vineri, 28 februarie 2014

Tăcutele iubiri



versuri

Lusiana Drăguşin


montaj

Sandu Alrox


muzica

Gheorghe Zamfir 






Îmi zornăie cioburile sufletului


de atâtea contradicţii, temeri,


frământări sacadate, golite


din profunzimea fiinţei;


sunt asemeni lacrimilor


consolate doar de irişi.






Lumina mea e clară,


limpede, cerşeşte odihnă


când sunt tristă că ochii


mă pierd şi sufăr, ei


nu au învăţat să lupte,


să mă ţină ascunsă.






În inimă nu mai am loc,


din orbite mă preling,


voi rămâne speranţă


legată de timpu’ tăcutelor iubiri


sau pasăre phoenix


trăind doar ca să renască...

















Istorii Uitate (25)

Trotki - profetul inarmat


 Fara indoiala ca revolutia bolsevica din anul 1917 a reprezentat unul dintre evenimentele marcante ale secolului XX, un eveniment care va schimba fata lumii si va aduce istoria contemporana pe un nou fagas. Chiar daca declansatorul acestei revolutii, organizatorul si mentorul ei a fost Vladimir Ilici Lenin, istoricii sunt de parere ca omul care a adus victoria bolsevicilor s-a numit Leon Trotki, un personaj carismatic dar extrem de controversat, pana in zilele noastre.



Tineretea unui revolutionar


Nascut in acelasi an cu Stalin – 1879, dar exact in ziua care, peste ani, va marca triumful revolutiei bolsevice – 7 noiembrie, Trotki provenea dintr-o familie instarita de fermieri evrei din Ucraina. Numele sau adevarat era Lev Davidovici Bronstein, nume pe care si-l va schimba, in 1902, in favoarea celui „revolutionar” de Leon Trotki. Educatia, inceputa la Odessa, a fost continuata, pana la 14 ani, la Nikolaiev, unde adolescentul a facut cunostinta cu ideile lui Karl Marx si a ramas fascinat de ele. In 1897, se implica in organizarea unei Uniuni a Muncitorilor din sudul Rusiei, activitate ce ii va aduce un exil in Siberia. Dupa patru ani de captivitate, evadeaza si fuge la Londra.

Aici, se alatura Partidului Social Democratic Rus si, alaturi de un grup de marxisti rusi, printre care George Plehanov, Pavel Axelrod, Vera Zasulici, Vladimir Lenin si Iulius Martov, editeaza ziarul Iskra. La al doilea congres al Partidului, tinut in 1903 la Londra, va avea loc o disputa intre Lenin si Martov. Primul sustinea ideea crearii unui mic partid de „revolutionari de profesie”, sprijinit pe o baza larga de simpatizanti, in vreme ce al doilea pleda pentru un mare partid de activisti. Initiativa lui Martov a triumfat, la vot, dar Lenin a refuzat sa accepte infrangerea si si-a format o factiune numita bolsevica - adeptii adversarului sau au fost numiti mensevici. Ca si majoritatea liderilor partidului, Trotki l-a sprijinit pe Martov si, in 1905, s-a intors in Rusia spre a organiza revolutia. El a infiintat primul soviet, la Petrograd, fiind ales presedinte al acestuia. In urmatoarele saptamani, zeci de alte soviete vor fi create, in toata tara.


Pericolul public numarul unu


Dar in decembrie 1905, revolutia a fost zdrobita. Arestat si intemnitat, Trotki va fi trimis din nou in Siberia. In inchisoare, el dezvolta teoria revolutiei permanente. Dupa doi ani, reuseste din nou sa scape si ajunge la Viena, unde va publica, alaturi de Adolf Joffe, ziarul Pravda. Izbucnirea primului razboi mondial il obliga sa se refugieze in Elvetia, apoi in Franta, unde face o puternica propaganda pacifista. Atitudinea sa ii va aduce arestarea si deportarea in Spania. Si aici este haituit de politie si se vede nevoit sa traverseze Atlanticul, gasindu-si adapost in Statele Unite. In ianuarie 1917, impreuna cu Nikolai Buharin si Alexandra Kollontai editeaza ziarul revolutionar Novii Mir. Rasturnarea de la putere a lui Nicolae II, in februarie 1917, il determina sa se intoarca in tara.




Dupa o serie de peripetii, ajunge in Rusia in mai dar, dezamagit de sprijinul pe care mensevicii il acorda Guvernului Provizoriu si continuarii efortului de razboi, se alatura bolsevicilor. Premierul Kerenski, intuind pericolul reprezentat de Trotki, decide arestarea lui. Va fi eliberat doar la insistentele lui Lenin si dupa ce generalul Kornilov incearca sa preia, prin forta, controlul asupra Petrogradului. Imediat, Trotki, ales presedinte al sovietului din capitala tarista, organizeaza o armata de 25.000 voluntari, pentru a apara orasul. Din fericire, trupele lui Kornilov refuza sa atace si situatia este detensionata.


Stalin intra in scena


Lenin il numeste pe Trotki Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe si in aceasta calitate, el va conduce delegatia sovietica la tratativele de pace cu Germania, de la Bretk-Litovsk. Constient de dificultatea sarcinii sale, Trotki incearca sa traga cat mai mult de timp, cu speranta declansarii, in centrul Europei, a unor revolutii socialiste care sa-i puna pe adversari in dificultate. Dar, in fata acestor discutii sterile, germanii isi reiau ofensiva spre Petrograd.

Disperat, Lenin ii cere lui Trotki sa accepte toate conditiile umilitoare impuse: rusii cedeaza Ucraina, Finlanda, Tarile Baltice, Polonia si Caucazul. In ianuarie 1918, Trotki, numit Comisar al Poporului pentru Razboi, este insarcinat cu formarea unei armate revolutionare – Armata Rosie, al carei lider devine. Din cauza amenintarii razboiului civil, el inroleaza un mare numar de ofiteri din armata tarista; succesele sale sunt impresionante si ii atrag laudele lui Lenin. Este clipa de glorie a lui Trotki, care se dovedeste nu doar un diplomat talentat dar si un strateg innascut.




Cu o armata de cinci milioane de soldati, el infrange fortele tariste, sprijinite din plin de puterile occidentale si asigura astfel triumful Revolutiei. Dar ideile sale nu coincideau deloc cu cele ale lui Lenin si acesta, cu sanatatea subrezita, dupa tentativa de asasinat intreprinsa de Dora Kaplan in 1918, hotareste infiintarea postului de secretar general al partidului, in care-l numeste pe fidelul sau Stalin. Pe moment, nimeni nu a sesizat importanta noii functii si georgianul era privit doar ca un „purtator de cuvant” al lui Lenin. Dupa ce liderul partidului sufera un atac cerebral care-l lasa pe jumatate paralizat, Stalin devine, dintr-o data, un personaj extrem de important.


Mana lunga a GPU


Profitand de puterile acordate, Stalin organizeaza o adevarata epurare a trotkistilor din partid si se inconjoara de oameni loiali lui. In octombrie 1922, cand el se opune ideilor lui Lenin privind comertul exterior, Comitetul Central al partidului accepta opinia sa, spre uluirea liderului de necontestat al sovietelor. Dandu-si seama ca abilul georgian „confisca” revolutia, Lenin ii cere sprijinul lui Trotki. Este deja prea tarziu si, in ciuda scrisorii-testament dictate de Lenin, prin care cerea liderilor de partid sa opreasca ascensiunea lui Stalin, acesta devine, dupa moartea fostului sau mentor, conducator al Uniunii Sovietice.

In 1925, Trotki este indepartat de la putere si refuza sa dea o lovitura de stat militara, desi ar fi avut mari sanse de izbanda, fiind conducator al Armatei Rosii. Peste doi ani, el va fi exclus din partid, pentru „deviationism” si silit sa plece in exil. Cum Trotki pleda pentru revolutia mondiala, fiind un agitator periculos pentru ordinea constituita, majoritatea statelor europene au refuzat sa-l primeasca. A fost acceptat in cele din urma de Turcia si in 1933 va ajunge in Franta.

La presiunea atat a sovieticilor cat si a nazistilor, este amenintat cu deportarea dar, in iunie 1935, Norvegia ii acorda statulul de refugiat politic. Nu pentru mult timp, caci la insistentele lui Stalin, Trotki va fi alungat, in decembrie 1936, tocmai in Mexic. In anul urmator, fiul lui Trotki, Serghei, este arestat si va muri, mai tarziu, intr-unul dintre gulagurile staliniste. Si ceilalti copii, Zina si Leon, vor pieri in imprejurari misterioase, ajunsi, se pare, de mana lunga a serviciilor secrete GPU, ale lui Stalin.

Dupa ce a reusit sa scape dintr-o tentativa de asasinat, la inceputul lui 1940, cand o banda de douazeci de oameni i-au mitraliat casa, Trotki a cazut in cele din urma victima unui asasin singuratic, un spaniol cu simpatii bolsevice, Ramon Mercader. Acesta, prezentandu-se drept un sustinator al sau, a reusit sa se strecoare in biroul lui Trotki si i-a infipt un piolet in cap. Cu ultimele puteri, inainte de a muri, revolutionarul rus a soptit: „Cred ca Stalin a terminat ceea ce incepuse”. Si intr-adevar, de-acum inainte diabolicul georgian putea rasufla usurat ...












Pentru tine ...

Angelina Nădejde





Îţi voi împrejmui grădina sufletului


cu trandafiri albi,


sălbatici


căţărători,


nimeni să nu te rănescă


prin cuvânt.


Ca să ştii că sunt mereu


lângă tine,


din loc în loc voi pune


câte unul galben,


pază peste


cei albi.


Îi voi stropi


cu lacrimi de bucurie


şi voi răsădi printre ei


dragoste.


Aş ruga toamna vieţii


să-i lase înfloriţi


pentru totdeauna.


Dacă şi numai dacă


ar începe să-şi scuture floarea


de tristeţe,


voi face un parfum


din ei


şi-l voi numi


petale de suflet.

















