duminică, 30 iunie 2013

Non, je ne regrette rien (Nu, eu nu regret nimic)


Edith Piaf



video






Ficţiuni. Prima zi în câmpul muncii


Cristian Vasile




Vă mai amintiţi cum a arătat prima voastră zi ca angajaţi cu acte în regulă? Mă număr printre acei tineri care, studenţi fiind în anii 1990, au luat decizia de a se consacra integral facultăţii. Învăţării. Uneori (de multe ori): tocelii. Aveam colegi care, pentru a se întreţine sau pentru a-şi pregăti un drum mai lin în carieră (post-absolvire), lucrau deja la ziare, în publicitate, în imobiliare etc. Eram atât de naiv, încât mi se părea dramatic să îţi schimbi specializarea. Pentru mine, era o risipire fără sens.

Nici nu simţeam nevoia unei noi surse de venit. Aveam o bursă – nici mare, dar nici mică (pentru că aveam şi susţinerea materială a părinţilor; pentru că nu plăteam chirie sau întreţinere). Puteam deci să îmi cumpăr destule cărţi, dicţionare, cursuri etc., în răspăr poate cu mulţi dintre colegii mei din provincie (siliţi să consume bani pe cazare, masă, transport şi altele). De aceea, din categoria lor s-au şi recrutat mulţi salariaţi timpurii. Nu ştiu dacă cu forme legale, la gri sau la negru. Cert e că pentru ei – absolvirea (iunie 1998) – nu a mai reprezentat un şoc.

Eu – între iunie şi septembrie 1998 – am rătăcit ca în neant. Bâjbâiam. Redactam CV-uri neglijente; nici nu prea aveam ce să trec în ele, în afara studiilor, terminate printre primii, dar asta nu îmi folosea la nimic. De fapt, puteam invoca faptul că am carnet de şofer, categoria B (terminasem şcoala de şoferi în 1995, în vacanţa de vară; dar eu voiam să mă îndrept spre o ”muncă intelectuală” şi permisul nu mă ajuta prea mult). Facultatea era „închisă“; deja recrutase mulţi preparatori şi asistenţi dintre studenţii absolvenţi în cei nouă ani postcomunişti.

Ah, uitasem! În iulie am dat concursul de titularizare în învăţământ. Fără tragere de inimă, pentru că nu doream să ajung cadru didactic în preuniversitar. Multe dintre discuţiile noastre din facultate erau despre cum să evităm calitatea de profesori în generală şi liceu. Slujbe prost plătite, lipsite de motivaţie, din cauza mediului nefericit, a ierarhiilor etc. Am câştigat un post de profesor titular; am putut să aleg o şcoală, dar toată vara nu am făcut decât să caut altceva. Nu am găsit, aşa că la 1 septembrie m-am prezentat la post.

A fost complet straniu. Nu îmi găseam locul meu nici în cancelarie, nici în secretariat. Instinctiv, simţeam nevoia să mă amestec printre elevi. Eram şi cel mai tânăr dintre profesori. Ca înecatul, încă speram să ies la liman. Aşteptam un răspuns de la un posibil angajator. Nu a mai venit. M-am procopsit imediat şi dirigente de clasă a V-a. Eram legat de glie. Prin noiembrie căpătam şi carnetul de muncă.



Cristian Vasile
Cercetator stiintific la Institutul de Istorie N. Iorga. Doctor in istorie. Ultima carte publicata - Politicile culturale comuniste in timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011). Alte lucrari: Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, (Curtea Veche, 2003), Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, (Curtea Veche, 2005), Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (coautor : Vladimir Tismăneanu), Humanitas, 2008, Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953, (Humanitas, 2010).




Corto africanul


Ioan Stanomir


Pentru Corto, Africa înseamnă un spaţiu care se întinde din marginea Cornului Africii până către întinderile nepătrunse , de apă şi de pământ, ale Africii de Est. Pentru Corto, Africa este, înainte de toate, o succesiune de ernigme care se lasă cu dificultate citite, un edificiu al tainei ce îşi are, precum în vremuri antice Sfinxul, întrebarea eliberatoare de sens. Pentru Corto, Africa se confundă, ca şi în cazul lui Pratt, cu miresmele şi culorile unei lumi nedomesticite, arzând sub soare deşertului sau explodând sub atingerea mării.

Africa lui Corto, aceea din “ Etiopicele”, dă naştere şi personajului prin care Pratt forţează limitele cruzimii şi ale excentricităţii, Cush. Războinic al lui Allah din ţara Somaliei, ţinând de teribilul trib danakil, Cush răsare în textele africane ale lui Pratt ca o suliţă ce se înfige în trupul infidelilor. Atent la voinţa divinităţii şi fanatic al seminţiei sale, Cush străbate marea de nisip călăuzit de un soare care este numai al lui. Între el şi Corto, relaţia este ciudată şi sângeroasă, asemănătoare, până la un punct, cu cea unindu-l pe marinarul fără de flotă de Rasputin. Bănuitor şi intransigent, Cush este neîncrezător în posibilitatea prieteniei cu acest ciudat vagabond al revoluţiilor.


