locuri izbutiseră să rupă frontul.
— Am tăiat‑o la timp, remarcă Porta. Un noroc chior...
Sceptic, Bătrânul clătină din cap.
— În două săptămâni o luăm de la cap. Şi m‑aş mira ca lucrurile să se aranjeze între timp!
— Gura, piază‑rea, i‑o scurtă Stege. Ne strigi tot cheful cu ideile tale pesimiste!
Două săptămâni acasă, ăsta‑i capătul lumii! Poate că războiul se şi termină până atunci...
O noapte întreagă am disecat proiecte minunate. Mă gândeam la rotunjimile pietroase ale Ursulei, îmi imaginam braţele ei puse în jurul gâtului meu, drumul degetelor ei în lungul şirei spinării. O doream din răsputeri şi tăceam.
Trenul trebuia să pece de‑abia la ora 18,40, dar eram pe peron încă de la cinci după‑amiază. Ne simţeam mai puternici ca nişte regi arătând foile noastre de drum celor din poliţia militară. Am găsit un compartiment liber, iar Porta şi Pluto s‑au instalat în plasa pentru bagaje ca să doarmă liniştiţi. Ne‑am scos cu toţii bocancii şi ne‑am pregătit pentru noaptea care urma. Trenul se umplea treptat cu permisionari gălăgioşi care se înghesuiau pe culoare. Sticle cu şnaps treceau din mână în mână şi înce­peau să se audă cântece.
Porta îşi scoase fluierul şi cântă un refren interzis, pe care ne‑am grăbit să‑l reluăm în cor. Am trecut prin tot repertoriul nostru de cântece obscene. Chiar şi pe cele mai scârboase. Nimănui nu i se părea deplasat. Noi, căta­nele bătrâne, cântam ce vroiam. Dacă ne‑ar fi făcut cineva morală l‑am fi aruncat pe geam fără nici o discuţie. Când trenul s‑a urnit din loc, uralele noastre au făcut să tre­mure cele câteva geamuri întregi ale gării.
Târziu în noapte am oprit în Moghilev. Scandalul se mai potolise. Cei mai mulţi moţăiau visând la permisia lor. Pentru cei mai mulţi era prima în ultimii ani. Cu o zmucitură, trenul a pornit, a făcut câţiva metri şi s‑a oprit din nou. După câteva clipe s‑au auzit urlete de afară, iar uşile vagoanelor au fost deschise. Poliţiştii strigau:
— Toată lumea afară cu echipamentul şi bagajele. Permisiile sunt anulate. Ofensiva rusă a rupt liniile noas­tre. Veţi fi grupaţi provizoriu într‑un batalion de rezervă şi vă întarceţi la chelfăneală!
A izbucnit un scandal monstruos, iar intruşii au fost aruncaţi în noroi, spunându‑li‑se să‑şi plimba în altă parte târtiţele şi glumele nesărate.
Dar nu era o glumă. Adormiţi, încordaţi, a trebuit să părăsim convoiul şi să ne aliniem în două grupuri pe pe­ronul gării Moghilev. La stânga artileria şi tanchiştii. La dreapta toţi ceilalţi infanterie, aviaţie, marină, orice ar fi fost. Ni s‑au luat ordinele de permisie, apoi s‑a auzit ordinul fatal:
— Coloană, la dreapta! Înainte... marş!
Am mers toată noaptea. Sleiţi de oboseală, de furie şi de dezamăgire în vântul tăios şi în zăpada care ne orbea. Nu ne venea că credem că păţim asemenea măgărie. Nu se fac asemenea glume cu soldaţii. Nu‑i arunci din trenul care îi duce către o permisie binemeritată. Nu le iei Eldora­do‑ul, ţara făgăduită, pentru a‑i trimite pe front la tunu­rile şi aruncătoarele de flăcări, sub focul inamic. Era o lovitură capabilă să distrugă şi puţina încredere şi forţă pe care unii dintre noi o mai aveau.
Şase zile de marş prin zăpadă, prin zăpadă şi iar prin zăpadă. Apoi un prim contact cu forţele inamicului, puţin mai la nord de Lişvin. Ce curios era să auzi cum se înfig obuzele în zăpadă cu un zgomot moale. Încet, frontul ceda sub presiunea infanteriei ruseşti care înainta implacabil, indiferentă la pierderi. Încet, dar sigur, grupul nostru im­provizat se rărea şi se îndrepta spre dispariţie. Noi, care n‑aveam ce căuta în Rusia, nu dovedeam să‑i stăvilim pe cei care voiau să cureţe ţara lor de prezenţa noastră. De partea lor era dreptatea în sensul că se împotriveau unui agresor, căci atacul nostru „preventiv" fusese doar un artificiu de propagandă.
Unitatea noastră se numea Batalionul 988 de terito­riali în rezervă şi gluma cea mare era că aduna reprezen­tanţi ai tuturor armelor, de la marină la aviaţie, trecând chiar şi prin garda civică, şi doar un singur, un unic terito­rial! Se întâlneau toate uniformele, erau afişate toate însemnele, toate insignele, toate ecusoanele. Un singur lucru ne unea, ura care ne‑o inspira Batalionul 988. Ar­deam de nerăbdare să ne regăsim unităţile.
Un angajament mai dur cu inamicul s‑a produs la est de Volkov, ruşii aruncând în luptă numeroase tancuri şi aviaţie de vânătoare şi bombardament. Într‑o ruină am găsit o pisică roşcată cocoţată într‑o şaretă, mieunând de frig, de frică şi de foame. I‑am dat cu forţa un gât de snaps înainte de mâncare. Când am plecat a pornit‑o după noi. Pentru că era roşie, am botezat‑o „Stalin".
Stalin a făcut toată campania de la Volkov pe raniţa lui Porta, iar Pluto şi Stege i‑au croit o uniformă com­pletă, pantalon, bluză şi chipiu, acesta din urmă legată cu un şnur ca să nu‑l piardă în luptă. Aparţinând unui regim disciplinar, Stalin nu avea voie să poarte vulturul nazist. La început a încercat să scape de haine, apoi şi‑a dat seama că îi ţin de cald, sau a sfârşit prin a se obişnui cu ele, aşa cum se obişnuise cu raţia zilnică de şnaps. A tras de altfel câteva beţii de neuitat. Puteţi să spuneţi că era o cruzime faţă de bietul animal, dar Stalin nu ne‑a părăsit nici o clipă, iar blana lui a devenit lucioasă, s‑a îngrăşat şi a recăpătat tupeul caracteristic pentru o pisică al cărei univers este stabil şi ordonat.
La sosirea Crăciunului nu mai rămăseseră din Bata­lionul 988 de rezervişti decât oameni pentru o companie care, de altfel, a şi fost destrămată. Ne‑am primit toţi cinci ordinele de drum pentru Godnio pe Vorskla, unde staţiona regimentul nostru. Trei zile mai târziu ne pre­zentam la Cartierul general al unităţii şi de a doua zi treceam la corvoadă. Înainte de toate însă ni s‑a adus poşta.
Aveam un teanc de scrisori de la Ursula şi de la mama. Fiecare îşi devora scrisorile, le citea şi le recitea, ca în final să le citească cu voce tare în faţa celorlalţi, pentru a visa mai bine şi a le sorbi cu setea unui suflet dornic de prezenţa celor de acasă şi care trebuie să se mulţu­mească doar cu cuvinte scrise pe hârtie. Într‑una din scri­sorile ei, Ursula îmi spunea:
„München, 9 decembrie, 1942
Dragul meu,
Sufăr alături de tine pentru această oribilă nedreptate care v‑a fost făcută, ţie şi camarazilor tăi. Dar nu te lăsa doborât pentru că ţi‑au furat permisia. Rămâi încrezător în viitor, în ciuda tuturor acestor mizerii făcute de ei. În curând coşmarul se va termina, iar vulturul nazist îşi va fi pierdut toate penele.
M‑am rugat Domnului să te protejeze de ororile fron­tului. Deşi te consideri păgân şi îţi afişezi necredinţa, ştiu că El te iubeşte mai mult decât pe cei mai buni preoţi ai săi, iar când războiul se va termina o să ştiu cum să te conving şi cum să sparg carapacea asta de cinism în spa­tele căreia vă ascundeţi tu şi toţi ceilalţi nefericiţi din unităţile care nu poartă vulturul nazist pe piept. Nu uita că mai devreme sau mai târziu se va instaura pacea, iar visele frumoase vor deveni realitate.
Cred că până atunci o să pot deschide un cabinet la München sau la Köln şi marea mea speranţă este că ai să urmezi cursuri de stomatologie. Promite‑mi doar că n‑o să rămâi în armată, chiar dacă ai avea şansa unei ca­riere strălucite!
În şase luni termin specializarea în chirurgie şi încep să pun deoparte bani pentru căminul nostru. Poate reu­şesc să‑l amenajez până la întoarcerea ta.
Dar ce bazaconii spun? Sper să vii mai repede de atât. Vreau să te întorci chiar azi, acum.
Tata şi mama s‑au obişnuit cu ideea de a avea un gi­nere. Bineînţeles că la început nu voiau să creadă şi aş fi vrut să le vezi mutrele când le‑am spus că eşti un fost puşcăriaş — aşa este? — şi că acum serveşti într‑un re­giment fără înaripată. M‑au crezut nebună, pe moment, dar au cedat când le‑am spus că singura ta crimă era de natură politică şi te‑au acceptat fără rezerve spunând că dacă ne iubim nimic altceva nu contează.
N‑are rost să‑ţi vorbesc de politică, doar sunteţi bine informaţi acolo, în primele rânduri! Mă consolez repetân­du‑mi că din moment ce vom fi împreună până la sfârşitul vieţii, o permisie anulată nu are mare importanţă.
De altfel, în clipele astea, o permisie n‑ar fi decât o altă formă de tortură, căci m‑aş gândi fără încetare la întoarcerea ta pe front, la inevitabila despărţire.
Îţi trimit şi o cruciuliţă de aur. Am purtat‑o la gât, direct pe piele, încă din copilărie şi aş vrea să o porţi şi tu acum. Te va proteja de rău. Sărut‑o în fiecare seară aşa cum sărut eu inelul pe care mi l‑ai dăruit. Dragul meu, iubitul meu Sven, te iubesc atât de mult încât izbucnesc în plâns la gândul că ne vom reîntâlni şi n‑o să te mai las să pleci. Eşti al meu, doar al meu. Chiar dacă te îndră­gosteşti din când în când de o rusoaică sau de o nemţoaică din armata noastţă. Căci ştiu că nu poţi iubi pe alta aşa cum mă iubeşti pe mine. Şi te iert de pe acum dacă ai cău­tat uitarea în braţele altor femei. Nu‑ţi cer să trăieşti ca un călugăr. Tot ceea ce aş vrea ar fi să nu te angajezi în ceva ce n‑ai avea curajul să‑mi povesteşti.
Nici nu ştii cât am plâns când minunatul tău camarad, Bătrânul, mi‑a scris, spunându‑mi că ai căzut prizonier. A fost scrisoarea cea mai frumoasă, dar şi cea mai tristă pe care am primit‑o vreodată. Şi totuşi n‑a fost nimic pe lângă ce am simţit după unsprezece luni când am primit scrisoarea ta în care îmi povesteai prizonieratul tău. Am leşinat pentru prima dată în viaţa mea. Am făcut febră şi o săptămână a trebuit să stau în pat. Ce prăbuşire, dar în ciuda febrei mă simţeam fericită, fericită!
Îmi spui că nu crezi în Dumnezeu, dar ştiu că El n‑a încetat să vegheze asupra ta, pentru că eşti un om ade­vărat, asemeni camarazilor tăi. Ai defecte şi slăbiciuni, dar eşti mai uman, cu inima şi cu gândurile mai curate decât cei mai mulţi dintre stâlpii bisericii, broaşte de con­fesional, greieri ai agheazmatarului. Spune‑ţi că împăr­tăşesc ura ta împotriva oricărei forme de ipocrizie şi că aceşti preoţi sunt doar slugi servile în solda unor stăpâni nerecunoscuţi de Dumnezeu şi de adevăraţii creştini. Dar Cel care propovăduieşte mila nu‑i poate împiedica pe ipo­criţi să fie acolo şi nu trebuie să te gândeşti că ascultând ce are de spus faci cauză comună cu acei preoţi nedemni. Asta vreau cu orice preţ să te fac să înţelegi şi sunt sigură că o să te conving.
Trebuie să mă opresc aici, dragostea mea, iubitul meu, rugându‑te să ai grijă de tine. Ştiu că este greu, dar nu te lăsa scufundat în indiferenţa şi cinismul soldaţilor din linia întâi. Continuă să crezi că există şi frumos pe lumea asta. Vreau să te recuperez viu. Fă totul ca să rămâi în­treg. Viu şi întreg te vreau acasă. Cu trupul şi sufletul. Iar anul care vine să ne aducă speranţă şi fericire, nouă şi întregii lumi.
Femeia ta pe vecie.
Ursula"