Roma familiei Borgia (4)

Guillaume Apollinaire





Lui Cezar îi plăcea să dea târcoale, seara, prin taverne, unde întîlnea tîrfe gîlcevitoare şi guralive.
In pofida vestei din brocart, a mantiei brodate cu aur masiv şi a pantalonilor din ţesătură de argint, el nu atrăgea atenţia mai mult decît negustorii cei bogaţi levantini sau ge-novezi, veniţi acolo să se distreze cu fetele.
încă din Piazza Ritonda ele îl chemau cu pst ! pst ! fie traversînd strada în fugă, fie pîndind pe la ferestre : acestea erau tîrfele geloase şi tîrfele „d'empanada". Tîrfele ,,d'em-panada" erau acelea care îşi protejau ferestrele cu paravane din stofă.
Adesea el mergea fără să răspundă : nu se sinchisea de ele mai mult decît de templul din Pantheon, de cutia din piatră care conţine cenuşa lui Romulus şi Remus, de coloana sculptată către care îl conduceau paşii. Ajungea astfel, uneori, pînă la piaţa Navone, unde miercurea se ţinea târgul.
Era o distracţie pentru el să vină adesea, la acest Campp di Fiore, centrul oraşului, unde ţăranii sau novicii (nou-veniţi) vin să se lase furaţi, cu îndemînare, de şarlatani, neruşinaţi, vînzători de leacuri sau medicamente garantate contra răului francez.

Sosea astfel în cartierul evreiesc. Acolo se aflau sinagoga -catalanilor, mai jos cea a femeilor, mai departe sinagoga nem­ţilor şi, în sfîrşit, cea a francezilor. Era şi sinagoga romanilor şi italienilor, însă aceştia aveau reputaţia, şi nu numai printre evrei, de cei mai proşti din lume.
Cezar nu prea iubea evreii dar nici ei nu-1 iubeau mai mult şi îl recunoşteau repede deşi era mascat. El nu risca, aşadar, decît rareori, cu toată plăcerea ce o avea de a-i face pe aceşti evrei, zgîrciţi şi foarte bogaţi, să flecărească ; din fundul dughenelor, îndesaţi pe picioarele lor curbate, ca un păianjen din fundul ascunzătorii, ei pîndeau trecătorii.
în seara aceea. Cezar vru să intre în taverna ,,La Scroafa", unde venea aproape zilnic La Vespa. La Vespa era o curtezană din Ponte-Sisto care, odinioară, se bucurase de o oarecare re­putaţie. Fusese una dintre cele mai frumoase curtezane, dar şi una dintre cele mai periculoase. întotdeauna simţise contra bărbaţilor cel mai puternic dispreţ şi se lăuda că nu a existat vreodată vreunul oare s-o fi iubit şi să nu se fi bucurat de mîngiierile ei. „Profesionista cea mai expertă" ! se spunea despre ea. Pariurile ei fuseseră celebre. Pariase intr-o zi că va omorî, în acelaşi an, prin epuizare, trei din prietenii săi, ceea ce s-a şi întîmplat. Unul era un evreu spaniol, rău ca un demon, celălalt un canonic, majordom al lui Cezar, iar al trei­lea, un ofiţer secret clin garda oapei. Toti trei au fost înmor­mântaţi în acelaşi an. Numai ofiţerul rezistase mai mult, mu­rind în nişte chinuri îngrozitoare, după o agonie prelungită.
La Vespa îl văzuse pe ofiţer dînd ortul popii. Ea nu avu­sese nevoie să i so facă reproşuri şi nici serenade prin bătăi de oratiţe aşa cum i se făcuseră pe sub ferestre pentru ca să-şi regrete faptele. Trebui să părăsească imobilul în care desfrâ­natele şi tîrfele aruncau cu pepeni putrezi şi bostani umpluţi cu materii fecale.
Ea avusese remuşcări, cînd, într-o seară, făcuse un fel de confesiune publică, declarînd, faţă de toate tîrfele, desfrîna-telc şi codoaşele, că este gata să-şi sacrifice viaţa, în semn de ispăşire, şi că donase de curînd, în prezenţa portăreilor şi ju­riştilor, întreaga sa avere tîrfelor nenorocite, invalide sau atinse de răul francez.
Aşa cum îşi dăduse averea era gata să-şi dea şi viaţa. Nu ţinea mai mult la una decît la cealaltă.
Totuşi, dacă era nevoie ca fetiţa ei să aibă mamă, îşLlua angajamentul să se mulţumească, de acum înainte, cu lo­cuinţa obişnuită a tinerelor tîrfe, în semn de umilinţă. Această

locuinţă avea, în general, o sală şi o cameră. Chiria era de zece ducaţi de carlini pe an, valorînd şapte ducaţi şi jumătate de aur : plătită din trei în trei luni, ca de obicei, însemna douăzeci şi trei de carlini la trei luni.
Dar şi asta o cerea tot în interesul fiicei sale, la care ţinea ca la viaţa şi averea ei. Bărbaţii îi făcuseră prea mult rău, suferise prea mult din cauza lor, nu voia să le fie cu ni­mic obligată şi dacă se spovedea în seara aceea, nu o făcea decît să le ceară iertare ea, tîrfă de renume, surioarelor ei, tinerele tîrfe.
Dibace, într-un fel vorbea cu tîrfele florentine cu mersul graţios, într-altfel cu tîrfele boloneze cu trăsăturile fine şi vocea melodioasă şi cu totul altfel cu tîrfele sieneze cu talia zveltă sau cu surorile ei, tîrfele romane, de o rară frumuseţe.
Cu toţii o iertară. Cu toţii consimţiră ca ea să-şi păstreze averea, dar ea refuză, coborînd în rîndul micuţelor prostituate, care o venerau ca pe o sfîntă, cu toate nelegiuirile şi ura ei de nestins faţă de oameni, faţă de bărbaţi.
Cezar o iubea şi zadarnic încercase să afle de ce ajunsese să-şi urască din toată inima contemporanii.
Cezar o iubea pe La Vespa şi La Vespa îl iubea pe Cezar, pentru că îl considera criminal şi depravat, nu atît din încli­naţie, cît din dezgust faţă de toţi şi de toate. Dacă La Vespa se înşela, nu se înşela în totalitate, adevăratul caracter al lui Cezar fiind dispreţul nepotolit faţă de „Dumnezeu, familie şi toate fiinţele omeneşti." Iubea cîinii mai mult decît oamenii, spunea el, şi îi prefera arţăgoşi, ameninţători. Prieteni nu mai avea de pe timpul cînd studia la Pisa, unde şi-a pierdut pri­mul şi ultimul prieten. Acolo 1-a surprins vestea schimbării funcţiei cardinalului Rodrigue Borgia, tatăl său, în papa Ale­xandru al Vl-lea. Atunci, din ordinul lui Alexandru, îşi între-rupsese studiile şi-şi părăsise prietenul, pe care nu 1-a mai revăzut niciodată.
De atunci nu a întîlnit, prin lume, decît curtezani şi, printre ai lui, decît desfrinaţi sau imbecili.
în taverna în care intră Cezar, La Vespa stătea cu coatele pe masă ; în faţa ei, un urcior din cositor şi două pahare din argint, unul pentru ea şi unul pentru fiica sa, aşezată alături, pe aceeaşi bancă, din lemn sculptat.
Ca mulţi oameni din această epocă, purta mereu cu ea cele două pahare din care trebuia să bea. căci, spunea ea, se temea ca de o nenorocire de răul francez.

De cînd renunţase la frivolităţile din lumea ei. se retră­sese în viaţa mediocră, din repulsie faţă; de bărbaţi ; La Vespa pretindea că preferă mediocritatea pe care o alesese anume lu­xului de odinioară. Trăia printre cei umili, ajutîndu-i, iubin-du-i pe cei revoltaţi după chipul şi asemănarea sa, pe cei descurajaţi, bărbaţi şi femei. De aceea îl iubea pe Cezar.
Se spunea despre ea, fără ironie, că este o tîrfă sfîntă.
Toţi banii pe care îi cîştiga din prostituţie îi destina ope­relor de binefacere sau chiar operelor cucernice. Un anume altar al Fecioarei era acoperit cu o ţesătură din mătase şi brodat în dantele, plătită cu cîteva nopţi de dragoste. Pentru anume dezmierdări cerute de prietenii ei de aventură. La '.'<<; :a pretindea cutare vas sau cutare candelă din argint pentru cu­tare sau cutare biserică.
Făcea totul cu o inconştienţă liniştită şi o lipsă de pu­doare moralizatoare. Cezar încercase s-o sfătuiască să cum­pere toate dantelele, toate candelele, toate vazele cu flrr] cu care să împodobească altarul capelei din Saint-Ange. unde avea să se pună portretul unei Fecioare, printre un zbor de îngeri înaripaţi, portret care nu era altul decît acela al Juliei Farnese, metresa oficială a papei Alexandru al Vl-lea. Mai-marii epocii semnalau prezenţa Juliei Farnese la ..nunta Lucreţiei", prin această menţiune discretă, alături de enume­rarea invitaţilor : „Frumoasa Julie Farnese, concubina papei."
Cezar zîmbea la această evocare : în capela înălţată ăi q curtezană în cinstea Fecioarei, aceasta era reprezentată sub trăsăturile unei alte curtezane, iar altarul împodobit cu obiecte oferite de o a treia curtezană. Ce capelă ar fi plăcut mai mult curtezanelor romane, decît această capelă consacrată de ele ?