Şi totuşi, în război sau în luptele dintre triburile africane, Cush nu va ezita să salveze viaţa celui care este chemat să meargă mai departe, către marginea lumii.

Există, la Cush, o voinţă fără limite omeneşti şi o cunoaştere a lucrurilor ascunse. Alături de mullahul nebun, inamicul englezilor din Somalia, Cush duce o luptă din care mila este alungată, ca un semn al slăbiciunii. Când ofiţerul trădător din fort îl jigneşte, Cush aplică o implacabilă lege a răzbunării. Tortura la care britanicul este supus este întreruptă de Corto,al cărui glonţ vine ca un straniu “ coup de grâce”. Şi poate că faţă adevărată a lui Cush, aceea de demon al deşertului, înrudit cu vântul şi cu moarte, se iveşte în clipele în care îi va fi dat lui Corto să întâlnească, în ţara de piatră şi de vis a Somaliei, pe cel mai cutezător şi tainic dintre magii africani, pe Shamael.


Cititor în trecut, ca şi în viitor, Shamael este trup din trupul acestei Africi pentru care luptă şi Cush. Realismul magic al lui Pratt este rafinat şi hipnotic în volutele sale. Se întâlnesc, în spaţiul ţării Dankali, creştini şi musulmani, păgâni şi căutători de aur, iluminaţi şi revoluţionari. Magma Africii este simţită de Pratt ca de nimeni altul.

Mai jos, către sud est, în locurile în care Ann şi Daniel Doria descoperă viaţa, în “Ann de la jungle”, în anii primului război mondial, în delta fluviiilor, Corto întâlneşte nu doar fantomatica armată a lui Lettow von Vorbeck, războinicul neînvins al Africii germane, ci şi pe gardienii lumii de dincolo, pe oamenii-leopard. În umbra trupului rănit al marelui Konigsberg, marinarul cu cercel în ureche trece graniţa Styxului, în căutarea dreptăţii.


Dincolo de poarta somnului, îl aşteaptă ei, oamenii-leopard, paznicii seculari ai Africii, pregătind viitorul din care imperiile europene dispar.


Visul lui Corto este un joc cu moartea, un joc la căpătul căruia sfârşitul este amânat, încă o dată. În aceste tărâmuri, nu departe de ferma lui Karen Blixen şi de zborul frânt al lui Finch Hatton, Corto convoacă Africa misterului, aşteptând o nouă aventură.




Parfum de iertare

sâmbătă, 29 iunie 2013

FERMA ANIMALELOR (9)


GEORGE ORWELL




Capitolul IX

Copita crăpată a lui Boxer se vindecă foarte în­cet. Reconstruirea morii de vînt începuse în ziua în care se sfîrşiseră serbările victoriei. Boxer refuză să-şi ia chiar şi o singură zi liberă şi făcu o problemă de onoare din a nu lăsa să se vadă ce dureri resimţea. Seara îi mărturisea lui Clover, în particular, că-l du­rea copita foarte tare. Clover i-o trată cu cataplasme de ierburi pe care le pregătea rumegîndu-le şi, împre­ună cu Benjamin, îl sfătuia pe Boxer să muncească mai puţin.
― Plămînii unui cal nu rezistă la infinit, îi spu­nea ea.
Dar Boxer nu voia să asculte. Spunea că nu-i mai rămăsese decît o singură ambiţie reală, şi anume să vadă moara pe drumul cel bun înainte ca el să atingă vîrsta ieşirii la pensie.