Speram să fim înlocuiţi de Crăciun, dar am fost deza­măgiţi şi, în plus, am fost pro - movaţi infanterişti şi duşi în prima linie. Seara Naşterii Domnului m‑a găsit undeva în no man's land, pe fundul uneia dintre găurile săpate din cincizeci în cincizeci de metri. Rolul acestor posturi avansate era acela de a da alarma în cazul în care patrule inamice se aventurau până în liniile noastre. Dar oricât de conştiincios ai fi fost, inamicul tot se infiltra şi dispărea fără să fie semnalat. De‑abia la sosirea zorilor des - copeream asta... dând peste santinelele noastre cu gâtul tăiat. Sau chiar găsind postul gol, ruşii surprinzându‑l şi luându‑l prizo­nier pe ocupant.
Trăsesem la sorţi posturile de gardă. Von Barring nu dorise să dea ordin în noaptea de Crăciun. Bileţelele fu­seseră puse în cascheta sa şi întreaga campanie trăsese la sorţi. Şi nu doar soldaţii, ci şi gradaţii, ba chiar şi von Barring.Astfel, unul dintre locotenenţii noştri intra în post intre orele 22‑01.
Mi‑am petrecut deci acea noapte într‑un adăpost in­dividual, în inima no man's land‑ului, cu mitraliera şi grenadele pregătite.
Cel mai mare duşman în asemenea cazuri este somnul, căci tensiunea permanentă şi încordarea cu care cauţi să distingi sunetele şi imaginile în întuneric te epuizează, iar singurătatea acţionează ca un somnifer. Eşti singur şi te simţi singur şi te cuprinde nostalgia, ajungând să tânjeşti după moarte. Ideea de a adormi şi a termina odată cu toate apare în culori periculos de seducătoare. Totul pare uşor. Lipsit de durere. Lucrurile care îţi susţin do­rinţa de a trăi, imaginea fiinţelor iubite, par să se estompe - ze într-o irealitate fantomatică. Prea mare efortul ca să te întorci la ele...
Brutal, un zgomot în surdină, metalic, pare să se audă în dreptul adăpostului meu. Încep să tremur şi să‑mi ima­ginez răceala unui pumnal pe gâtul meu. Îmi muşc buzele până la sânge şi cu mâna încleştată pe o grenadă scrutez întunericul până când privirea mi se tulbură. Se distinge parcă un târşâit în zăpadă.
Să trag o rachetă? N‑aş vrea să mă acopăr de ridicol. Convenţiile sunt atât de puternice încât în faţa unor dileme preferi să‑ţi rişti pielea decât să fii rănit în amorul propriu. Aşa suntem făcuţi, înţeleagă cine poate... Iar lansarea unei rachete mi‑ar desconspira poziţia în faţa oricărui soldat rus aflat în apropiere şi gata să‑şi mânuiască pum­nalul.
Pe urmă un ţipăt şi un horcăit. Simultan o altă voce urlă:
— Ajutor! Ivan m‑a prins! Aj...
Felul în care ţipătul a fost întrerupt, sugera o mână pusă pe gura celui atacat. Mi s‑a făcut părul măciucă şi mi s‑a părut că disting câteva siluete întunecate, n‑am mai ezitat. Am aruncat grenadele şi am tras o rafală de mitralieră, apoi am lansat rachetele luminoase, acum tot sectorul era luminat.
Avusesem nouă santinele în no man's land. Şase nu s‑au mai întors. Cinci aveau beregata tăiară, al şaselea dispăruse.
Poşta de Crăciun nu venise şi când a sosit era ziua naşterii Domnului, la miezul nopţii, difuzoarele sovietice ne‑au lămurit:
— Alo, alo, 27 blindate! Crăciun fericit Dacă vreţi să vă primiţi coletele şi poşta, nu vă jenaţi, veniţi să le luaţi. Le avem aici, ca şi pe poştaş. Sunt scrisori pentru...
Şi a urmat lista destinatarilor. Cum a terminat lista, a suprasolicitat:
— Camarazi din 27. O să vă citesc acum câteva pasaje din aceste scrisori ca să aflaţi ce se mai întâmpla prin ţară! Iată un mesaj pentru Kurt Hessner... Dragă Kurt... A avut loc un raid noaptea trecută... O bombă a distrus... Tatăl nostru este... Durere sfâşietoare — Kurt Hesner, dacă vrei să afi restul scrisorii te aşteptăm şi te vom primi cu compasiune...
Au continuat să citească fragmente din scrisorile capturate, făcându‑i pe toţi să creadă că cei de acasă erau morţi, mutilaţi, sinistraţi, fără adăpost sau morţi de foame. Teama, incertitudinea au făcut să se clatine multe suflete şi chiar în aceeaşi noapte cinci oameni au traversat no man's land pentru a‑şi citi poşta la ruşi.
La ivirea zorilor am văzut trei infanterişti sovietici zăcând în zăpadă în apropierea adăpostului meu. Urmele schiurilor treceau la numai doi metri.
Într‑o bună zi, Porta a dispărut.
Cincisprezece veterani dintre cei mai hârşâiţi au soli­citat, şi li s‑a aprobat, autorizaţia de a efectua un raid de recunoaştere pentru a lămuri această stranie dispa­riţie. Locotenentul Holler ne‑a însoţit şi el, scoţându‑şi gradele şi însemnele de armă.
Am început cu depistarea santinelelor ruse, le‑am căzut în spate, am aruncat câteva grenade şi am măturat tranşeea cu mitraliera şi aruncătorul de flăcări. În câteva minute soarta lor a fost pecetluită. Ne‑am întors apoi cu doi prizonieri, dintre care unul era muzicant, un gornist. Cum i l‑am descris pe Porta, a început să râdă.
— E complet nebun, a explicat gornistul. În clipa asta participă cu comisarul la un corcours „cine cade primul sub masă". Vrea să cumpere o haină din blană de urs şi o ladă cu vodcă. Are la el cinci mii de ţigări să‑şi plă­tească cumpărăturile...
La întrebările noastre înspăimântate, ne‑a răspuns că Porta fusese capturat de o patrulă.
Două zile mai târziu încă nu‑l revăzusem pe Joseph Porta şi începusem să deplângem pierderea sa.
Apoi, la capătul unei săptămâni, a apărut în adăpost purtând o manta de ofiţer sovietic şi o servietă de piele bine burduşită.
— Ce timp frumos e azi!
N‑a spus mai mult, dar surâse indulgent în timp ce ne uitam la el cu gura căscată.
— Sper că n‑am întârziat la masă. Ar fi păcat pentru că am adus ceva de pileală.
Avea şase sticle de votcă în servietă, ca şi cele cinci mii de ţigări cu care plecase.
— Comisarii încă n‑au învăţat să joace cărţi ca lumea, declară el atotştiutor.
Şi asta a fost tot ceea ce a vrut să ne spună, drept care n‑am găsit nici o explicaţie pentru aventura lui.
Şase sticle de vodcă, o manta nouă şi o servietă din piele.
Ce lucru ciudat este războiul!