— Pe viaţa mea ! Bea două degete din vinul ăsta de Gre-nache, fetiţo ! O să-ţi deschidă ochii mari ! spuse La Vespa fiicei sale.
— Jur, spuse ea lui Cezar, că dacă nu aş avea-o pe fata asta, cred că aş termina imediat cu porcăria asta de viaţă !
Dar La Vespa se întrerupse. în timp ce fiica ei se juca, distrată, cu lanţul cel gros din aur de la citul lui Cezar, un

căpitan îi făcea, semne de zor copilei, care se făcea că nu în­ţelege. La Vespa prinse de veste şi sări ca arsă :
— Şef de zbiri stropitori, du-te şi codoşeşte în altă parte ! Desfrînatule ! Clei de tîrfe !
Bărbatul protestă. Unele femei începuseră să ţipe, apă-rînd-o pe La Vespa. El o prinsese pe La Vespa de colier şi o trase cu atîta violenţă către el, încît i se rupse lanţul.
Zezst se ridică ameninţător.
— Taci, dovleac plin cu apă, sau te crap ! îi spuse căpi­tanul care fu, curînd, la pămînt. Dispreţuitor, Cezar îi înfipse pumnalul în piept.
— Aruncă asta la hîrdăul cu maţe ! glăsui La Vespa, pa­lidă, cu gîtul zgîriat.
— Adu-ne de mîncare, reverendissime, zise ironic Cezar hotelierului. Nu e cine ştie ce care să-ţi deschidă apetitul. Ia loc lîngă mama ta, copilă graţioasă !
In timp ce un valet căra cadavrul, cineva scoase pumna­lul, pe a cărui plăsea recunoscu monograma familiei Borgia. pumnalul circulă pe la toate mesele : nimeni nu gînclea că băr­batul mascat, care cina cu La Vespa, putea fi Cezar Borgia în persoană.
Hotelierul înşira lista de bucate : cîrnăciori de porc asezo­naţi :u coriandru, ciulama, costiţă de porc, pătlăgele vinete, pere. , ; •
— Te pricepi mai bine să primeşti bani decît să serveşti mîncăruri gustoase ; ascultă-mă, voi face eu meniul ! Păstrează pentru porcii tăi cîrnaţii, chifteluţele din carne şi vinetele cu piper ! Dă-ne pepene galben cu vin grecesc dulce de Candia, păstrăv cu capere de Egipt ! Ai nişte potîrnichi bune, nu prea proaspete sau fazan ? Prepară-ni-i cu sos de nuci pisate ! Şi un pui tot atît de fraged ca această copilă, bine condimentat cu coriandru şi piper ! Şi adu-ne cele mai bune vinuri ! Nu uita, o dată cu puiul, adu-ne şi nişte măduvă de vită, dar fără creier, dacă ţii la viaţa ta !
Hotelierul plecă, mîndru că serveşte o astfel de masă.
Taverna era plină de fete. Toate tîrfele din Belvedere, toate clientele căpitanului Torre Savella, căruia fetele trebuiau să-i plătească un tribut mare pentru a-şi putea exercita, fără pericol, profesia, veniseră acolo, în seara aceea de sărbătoare, bogat împodobite cu rochii, bonete, cordoane, papuci şi co­liere de zile mari. Printre ele, se vedeau altele care impresio­nau, apărînd îmbrăcate simplu, ascunzîndu-şi astfel bunăsta­

rea, pentru a nu avea de a face cu cuţitul vreunui desfrinat : purtau în picioare papuci de mătase sau catifea uzată, ca şi cum s-ar fi dus la vreo vecină, chiar dacă ar fi fost duse pînă la Plazza Ritonda, de unde se întorceau apoi pe jos.
Unele dădeau impresia că sînt sărace pentru a nu stirni pofte pătimaşe, altele simulau un anume lux pentru a nu in­spira milă. Acestea, care îşi etalau toate bijuteriile, îşi hrăneau cameristele cu smochine uscate, nuci roase de viermi, o far­furie de terci sau o strachină de nâut.
După cină, cum se înnoptase, femeile cereau bărbaţilor să tragă un picior în fundul hotelierului, pentru a rămîne să flecărească între ei, în intimitate, ca într-o casă prietenoasă.
Nu venise încă miezul nopţii, cînd soseau vrăjitoarele. Toţi beau vin de Grenache sau vin grecesc dulce de Candia şi mîncau curmale, dulceţuri, migdale dulci, straiuri şi pră­jituri.
In seara aceea, La Vespa vorbea mult. Ofensa suferită îi provoca verva. Blestema bărbaţii şi voia ca şi fiica ei să-i împărtăşească această ură. Susţinea că doar o tîrfă nu putu, într-adevăr, îndrăgi bărbaţii. îşi învăţa fiica să-i judece, să-i dispreţuiască, sâ-i urască. Dădea sfaturi ingenioase şi surprin­zătoare acestei copile, pe care o iniţia în meseria de curtezană.
Cezar o asculta, amuzîndu-se. Ştia că ea nu-1 iubeşte decît ca pe un fiu ce şi l-ar fi dorit şi de care ar fi fost tare mîndră.
La Vespa visa să-şi facă fiica demnă de Cezar, după cum şi Cezar visa s-o facă pe Lucreţia demnă de el. Ea nu-şi cruţa fiica de sfaturi, de dojeni afectuoase j cînd vorbea despre tîrfe, se exemplifica uneori, cînd ca model de urmat, cînd ca model de evitat, mustrările reliefîndu-i-se astfel mai mult.
Cînd îşi dojenea fiica, nu se sfia deloc de Cezar, care in­tervenea din cînd în cînd cu unele completări.
In seara aceea vorbea copilei, dar se adresa tuturor : „Astăzi, numărul tîrfelor este atît de mare, încît cea caro nu face minuni în arta de a şti să se comporte, nu poate reuşi.. Nu e suficient să fii o bucăţică bună, să ai ochi frumoşi, co­siţe blonde : doar priceperea sau norocul te scoate din încurcătură. Dacă îmi dai ascultare, jur pe rugăciunile ce lc mormăi toată ziua, jur că în curînd îţi voi da cep ! Sînt sigur.: că te voi vedea ureînd mai sus decît oricare altă favorită a papei.
„Ascultă-mă aşa cum ţîncul îşi ascultă învăţătorul sau credincioşii predica. Spune-ţi mai întîi următoarele şi medi­tează la ele : Dacă tîrfele ar avea atîtea calităţi pe cîte vicii, bărbaţii, cărora atîtea trădări de o parte şi de alta le-au des­chis ochii mari, după ce le-au suportat şase-şapte ani, le-ar trimite la spânzurătoare şi ar simţi mai multă plăcere să le vadă scoţînd limba decît să se vadă jecmăniţi de ele.
„Dacă atîtea mor de foame şi de lepră şi de şancru, fără să mai vorbim de răul francez, înseamnă şi că niciodată nu s-au îngrijit de problemele lor.
— Să înţelegi bine şi să-ţi intre bine în cap aceste epis­tole şi aceste evanghelii ! Meseria de tîrfă nu este o meserie pentru proaste iar mama ta, care o cunoaşte bine, nu se gră­beşte în ceea ce te priveşte si ştie bine de ce.
— Da, desigur, afirmă mama, jur, altceva trebuie să ştii decît numai să-ţi ridici fusta şi să spui : „Hai, am reuşit!" afară numai de faptul dacă nu vrei să dai faliment chiar în ziua în care îţi deschizi prăvălia. Pentru a reveni la oile noas­tre, mulţi vor voi să fie serviţi primii, din momentul în care te vor şti începută. Eu vei fi aidoma unui duhovnic care îm­pacă mulţimea, atît îmi vor suna în urechi chemările „pst!" „pst" făcute de codoşi. Vei fi întotdeauna reţinută dinainte de o duzină de bărbaţi, astfel încît ar trebui ca fiecare săptă­mână să fie cit o lună de lungă, dacă am dărui cîte o zi fie­cărui client care se prezintă. Mă vezi gata să răspund valetu­lui ce vine să te cheme pentru stăpînul său ?
„L-aş insulta, l-aş socoti mârşav, carne de aruncat la cîini, voi spune că nu ai acceptat încă decît o singură dată şi atunci cînd ai fost luată cu forţa ; voi comunica valetului că babalî-cul de stăpînu-său degeaba are bani, că tot nu are destul cit să plătească nişte flori aşa de frumoase ca tine. în acest mo­ment, tu vei străbate, alergând, casa, cu părul în valuri, pen­tru ca valetul să rămînă uluit.
—■ Da, spuse Cezar, valeţii sînt pentru stăpînii lor ceea ce codoaşa este pentru tîrfă, toţi avînd simţul afacerilor mai dezvoltat ca al altora.
— Da, desigur, nici nu-ţi poţi da seama cîţi prostuţi se înflăcărează numai cînd aud cameristele lăudîndu-şi stăpînele sau valeţii pe frumoasele fete.
„Cînd, pentru prima oară, vei întîlni pe cel căruia îi eşti hărăzită, străduieşte-te să roşeşti indiferent cum ! La Peru-gina, care nu mai ştia să roşească, deşi ştia cît valorează acest lucru, se silea să urineze sau să facă altceva şi cum nu reuşea, se îmbujora. Roşeaţa pe care pudoarea o aşază pe obrajii fe­meilor este mai tentantă pentru patimă decît orice fard.

,,Cel care te doreşte va începe prin a-ţi spune : „întot­deauna am visat să întîlncsc într-o zi o femeie ca tine f sau : „Parcă de cunosc de ani de zile, atît de mult te iubesc •" sau : „Are dreptate mama ta că te adoră ; unele fac fete, 'ea, în­geri.-' Să răspunzi suspinînd, să-ţi dai aere ce par că spun : „Ce bine vorbeşte !" sau : „Ce mult mă iubeşte !" şi în timpul acesta să te gîndeşti la ce trebuie să-ţi cumpere !
„începînd din acest moment, prefă-te că-1 priveşti pe furiş, ca şi cum nici măcar nu ai îndrăzni să-1 admiri, atît de mult îl iubeşti ! Astfel va începe să creadă că eşti îndrăgos­tită lulea de el şi o va crede cu atît mai mult cu cît privirea ta, chinuindu-1, îl va urmări. Te va duce atunci în vreun col­ţişor unde, pe lîngă unele drăgălăşenii, te va antrena şi la cîteva nebunii, la care să te pretezi, fără însă a da impresie prea mult de bordel. Dacă-ţi place să rîzi, să nu rîzi ca o prostituată, să rîzi în aşa fel încît să nu te urîţească nici o trăsătură a feţei ! Să nu juri nici pe zei nici pe sfinţi şi mai degrabă să laşi să ţi se smulgă un dinte decît să-ţi scape vreun cuvînt indecent ! Orice fată care în fiecare zi îşi cele­brează cîte o căsătorie, trebuie mai ales să se îmbrace cu cu­vinte frumoase decît cu catifele.
— Cu atît mai mult, întrerupse Cezar glumind, cu cît de obicei nu cu îmbrăcămintea te vei împodobi în pat.
Rîseră cu toţii.
— La masă să stai frumos ! Trebuie să ştii să stai fru­mos la masă ca şi în pat. Să nu-ţi umpli niciodată paharul pînă sus, ci abia să depăşeşti de jumătate, şi să nu bei nici­odată tot ! Să nu mesteci' rumegînd, plictisitor şi fără delica­teţe, să te fereşti de a-ţi atrage renumele de lacomă şi be­ţivană !
„Dacă eşti invitată la masă, acceptă cu o reverenţă, arun-cînd o privire amantului tău cu un gest din care să reiasă că-ţi ceri permisiunea, fără însă a i-o cere !
— Sfătuieşte-o mai bine pentru noaptea, asta interesează mai mult bărbaţii ! spuse Cezar.
— Da, zise la Vespa, evită să ajungi în cameră în graba mare, chiar dacă simţi neapărat nevoia de a urina, şi, atunci cînd vei urina, să nu te vadă sau să te audă cineva ! Urina să nu cadă cu zgomotul pe care îl face laptele cînd se mulge vaca !
La Vespa continua tot în felul acesta, spre marea bucurie a prietenelor sale care o ascultau, fără să ştie prea bine dacă era sinceră sau glumea.