La început, cînd fuseseră formulate pentru prima oară legile Fermei Animalelor, vîrsta pensionării fu­sese fixată pentru porci şi cai la doisprezece ani, pen­tru vaci la paisprezece ani, pentru cîini la nouă, pen­tru oi la şapte, iar pentru găini şi gîşte la cinci. Fuse­seră hotărîte pensii de bătrîneţe generoase. Pînă atunci, nici un animal nu ieşise, de fapt, la pensie, dar, în ultima vreme, problema se discutase tot mai mult. Acum, că terenul cel mic din spatele livezii fu­sese rezervat orzului, se vorbea că un colţ al păşunii celei mari urma să fie împrejmuit şi transformat in păşune pentru animalele bătrîne. Se spunea că, pentru un cal, pensia urma să fie de cinci livre de po­rumb pe zi, iar pe timpul iernii de cincisprezece livre de fîn, plus un morcov sau, poate, un măr cu ocazia sărbătorilor publice. A douăsprezecea aniversare a lui Boxer urma să fie la sfîrşitul anului următor, între timp, viaţa era grea. Iarna fu la fel de frigu­roasă ca şi cea precedentă, iar hrana încă şi mai pu­ţină. O dată în plus, fură reduse toate raţiile, cu ex­cepţia celor ale porcilor şi cîinilor. Squealer argu­mentă că o egalitate prea rigidă a raţiilor ar fi fost contrară principiilor Animalismului. În orice caz, el nu avu nici o dificultate în a le demonstra celorlalte animale că, în realitate, nu le lipseau alimentele, indi­ferent de aparenţe. Pentru o vreme, desigur, se dove­dise necesară o reaşezare a raţiilor ― Squealer vor­bea întotdeauna despre acest lucru spunînd "reaşe­zare", niciodată "reducere" ― dar, în comparaţie cu zilele lui Jones, îmbunătăţirea era uriaşă. Citind ci­frele cu o voce ascuţită, rapidă, el le demonstră în amănunt că aveau mai mult ovăz, mai mult fîn, mai mulţi napi decît avuseseră pe vremea lui Jones, că munceau mai puţine ore, că apa de băut era mai bună calitativ, că trăiau mai mult timp, că un număr mai mare dintre puii lor supravieţuiau mortalităţii in­fantile şi că aveau mai multe paie în staule şi sufe­reau mai puţin din cauza puricilor. Animalele cre­deau fiecare cuvînt. Adevărul era că Jones şi tot ceea ce reprezenta el li se şterseseră, aproape din minte. Ştiau că viaţa, în acele zile, era grea şi cu lipsuri, că le era adeseori foame şi frig şi că, de obicei, dacă nu dormeau, munceau. Dar fără îndoială că fusese mai rău pe vremuri. Le plăcea să creadă în acest fel. Pe lîngă asta, pe vremea aceea fuseseră în stare de sclavi, iar acum erau în libertate şi aici rezida în­treaga diferenţă, după cum nu uita să le reamintească Squealer.

Existau acum mai multe guri de hrănit. Toamna, cele patru scroafe fătaseră aproape deodată, dînd naştere cu totul la treizeci şi unu de purcei. Aceştia erau bălţaţi şi, de vreme ce Napoleon era singurul mascul nejugănit de la fermă, paternitatea lor era po­sibil de ghicit. Se anunţă mai tîrziu că, după ce aveau să fie procurate cărămizi şi cherestea,, urma să se construiască o sală de clasă în grădina casei. Deo­camdată, purceii îşi primeau educaţia de la Napoleon însuşi, în bucătăria casei. Îşi făceau exerciţiile în gră­dină şi li se interzicea să se joace cu alte animale ti­nere. Cam în această vreme, de asemenea, se institui regula ca, atunci cînd un porc şi un alt animal se în­tîlneau pe cărare, acel alt animal să cedeze trecerea; şi, tot aşa, ca porcii, indiferent de rangul lor, să aibă privilegiul de a purta panglici verzi la cozi în zilele de duminică.

Ferma avusese un an destul de bogat, dar încă nu avea destui bani. Trebuiau procurate cărămizile, nisi­pul şi varul pentru sala de clasă şi urma să se reia campania de economii pentru maşinile morii de vînt. Apoi, mai erau uleiul de lampă şi lumînările pentru casă, zahărul pentru masa personală a lui Napoleon ― el le interzicea zahărul celorlalţi porci, pe motiv că s-ar fi îngrăşat ― şi toate lucrurile uzuale, cum erau uneltele, cuiele, sfoara, cărbunele, cablul şi bis­cuiţii pentru cîini. Un stog de fîn şi o parte a recoltei de cartofi fură vîndute, iar contractul pentru ouă ma­jorat la şase sute de bucăţi pe săptămînă, aşa încît, în anul acela, găinile abia dacă mai scoaseră destui pui pentru a-şi menţine numărul la acelaşi nivel. Raţiile, reduse în decembrie, fură din nou reduse în februarie şi felinarele fură interzise în staule pentru a se econo­misi ulei. Dar porcii păreau s-o ducă destul de bine şi, de fapt, se îngrăşau, orice s-ar fi întîmplat. Într-o după-amiază, spre sîrşitul lui februarie, un miros cald, bogat, apetisant, aşa cum animalele nu mai mi­rosiseră niciodată, se răspîndi peste curte din micul atelier de fabricare a berii, atelier ridicat pe vremea lui Jones şi care se afla în spatele bucătăriei. Cineva spuse că era miros de orz copt. Animalele adulmecără aerul înfometate şi se întrebară dacă nu cumva li se pregătea un terci cald pentru cină. Dar nu apăru nici un terci cald, iar în duminica următoare se anunţă că, de atunci înainte, tot orzul avea să le fie rezervat porcilor. Cîmpul din spatele livezii fusese deja însămînţat cu orz. Şi, în curînd, se răspîndi ves­tea că fiecare porc primea acum o raţie de jumătate de litru de bere pe zi, iar Napoleon o jumătate de ga­lon, care i se servea întotdeauna în castronul de supă Crown Derby.