(va urma)












luni, 30 decembrie 2013

Obişnuiam să-ţi fiu tăcere ...


Aura Popa





pe strada cuvântului


totdeauna stăteam în dreapta ta


cu felinarul gândului


aprins în dreptul inimii





ca şi cum aş fi ştiut


că stângăciile iernii nu mă priveau


îngânam uşi


ce se deschideau tot mai des


spre idealuri absurde


tot mai rar spre veşnicie





mă priveai zâmbind




adunam întuneric pentru nopţi


când obişnuiam să pun graniţe


între apus şi răsărit





totdeauna erai acelaşi


niciodată nu eram altfel





obişnuiam să-ţi fiu umbră


şi m-am rătăcit















Demascarea (8)


Grigore Dumitrescu






Teama şi supliciile din ultimele zile m'au împiedicat să-mi dau seama că Martie a venit şi vremea, aşa cum o văd pe fereastră, s'a schimbat. Azi e Miercuri 1 Martie 1950. Au trecut şase zile de la demascarea lui Pătrăşcanu. Acum e în rândul nostru, al celor terorizaţi, în timpul zilei i se dă voie câteodată să şadă lungit pe burtă, din cauza durerilor de pe urma rănilor ce le are pe spinare.

Ni se dă ordin să ţinem mâinile în sus; aşa trebuie să aşteptăm masa de prânz.

Pe furiş, mi-arunc privirea spre fereastră şi îmi dau seama că afară e primăvară. Pe geamul deschis, un vânt uşor, ca o apă lină, pătrunde până la noi, înviorându-mi faţa; o ploaie liniştită în timpul nopţii, a presărat ferestrele cu broboane cristaline. Simt cum pământul îşi lasă un miros de prospeţime şi dintr'un arbore din curtea penitenciarului ciripitul unei păsări ce parcă încearcă să înveţe o melodie pătrunde până la mine. Ţurcanu, pentru prima oară, are azi o faţă radioasă; e poate sub influenţa timpului care se schimbă afară! Apoi, după un timp, fără nici o introducere, începe să ne spună câte ceva de Canalul Dunăre-Marea Neagră:
— Închipuiţi-vă ce construcţie măreaţă va realiza clasa muncitoare. Să construieşti un canal, care să taie Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră!

Şi această clasă muncitoare ne îngăduie şi nouă, duşmanii ei de până mai ieri, să lucrăm acolo.

La canal ne vom face o viaţă nouă, vom construi oraşe de-a lungul lui, unde desigur, vom cere să rămânem pentru totdeauna. Ne vom bucura de-o viaţă sănătoasă şi vom munci cu avânt; cu entuziasmul de care vom da dovadă, vom căpăta încrederea clasei muncitoare care ne va ierta crimele din trecut.

Roboţii şi unii dintre noi, terorizaţii, rămân cu gura căscată la el, ca şi cum cine ştie ce adevăruri ar spune! Am mai auzit la Jilava vorbindu-se de acest canal, de la oameni noi arestaţi. Ar fi un ordin dat de Uniunea Sovietică, lucrarea ar urma să fie făcută de deţinuţi şi se crede că condiţiile de muncă vor fi extrem de aspre...

Mă gândesc însă că, fiind duşi la canal, implicit ar înceta şi terorizarea noastră, cel puţin sub forma crudă de aici. Nu-mi pot imagina că acolo, în lagărele acestui enorm şantier, s'ar putea continua cu zeci de mii de deţinuţi ceea ce se întâmplă aici cu noi.

Ţurcanu iese din cameră şi se reîntoarce numai înainte de masa de seară! Ne anunţă că a doua zi vom avea o inspecţie; nici o altă explicaţie!

După ce-şi roteşte privirea de la un cap la altul al camerei, ne spune că unii dintre noi vor trebui să ia loc sub prici. E vorba de cei care au semne pe faţă, de pe urma bătăilor. Îi numără, arătându-i cu degetul; sunt doisprezece.

Câtă perfidie! E de necrezut. Ministerul de Interne ţine să apară străin de teroarea dezlănţuită aici. Un gând îmi fulgeră prin minte: aşa stând lucrurile, ce i-ar im-piedeca pe cei de la Interne sau pe cei ce-au iniţiat schingiuirea noastră, să nu-i facă la un moment dat răspunzători pe aceşti roboţi, creaţi tocmai de ei? Aceasta ar putea să vină, atunci când dărâmarea trupească şi sufletească a unora dintre noi va fi un fapt împlinit. Experienţa va putea lua sfârşit; s'a aflat, în ce măsură poate fi creat omul-robot.

Acestea sunt gândurile care mă muncesc în acesta seară.... Târziu, când avem voie să ne culcăm, sub lumina palidă a becului, trupurile zdrobite se întind pe scoarţele de pe scânduri, încheind astfel încă o zi în camera 4 Spital. Apoi, totul se şterge sub ploapele căzute.

Dimineaţa, suntem ascultaţi ceva mai târziu ca de obicei. Apoi, mergem pe grupe, la WC. Suntem lăsaţi să ne spălăm, cu oarecare îngăduinţă.

În linişte, ne aşteptăm ceaiul. Apoi ni se dă voie să avem mâinile afară din buzunarele pantalonilor!

Către ora zece, Ţurcanu ne spune să ne dăm jos de pe priciuri şi să stăm în picioare, fiecare în dreptul locului său. Apoi, doisprezece dintre noi, cei cu urme de bătaie pe faţă, se vâră, încet, supuşi, sub prici. E prima oară, de cinci săptămâni, când stau în picioare, nu numai pe pat, ca ologii. Fiecare îşi reţine un suflu de uşurare, ca şi cum s'ar teme, că această infimă plăcere să nu-i fie luată dintr'un capriciu al teroristului. Unii îşi mişcă picioarele să se dezmorţească, dar timid, ca nu cumva această mişcare să fie considerată ca un exces de libertate....

După un timp, afară pe culoar se aud paşi pripiţi. Sunt gardienii care probabil aşteaptă, odată cu noi, inspecţia. E aceeaşi, pentru terorişti ca şi pentru terorizaţi! Suntem mereu într'o aşteptare lungă. în fine, uşa se deschde. în ea apare directorul penitenciarului, Dumitrescu. Se dă deoparte, şi într'o linişte totală, îşi face intrarea, drept spre mijlocul camerei, omul care trebuie să constate starea terorizaţilor. E în jurul vârstei de patruzeci de ani, păr deschis, mai mult blond, cap oval, parcă prea mic faţă de trup, trăsăturile feţei, regulate, îşi roteşte privirea, scurt, peste noi; îi surprind în ochi încercarea să prindă dintr'o dată cât mai mult.

Se întoarce către directorul penitenciarului şi cu o mişcare a mâinilor, care vrea să însemne: sunt mulţumit, se îndreaptă spre uşă. La ieşire, îl priveşte pentru o clipă, fix, pătrunzător, pe Ţurcanu...

Uşa se închide în spatele lui, paşi grăbiţi se pierd pe culoar, iar noi, rămânem muţi, încremeniţi, temători. Am presentimentul că programul de abrutizare va continua. Simţurile nu mă înşeală: începe bătaia generală....