Unele se aplecau peste cîte o tablă de şah, altele peste cîte o tablă de dame. Purtau rochii acoperite cu broderii sau Împodobite cu pasmanterii, ce scoteau în relief catifelele şi mătăsurile. Mai erau altele care rîdeau, vorbeau de cursele de tauri, de jocurile ţintaşilor, de luptele cu lancea ale călă­reţilor. Lombarde grase, cu obrajii tencuiţi cu farduri, rîdeau gălăgios, dînd cu zarurile. Şi încă altele aruncau cărţile, fu­rioase. In sfîrşit, celelalte, mai serioase, îşi făceau vînt, as-cultînd-o pe La Vespa, sau încercau să aibă încredere în viitor : ea tocmai cita exemplul unei curtezane, fată din popor, as­tăzi doamnă din înalta societate romană.
La Vespa, cu coatele colţuroase şi goale, sprijinite pe o pernă din catifea cafeniu-închis, festonată cu aur, pe care hotelierul i-aducea de obicei, spuse fiicei sale :
— Bună afacere ! Toate crapă de invidie cînd văd că o tîrfă se îmbogăţeşte, dar nu ţin seama de ceea ce a trebuit să îndure înainte de a reuşi. Numai pentru a-şi plăti chiria, im­pozitul către căpitanul Torre Savella, numai pentru a lăsa să li se vadă frumoasele urme de supt făcute de soţ sau de ca­meristă spre a le stimula pe celelalte, ele socotesc că au să-vîrşit adevărate minuni şi că i-au uluit pe toţi.
' Priveşte-le înşirate de-a lungul meselor, cu urme de supt, cu buzele roşii, cu dinţii de culoarea argintului sau fildeşu­lui, cum joacă liniştit şi nu se sinchisesc deloc de soarta lor ! Au faţa vopsită ca o mască de Modena, crezînd că în felul acesta toţi bărbaţii se vor îndrăgosti de ete şi le vor da întîie-tate. Cocoloaşe de aruncat la păsări! Ah, în sfîrşit ! Iată vră­jitoarele !
Tocmai intrau. Ele trăiau din credulitatea prostituatelor. La Vespa spunea că proxenetele le-au născocit.împărţind cîş-tigul cu ele.
De cum apărură vrăjitoarele, nu se mai vorbea decît des­pre vîrcolaci, fantome, demoni, spirite, scorpii, zgripţuroaice, blestemăţii. Treceau pe lîngă mese, cu buruieni, cu prafuri din oase, ochi de cucuvea, dinţi de mort, buricuri de copii, piei de şerpi şi „cruste de rău francez".
Printre toate aceste resturi, se plimbau degetele răsucite ale vrăjitoarelor, iar femeile aşteptau îngrijorate pronunţarea frazelor ambigue.
Tîrfele întîmpinau prezicerile lor cu rîsete sau izbucniri de mînie. Cîteva prostituate arătau cu evantaiul o vrăjitoare care vindea numai afrodiziace pe bază de coriandru verde, prafuri de unghii.

Un valet, cu costumul din satin strîns pe corp şi pantofii mărginiţi cu arămiu, servea drept intermediar şi supraveghea îndeaproape răzvrătirea acestor viclene bătrîne. De nenumă­rate ori izbucneau certuri, încăierări, pentru că aceste vrăji­toare încercau să fure vreo clientă.
Cezar opri pe cea mai pricepută vrăjitoare şi îi întinse mîna. Bătrîna îi privi cu atenţie liniile şi, înainte de a fi apucat să spună ceva, se retrase uluită, încereînd să fugă, ciar Cezar o reţinu de braţ :
— Ia loc dacă nu vrei să-ţi spăl faţa cu maţele tale, codoaşă bătrîna !
Ea se supuse tremurînd. Dîndu-şi seama de rangul inter­locutorului său, ii prezise că peste puţin timp va pleca in Franţa, de unde se va înapoia cu regele francezilor ; îl asigură do o soartă strălucită, dar nu mai îndrăzni să continue, atît o înspăimînta coca ce citea in liniile de pe palmă. Cezar îi porunci să vorbească. Ea refuză şi vru să fugă. Cezar, furios, o prinse şi o tîrî la masa lui. Imediat ce se aşeză, abia privi mîna lui Cezar, că încercă din nou să fugă ; el o apucă atunci de eşarfa jegoasă cu care îşi acoperea capul şi, cum ea se zbătea, cu mîna sprijinită de masă, Cezar i-o fixă mînios, cu o lovitură do pumnal. Ea scoase un urlet, mai mult de spaimă decît de durere, nemaiîndrăznind să-şi mişte această mînă ţintuită, de la care nu-şi putea lua ochii.
— Ai zece ducaţi de aur dacă vorbeşti, sorbitoare de şancru. Dacă nu vorbeşti, îţi înţepenesc pe masă nu mîna, ci gîtul.
Acestea fiind zise, s-a prefăcut că pune mîna pe ea şi că se ţine de cuvînt.
Atunci bătrîna vorbi.
Urma să fie otrăvit dar, datorită unor bune îngrijiri, va scăpa. Va fi deci evitată această moarte, dar va muri totuşi mai tîrziu de o împunsătură de suliţă.
— Asta e tot ? replică simplu Cezar. Numai pentru atîta lucru te speriai ? Ia cei zece ducaţi de aur promişi şi încă zece să-ţi cumperi leacuri şi mănuşi pentru rană !
Toate vrăjitoarele, majoritatea evreice maure, ţigănci şi grecoaice, o luaseră la fugă. Flautiştii tăcuseră.
Cîteva femei, care nu văzuseră şi nu se îngrijoraseră de strigătul vrăjitoarei, îşi continuau conversaţia cu .voce tare.
Una spunea:
—- ...Parcă aş fi sfînta Nafissa, care permitea tuturor să fie încălecată din bunătate...

Alta :
— Mi-am înlocuit dinţii din argint cu dinţi din os de cerb. Ii pot păstra cînd mănînc.
Şi alta :
— Cu piatră aeră şi gogoaşă de ristic mi-a făcut-o ca o pungă strînsă cu şnur.
— Ce ? întrebă cineva. Şi încă una spunea :
— Eu ştiu o carte de reţete pentru toaletă, în care scrie că depilatoarele se fac cu terebentină, smoală de Grecia, var şi ceară curată.
— Scrie şi cînd trebuie luat decoctul din lemn ? întrebă o voce. Decoctul din lemn din Indiile Orientale sau din lemn de gaiac era considerat bun pentru vindecarea răului francez. Tîrfele rîdeau.
Alta întreba cine ştie să prepare băşici cu sînge de porum­bel sau de iepure pentru a păcăli pe cei bogaţi, amatori de virgi­nitate. O tînără lombardă, fragedă şi trandafirie, care rnînca scoruşe, se fălea că ea şi-a pierdut-o de 233 de ori. „într-o singură zi, spunea ea, a trebuit să servesc două virginităţi." Doi negustori bogaţi genovezi o văzuseră si îi ceruseră proxenetei sale să le pregătească, separat, cîte o întîlnire cu ea. Cînd, după ce se înnopta, ei se reîntîlniră, amîndoi povestiră priete­nilor această aventură de care se făcu mare haz.
Drept urmare, din cauza acestei netrebnicii, ea a stat două luni la pat nu pentru că s-ar fi distrat prea mult, ci pentru că unul din genovezi, cu care s-a întîlnit în colţ, la biserica San Salvador, îi înfipse pumnalul în burtă.


Lucreţia se pregătea să părăsească Roma. Lua cu ea, afară de Julie Farnese şi monna Vannozza, pe guvernanta ei. Adriana, care trăise în strînsă legătură cu Alexandru al Vl-lea, de pe timpul cînd era cardinalul Rodriguez. Fusese pentru el nu numai o rudă, ci şi o confidentă a slăbiciunilor lui; îi susţi­nea intrigile şi îi aproba toate planurile. Era numită, la Roma, codoaşa Vaticanului, cu alte cuvinte, proxenetă.
Madonna Adriana Ursina o crescuse pe Lucreţia în palatul Orsini, situat pe Monte Giodarno. A fost contestat, dar o scri­soare pe care ambasadorul de Ferrare de pe lingă curtea din Roma, Boccacio, episcop de Modena, o scrise ducelui Hercule, stă mărturie în acest sens.
I s-a reproşat lui Alexandru că nu a vrut să-şi încedinţeze fiica mănăstirilor de maici, dar nimeni nu-1 poate dezaproba, dacă ştie lipsa de respect ce domnea acolo. însoţitorii papei şi unii cardinali deţineau, în aceste mănăstiri, cîteva încăperi, mai mari sau mai mici, unde, în văzul lumii, orgiile se desfăşurau cu acelaşi fast ca acelea ale celor mai notorii curtezane.
Această desfrînare a moravurilor mănăstireşti era atît de cunoscută, încît se menţioneau doar mănăstirile care puteau proteja copilăria tinerelor fete romane. Călugăriţele treceau, într-adevăr, drept iniţiatoare stranii : unele copile mureau la ele, nu studiile le epuizau şi nici fervoarea religioasă, ci doar intimităţile redutabile.