Dar, dacă existau greutăţi de suportat, acestea erau parţial atenuate de faptul că viaţa avea, în zilele acelea, o mai mare demnitate decît avusese în trecut. Erau mai multe cîntece, mai multe discursuri, mai multe manifestaţii. Napoleon ordonase ca, o dată pe săptămînă, să se ţină ceva numit Demonstraţie Spon­tană, al cărei scop era să celebreze luptele şi victoriile Fermei Animalelor. La ora hotărîtă, animalele îşi pă­răseau lucrul şi mărşăluiau în jurul incintelor fermei în formaţie militărească: porcii în frunte, apoi caii, vacile, oile şi la urmă orătăniile. Cîinii flancau proce­siunea şi, în fruntea tuturor, mărşăluia cocoşul negru al lui Napoleon. Boxer şi Clover purtau întotdeauna între ei un drapel avînd desenate copita şi cornul şi cuvintele: "Trăiască tovarăşul Napoleon!". După aceea, urmau recitări de poezii compuse în onoarea lui Napoleon şi un discurs al lui Squealer, care oferea date concrete privind ultimele creşteri ale producţiei alimentare; uneori, se trăgea şi cîte o salvă de puşcă. Oile erau cele mai înfocate adepte ale Demonstraţi­ilor Spontane şi, dacă cineva se plîngea ― cum făcură cîteva animale cînd nici porcii, nici cîinii nu se aflau prin apropiere ― că pierdeau timpul cu asta şi că stăteau foarte, mult în frig, oile le închideau cu si­guranţă gura cu o behăială tunătoare de "Patru pi­cioare bine, două picioare rău!". Dar, în general, ani­malelor le plăceau aceste celebrări. Găseau reconfor­tant faptul de a li se reaminti că, la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpîni şi că munca pe care o depuneau era în interesul lor personal. Aşa încît, lu­ate cu cîntecele, cu procesiunile, cu listele de cifre ale lui Squealer, cu detunătura puştii, cîntatul cocoşului şi fluturatul steagului, mai puteau uita că aveau bur­ţile goale, asta cel puţin o parte din timp.

În aprilie, Ferma Animalelor fu proclamată repu­blică şi se dovedi necesară alegerea unui preşedinte. Existînd un singur candidat, Napoleon, acesta fu ales în unanimitate. În aceeaşi zi, se comunică faptul că fuseseră descoperite noi documente care puneau mai departe în lumină complicitatea lui Snowball cu Jones. Se părea acum că Snowball nu numai ― aşa cum îşi imaginaseră animalele înainte ― că încercase să piardă Bătălia de la Grajdul Vacilor cu ajutorul unei stratageme, ci chiar luptase pe faţă de partea lui Jones. În realitate, el era cel care condusese forţele omeneşti şi dăduse atacul în luptă, cu lozinca "Trăiască umanitatea!" pe buze. Rănile de pe spina­rea lui Snowball, pe care cîteva dintre animale îşi mai aminteau că le văzuseră, fuseseră provocate de colţii lui Napoleon.

Pe la mijlocul verii, Moise, corbul, reapăru brusc la fermă, după o absenţă de mai mulţi ani. Era abso­lut neschimbat, tot nu muncea deloc şi vorbea pe acelaşi ton dintotdeauna despre Muntele de Zahăr Candel. Se cocoţa pe cîte un buştean, dădea din ari­pile lui negre şi vorbea ore întregi oricui stătea să-l asculte.
― Acolo sus, tovarăşi, spunea el solemn, arătînd spre cer cu ciocul lui mare, acolo sus, exact de cea­laltă parte a norului aceluia cenuşiu pe care-l vedeţi ― acolo se înalţă Muntele de Zahăr Candel, ţara aceea fericită unde noi, bietele animale, ne vom găsi odihna de veci pentru truda noastră!

El pretindea chiar că ar fi fost acolo într-unul din zborurile lui mai înalte şi că ar fi văzut nesfîrşitele cîmpuri de trifoi şi turtele de sămînţă de in şi zahărul cubic care creşteau pe arbuşti.

Multe dintre animale îl credeau. Vieţile lor, gîn­deau ele, însemnau acum înfometare şi trudă; nu era drept şi just să existe o lume mai bună altundeva? Un lucru dificil de determinat era atitudinea porcilor faţă de Moise. Ei declarară cu toţii, dispreţuitori, că poveştile lui despre Muntele de Zahăr Candel erau minciuni, dar, totuşi, îi îngăduiră să rămînă la fermă, fără să muncească, dîndu-i-se aprobare pentru o sută de grame de bere pe zi.

După ce i se vindecă rana de la copită, Boxer munci mai mult ca niciodată. Şi, în realitate, toate animalele munciră ca sclavii în anul acela. În afară de munca obişnuită de la fermă şi de reconstruirea morii de vînt, mai era şcoala pentru porcii cei tineri, care fu începută în martie. Uneori, orele lungi de muncă şi hrana insuficientă erau greu de suportat, dar Boxer nu şovăia niciodată. Din nimic ce spunea sau făcea, el nu dădea vreun semn că puterea lui nu ar mai fi fost ceea ce era odată. Numai ca aspect se mai schimbase puţin: pielea îi era mai puţin lucioasă şi coapsele lui mari parcă se mai micşoraseră. Cele­lalte animale spuneau:
― Boxer o să se întremeze cînd o să iasă iarba de primăvară.
Dar primăvara sosi şi Boxer nu se întrema. Uneori, pe panta care ducea către vîrful carierei, cînd îşi încorda muşchii împotriva greutăţii vreunui bolo­van mare, parcă nu mai exista nimic să-l ţină pe pi­cioare afară de voinţa lui de a continua. În asemenea momente, buzele lui formau cuvintele "O să muncesc mai mult", dar voce nu mai avea. O dată în plus Clover şi Benjamin îl preveniră să-şi vadă şi de sănă­tate, dar Boxer nu-i băgă în seamă. A douăsprezecea lui aniversare se apropia. Nu-i păsa ce se întîmpla atîta timp cît reuşea să adune o provizie bună de pia­tră înainte de a ieşi la pensie.