Cu capul ferit în mâini, îmi rotesc ochii de la un cap la altul al camerei. Citesc în ochii celorlalţi că-şi dau şi ei pe deplin seama, că omul care şi-a aruncat pentru câteva clipe privirea peste noi, este unul din cei care urmăresc în de-aproape desfăşurarea terorii din Penitenciarul Piteşti. El şi alţii, pe care încă nu i-am văzut, sunt aceia care hotărăsc, cum să trăim sau cum să murim....

Rămân aşa, cu capul în piept, încovoiat, apărându-mă instinctiv de ploaia de bâte şi curele, dar cu gândul mereu la necunoscuţii care au iniţiat această experienţă. Oameni noi, ieşiţi din « pacea » instaurată după cel de al doilea război mondial! Ştiu ce ne trebuie, atât nouă cât şi vouă — îmi spun — noi avem nevoie de libertatea pierdută odată cu impunerea comunismului; dar cum să vă smulgem rădăcinile ce vi le-aţi înfipt în pământul nostru şi cum să frângem acest cerc de fier din jurul capetelor noastre? Iar vouă, nu vă trebuie altceva, decât să luaţi aminte, că cerneala de-abia s'a uscat pe nenumăratele file ale dosarelor de la Nurnberg şi aţi şi reluat firul atrocităţilor, de un sinistru însă neimaginat de cei ce v'au precedat în făptuirea crimei. Aţi spus atunci, când aţi fost cocoţaţi la cârma ţării noastre, că iubiţi mai mult ca orice libertatea. Aţi cântat-o, dar nu pentru mult timp. Peste noapte, i-au luat locul zăngănitul lanţurilor şi urletul durerii....

Iar eu, care de doi ani nu aud altceva decât jalea încătuşaţilor!

Şi cum aş putea să uit aceste cinci săptămâni de încremenire pe prici, bătaia generală din fiecare zi, ochii care ne privesc prin zgârieturile vopselei de pe geamul uşii, ochii holbaţi de spaimă, tremuratul mâinilor ţinute în sus, chinul foamei, culoarul supliciului, carnea sângerândă, leşinul celor bătuţi la tălpile picioarelor, cei trei morţi...

Dar, iată că ceva se schimbă!

Dimineaţa, la deşteptare, nu mai suntem azvârliţi de pe priciuri; suntem lăsaţi să ne tragem în linişte pantalonii pe noi. Şi — parcă nu-mi vine a crede urechilor — ni se spune că putem sta fiecare la locul lui, să ne mişcăm sau să ne uităm unde vrem. N'avem voie însă să vorbim între noi.

Într'o libertate relativă îmi fac mendrele. Mă frec pe picioare, pe corp, îmi masez obrajii şi apoi mă uit în tavan, spre fereastra de la apus, spre cea de la răsărit... Fiecare îşi reţine parcă un suflu de uşurare. Unii dintre noi îşi pipăie rănile de pe faţă sau pe sub cămaşă, ating uşor cu degetele carnea ruptă.

Am trecut patruzeci de zile de groază.... cele mai lungi zile din viaţa noastră! Totuşi, le-am trecut. Dar soarta a fost, ca trei să treacă în altă lume....

După un timp, Ţurcanu, cu o voce calmă, dar sigură, de spune:
— Astăzi veţi fi repartizaţi în diferite camere. Cred că fiecare îşi dă seama că acest început al demascărilor, pe cât a fost de greu, pe atât e de folositor pentru ceea ce va urma. Să nu uite nimeni, că trebuie să dea lupta să-şi scoată putregaiul din el. Trebuie să vă lepădaţi de trecutul murdar pe care l-aţi avut. Uşa se deschide. În cameră îşi fac intrarea directorul penitenciarului şi cei doi prim-gardieni, Ciobanu şi Mândruţă. În uşă, pe culoar, sunt mulţi gardieni.

Ciudat! Cei care au supravegheat teroarea îmi apar în acest moment ca vestitori de libertate. În acelaşi timp, îmi dau însă seama că nu mai sunt cel dinainte; nu sunt de loc revoltat pe călăi! Să fie un început de docilitate? Sau e poate numai instinctul de conservare care îmi înăbuşe sentimentul de răzvrătire?

Directorul penitenciarului părăseşte camera. E un om robust, mereu cu pieptul scos, cap rotund, fălci proeminente, faţă îmbujorată.

Mândruţă are nişte liste în mână. După ce se uită atent pe ele, ne spune:
— Care-ţi auzi numele, îţi iei bagajul şi ieşi imediat afară, pe culoar.

Strigă câte trei, patru, cinci nume. Cei chemaţi îşi iau drumul spre necunoscutul demascărilor, care trebuie să continue. Au plecat şi cei doi din dreapta şi stânga mea. Au fost strigaţi şi din cei care au venit cu mine de la Jilava.

A fost scos şi unul dintre bătăuşi, dar unul din cei fără iniţiativă.

Mă uit la Bogdanovici; e mereu cu capul în piept. E parcă resemnat. Se gândeşte probabil, că va rămâne aici, să fie arătat şi celor care ne vor lua locul. Ţurcanu i-a spus că va muri de mâinile lui. E omul care a acceptat reeducarea prin convingere, nu prin teroare!

Cum camera se goleşte, îmi dau seama că roboţii vor rămâne aici. Vor fi poate întăriţi cu doi, trei.

Sunt şi eu strigat şi odată cu mine, Dinu Georges-cu, Burcea, Pătrăşcanu, robotul demascat.

Suntem pe culoar. Un gardian ne ia în primire. Coborîm scările. Pătrăşcanu în urma noastră, de-abia se târăşte. Golul dintre spirale are acum la fiecare etaj plase de sârmă; pe viitor nimeni nu va mai putea să-şi ia viaţa în acest gol.

Coborâm încet scările. Nu vorbim între noi. Ajunşi la parter, gardianul ne introduce pe un culoar, la stânga şi apoi deschide a doua uşă, pe dreapta.

Intrăm peste alţi vreo douăzeci de deţinuţi; stau turceşte pe prici, aproape lipiţi unul de altul. Uşa se închide în spatele nostru. Nu ştiu ce să fac. Unde să mă aşez. Am dreptul să întreb sau trebuie să aştept? îmi dau mâna pe faţă, să-mi ascund teama care-mi dă un uşor tremurat al buzelor. Feţele livide ale celor de pe prici, ochii pironiţi pe noi, îmi dau un simţământ de sfârşeală. Şi aici sunt roboţi şi schingiuiţi!


O cameră de vreo şase metri lungime, cam tot atât de lată, o fereastră ce dă într'un zid interior, în mijlocul tavanului un bec slab. De la uşă, porneşte priciul acoperit de aceleaşi scoarţe dreptunghiulare, din resturi de stofă împletite şi merge de-a lungul a trei laturi ale camerei. Lângă uşă, un loc liber de vreo câţiva metri pătraţi. Când am intrat în cameră, puterile parcă mi se tăiaseră; cele douăzeci şi două de perechi de ochi holbaţi şi feţele supte îmi provocaseră teama.

Acum, sunt oarecum liniştit. Şeful camerei ne-a făcut loc pe prici. Eu şi Dinu Georgescu — el la vreun metru de mine — vis-a-vis de uşă, Burcea în partea opusă, vârât între doi, care şi-au redus spaţiul locativ nu tocmai cu plăcere, iar Pătrăşcanu, chiar lângă uşă, în capul priciului. S'a suit cu greu, după care, mai mult a căzut pe burtă, cu capul pe mâini, cu faţa schimonosită de durerile rănilor de pe spate.

Nimeni din cei ce i-am găsit aici nu are curiozitatea, sau mai de grabă curajul să se arate curioşi de ce a fost schilodit atât de rău Pătrăşcanu. La rândul meu, nici eu nu îndrăznesc să spun ceva.

Nu încape nici o îndoială că toţi cei de aici au trecut prin camera 4 Spital. O văd pe chipurile lor!

In cameră e tăcere. Numai arareori se spune câte o vorbă, două, vecinului.

Fiecare face ce vrea: se uită în tavan şi-aruncă privirea pe fereastră sau, pur şi simplu, se lungeşte pe locul lui. Dealtfel, e tot ce s'ar putea face! Mă întreb, dacă ar fi posibil să te dai jos de pe prici şi să faci o mişcare de un pas, doi — înainte şi'napoi — pe locul liber de lângă uşă.

Şeful camerei e de statură mijlocie, cap oval, nas subţire, puţin în sus, ochi vioi, gură mică, o linie dreaptă de câţiva centimetri deasupra unei bărbii ascuţite.

Sade rezemat la marginea priciului, la picioarele lui Pătrăşcanu şi din când în când vorbeşte în şoaptă cu doi, ce-şi au locul lângă robotul demascat.

După un timp, cel din stânga mea mă priveşte insistent, apoi mă întreabă, pe un ton care vrea să arate indiferenţă:
— Aţi trecut, desigur, pe la camera 4 Spital?îi răspund cu aceeaşi indiferenţă:
— Ah, da.

Apoi, forţându-se să zâmbească:
— Ce asemănare între Nuţi Pătrăşcanu şi unchiul său, Lucreţiu Pătrăşcanu, fostul ministru de justiţie.