Trei mănăstiri se bucurau de o reputaţie serioasă : cea de la San Silvestro in Capite, unde familia Colonna îşi crescu mai multe dintre fiicele sale, sau Santa Măria Nuove şi San Sito, unde fu instruită Lucreţia şi unde, mai tîrziu, avea să-şi găsească un refugiu, după tentativa de asasinare a lui Jean Sforza, soţul ei. De altfel, să nu exagerăm importanţa pe care religia o avea în această epocă ! Bărbaţi şi femei intrau la mă­năstire pentru că acolo găseau un mediu prielnic, unde puteau trăi în comun. De atunci, slăbiciunile omeneşti nu puteau fi excluse din aceste mănăstiri. Religia nu era decît o formă a edu­caţiei şi nu avea nici o valoare morală.
Bisericile Santo-Agostino, la Pace, San-Salvatori erau în general un loc de întâlnire pentru îndrăgostiţii care- îşi căutau, prin bănci sau pe sub vazele de flori din altare, corespond"nţa.
Paracliserul le înlesnea întîlnirile, sta la pîndă şi considera aceste sume de bani pe care le încasa, în schimb, ca profitul cel mai important, dintre toate onorariile ce i se cuveneau.
Cu ocazia plecării sale, Lucreţia. trimise flori tuturor bise­ricilor de la Roma. Canonicii arseră luminări, chemând bine­cuvântarea Cerului asupra călătorilor. La Vatican, Alexandru al Vl-lea hotărî să dea o mare petrecere ; mai întîi, gîndi ca aceasta să aibă loc la Vannozza. Alexandru al Vl-lea voia, mai ales, ca, prin această demonstraţie, să facă publică armonia ce domnea în sînul familiei Borgia.
Castelul din Ostia fu ales pentru această sărbătorire.
Cezar îi impuse donei Vannozza să părăsească doliul după Francisc. în forfota plecării şi printre preocupările evenimen­telor ce se precipitaseră, cu toţii uitaseră de cadavrul buhăit de apă, cu ochii mîncaţi, cu carnea crestată, sîngerîndă şi verzuie, care fusese scos din Tibru : acela al ducelui le Gandia. Fu în­mormântat în secret, cum s-ar fi procedat cu un ciumat sau excomunicat.
Plecară aşadar, la Ostia, cu mare pompă. Mulţimea alergase să asiste la defilarea cortegiului. în frunte veneau trei sute de călăreţi, care urmau după litierele cu perdelele lăsate. Se aflau, apoi, două sute de călăreţi.
După ei erau catârce încărcate cu îmbrăcăminte, provizii, vinuri rare, veselă scumpă şi numeroase căruţe. Cinci sute de infanterişti închideau marşul.
în litierele închise luaseră loc prietenii intimi ai familiei Borgia, cîţiva cardinali, prieteni şi devotaţi, ca Giorgcnte şi Peruggia, favoriţi ai lui Alexandru al Vl-lea. Li se asociaseră cîţiva curteni, spectatori obişnuiţi ai acestor petreceri şi dezmăţuri papale. Printre femei se remarcau Lucreţia, Vannozza, Julie Farnese Şsi cîteva nobile doamne romane foarte frumoase şi foarte renumite curtezane.
A doua zi de ia sosirea lor avu loc un banchet. Masa fu aranjată ^n sala cea mare a castelului din Ostia., împodobită toată cu tapiserii de Arras. Pe pereţi erau agăţate tablourile indecente aie iui Pinturkhio care, de altfel, îi însoţise la Ostia.
Pe sujb ferestre, cântăreţi din flaut, lăută, harrjă, vioară sau violă se făcură auziţi pe tot timpul mesei.
Cînd Cina j^g sfârşit, invitaţii, excitaţi de mâncărurile picante, condimentate cu coriandru, de vinurile de Capri, bătrâ­nul Faler^ Lacryma-Christi, Moscatello d'Asti se lăsau pradă cuvintele^, deocheate. Ochii le străluceau.
Vinurile din Sicilia şi Grecia, vinurile limpezi din Franţa amplificară beţia invitaţilor. Clipa era voluptuoasă. Pe sub mese, pic ioarele pajilor, ale cardinalilor, ale femeilor se înlăn-ţuiau întreg. eie_
Ceza^ regizor ordinar, la un gest al lui Alexandru, stinse luminile. Avea să aibă loc „jocul luminărilor".
în ti mp ce se stingeau luminile, musafirii se înlănţuiau nestingh%iţi; se sărutau cu gura plină. Bărbaţii beau din gura femeilor, cupă oferită, vinurile scumpe. Mîinile calmau carnea cu mătăsyjriie sau catifelele care le împodobeau. Degetele febrile despleitea,u părul pe care apoi îl revărsau peste umerii şi sînii goi. Trucurile alunecau pe covoare, se înlănţuiau, cînd jocul începu.
Nu era voie să se vorbească.
Treaba să se ţină în gură o lumânare aprinsă şi să se menţină tot aprinsă, cu toate eforturile făcute de a le stinge. Şi urma ca toţi să meargă „în patru labe". Corpurile suple ale femeilor se mlădiau sub costumele din satin şi catifea. Luminile scoteau în relief, prin sclipiri, albeaţa cărnii. Apoi cîteva curte­zane înlc^cuiră luminările din gura cu dulciuri, pe care bărbaţii încercau să ie ia chiar din gură. Curînd, toate luminile fiind stinse, jcveul continuă în obscuritate : îmbrăţişările se înnodau în noapt^a complice.
Ceza^ printre trupurile încîlcite, îi scosese Juliei Farnese colierul, singurul semn după care o putea recunoaşte, fără însă a abandona corpul Lucreţiei, pe care i-1 strîngea cu putere. Puse col^rul la gîtul Lucreţiei dar, produeîndu-se o învălmă­şeală printre trupurile înlănţuite, cuprinse corpul voluptuos al juliei pe care Alexandru i-1 îmbrăţişa.

După o surprindere trecătoare, Alexandru o regăsi pe Julia Farnese, recurioscînd-o după colier.
Multe cupluri se potoliseră. Alexandru, el însuşi obosit, tocmai se abandona, cînd o lumină se agita lîngă el, lăsînd să se vadă papa, curtezanele şi tinerii paji zăcînd satisfăcuţi şi pe jumătate goi, printre mătăsuri şi catifele, păr despletit şi sîni, pe care odihneau capetele îngreunate.
' Mîhnit, Alexandru îşi contemplă amanta voluptuoasă, căreia îi datora fericita oboseală şi care, acolo, lîngă el, cu ochii în­chişi, epuizată, dormea. El tresări, dar lumina apucase să se stingă...
Alexandru nu vru să plece, nici să îndepărteze trupul tine­rei femei. Cu braţu-i îngreunat, apropie de el capul celei pe care o crezuse Julie Farnese.
Buzele i se aplecară peste figura adormitei, pătrunzînd, printre buclele mătăsoase şi parfumate, pînă la buzele ei obo­site, pînă la umeri.
Printre miresmele afrodiziace ce se răspândeau în jurul lor, Alexandru al Vl-lea o uita pe Julie Farnese pentru Lucreţia Borgia.


De la petrecerea dată de Vannozza în podgoria ei de la San-Pietro in Vineula, în onoarea lui Francisc, duce de Gandia, făcut de curînd de tatăl său duce de Benevent, conte de Terra-cine şi Ponte-Curvo, precum şi în onoarea lui Cezar, ales emi­sar papal pentru încoronarea lui Frederic, rege al Neapolului ; de la această petrecere, pe care papa o vrusese ca o sărbătorire de reconciliere între cei doi fraţi şi care se termină afît de tra­gic, papa se abţinuse de la orice distracţie, iar partida de vînă-toare de la fortăreaţa din Ostia punea capăt doliului după Fran­cisc, pe care Alexandru îl purtase ostentativ.
Istoricii recunosc, în unanimitate, durerea pe care papa o resimţi la moartea fiului său cel mare. De miercuri pînă sîmbătă nu se hrăni cu nimic. Refuză chiar alimentele aduse de confi­denta şi complicea lui de totdeauna, Adriana. Nu o făcea doar numai de teama de a nu fi otrăvit de fiul său, Cezar.
Cînd i se aduse corpul lui Francisc, străpuns de nouă lovi­turi de cuţit, „principala fiind la gît", şi care avea încă toate hainele, mantia, mănuşile la cingătoare „şi chiar şi banii de buzunar", Alexandru îl duse la biserica Notre Dame du Peuple. Poporul, care nu-1 accepta pe Francisc decît ca fiul familiei Borgia, îi făcut un cortegiu impunător. Alexandru voise fune­raliile cele mai somptuoase din cîte s-au văzut vreodată.
Papa căzuse într-o prostraţie îngrijorătoare. Mărturisi ca vrea să se lase pradă inaniţiei. Atunci Cezar, în persoană, în­cercă să-i schimbe părerile. Din această convorbire reieşi ca, fără îndoială, Cezar are asupra lui Alexandru o „putere suve­rană", care îl consacră adevăratul stăpîn al Romei.