Într-o seară tîrziu, vara, un zvon brusc înconjură ferma, că Boxer păţise ceva. Ieşise singur să care o încărcătură de piatră pînă la moara de vînt. Şi aproape sigur zvonul era adevărat. Cîteva minute mai tîrziu, doi porumbei veniră în grabă cu vestea:
― Boxer a căzut! Zace pe-o parte şi nu se poate ridica!
Cam jumătate din animalele fermei se repeziră spre movila unde se înălţa moara de vînt. Acolo se afla Boxer, zăcînd între oiştile de lemn ale căruţei, cu gîtul întins, incapabil să-şi ridice pînă şi capul. Ochii îi erau împăienjeniţi, crupele îi luceau de sudoare. Un firişor de sînge i se strecurase afară din bot. Clover se lăsă în genunchi lîngă el.
― Boxer, strigă ea, ce faci?
― Plămînul, zise Boxer cu o voce stinsă. Nu con­tează. Cred că o să puteţi termina moara de vînt şi fără mine. S-a strîns o cantitate de piatră destul de mare. În orice caz, nu mai aveam decît o lună. Ca să fiu sincer, îmi doream pensionarea. Şi, poate, cum şi Benjamin îmbătrîneşte, o să-l lase să iasă la pensie în acelaşi timp şi să-mi ţină de urît.
― Trebuie să găsim ajutor imediat, zise Clover. Să fugă cineva să-i spună lui Squealer ce s-a întîm­plat.
Toate celelalte animale alergară imediat înapoi spre casă pentru a-i da lui Squealer vestea. Numai Clover rămase, şi Benjamin, care se aşeză lîngă Boxer şi, fără să scoată o vorbă, începu să alunge muştele de pe el cu coada lui lungă. După aproape un sfert de oră, apăru Squealer, plin de înţelegere şi îngrijo­rare. Tovarăşul Napoleon aflase cu cea mai profundă mîhnire de această întîmplare nefericită a unuia din­tre cei mai loiali lucrători de la fermă şi ducea deja discuţii pentru a-l trimite pe Boxer la tratament la spitalul din Willingdon. Animalele fură oarecum tul­burate la această veste. Afară de Mollie şi Snowball, nici un alt animal nu părăsise ferma şi nu le plăcea să-şi ştie tovarăşul bolnav în mîinile oamenilor. To­tuşi, Squealer le convinse cu uşurinţă că veterinarul din Willingdon putea să trateze cazul lui Boxer mai bine decît se putea la fermă. Şi, după aproape o ju­mătate de oră, cînd Boxer îşi mai revenise întrucîtva, el fu cu greutate ridicat pe picioare şi reuşi să se tî­rască înapoi în grajd, unde Clover şi Benjamin îi pre­gătiseră un strat bun de paie.

În următoarele două zile, Boxer rămase în grajd. Porcii îi trimiseseră o sticlă mare cu un medicament roz pe care o găsiseră în dulăpiorul medical din baie, iar Clover i-l administra lui Boxer de două ori pe zi, după mese. Serile, stătea lîngă el şi-i vorbea, iar Ben­jamin îl apăra de muşte. Boxer afirma că nu-i părea rău de ce se întîmplase. Dacă se însănătoşea complet, s-ar fi putut aştepta să mai trăiască alţi trei ani şi aş­tepta cu nerăbdare zilele paşnice pe care urma să le petreacă în colţul păşunii celei mari. Ar fi fost prima oară cînd ar fi avut timp de odihnă şi de cultivare. Intenţiona, zise el, să-şi dedice restul vieţii învăţării celorlalte douăzeci şi două de litere ale alfabetului.