Îl aprob, ca şi cum aş fi ştiut de totdeauna de rudenia dintre robot şi ministrul comunist. Într'adevăr, au trăsături comune, iar nasurile, perfect drepte, regulate, sunt parcă unul şi acelaşi.

De teamă să nu fiu întrebat de ce-am dat la camera 4 Spital, rămân indiferent; schimb vorba.

Aflu aşa, că cel de lângă mine e student la Facultatea de Medicină din Timişoara, are doi ani de condamnare, îl cheamă Văleanu. E voinic, un corp bine proporţionat, cap oval, trăsăturile feţei regulate şi toate împreună, alcătuiesc un om bine făcut. Mă gândesc că decât aici, i-ar fi stat mai bine într'o societate mondenă, înconjurat de fete cu stare, gata fiecare să-şi aducă ca zestre un cabinet medical, amenajat cu toată aparatura modernă... Rămas singur, numai cu gândurile, mă întreb cum s'o fi ajuns la acest paradox, ca în aceeaşi familie unchiul să fie comunist iar nepotul legionar; mă gândesc la cei doi Pătrăşcanu. Unul vrea crearea unei societăţi noi, care să dea un om nou, celălalt, vrea un om nou — ieşit din însuşirea preceptelor lui Corneliu Codreanu — care să dea o societate nouă. Oricum, comunistul e cel care pune căruţa înaintea boilor!....

Despre Pătrăşcanu de vis-a-vis de mine, nu ştiu mai nimic. A spus Ţurcanu când 1-a demascat, că a fost şeful legionarilor de la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi că a stat închis şi în timpul războiului...

La rândul lui, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul, a fost mazilit în 1948; acum, e şi el în închisoare....

E unul din comuniştii din România, care n'a fost şcolit la Moscova. Pe tot timpul războiului s'a găsit în ţară, ascuns sau cu domiciliul supravegheat la.. Azuga!

De unde dealtfel dispare la începutul anului 1944.

În primăvara anului 1944 era căutat, dar nu de poliţie. Iuliu Maniu avea oarecare treabă cu el!

Mi-aduc aminte de acea primăvară, când bombardierele anglo-americane străbăteau cerul României, de la apus spre răsărit. În fiecare zi era alarmă. Sus, cerul parcă mai albastru ca niciodată, rămânea, şerpuit de dârele de fum lăsate din coada Liberatoarelor, impasibil la ce e jos. Oamenii îşi căutau adăposturi de urgia bombardierelor. Apoi le urmăreau cu privirea, până departe la orizont. Nu-mi era frică de « fortăreţele zburătoare » eram însă terorizat la gândul că de-acolo dinspre răsărit, unde la pierdeam din ochi, într'o zi, mai devreme sau mai târziu, ar putea să dea peste noi puhoiul armatelor sovietice. Gândurile şi adierea vântului de primăvară îmi dădeau o nostalgie a trecutului, nu prea îndepărtat, când în România nu se vorbea de pericolul armatelor sovietice. Gândurile şi adierea vântului fiindcă noi, în România, nu aveam comunişti.

În această primăvară, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul, e căutat.

Partidele democrate din România — Naţional-Ţărănesc, Naţional Liberal şi Social-Democrat — creaseră un consiliu, care să analizeze situaţia în care se găsea ţara la acea oră. Victoria aliaţilor nu mai era pusă la îndoială. Însuşi Mareşalul Antonescu ducea tratative în vederea încheierii unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică, în capitala Suediei. Aşa că trecea cu vederea activitatea consiliului partidelor democrate, care prinr'un emisar al lor, ducea tratative cu anglo-americanii la Cairo. Din ambele părţi se spera, probabil, să se înlăture amestecul sovietic în treburile României....

Iuliu Maniu, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, Nicolae Penescu, Secretarul general al partidului, Dinu Brătianu, Preşedintele Partidului Naţional-Liberal şi Titel Petrescu, Preşedintele Partidului Social-Democrat, au o întrunire la Bucureşti. Aici cad de acord, că ţinând totuşi seama, că trupele sovietice vor fi acelea care vor intra în România şi nu cele americane, ar fi oportun ca din consiliu să facă parte şi comuniştii.

Dar ia-i, de unde nu's!...

E adevărat, câteva duzini de comunişti — mai degrabă spioni pentru Uniunea Sovietică — se găseau internaţi în lagărul de la Târgu-Jiu, iar alţii se găseau în Uniunea Sovietică. E adevărat, pe de altă parte, că Partidul Comunist ar fi numărat în trecut câteva sute de membri, sigur este însă că în primăvară anului 1944, conducătorii partidelor democrate nu puteau dădea măcar de un singur exemplar! îşi aduc totuşi aminte de Lucreţiu Pătrăscanu, poate unde era unicul intelectual al partidului comunist; Lucreţiu Pătrăscanu şi-a luat doctoratul în drept la Berlin. Ştiau că nu e internat la Târgu-Jiu şi după informaţiile lor, nu dăduse bir cu fugiţii în Uniunea Sovietică. Trebuia deci, să fie în România. Nu puteau da însă sfoară în ţară de găsirea lui, că doar activitatea le era secretă. S'au gândit atunci şi-au apelat la comandantul armatei a 4-a din Moldova, Generalul Racoviţă.

Acesta a spus numai:
— Lasă că vi-l aduc eu; e undeva prin Moldova.

După câteva zile, Generalul se prezintă cu Lucreţiu Pătrăscanu în faţa lui Maniu, Brătianu, Penescu şi Titel Petrescu.

Era mic de tot Pătrăscanu, odată ajuns în faţa democraţilor români! îşi împreuna mâinile în semn de respect şi nu-i venea să-şi creadă ochilor că se găsea alături de marele democrat, Iuliu Maniu.

I s'a spus de crearea Consiliului partidelor democrate din România şi că e chemat şi el să reprezinte Partidul Comunist.

Fericire supremă! Un comunist e chemat de Iuliu Maniu, să ia parte la rostul ţării.

Mulţumiri şi recunoştiinţă eternă:

În 1946, Lucreţiu Pătrăscanu, Ministrul Justiţiei în guvernul Petru Groza, impus ţării de Vâşinski, taie şi spânzură în ţara românească!

Iuliu Maniu, Brătianu, Penescu, Titel Petrescu şi toţi democraţii români sunt — în propaganda deşănţată a comuniştilor — duşmanii muncitorimii, ţărănimii, uneltele imperialiştilor americani; sunt reacţionari, retrograzi, fascişti... Democraţi sunt acum ei, comuniştii! Iar Lucreţiu Pătrăscanu, «democratul» Pătrăscanu, îşi scrie cartea « Sub cele trei dictaturi ». Şi o expune în toate vitrinele. Oamenii se grăbesc s'o cumpere; poate vor de acolo de ceva care să le înlăture teama, că o nouă dictatură nu se va instaura în România....

Nu ştiu ce vor fi putut găsi în ea; un fapt e cert: Lucreţiu Pătrăscanu dă ordin să fie epuraţi din barou avocaţii care refuză să se înscrie în partidele guvernamentale, comunist sau cele aliate lui!

Aşa stând lucrurile, ce să mai afli din cartea lui despre dictaturile din trecut!

Mai trece vreun an şi guvernul comunist pune capăt oricărei activităţi a partidelor democrate din România. Prin Februarie 1947 Lucreţiu Pătrăscanu devine şi Profesor universitar. Ce uşor se reuşeşte câteodată în viaţă!

Îşi deschide cursul de Economie Politică la Facultatea de Drept din Bucureşti, în aula cea mare. Bineînţeles, începutul a fost făcut pentru oficialităţi. Tot guvernul era acolo, corpul diplomatic şi noua protipendadă comunistă. Afară, pe culoare, fuseseră instalate difuzoare, ca să poată auzi şi studenţii ce spune conferenţiarul despre subiectul ce şi 1-a propus: « Este Economia Politică o Ştiinţă? »

A fost aplaudat furtunos de cei din aulă; afară pe culoare însă, domnea o stare de nelinişte. Pentru studenţi, acest început nu era de bun augur. Era indiciul că în aulele Facultăţii de Drept vor lua loc oameni noi la catedră, aleşi la bunul plac al comuniştilor.

La scurt timp, ca un semn rău prevestitor, moare profesorul Ion Gruia. Cheltuielile de înmormântare au fost acoperite de cheta făcută printre studenţi. I.V. Gruia fusese epurat din barou de Lucreţiu Pătrăscanu. Salariul de profesor pe timpul inflaţiei nu-i ajungea desigur să-şi acopere cheltuielile pentru primele zece zile ale lunii. Aşa, a murit sărac, lipit pământului!

În anii ce-au urmat, mulţi profesori ai Facultăţii de Drept din Bucureşti au fost înlocuiţi cu oameni noi. Alţii au fost arestaţi....