Călătoria sa la Neapole, în vederea încoronării regelui, fu tuti triumf.
O dată cu înapoierea lui Cezar la Roma, crimele şi asasi­natele reîncepură. Asasinatul care stîrni cea mai mare vîlvă fu cel al Monseniorului Floride, arhiepiscop de Cosence, iar el nu atrase atenţia doar ca un act izolat, ci ca un procedeu politic al familiei Borgia. Alexandru scotea bani şi din piatră seacă. „Scutirile", „indulgenţele", scrisorile papale se vindeau în mod curent.
Tarifele erau tot atît de cunoscute ca şi „Tariful prosti­tuatelor" şi, cum tîrfele Romei plăteau un impozit papei prin intermediul căpitanului Torre Savella, se poate presupune că cele două tarife aveau aceeaşi origine şi că fuseseră elaborate la Vatican.
Ne amintim de distihul pe care cîţiva îl plătiră cu viaţa, fiind bănuiţi ca autorii lui :
„Vendit Alexander claves, altaria, Christum : Vendere jure potest, emerat iile prius."
„Alexandru vîndu cheile, altarele, pe Hristos :
Poate să le vîndă, din moment ce el le-a cumpărat."
Cezar îl aresta pe arhiepiscopul Floride, acuzat că a trimis „o sută unsprezece mii de scrisori papale toate false", care acor­dau favoruri „extraordinare", chiar şi dintre cele ce nu puteaţi fi acordate, şi chiar dacă Cezar, la instigarea lui Alexandru, le vînduse. Printre aceste scutiri, una care privea Portugalia pro­vocase scandal : aceea care justifica arestarea -arhiepiscopului Floride.
Fu constrîns să mărturisească. Refuză. I se permise, atunci, să primească în închisoare pe don Jean Marades, ofiţer secret din garda papei, şi cîţiva prieteni, care îi ţineau o companie plăcută şi jucau cu el zaruri, dame, table, şah. Sub influenţa vinurilor ce-1 înfierbîntau şi a dezmierdărilor curtezanelor, nenorocitul episcop, sfătuit cu perfidie, mărturisi o faptă pe care nu o săvîrşise. Fu prădat de toate bunurile, socotite con­siderabile, pe care papa le confiscă în folosul lui Cezar.
Dar cum nu putea fi asasinat fără a se isca, la Roma, un scandal enorm, încercară să-1 otrăvească. Or arhiepiscopul, neavînd încredere, ceru ca temnicerul ce-i aducea hrana să împartă mesele cu el.
începură să ungă încăperea în care era închis, cu o otravă puternică, ce trebuia să-1 asfixieze. Arhiepiscopul se încăpăţînă să nu moară. Acoperiră, apoi, un cuţit de fructe, pe o singură parte, cu o otravă fulgerătoare. Acest cuţit, cu care urma să


taie o pară, trebuia să otrăvească jumătate din ea. Nici acest plan nu reuşi. Puseră atunci, în batista lui, un praf care să-1 orbească, în aşa fel încît să fie obligat să consume mîncarea „pregătită ad hoc". Arhiepiscopul dejuca din nou acest plan. La capătul puterilor şi pentru că averea i se repartizase deja, se resemnară, lăsîndu-l să moară de foame şi de sete.
Fiecare cardinal, la a cărui avere rîvnea familia Borgia, era acuzat de nelegiuri imaginare şi prădat de bunuri. înainte de a fi trimis în închisoare, unde avea să moară în mod discret. Uneori victima era invitată la vreo petrecere. în timp ce cardi­nalul absorbea cu cea mai mare încredere otrava şi trăgea să moară, papa trimitea oameni fideli să se asigure de comorile pe care le avea asupra lui şi să i le ducă nu, însă, fără a teroriza pe servitorii stupefiaţi.
Tot aşa va fi prădat şi cardinalul de Turin. Trimisul, în­sărcinat să-i aducă obiectele preţioase şi banii pe care cardi­nalul de Turin îi avea la el, fu cardinalul de Capua. Or, la puţin timp, acesta, care fusese răsplătit pentru mîrsăvia lui, avu aceeaşi soartă.
Odată averea lor asigurată. Alexandru gîndi la ambiţia familiei.
Cezar începu prin a demisiona din funcţiile ecleziastice, pentru a se putea căsători, şi plecă în Franţa, în vederea „con­solidării legăturilor ce uneau pe regele Franţei cu Biserica şi papa".

(va urma)











joi, 27 februarie 2014

AI GRIJĂ ...


versuri

Loredana Vițelaru Nicoleta


montaj

Sandu Alrox


muzica

Petruta Kuepper





Am vrut să-ți cer, dar n-am știut ... de vrei,


să-mi dai doar o fărîmă din inima-mi ce-o ai.


Am vrut s-aud batind, odat, ... în miez de noapte


Căci am uitat iubite ... de-atîta timp cum bate.






Eu .... știu că-i porți de grijă și ochilor la fel


Căci au rămas la tine, cînd ne-am iubit sub cer.


Doar lacrimi au rămas, suspin în locul ei


Ce-mi curg pe-al meu obraz, cînd dor ... îmi e de-ai tăi.






Să n-o lași să-nceteze, tu să-i vorbești mereu,


Să-i dai a ta iubire, cum te-am iubit și eu.


Și ochilor să dai, sărutul tău blajin


Tu să le porți de grijă, să-i cer ... nu am să vin.






Căci nu-mi mai trebuiesc, în lumea mea străină


Nici suflet să iubesc, cum te-am iubit pe tine.


V-a bate-n pieptul tău, să simți dragostea mea


De cîte ori vezi cerul, cu ochi-mi în lumea ta.






Pe cer îmi e culoarea, din zîmbetul de-atunci,


În vînt îmbrățișarea, de-o vrei, tu, să îl strigi,


Sărutul, îl dau nopții, să ten-veleasca-ntr-una


Iubitul meu, ai grijă ... de ochii mei și inimă.






De nu vrei s-o mai lași, să viețuiască-n tine


Privirea-mi să-ți mai fie, călăuză-n gînd ...


S-o scoți, dar n-o strivi, căci chinul e amarnic


Și ochii mei de ai să-i uiți, te vor chema plîngînd.











Cine a fost maresalul URSS Lavrenti Pavlovici Beria? Gangster, sociopat, reformator

Vladimir Tismaneanu





Acum 60 de ani era judecat la Moscova ca spion si dusman al poporului fostul lider al comunistilor din Georgia, urmasul lui Nikolai Ejov in fruntea NKVD, temutul comisar al poporului pentru afacerile interne, seful progamului nuclear al URSS, über-tortionarul si primul reformator de dupa moartea lui Stalin, Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953). A fost condamnat la moarte si impuscat in decembrie acelasi an. A fost prototipul personajului principal din capodopera lui Tenghiz Abuladze, “Cainta”, filmul care a marcat unul din momentele culminante ale destalinizarii gorbacioviste.




A intrat in partidul bolsevic dupa revolutia din octombrie, a facut cariera in Georgia sovietizata, sub patronajul unui Nestor Lakoba si al lui Besso Lominadeze (ambii lichidati ulterior). S-a facut util lui Stalin, organiza vizitele acestuia pe meleagurile natale. Il informa despre conversatiile adeseori ironice, deci seditioase din perspectiva lui Koba, ale vechilor bolsevici. Se inchipuia discipolul fidel al lui Djugasvili si chiar era.

Ca si Genrikh Iagoda, seful NKVD inaintea lui Ejov, executat in urma procesului Buharin din martie 1938, studiase cu atentie biografia lui Joseph Fouché (1759-1820), scrisa de Stefan Zweig. Visul sau era sa combine in actiunile sale credinta fanatica a lui Felix Dzerjinski cu viclenia proverbiala a lui Fouché. A stiut sa-l distruga, cu o formidabila perfideie, pe piticul sangeros Ejov. Ejovscina (epoca lui Ejov) a fost urmata de beriovscina (epoca lui Beria). Devenise el insusi simbolul politiei secrete nepieriotoare.

A fost direct implicat in executiile de dupa 1939, deci in cazuri celebre precum Vsevolod Meyerhold, Isak Babel, Mihail Koltsov, dar si in masacrul de la Katyn (initiat de fapt de el). La fel, a fost responsabil pentru crimele in masa din tarile baltice, din Basarabia si Bucovina de Nord, din Ucraina si Belorusia de Vest. Asemeni unor Nikita Hrusciov, Lev Mehlis si Andrei Jdanov, a indeplinit cu entuziasm programul numit de istoricul Jan T. Gross “revolutia din exterior”. S-a scaldat in sange, a fost un campion absolut al sociocidului. In planul vietii personale, era cunoscut pentru abuzuri abjecte si promiscuitate. Era ceea ce cheama un violator serial, un serial rapist. Stalin era, fireste , la curent cu aceste abominatiuni, dar le pastra confidential, in scopuri de santaj. In memoriile ei, fiica lui Stalin, Svetlana Allilueva, l-a descris drept geniul rau al tatalui ei. Fiul lui Beria, Sergo, a publicat o carte de memorii in care incearca (in zadar, ma grabesc sa adaug) sa ofere imaginea unui personaj rational si onest. Din punctul de vedere al “parintelui popoarelor”, principala calitate a lui Beria era eficienta. In 1939, la receptia de dupa semnarea infamului Pact, l-a prezentat lui Joachim von Ribbentropp, ministrul de externe nazist, drept “moi Ghimler” (Himmler-ul meu).



Ca in familie: Stalin, veteranul bolsevic Nestor Lakoba, fiica lui Stalin, Svetlana, tovarisci Beria


Beria era un monstru amoral si un lacheu cinic, il servea pe Stalin cu un zel maniacal. Era un birocrat al omorului in masa, nu un posedat ideologic. Era constient de paranoia autocratului, o si incuraja (ca, de pilda, in cazurile de dupa razboi, intre care afacerea Leningrad si campaniile anti-”cosmopolite”). Reprezenta gradul maxim de depravare al mafiei staliniste. A fost relativ marginalizat in ultimii ani de viata ai lui Stalin. Se strangeau probe contra lui. Noii tortionari, parvenutii ajunsi la varf, gratie capriciilor senile ale lui Stalin, il urau de moarte, ca si pe omul sau, Viktor Abakumov. Acesta avea sa fie executat ulterior, asemeni unor Vladimir Dekanozov, Sergo Goglidze, Vsevolod Merkulov etc Oamenii lui Hrusciov, Semion Ignatiev si Ivan Serov, au intreprins acea epurare a echipei lui Beria (supranumita “mafia georgiana”), blamata pentru toate crimele epocii anterioare. Piereau in epurare si inamici ai lui Beria, intre care monstrul Mihail Riumin, regizorul inscenarii “halatelor albe”, executat in 1954. Intre subordonatii sai s-a aflat generalul Pavel Sudoplatov, organizatorul asasinarii lui Lev Troțki in Mexic, in august 1940. Beria a patronat numeroase “actiuni speciale” de acest gen.

A incercat, imediat dupa decesul dictatorului sociopat, primul dezghet. Numit in martie 1953 ministru de interne, membru al Prezidiului si vice-presedinte al Consiliului de Ministri, Beria a decis deschiderea portilor lagarelor, eliberarea a sute de miii de detinuti din Gulag. Tot Beria a oprit ancheta dementa impotriva medicilor de la Kremlin, asa-numitul proces al halatelor albe. A initiat o deschidere pe tema Germaniei (in consens cu premierul Gheorghi Malenkov, care avea sa se abjure apoi cu lasitate). Supremul tortionar se transfigurase in primul reformator post-stalinist. Paradox, ironie a istorie, aberatie psihologica, ii putem spune, oricum, faptul ramane.