Totuşi, Benjamin şi Clover nu puteau sta cu Bo­xer decît după orele de muncă, iar camionul veni să-l ia pe la mijlocul zilei. Animalele erau toate la muncă, la plivit de napi, sub supravegherea unui porc şi se mirară să-l vadă pe Benjamin venind în galop din di­recţia clădirilor fermei, scoţînd răgete cît putea de tare. Era prima oară că îl vedeau pe Benjamin într-a­devăr agitat, era prima oară că îl vedea, cineva galo­pînd.
― Repede, repede! tipă el. Veniţi imediat! Îl iau pe Boxer!
Fără a mai aştepta ordine de la porc, animalele lăsară lucrul şi se repeziră înapoi spre clădirile fer­mei. Văzură în curte un camion mare, închis, tras de doi cai, cu nişte cuvinte scrise pe laturi; pe locul vizi­tiului şedea un om cu figură şmecheră şi cu un melon scund. Staulul lui Boxer era gol. Animalele se înghe­suiră în jurul camionului.
― La revedere, Boxer! ziseră ele în cor, la reve­dere!
― Proştilor! Proştilor! ţipă Benjamin, ţopăind în jurul lor şi bătătorind pămîntul cu copitele lor mici. Proştilor! Nu vedeţi ce scrie pe peretele camionului ăstuia?
Acest lucru dădu animalelor un răgaz şi se făcu tăcere. Muriel începu să descifreze cuvintele. Dar Benjamin o împinse la o parte şi citi, în mijlocul unei tăceri mormîntale:
― "Alfred Simmons, Casap de Cai şi Producător de Clei. Willingdon. Comerciant de Piei şi Făină de Oase. Asigură Transportul". Nu înţelegeţi ce în­seamnă asta? Îl duc pe Boxer la tăietorul de cai!

Un ţipăt de groază izbucni din piepturile tuturor animalelor. În clipa aceea, omul de pe capră dădu bice cailor şi camionul ieşi din curte într-un trap alert. Toate animalele îl urmăriră, ţipînd cît puteau de tare. Clover se strădui să ajungă în faţă. Camionul începea să ia viteză. Clover încercă să-şi mişte membrele greoaie la galop şi tot ce reuşi fu un galop mic.
― Boxer! ţipă ea, Boxer! Boxer! Boxer!
Şi, chiar în clipa aceea, ca şi cum ar fi auzit strigătele de afară, chipul lui Boxer, cu dunga de-a lungul capului, apăru la ferestruica din spatele camionului.
― Boxer! tipă Clover cu o voce teribilă, Boxer! Ieşi afară! Ieşi afară repede! Te duc la moarte!
Toate animalele preluară strigătul "Ieşi afară, Boxer! Ieşi afară!", dar camionul cîştiga deja viteză şi se îndepărta de ele. Nu era sigur dacă Boxer înţele­sese ce spusese Clover. Dar, un moment mai tîrziu, chipul lui dispăru de la ferestruică şi se auzi zgomo­tul unui cumplit tam-tam de copite înăuntrul camio­nului. Boxer încerca să-şi forţeze ieşirea. Fusese o vreme cînd doar cîteva lovituri ale copitelor lui ar fi făcut arşice din camion. Dar, vai, forţa îl părăsise şi, după cîteva clipe, zgomotul bătăilor de copite slăbi şi se stinse. În disperare de cauză, animalele începură să apeleze la cei doi cai care trăgeau camionul să se oprească.
― Tovarăşi, tovarăşi! ţipară ele, nu-l duceţi pe fratele vostru la moarte!
Dar brutele idioate, prea ignorante pentru a rea­liza ce se întîmpla, îşi lăsară urechile pe spate şi-şi iu­ţiră pasul. Chipul lui Boxer nu mai apăru la ferestrui­că. Prea tîrziu se gîndi cineva să alerge înainte şi să închidă poarta cu cinci drugi: în clipa următoare, ca­mionul trecu prin ea şi dispăru în viteză pe drum. Boxer nu mai fu văzut niciodată.

După trei zile, se anunţă că murise în spitalul din Willingdon, în ciuda faptului că primise îngrijirea cea mai bună pe care o putea căpăta un cal. Squealer veni să le dea vestea celorlalte animale. El le spuse că fusese acolo în timpul ultimelor ore ale vieţii lui Boxer.
― A fost lucrul cel mai emoţionant pe care I-am văzut vreodată, zise Squealer, ridicîndu-şi copita pen­tru a-şi şterge o lacrimă. Am fost la căpătîiul lui pînă în ultima clipă. Şi, la urmă, cînd aproape că nu mai putea vorbi, mi-a şoptit la ureche că unica lui tristeţe era că se ducea înainte ca moara de vînt să fie termi­nată, "Înainte, tovarăşi!", aşa mi-a şoptit. "Înainte, în numele Revoluţiei. Trăiască Ferma Animalelor! Trăiască tovarăşul Napoleon! Napoleon are întotdea­una dreptate!" ― acestea au fost ultimele lui cuvinte, tovarăşi.
Aici, atitudinea lui. Squealer se schimbă brusc. El rămase tăcut o clipă şi ochii lui mici aruncară priviri suspicioase dintr-o parte într-alta înainte de a conti­nua.