La câteva săptămâni după conferinţa din aula mare a Facultăţii, curiozitatea mă împinge să văd ce se întâmplă la cursul de economie politică al lui Lucreţiu Pătrăscanu. Mă îndrept spre sala unde-şi ţine prelegerile. Pe culoar, nici ţipenie de om. îmi zic că sala trebuie să fie ticsită de studenţi, aşa cum era cu un an, doi, în urmă, la cursul lui Istrate Micescu. Deschid prima uşă a amfiteatrului, cu grija omului care nu vrea să turbure activitatea altora şi din liniştea micului antreu, dau în aula aproape goală. Tăcere mormântală! La catedră, Lucreţiu Pătrăşcanu pare că-şi caută un pasagiu într'o broşură; în primul rând, cinci auditori, cu ochii aţinti pe cărticică şi pe degetele profesorului. Sunt ca în aşteptarea unei dovezi peremptorii!

Lucreţiu Pătrăşcanu îşi întrerupe căutatul, îmi zâmbeşte şi-mi face semn să iau loc. Cei cinci îmi surâd toţi laolaltă, ca la comandă.

Îmi zic, că am picat aici ca musca în lapte.

După câteva secunde, nesfârşit de lungi, profesorul dă de pasagiul de care are nevoie; îi dă citire, după care spune:
— Iată deci, că Rosetti, ne aduce aceste preţioase indicii, că proprietatea în ţările româneşti a fost la început colectivă.

Cei cinci, dau din cap de sus în jos. îşi arată astfel deplina lor aprobare pentru obârşia colectivismului în România ....

Caut să prind cine să fie acest Rosetti şi cum e intitulată broşurică. Nimic! Să întreb, nu e deloc oportun; s'ar rămâne cu impresia, ca aş vrea să iau şi eu parte în mod serios la acest curs, care aduce mai degrabă a şedinţă de celulă.

Ceea ce mă preocupă deocamdată, e cum s'o zbughesc de aici, nu de altceva, dar să nu dea de mine vreun cunoscut. Orice, numai de colaboraţionist nu vreau să fiu etichetat. Brusc, îmi iau inima în dinţi şi din câţiva paşi, întinşi larg, pe vârful picioarelor, fără zgomot, sunt afară... Azi mă chinuiesc să ştiu, cum s'o fi ajuns la întemniţarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu! Să fie la mijloc numai consecinţa unei lupte pierdute de el, pentru putere, în sânul Comitetului central al Partidului comunist, sau urmarea acelei ieşiri bruşte, după abolirea monarhiei! Trebuia un nume dat ţării, noii republici. Căzuseră de acord să-i zică Republica Socialistă România. La care Lucreţiu Pătrăşcanu, cu privirea pierdută în gol, reflectează:
— Eh, Republica Socialistă România, Republica Socialistă Azerbaidjan, Republica Socialistă Uzbekistan.... Apoi, ţara a luat numele de Republica Populară Română, iar Pătrăşcanu a luat drumul puşcăriei...


(va urma)











Recital


Dana Dragomir























duminică, 29 decembrie 2013

ZÂMBET FALS


TEODORA POPESCU





Muzica: Ennio Morricone




Zâmbesc în zorile cu ceaţă
Să pot ascunde un suflet ofilit
Mă ascund cu durere de lume
În aşteptarea unui sărut înghiţit.


Zâmbesc în umbra sărutului tău
Ce îl păstrez ca pe-o bijuterie rară
Şi-n ceaţa caldă a sufletului meu
Te aştept să-mi ştergi o lacrimă amară.


Zâmbesc în marea de durere
Mă înăbuş în taifunul de emoţii
Atât cât sunt încă în viaţă
Încerc să-mi păstrez simţurile intacte.


Zâmbesc când urechile nu pot auzi
Şi tăcerea este prea tare şi doare
Când rănile nu se vor vindeca
Şi durerea nu doare.


Zâmbesc când închid ochii
Şi îmi aud simţurile ţipând
Aud o inimă bătând în şoapte
Şi sufletul ce imi suspină neliniştit.

















Ţara mea


Petre Violetta





Muzica: Dana Dragomir





Mi-s codrii adânciţi în umbre dese
Şi ramurile plâng de-atâta moarte
Cărările au urme de mirese
Cu şaluri negre răstignite-n carte


Cu vârfurile doborâte la pământ
Goruni semeţi şi-au îngropat istorii
Şi scâncete de munţi în ploi şi vânt
Mai cântă-n toamne triste, azi cocorii


Nici Mioriţa nu e de găsit
Balada-i desuetă, nu-i la modă
Vioara lui Enescu a murit
Şi în uitare-i îngropat şi Ştefan-vodă


Păianjeni împletesc peste romanţe
Şi cântec popular curat, din neam
Carcase de sicriu şi dezolanţe
Şi mor muşcatele şi cerceluşi la geam


Şi ce hulit e Eminescu-n ţara lui
Să se-odihnească-n pace nu-i e dat
El, Un Luceafăr drag al neamului
E-acuma un cadavru de-aruncat


Şi plânge Marea Neagră-n asfinţit
Şi Dunărea îşi tulbură din ape
Că-n Ţara Românească au murit
Atâtea amintiri. Ne sunt aproape


Doar lacrima şi cântecul de jale
Şi nopţile părinţilor pribegi
Printre atâtea griji şi strachini goale
Dar, patria nu poţi să o renegi














Liviu Vălenas, convorbiri cu Mircea Dimitriu (4)

MISCAREA LEGIONARĂ INTRE ADEVAR SI MISTIFICARE





Toate adevărurile care sunt ţinute în tăcere devin otrăvite
Nietzsche, Also sprache Zarathustra



III. MISCAREA LEGIONARÃ SCOASÃ DIN NOU ÎN AFARA LEGII, 1938-1940


Atentatul împotriva lui Stefãnescu-Goangã


Liviu Vãlenas:
Fiindcã facem acum o parantezã mai largã în trecutul Miscãrii Legionare, cine a stat în spatele atentatului comis la 27 Noiembrie 1938, la Cluj, împotriva rectorului Universitãtii "Regele Ferdinand" Stefãnescu-Goangã ? Întrebarea este justificatã, mai ales cã unii legionari au afirmat ulterior, cã acest atentat (în care a fost rãnit grav rectorul Universitãtii) a constituit picãtura care a umplut paharul lui Carol al II-lea, care s-a decis atunci sã-l suprime pe Corneliu Codreanu, împreunã cu alti 13 camarazi...

Mircea Dimitriu:
Comandantul legionar din Cluj, Vasile Andrei, a lãsat posteritãtii niste rânduri foarte importante, care lãmuresc culisele acestei actiuni. Astfel, comandantul Vasile Andrei neagã categoric afirmatiile mincinoase ale preotului Stefan Palaghitã, în a sa "Istorie (tendentioasã) a Miscãrii Legionare", si anume cã ar fi dat personal ordinul de executare al rectorului Stefãnescu-Goangã. Vasile Andrei spune cã nu a primit un astfel de ordin si nici nu l-a dat ! De fapt Vasile Andrei era arestat încã din data de 17 Noiembrie 1938 si detinut la închisoarea militarã din Cluj. In privinta a ceea ce urma sã se întâmple, pe data de 27 Noiembrie 1938, Vasile Andrei a fost înstiintat abia cu o zi înainte, la vorbitor, de cãtre
camaradul Aurel Sãrcãianu, unul din cei doi studenti care urmau, a doua zi, sã-l pedepseascã pe rectorul Stefãnescu-Goangã. Vasile Andrei, care împãrtea celula cu încã 75 de camarazi legionari, i-a istorisit, ce urma sã se întâmple a doua zi afarã, doar doctorului Victor Apostolescu. Au urmat cele cunoscute. La o sãptãmânã însã, a fost adus în celulã profesorul Gheorghe Veres (care si-a schimbat ulterior numele în Gheorghe Voicu) si care i-a spus cã doctorul Vucu, trimis special din Bucuresti, cu ordinul expres ca executarea lui Stefãnescu-Goangã sã nu aibã loc, a ajuns prea târziu la Cluj...

Liviu Vãlenas:
Bãnuiesc cã ordinul si contraordinul de lichidare a lui Stefãnescu-Goangã fusese dat de Horia Sima. În fond de ce trebuia "pedepsit" Stefãnescu-Goangã ?

Mircea Dimitriu:
Este fals. Horia Sima a aflat de aceastã intentie si a cãutat s'o împiedice, trimitând pe doctorul Vucu cu acel ordin, care însã din pãcate a ajuns prea târziu ! Studentul în filozofie Ioan Pop, principalul autor al actiunii de pedepsire a lui Stefãnescu-Goangã, i-a mãrturisit lui Vasile Andrei, în lunile petrecute împreunã în celula sa, de condamnat la moarte, "cã pe Stefãnescu-Goangã era hotãrît sã-l pedepseascã cu mult timp înainte, cã pedepsirea lui Stefãnescu-Goangã doar coincidea cu dorinta superiorilor sãi locali, cã nu a primit un ordin expres în aceastã privintã si oricum ar fi fãcut aceasta în orice conditii, pentru cã pedepsirea lui Stefãnescu-Goangã era o datorie cãtre sufletul curat al tineretului ardelean". Era notorie "preocuparea" rectorului Stefãnescu-Goangã pentru studente, de care abuza ori de câte ori putea. Aceste apucãturi i-au adus pedepsirea. Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus : "Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru cã sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralitãti, concretizate în Stefãnescu-Goangã, ar fi întinat cei 1000 de ani de curãtenie sufleteascã"... Cert este cã eliminarea lui Stefãnescu-Goangã de la conducerea universitãtii clujene era un imperativ, pentru toatã studentimea clujeanã, în toatã perioada 1930-1938.