A fost extrem de dur cu Matyas Rakosi in timpul vizitei acestuia la Kremlin in mai 1953. Beria l-a sustinut pe Imre Nagy sa devina premier in Ungaria si a incurajat “Noul Curs”. L-a admonestat sever pe Walter Ulbricht pentru rigiditate sectara. Stia situatia exploziva din “democratiile populare” si tocmai de aceea incerca sa-i convinga pe micii Stalini locali sa renunte la gigantomanie si teroare universalizata. Evident, nu voia sa abandoneze imperiul extern, dar intelesese ca vechile metode de exploatare a satelitilor nu puteau fi mentinute fara a genera revolte sociale.

La plenara CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961, Gheorghiu-Dej se facea ecoul rechizitoriului lui Nikita Hrusciov la adresa lui Beria ca principal instrument al lui Stalin. Satrapul ideologic Iosif Chisinevschi era stigmatizat ca omul lui Beria din conducerea PMR. La fel, Ana Pauker era denuntata drept “omul lui Molotov” (ceea ce, probabil, fusese). Doar el, Dej, nu fusese omul nimanui, exponentul fara prihana al directiei patriotice din acea formatiune stalinista. Mai tarziu, Nicolae Ceausescu va perpetua legenda comunismului antisovietic (nu insa si anti-stalinist) in favoarea sa.

Lavrenti Beria a murit ucis de camarazii sai, acoperit un etern oprobriu, acuzat de toate ororile comise de sistemul pe care il slujisera impreuna. Abonatii “Marii Enciclopedii Sovietice” au fost rugati sa inlocuiasca paginile despre ex-maresalul Uniunii Sovietice L. P. Beria, demascat ca tradator, cu pagini alternative, continand pretinse noi informatii, rapid compuse, despre Marea Behring. Toate bibliotecile din “lagarul socialist” s-au conformat fara murmur.

Exista diverse versiuni despre finalul lui Beria. Unele sustin ca a fost lichidat in iunie 1953 de catre echipa MGB (Ministerul Securitatii Statului) trimisa sa-l aresteze. Alta este ca ar fi fost ucis chiar in sedinta Prezidiului CC al PCUS tinuta la Kremlin, probabil de maresalul URSS Kirill Moskalenko. In fine, cea mai raspandita si acceptata de istorici respectati, ofera aceasta succesiune: arestat in sedinta Prezidiului, detinut la Lubianka de unde trimite scrisori catre Malenkov in care il implora sa-l salveze (texte publicate in anii din urma), judecat in septembrie si executat in decembrie 1953.












Cele 4 Cruciade


Fenomenele cruciadei nu erau noi "ci rezultatele unui ansamblu de idei şi de practici îndelung meditate în decursul secolelor precedente ". Operaţiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval , cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ în istoria civilizaţiei. Considerate mult timp (până către anul 1806) exclusive sub aspectul lor religios, în realitate aceste expediţii au avut drept cauze ( şi rezultate ) elemente de natură diferite : economice , sociale , politice şi morale , deşi au fost mobilizate şi s-au desfeşurat sub lozinca " războiul sfânt " de eliberare a Ierusalimului şi a " Sfântului Mormânt" de sub ocupaţia pagânilor musulmani.
Înca din primele secole ale creştinismului, numele Ierusalimului a fost încărcat cu interpretări simbolice şi alegorice : "Atunci, Ierusalimul ceresc care reprezenta Paradisul, Biserica sfinţilor, cetatea pacii eterne, era opus Ierusalimului pamântesc, a cărui devastare de către romani la 40 de ani de la moartea lui Hristos a fost interpretată ca o pedeapsă dată locuitorilor săi care au crezut în Hristos " cum spunea P.A.Sigal.





Cruciadele au avut ca scop, timp de aproape patru secole, înlăturarea dominaţiei Islamului. În acest sens un moment principal a fost lupta de Reconquista din Spania, aşa numita " epopee bizantină " (în anii 1064,1073,1088 ) văzută de papalitate ca un " război sfânt " şi care se încheie la începutul secolului al XIII-lea.

Nici unul dintre aceste precedente nu au constituit premise necesare ale cruciadelor.

Pe de o parte rezultatele obţinute atunci au fost serios compromise când pe la mijlocul secolului al XI-lea conducerea spirituala şi politică trece de la arabi la turcii seldjucizi.

Biserica era interesată să ia iniţiativa organizării unei mari expediţii militare.

Printre altele, spera ca după schisma declarată în anul 1054, să-şi refacă influenţa şi să-şi subordoneze biserica orientală. Biserica mai conta şi pe sprijinul material şi eventual militar pe care corpul expediţionar al cruciaţilor l-ar fi primit din partea Bizanţului.

Mulţi dintre cavalerii care porneau în cruciadă îşi dăruiau bunurile bisericii sau le lăsau în grija acesteia. Obiectivul declarat al papalitaţii organizând o cruciadă era acela de a da posibilitatea pelerinilor să viziteze Sfântul Mormânt, şi de a-l elibera de sub stăpânirea " păgânilor ".

Dar pe lângă interesele papalităţii şi pe lângă starea de spirit creată în rândul mulţimilor, au mai acţionat şi interesele profane, pur practice, în afara unor considerente de ordin religios – mistic.

Regii şi marii baroni feudali urmăreau ca prin participarea la cruciade, să-şi sporească posesiunile şi să-şi consolideze influenţa politico-militară.

Negustorii marilor oraşe din Occident erau şi ei interesaţi să-i elimine pe rivalii lor bizantini. Garanţia le-o ofereau expediţiile cruciaţilor, pe care aveau interesul să-i ajute punându-le la dispoziţie bani, alimente şi corăbii de transport.

Însă pentru marea masă de ţărani, a pleca în cruciadă însemna lepădarea de sărăcie şi grelele obligaţii feudale, de foamete şi de numeroşii ani de secetă. Cei care porneau în cruciadă erau liberi să-şi părăsescă stăpânii, erau scutiţi de dări iar datoriile le erau amânate.

Predicând cruciada a doua Bernard de Clairvaux numea cruciada o penitenţă prin excelenţă , "o invenţie minunată a lui Dumnezeu" prin care "divinitatea admitea în serviciul ei asasini, siluitori, adulterini, sperjururi şi alţi delicvenţi de orice fel; şi prin acest mijloc, al plecării în cruciadă, ea le oferea o ocazie de salvare."

Plecarea în cruciadă era de obicei fixată pentru jumătatea lunii august, după strângerea recoltei şi asigurarea proviziilor necesare pentru lungul drum spre Ţara Sfântă.
"Nimic nu era mai înduioşător decât aceşti bieţi oameni care şi-au potcovit boii precum caii şi i-au înjugat la căruţe cu doua roţi pe care au încărcat sărăcăcioasele lor bagaje şi copiii lor cei mici." scrie cronicarul timpului Guibert de Nogent.

Itinerarul clasic al cruciaţilor pe uscat trecea din Occident de-a lungul Rhinului şi a Dunării, traversa Câmpia Panonică, apoi regiunea balcanică, trecând prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, pâna la Ţărmul Bosforului; apoi din Constantinopol treceau în Asia Mică până ajungeau la Ierusalim.

Traseul era lung, iar drumul până la Constantinopol dura cel puţin patru luni şi jumătate, motivul fiind mijloacele de transport precare, drumurile prost întreţinute, dificultatea traversării munţilor şi a văilor mlăştinoase.

Din toate aceste motive itinerariile maritime erau net preferabile celor terestre.

De accea, încă din anul 1099, oraşul Pisa echipeaza 120 de corăbii pentru a participa la prima cruciadă, sub ordinele episcopului său.
În anul următor veneţienii trimit o flotă de 10 corăbii cu cruciaţi, iar în anul 1122 o altă flotă de numai puţin 300 nave sub comanda dogelui. Pe aceste nave cruciaţii călătoreu într-o înghesuială de neânchipuit "uneori numarul lor trecea de 1000 pe o singură corabie."

Cruciaţii trebuiau să ducă lupte şi pe mare, când corabia lor era atacată de piraţi, alteori pe uscat luau parte la bătăliile pentru cucerirea vreunui port musulman.
La toate acestea se mai putea adăuga şi bolile teribile care nu îi cruţau nici pe conducătorii cruciadelor; Sfântul Ludovic a murut de ciumă iar Baudoin IV, regele Ierusalimului a murit de lepră la 24 de ani.


Cruciada I (1096-1099)


Prima cruciadă s-a desfăşurat în două mari etape:

Prima etapă; aşa numita "cruciada săracilor" condusă de Petre Eremitul (un călugăr din Amiens ) şi Gauthier-sans-Avoir (un nobil sărac).

Masele populare, conduse de Petru, împinse la disperare de mizerie s-au fanatizate de predicile, promisiunile de perspectivele unei vieţi mult visate, au traversat Germania,
Ungaria, Bulgaria, jefuind oraşele şi satele prin care treceau ajungând astfel la Constantinopol unde s-au întâlnit cu Gauthier care conducea un alt grup, pornit din nordul Franţei, continuând să jefuiască suburbiile oraşului.

Datorită dezordinei şi a refuzului de a aştepta cruciaţii cavaleri, împaratul Alexios Comnem i-a transportat pe celălalt mal al Bosforului, unde 25000 de pelerini-cruciaţi au luat cu asalt Niceea, fiind însă masacraţi de turci. Peste 3000 de supravieţuitori au fost salvaţi de flota bizantină şi aduşi la Constantinopol.

Mulţimi asemănătoare ca indisciplină şi compoziţie, conduse de Volkmar, ajung la Praga unde masacrează populaţia evrevreiască a oraşului, fiind la rândul ei exterminată în Ungaria de locuitorii pe care încercau să îi jefuiască.

O altă bandă condusă de cavalerul-brigand Emich von Leisingen şi-a inaugurat "cruciada" prădând şi ucigând în masă populaţia de evrei din Mainz, Köln, Trier, Speyer,Worms pentru ca pe teritorilul Ungariei să fie exterminată şi banda lui Emich.

Aceste mişcări anahice de mase populare dezorganizate, numite uneori " cruciada săracilor" care prin acţiunile reprobabile au compromis ideea de cruciadă şi care au sfârşit într-un mod lamentabil, nu au nimic în comun cu expeditiile feudalilor, care au urmat, bine organizate şi metodic conduse.