I se adusese la cunoştinţă, zise el, că un zvon prostesc şi răuvoitor se răspîndise în ziua plecării lui Boxer. Unele dintre animale observaseră că vehiculul care îl luase pe Boxer de acolo avea înscrise cuvintele "Casap de Cai" şi, în consecinţă, trăseseră concluzia că Boxer era trimis la tăietor. Era aproape de necre­zut, zise Squealer, că vreunul dintre animale putea fi atît de prost. Era convins, strigă el cu indignare, dînd din coadă şi sărind de colo-colo, era convins că-şi cu­noşteau iubitul Conducător, pe tovarăşul Napoleon, în culori mai bune de-atît. Dar explicaţia era real­mente foarte simplă. Camionul fusese înainte pro­prietatea tăietorului de cai şi fusese cumpărat de me­dicul veterinar care încă nu ştersese vechiul nume. De aici răsărise eroarea.

Animalele se simţiră teribil de uşurate auzind acest lucru. Iar cînd Squealer continuă să le dea de­talii vizuale ale patului de moarte al lui Boxer, ale grijii admirabile ce i se arătase şi ale medicamentelor costisitoare pe care Napoleon le plătise fără să se uite la preţ, ultimele lor dubii dispărură, iar părerea de rău pe care o resimţeau pentru moartea tovarăşului lor fu moderată de .gîndul că, măcar, murise fericit. Napoleon însuşi apăru la şedinţa din prima dumi­nică dimineaţa şi rosti o scurtă cuvîntare în onoarea lui Boxer. Nu fusese posibil, zise el, să se aducă îna­poi rămăşiţele pămînteşti ale regretatului lor tovarăş, pentru a putea fi înmormîntate la fermă, dar el ordo­nase să se facă o coroană mare din laurii din grădina casei şi să fie trimisă pentru a fi aşezată pe mormîn­tul lui Boxer. Iar în cîteva zile, porcii. intenţionau să ţină un banchet comemorativ în onoarea lui Boxer. Napoleon îşi termină discursul reamintind cele două maxime preferate ale lui Boxer: "O să muncesc mai mult" şi "Tovarăşul Napoleon are întotdeauna drep­tate" ― maxime pe care fiecare animal ar fi făcut bine să le adopte ca ale sale, zise el.

În ziua prevăzută pentru banchet, camionul unui băcan veni de la Wi'llingdon şi livră o ladă mare de lemn la casa fermei. În noaptea aceea, se auzi zgo­mot de cîntece gălăgioase, urmat de ceva ce păru a fi fost o ceartă violentă şi se sfîrşi în jurul orei unspre­zece cu un formidabil zgomot de sticlă spartă. Ni­meni din casă nu se mişcă înainte de amiaza zilei ur­mătoare şi se răspîndi zvonul că, într-un fel sau altul, porcii făcuseră rost de bani ca să-şi cumpere o nouă ladă cu whisky.

(va urma)




Iunie 1953, revolta proletara din Berlinul de Est: “Ich war, ich bin, ich werde sein” ("Am fost, sunt, voi fi")


Vladimir Tismăneanu




Acum 60 de ani, pe 17 iunie, muncitorii santierelor de constructii de pe Stalin Allee, in inima Berlinului de Rasarit, deci a zonei sovietice de ocupatie, s-au revoltat impotriva unui regim care se pretindea al lor. Propaganda comunista a sustinut, fara nicio proba, ca era vorba de o provocare urzita de “cercurile imperialiste si revansarde”. RIAS (Radioul din sectorul american) a fost demonizat drept adevaratul inspirator al insurectiei.


S-a deschis focul, politia est-germana, trupele regimului Pieck-Ulbricht si cele sovietice au conlucrat in sugrumarea unei revolte muncitoresti anti-totalitare. Era la putine luni de la moartea lui Stalin. Incepuse dezghetul. Insurectia proletara anticomunista din Berlinul de Est dovedea ca regimul era unul intemeiat pe minciuna, impostura si teroare. Renastea speranta, acel principiu celebrat de filosoful Ernst Bloch, al carui discipol, Wolfgang Harich, avea sa fie inchis pentru criticile la adresa sistemului birocratic-militarist, pe drept definit ca Panzerkommunismus. Revoltei non-violente a muncitorilor, regimul totalitar, dictatura SED (Partidul Socialist Unit din Germania, adica partidul comunist) i-a raspuns cu gloante. Pana si poetul marxist Bertolt Brecht, specialist in perverse rationalizari dialectice, a condamnat (esopic) represiunea.

Dictatura comunista s-a repliat, a mimat anumite concesii. In acelasi timp au fost eliminati din conducere unii demnitari acuzati de “liberalism mic burghez”. Walter Ulbricht si-a consolidat puterea, in special dupa ce a scapat de nemesis-ul de la Kremlin, Lavrenti Beria. La Budapesta, Imre Nagy demara “Noul Curs”. La Bucuresti, Gheorghiu-Dej si echipa sa promiteau ajustari economice in favoarea industriei usoare. Blocul Sovietic scartaia din toate incheieturile. Micii Stalini din statele satelizate nu stiau care le va fi viitorul.