Liviu Vãlenas:
Atentatul contra rectorului Stefãnescu-Goangã apare, în lumina acestor dezvãluiri, mai degrabã ca o initiativã personalã, desi este cert cã s'a bucurat de aprobarea Legiunii. Acest atentat, comis la Cluj, pe 27 Noiembrie 1938, nu l-a determinat totusi pe Carol al II-lea sã hotãrascã lichidarea întregii conduceri a Miscãrii Legionare, douã zile mai târziu ?

Mircea Dimitriu:
Legiunea n'a aprobat acest atentat, cum am arãtat deja, iar Carol a luat decizia încã din timpul vizitei sale la Londra din Noiembrie 1938, cel putin asa sustine diplomatul Vardala, de la Legatia României din Londra, martor fiind la o convorbire între Carol al II-lea si ministrul României la Londra, Viorel I.Tilea. În plus, dupã întâlnirea ulterioarã cu Hitler, Carol s'a asigurat cã actiunea sa de suprimare a conducerii Miscãrii Legionare, în frunte cu Cãpitanul, nu va avea consecinte externe serioase.


Încep disensiunile în Legiune


Liviu Vãlenas:
Încã din anii '30 au început divergente puternice în Miscarea Legionarã, cum s'au nãscut ele, care a fost cauza lor ?

Mircea Dimitriu:
Dacã dizidenta s'a manifestat pe fatã ceva mai târziu, divergentele dintre noi au apãrut în schimb mult mai devreme. Diferentele de vederi s'au manifestat, imediat dupã moartea Cãpitanului, mai ales între Horia Sima si Constantin Papanace. Aceste diferente de vederi erau legate de strategia pe care trebuia sã o urmeze pe viitor Legiunea, dupã arestarea lui Corneliu Codreanu. În grupul refugiat la Berlin, între anii 1938-1940, Horia Sima si Constantin Papanace, au colaborat totusi foarte strâns. Se uitaserã divergentele, Horia Sima avea ca misiune legãturile cu România si reorganizarea Miscãrii Legionare în tarã, în timp ce Constantin Papanace avea conducerea grupului din Berlin. În acest scop Horia Sima s'a
dus de 4-5 ori în tarã, înainte de cãderea lui Carol al II-lea. Horia Sima reusise sã creeze o filierã de trecere clandestinã în România, prin Banatul iugoslav. Aceastã filierã era utilizatã si de Horia Sima personal, dar si de alti legionari, printre care si multi intelectuali. Trebuie sã fac acum o parantezã mai lungã. Sub presiunea succeselor germane pe toate fronturile, Carol a crezut, gresit de altfel, cã Miscarea Legionarã este sprijinitã de nemti si din cauza asta a cãutat sã se împace cu Miscarea. La sugestia Elenei (Magda) Lupescu, Carol l-a ales, pentru o viitoare colaborare, pe Vasile Noveanu. Tatãl lui Noveanu fusese evreu botezat, trecut la religia crestinã. Noveanu era un tip foarte maleabil, nu era tipul de luptãtor.
Carol s'a gândit sã-l facã pe el seful Miscãrii. L-a scos din lagãr si l-a chemat la Palat, având mai multe întâlniri cu el. Noveanu pe de altã parte, în urma acestor întâlniri la Palat cu Carol, a obtinut eliberarea din lagãr a lui Radu Mironovici si a altor fruntasi ai Miscãrii. În urma acestei "autoritãti" de a-i scoate pe legionari din lagãre, Carol, cât si Noveanu, credeau cã în acest fel Noveanu se va impune ca sef al Legiunii... Noveanu era asistat de un alt fruntas legionar, Augustin Bidianu (care fusese sef legionar de judet).

Liviu Vãlenas:
Cu toate acestea, nici Noveanu si nici Bidianu nu au reusit în final sã se impunã în fruntea Miscãrii Legionare, de ce ?

Mircea Dimitriu:
Acesti oameni nu aveau simpatii în rândul Miscãrii. În primul rând pentru cã nu fãcuserã nimic deosebit (în afarã de administrarea unui judet) ! Pe de altã parte, celulele legionare reorganizate în România de Horia Sima de la Berlin, erau loiale lui Horia Sima. Stârnea si admiratie faptul cã Horia Sima trecea clandestin granita româno-iugoslavã, de câte ori vroia, fãrã sã aibã fricã, cã va fi prins de autoritãtile carliste... În urma unei astfel de treceri, probabil, Horia Sima a organizat si pedepsirea lui Armand Cãlinescu !... Spun probabil, pentru cã nu cunosc detalii.


Asasinarea lui Armand Cãlinescu


Liviu Vãlenas:
În privinta asasinãrii lui Armand Cãlinescu, la 21 Septembrie 1939, lucrurile nu sunt clare nici pânã in ziua de astãzi. Cert este cã Horia Sima nu a explicat niciodatã, în mod clar, cine a dat ordinul de lichidare a lui Armand Calinescu, cine a stat în spatele actiunii. Dacã a vorbit, a vorbit oarecum ambiguu, totusi, nu a negat faptul cã s'ar fi declarat de acord cu eliminarea fizicã a lui Armand Cãlinescu. Care este adevãrul ?

Mircea Dimitriu:
Dacã Miscarea Legionarã nu reactiona în niciun fel împotriva lui Armand Cãlinescu, ERA POLITIC DESFINTATÃ ! Sã nu uitãm cã Armand Cãlinescu era ASASINUL Miscãrii Legionare, din ordinul sãu fuseserã asasinati Codreanu, nicadorii si decemvirii, cu alte cuvinte asasinase conducerea Miscãrii. Iar acei legionari care erau în lagãre si închisori, erau pentru Miscare pierduti si asa ... Pentru motivul, cã ori trebuiau sã batjocoreascã memoria Cãpitanului, prin declaratii colaborationiste (ca sã poatã iesi afarã), ori aveau soarta de a fi omorîti, asasinati ... Un caz tipic este cel al lui Ilie Gârneatã si Mile Lefter, care au iesit din lagãrul dela Vaslui, numai dupã ce s'au dezis de Corneliu Codreanu ... Drept rãsplatã, Carol l-a numit pe Gârneatã avocat la Frontul Renasterii Nationale (FRN), formatiunea politicã a lui Carol al II-lea, l-a obligat sã îmbrace uniforma FRN. Restul legionarilor din lagãr au rãmas permanent cu aceste exemple de lasitate ale celor doi, Gârneatã si Lefter ... Strâns cu usa, Carol încerca sã capteze bunãvointa Germaniei, cedând în toate domeniile, cu exceptia aliantelor pe care le avea cu Franta si Anglia, la care nu vroia sã renunte nici în ceasul al 12-lea. În speranta, cã dacã colaboreazã cu Miscarea, nemtii nu se vor atinge de tronul sãu, el i-a gãsit initial, asa cum am mai spus, pe Noveanu si Bidianu, ca "purtãtori" ai acestei "desprinderi" de trecut ... Carol a esuat în aceastã manevrã, pentru cã legionarii din clandestinãtate, cei din lagãre si din grupul de la Berlin nu au fost de acord. În aceastã situatie, Carol a jucat ultima sa carte fatã de Miscarea Legionarã, a cerut grupului de la Berlin sã vinã în tarã si sã colaboreze cu el. Însã nici Horia Sima, nici Constantin Papanace, nu erau de acord sã vinã în tarã si sã colaboreze cu Carol. La prima delegatie trimisã de Carol la Berlin, Horia Sima si Papanace au rãspuns, "Dacã, Carol renuntã la alianta cu Franta si Anglia si trece de partea Axei, atunci ei se reîntorc in România" ... Carol nu a fost multumit de acest rãspuns si dupã o lunã a trimis din nou o delegatie. La aceste parlamentãri, a reusit sã se introducã în discutii Constantin Stoicãnescu, care era împotriva unei colaborãri cu Regele si în orice caz, Stoicãnescu urmãrea ca Horia Sima si Papanace sã nu facã concesii prea mari. Delegatia s'a reîntors la Bucuresti, cu o luare de pozitie scrisã din partea lui Horia Sima si Papanace. Papanace cerea si el alipirea României la politica Germaniei, dar pozitia lui marca o diferentã fatã de Horia Sima, Papanace oferea, unilateral, renuntarea la violentã din partea Miscãrii Legionare. Acest lucru era o contradictie a ceea ce, împreunã cu Horia Sima, se plãnuise: rãsturnarea lui Carol ! Toatã munca lui Horia Sima de pânã atunci vizase tocmai acest obiectiv, organizarea unei revolutii în România, pentru rãsturnarea lui Carol.