A doua etapă; expediţia cavalerilor grupaţi în patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de ducele Godefroy de Bouillon, în prima armată; în a doua armată condusă de ducele Normndiei, Robert Courteheuse; a treia armată era condusă de Raymond de Saint-Gilles iar a patra condusă de contele Bohemond de Taranto.

În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înţelegere cu Alexios Comnen, prin care se angajau să recunoască suzeranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie1097).

Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a‑şi croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor.

În urma cuceririlor făcute, s‑au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut . Organizarea lor este cunoscută din „ Aşezămintele Ierusalimului”, o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s‑au înfiinţat ordine militaro – călugăreşti : Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizat la începutul secolului al XII‑lea de călugării francezi şi Ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.

În oraşele şi teritoriile cucerite, seniorii occidentali păstraseră legile şi obiceiurile populaţiei băştinaşe: administraţia, poliţia, justiţia şi religia indigenilor.

Se mulţumeau să încaseze taxele şi impozitele cuvenite şi să perceapă drepturile feudale. Regele şi marii seniori mai încasau şi numeroase taxe asupra circulaţiei mărfurilor. Toate aceste venituri asigurau subzistenţa statelor din Orient.

Cu toate acestea cheltuielile mari pentru războaie, construcţia sau întreţinerea, refacerea marilor fortăreţe nu ar fi putut fi acoperite fără ajutoarele primite din Occident prin intermediul bisericii, pelerinilor şi al numeroaselor donaţii.

Marea majoritate a populaţiei acestor state era formată din băştinaşi. O bună parte din contingentele furnizate cruciaţilor era recrutată din creştinii de aici.
Cheltuielile militare erau deci suportate în mare măsură de aceste state care beneficiau şi de veniturile asigurate de oraşele lor cu vechi tradiţii de foarte activă viaţă comercială.
În aceste condiţii deşi împrumutirile, taxele, coverzile erau grele datorită unei fiscalităţi corecte nu s-au semnalat printre băştinaşi acte de revoltă sau trădare împotriva statelor criciaţilor.


Cruciadele a II-a (1147-1148) şi a III-a (1190-1192)


Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile seldjucide, pe moment, au pus capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu‑se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din rândul populaţiei supuse, care se răscoală în mai multe rânduri.

Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciaţi şi seldjucizi au sfârşit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III‑lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII‑lea şi o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III‑lea, mergând pe urmele primilor cruciaţi, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziţie de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică.
Aici cele două oştiri au fost risipite de turci, iar Ludovic şi Conrad, cu resturi din armată, şi-au sfârşit expediţia ca simpli pelerini.

Cele patru decenii care au urmat au fost o perioadă în care negustorii genovezi, pisani şi veneţieni îşi disputau pretenţiile şi interesele în porturile apărate de cruciaţi.

În tot acest timp turcii continuau ofensiva.
Sultanul Egiptului, Saladin, un militar şi om politic capabil, a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi‑a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul l-a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignac şi a pus stăpânire pe oraş. Papa Clement al III‑lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şi Franţei - Richard Inimă de Leu şi Filip al II‑lea August - şi împăratul Germaniei, Frederic I Barbarosa. În vara anului 1190 o armată uriaşă, bine echipată, era gata de război. Filip al II‑lea s‑a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i‑a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit să‑l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămaşi fără conducător, cea mai mare parte din cruciaţi s-a împrăştiat "aceşti germani, odinioară atât de temuţi, căzuse-ră atât de jos încât se lăsau prinşi şi vânduţi pe un preţ mic în târgurile de sclavi", numai un număr mic sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi-a continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenţia lor determinând, în mare măsură, capitularea oraşului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia.

"Această a treia cruciadă se va prezenta chiar de la început ca o întreprindere internaţională, în care nici unul nu era, în fond, direct interesat de succesul comun în care fiecare îl supraveghea pe vecinul său, se gândea la politica europeană şi nu acorda afacerilor Siriei decât o atenţie de convenienţă ."(P.Grousset)


Cruciada a IV-a (1202-1204)


Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocenţiu al III‑lea şi de politica sa de a‑şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La începutul secolului al XIII‑lea cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea aristocratică distanţa se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor, de aceea, cruciada a IV‑a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă.

Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuit împotriva Egiptului, centrul unităţii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului. Cruciaţii începuseră tratativele cu Veneţia, pentru transportarea unei armate. Întrucât suma stabilită nu putea fi achitată, veneţienii nu au acceptat să-i transporte decât cu condiţia ca, cruciaţii să cucerească mai întâi oraşul creştin Zora, de pe coasta dalmaţiană, rivalul comercial al Veneţiei. Cruciaţii au cucerit Zara in anul 1202.

Al doilea act de deviere a expediţiei cruciaţilor a fost propunerea susţinută de veneţieni de a-l ajuta pe împăratul bizantin detronat, Isac II să-şi recapete tronul. Papa dezaprobă asaltarea unui oraş creştin, dar dogele Enrico Dandolo susţine ideea; în loc de a-i transporta pe cruciaţi în Egipt (cu care veneţienii întreţineau excelente relaţii comerciale ) prefera să-şi consolideze poziţia ameninţată de concurenţa comercială a Pisei şi Genovei, obţinând un punct comercial de importanţă decisivă cum era Constantinopolul.
În luna octombrie a anului 1202, cruciaţii, îmbarcaţi pe vase veneţiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit oraşul şi au reânscăunat pe Isac al II‑lea Anghelos, căruia apoi i‑au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în 12 aprilie anul 1204 cruciaţii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit‑o şi au luat‑o în stăpânire.

Consecinţa cruciadei a IV‑a a fost desfiinţarea Imperiului bizantin şi împărţirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul şi Trapezuntul. Veneţia, dat fiind contribuţia pe care o adusese în această expediţie, primea privilegii comerciale şi stăpâniri teritoriale întinse.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu şi‑a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV‑a, prin efectele ei, a contribuit la eşecul final al cruciadelor.


Urmarile şi importanţa cruciadelor


După două secole de la data primei cruciade se poate constata că nici unul din cele trei scopuri, pe care şi le propuseseră aceste expediţii nu au fost atinse.

Primul scop: cucerirea şi stăpânirea Ierusalimului. Cruciadele care la început au afişat un scop nobil, au încurajat şi dat naştere la numeroase acte de banditism, de violenţă, de masacrare a unei populaţii paşnice de evrei din Occident şi musulmani din Orient.

Al doilea scop urmărit de cruciadă era, unirea tuturor creştinilor contra "necredincioşilor" şi a musulmanilor. În realitate, cele două secole ale cruciadelor au însemnat o perioadă de rivalităţi, conflicte, animozităţi între laici şi ecleziastici, cavaleri şi săraci, cruciaţi de diferite naţionalităţi.

Al treilea scop era ajutorarea de către cruciaţi a Imperiului Bizantin, permanent atacat şi ameninţat de forţele musulmanilor.

La sfârşitul secolului al XII-lea, Ibn Zubair musulman din Spania pornit în pelerinaj la Mecca, constă convieţuirea celor două comunitaţi:
"Creştinii îi pun pe musulmani, pe teritoriul lor să plăteasca o taxă aplicată cu cea mai desăvârşită bună-credinţă. La rândul lor negustorii creştini, plătesc, pe teritoriul musulman, taxe pentru mărfurile lor; înţelegerea dintre ei este perfectă, echitatea este respectată de toţi în orice împrejurare."

Dar această bună convieţuire de două veacuri nu a dus şi la schimburi culturale consistente. Urmările cruciadelor asupra vieţii occidentale au fost de semne diferite: pozitive şi negative. Cu toate câştigurile sale materiale, Biserca a pierdut mai mult decât a câştigat, atât din prestigiu cât şi din priza sa asupra maselor.

Sub raport economic, pentru lumea occidentală rezultatele au fost pozitive; în primul rând prin monopolizarea căilor comerciale din Marea Mediterană, cât şi prin intensificarea schimburilor cu Orientul. Ceea ce însă nu trebuie exagerat; căci nu Siria şi Palestina erau punctele spre care porneau drumurile importante ale Occidentului; iar volumul mare de afaceri comerciale se găsea pe alte căi decât cele deschise de cruciade. Este adevărat că Veneţia, Genova, Pisa au realizat cu acestă ocazie profituri enorme. Nici avantaje de ordin cultural nu au rezultat de pe urma cruciaţilor.

În Occident, plecarea cavalerilor în cruciade a adus ţăranilor şi orăşenilor perioade de relativă pace şi linişte; iar absenţa, în acest timp, a elementelor feudale turbulente a dat posibilitatea unor monarhi să se consolideze şi să continue procesul de centralizare politică. Chiar şi cu aceste urmări bilanţul cruciadelor este aproape negativ.

Un sirventes al trubadurilor gascon Marcabru face aluzie la eşecul cruciadei din anul 1147; iar celebrul trubadur provensal Guillaume IX, ducele Aquitaniei, se referă foarte rar la aventura sa, lipsită de glorie, de cruciat, şi numai pentru a deplânge nenorocirile cruciaţilor ...












Te-am regăsit

Madalina Elena Barbu






Eu nu te-am părăsit frumoasă toamnă


Am fost să-ţi caut zâmbetul pierdut


Nu ştiu de ce, chemarea ta mă îndeamnă


Să te culeg mereu, să-ţi dau viaţa tribut.






Tu iartă-mă dacă ai fost rănită


Rămâi mereu, al meu piedestal


Iubită toamnă, tu mi-ai fost menită


Prin tine să renasc, îmi eşti un sfânt altar.






Prin tine apun în fiecare vară


Şi-n fiecare an, din tine întineresc


Tu mă topeşti mereu, iar picurii de ceară


Îi simt cum se preling, pe sufletul lumesc.






Şi nici nu te-am trădat dulce stăpână


Am rătăcit puţin, pe un tărâm de vis


Chiar de-ai rămas stingheră, copilă fără mumă


Eu te-am păstrat icoană, aşa cum am promis.






Te-am regăsit, atât de minunată


M-ai mângâiat duios, c-un parfumat surâs


Am alungat blestemul, de-a fi îngândurată


Tăcutele tristeţi, au asfinţit, s-au dus ...