Liviu Vãlenas:
Din ce spuneti dv. rezultã implicit, cã Horia Sima a trimis personal în tarã echipa de "prahoveni" condusã de avocatul Miti Dumitrescu, ca sã-l asasineze pe Armand Cãlinescu, pe 21 Septembrie 1939...

Mircea Dimitriu:
Horia Sima, cât si Papanace, au stat de vorbã, personal, la Berlin, cu Miti Dumitrescu, restul echipei lui Miti Dumitrescu se afla in tarã. Este evident cã atât Papanace, cât si Horia Sima, au aprobat actiunea pe care o proiecta Miti Dumitrescu ! Cert este, cã ulterior, în lagãrul de la Berkenbrück, Papanace i-a fãcut un elogiu impresionant lui Miti Dumitrescu. Papanace a spus atunci; "Prin pedepsirea lui Armand Cãlinescu, Miti Dumitrescu si prahovenii sãi au salvat Miscarea Legionarã dela disparitie"... Cãpitanul însusi ceruse sã fie rãzbunat, dacã ar fi fost lichidat de autoritãtile carliste si toti legionarii au apreciat în 1939 cã pedepsirea lui Armand Cãlinescu era si o datorie politicã si moralã a Legiunii ...


Comandamentul de Prigoanã


Liviu Vãlenas:
Adversarii lui Horia Sima au afirmat tot timpul, "cã Horia Sima era un epigon jalnic al Cãpitanului"... Cu alte cuvinte Codreanu era contrapus lui Horia Sima si Horia Sima lui Codreanu, ce s'a urmãrit prin aceasta ?

Mircea Dimitriu:
Nicolae Iorga a spus foarte bine odatã, "Dacã vrei sã distrugi o haitã de câini, împuscã câinele care este fruntas"... Când Codreanu a condus Miscarea, a fost tinta tuturor atacurilor, de toate felurile (cã este un venetic, cã fabricã bani falsi la Rãsinari etc.). Pe urmã atacurile s'au revãrsat asupra lui Horia Sima, mai ales cã el era lipsit de experienta conducerii. El s'a pomenit împins de evenimente în fruntea Miscãrii, datoritã curajului, perseverentei si a abnegatiei totale, care i-au surprins pe toti fruntasii legionari, mai mult sau mai putin descurajati.

Liviu Vãlenas:
Tocmai asta i s'a reprosat lui Horia Sima, cã a ajuns în fruntea Miscãrii Legionare fãrã a fi omul cel mai potrivit pentru aceasta...

Mircea Dimitriu:
Nu a fost nimeni altul ! Pot sã vã spun pe scurt, cum a ajuns Horia Sima în aceastã functie. Când Codreanu a fost arestat, s'a format aproape imediat un Comandament de Prigoanã. Acest comandament a fost mereu schimbat, pentru cã tot timpul politia aresta pe cineva din el. Horia Sima nu avea fisier la Sigurantã si din aceastã cauzã se putea misca mai liber prin tarã. Horia Sima primise sarcina sã reorganizeze infrastructura în tarã, din legionarii rãmasi nearestati. Acestia doreau sã se facã ceva, mai ales cã Codreanu se afla dupã gratii. Sã se facã ceva era si opinia lui Horia Sima si a lui Alexandru Cantacuzino, care era si el în acest Comandament de Prigoanã. În opozitie cu opinia lor, era Constantin
Papanace, care era de pãrere "Cã nu trebuie fãcut nimic, legionarii trebuie sã stea linistiti, pentru cã altfel viata Cãpitanului este în pericol"... Dintr'o scriere a lui Papanace (cartea se cheamã "Fãrã Cãpitan") reiese clar cã aceastã pozitie de "liniste" a fost, ulterior, lansatã chiar de Sigurantã, pentru ca sã nu se producã "o reactie" la asasinarea plãnuitã a Cãpitanului...

Liviu Vãlenas:
Sã fi lucrat, constient, sau inconstient, Constantin Papanace pentru Sigurantã ?

Mircea Dimitriu:
Nu, deloc ! Papanace a explicat convingãtor, cã pozitia sa se baza pe grija legatã de soarta Cãpitanului.

Liviu Vãlenas:
Cum vedea Horia Sima aceastã "revolutie" ?

Mircea Dimitriu:
Cum a vãzut-o si dupã aceea. A vãzut-o exact cum s'au si întîmplat lucrurile la 3 Septembrie 1940...

Liviu Vãlenas:
Gheorghe Barbul, secretarul generalului Antonescu, a afirmat, intr'o discutie mai lungã purtatã cu subsemnatul, la 24 Octombrie 1994, "Cã legionarii erau destul de slabi în Septembrie 1940 pentru a-l rãsturna singuri pe Carol, dar Antonescu si anturajul sãu au exagerat deliberat pericolul legionar, forta legionarilor, pentru a-l speria pe Carol si în felul acesta sã-l oblige în final sã plece". "Nu avea importantã cum pleca, de ce pleca, important era sã plece", a afirmat Gheorghe Barbul în 1994...

Mircea Dimitriu:
Realitatea este putin alta. Este posibil, cã fortele legionare, care fuseserã decimate de Carol în 1938-1939 (sã ne aducem aminte de mãcelul din 21-22 septembrie 1939, când au fost executati sumar în întreaga tarã 252* de legionari nevinovati, aproape toatã elita Miscãrii), sã nu fi fost atât de puternice, ca ele singure sã-l poate rãsturna pe Carol. Însã, nu trebuie uitat, toatã tara dorea plecarea lui Carol... Vreau acum sã revin la momentul discutiilor de la Berlin, cu a doua delegatie sositã acolo. Horia Sima si Papanace avuseserã în vedere crearea unor echipe legionare în tarã, care sã ia legãtura cu cadre din armatã, în vederea rãsturnãrii lui Carol. Acest plan era o creatie comunã a lui Horia Sima si Papanace. Delegatia a plecat înapoi în tarã, dar între timp, Horia Sima trimisese 47 de legionari, clandestin, în tarã, ca sã organizeze revolutia anticarlistã. Conducerea acestei actiuni trebuia sã o preia, personal, Horia Sima. Dar când sã plece, tot clandestin, Horia Sima în tarã, Papanace s'a opus, "Nu, nu trebuie sã pleci, am promis lui Carol cã încetãm orice actiune contra lui"... Horia Sima nu a vrut sã renunte în niciun fel la planul sãu si i-a spus lui Papanace, "Cã el a crezut cã promisiunea de liniste datã de Papanace emisarilor lui Carol, era o diversiune, pentru a acoperi actiunea lui în tarã".

* ( Nota) Repartitia celor 252 de legionari executati fãrã judecatã în zilele de 21-22 Septembrie 1939 este urmãtoarea : Bucuresti : 10, Spitalul Militar Brasov : 7, Lagãrul dela Miercurea Ciuc : 44, Penitenciarul Râmnicu Sãrat : 13, Lagãrul dela Vaslui : 31, jud. Durostor : 3, jud. Timis- Torontal : 3, jud. Caliacra : 3, jud. Gorj : 3, jud. Constanta : 4, jud. Putna : 3, jud. Vâlcea : 3, jud. Lãpusna : 3, jud. Bacãu : 3, jud. Mehedinti : 3, jud. Arges : 3, jud. Cluj : 2, jud. Bihor : 2, jud. Roman : 1, jud. Vaslui : 1, jud. Brãila : 2, jud. Caras : 3, jud. Neamt : 3, jud. Olt : 3, jud. Fãlciu : 3, jud. Teleorman : 2, jud. Ialomita : 3, jud. Dâmbovita : 3, jud. Dorohoi : 3, jud. Turda : 3, jud. Bãlti : 3, jud. Brasov : 4, jud. Mures : 3, jud. Hotin : 3, jud. Cernãuti : 3, jud. Severin : 3, jud. Sãlaj : 1, jud. Ciuc : 3, jud. Tighina : 3, jud. Nãsãud : 3, jud. Cetatea Albã : 3, jud. Tecuci : 3, jud. Muscel 2, jud. Covurlui : 3, jud. Soroca : 3, jud. Arad : 3, jud. Maramures : 3, jud. Iasi : 3, jud. Hunedoara : 3, jud. Orhei : 3, jud. Romanati : 2, jud. Suceava : 1, jud. Buzãu : 1, jud. Trei Scaune : 2, jud. Botosani : 3, jud. Satu-Mare : 2, jud. Câmpulung : 3 si jud. Târnava Micã : 3. Din aceastã listã, 6 legionari au fost asasinati ulterior datei de 22 Septembrie 1939, însã ordinul pentru executarea lor a fost dat de autoritãtile carliste în data de 21 Septembrie 1939. În general, cadavrele legionarilor executati, au fost lãsate 2-3 zile în aer liber, pentru a servi ca exemplu ... (nota L.V.)

Aceasta a fost începutul unor mari disensiuni si dezacorduri între cei doi ! Cert este cã Horia Sima nu a putut fi oprit, cãci îl asteptau în tarã oamenii trimisi deja de el dela Berlin. Dacã renunta, vesnic ar fi purtat anatema de las si fricos, iar "Revolutia" nu ar fi avut loc, cu toate consecintele nefaste ce ar fi avut loc.


(va urma)