Multi intelectuali care crezusera in promisiunile staliniste se desparteau de crezul fanatic de-odinioara. Incepea epopeea revizionismului marxist, cu iluziile si deziluziile sale. Se poate spune ca dezintegrarea “lagarului socialist” a demarat atunci, in acel insangerat iunie 1953, la Berlin. Gratie muncitorilor revoltati, a renascut libertatea. Peste doar trei ani, la Poznan avea loc o miscare similara, peste cateva luni izbucnea Revolutia Maghiara, strivita de tancurile sovietice.

Revolutiile din 1989 au reluat traditia miscarilor independente anti-totalitare, au redescoperit acel tezaur pierdut al spiritului revolutionar despre care a scris candva Hannah Arendt unul dintre cele mai frumoase eseuri ale ei. Infranti de tancuri si gloante, muncitorii din Berlin, acei barbati si acele femei care au preferat. riscandu-si vietile, libertatea sclaviei, au invins peste decenii, adeverind profetia poetului Ferdinand Freiligrath din poemul “Die Revolution” scris in 1851:

O nein, was sie den Wassern singt, ist nicht der Schmerz und nicht die Schmach -
Ist Siegeslied, Triumpheslied, Lied von der Zukunft großem Tag!
Der Zukunft, die nicht fern mehr ist! Sie spricht mit dreistem Prophezein,
So gut wie weiland euer Gott: Ich war, ich bin – ich werde sein!
(Oh, nu, ceea ce cântă apelor, nu este durere și nu rușine - este cântecul victoriei, Triumpheslied, Song de mare viitor zi! Viitor, care nu este cu mult mai mult! Ea vorbește cu prooroci flagrant, la fel de bine ca o dată Dumnezeul vostru: am fost, eu sunt - voi fi!)





Hai, nu faceţi toţi frumos? Viitoru-i luminos!


CRISTIAN CAMPEANU



"Acum, imaginaţi-vă ce va face un Parlament în care aleşii sunt în permanenţă să fie excluşi din parlament dacă nu se supun orbeşte disciplinei de partid – pentru că asta înseamnă, de fapt, amendamentul împotriva traseismului, asigurarea obedienţei totale faţă de liderii de partid, dar mai important faţă de prim-ministru şi de Executiv. Constituţia USL nu este o eroare, este o hartă precisă spre dictatură, ascunsă, ca şi pe vremea lui Hitler, sub vălul gros al propagandei furnizate de mass media aservite şi în primul rând de trustul Intact."

Ceea ce face noua Constituţie prin consacrarea supremaţiei Parlamentului nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât să pregătească terenul instaurării unui regim tiranic, fie sub forma unei dictaturi elective, fie a uneia personale. Între timp, aparatul de propagandă al regimului, adică trustul lui Voiculescu ne îndeamnă, prin intermediul “ hiturilor estivale” să “facem frumos” pentru că “inevitabil va fi bine” şi “viitorul e luminos”.

La aniversarea unuit an de guvernare USL organizată de Antena 3, domnii Ponta şi Antonescu s-au angajat într-o serie de consideraţii privitoare la rolul referendumului într-o democraţie precum şi la pericolele pe care le prezintă excesul de utilizare a acestui instrument, exemplificate de însuşi prim-ministrul Victor Ponta prin afirmaţia că “puterea nazistă s-a instaurat prin referendumuri”. Crin Antonescu a susţinut acest punct de vedere cu o explicaţie de “istoric”: “Cert este că Germania nu mai are niciun fel de referendum pe nicio temă. Pentru că Adolf Hitler, care a ajuns la putere democratic câştigând cu partidul său un scor semnificativ (…), după ce a ajuns cancelar s-a apucat de nişte referendum-uri în baza cărora a desfiinţat celelalte partide politice, a dat legile rasiale, a introdus principiul Führer-ului şi s-a ajuns unde s-a ajuns.”. Domnii Ponta şi Antonescu fie mint cu bună ştiinţă, fie au cunoştinţe în cel mai bun caz limitate de istorie. Singura parte adevărată din spusele lor este că Hitler a organizat mai multe referendum-uri, şi anume patru, dintre care unul, cel din 1934 instituia, aşa cum afirmă Antonescu, “principiul Führer-ului”. În rest, nicio lege rasială sau alte orori nu au fost adoptate prin referendum în Cel de-al treilea Reich. Oricum, pentru a evita asemenea derapaje, domnul Antonescu ne-a asigurat că, potrivit noii Constituţii, preşedintele sau un număr de 250.000 de cetăţeni vor putea iniţia un referendum dar numai cu avizul conform al Parlamentului, ceea ce pare o soluţie “luminată” şi europeană. Las’ că cei doi dau dovadă de o incredibilă ipocrizie arătându-se acum îngrijoraţi de caracterul suspect al consultării populare, care necesită cenzură parlamentară, dar afirmaţiile lor cu privire la instaurarea regimului nazist şi la pericolul dictaturii sunt în cel mai bun caz false iar în cel mai rău minciuni deliberate.

Într-un text publicat săptămâna aceasta în revista 22, specialistul în Drept al Expert Forum, Laura Ştefan, atrage atenţia asupra unui “amendament care a trecut aproape neobservat şi care defineşte parlamentul: „Art. 61 (1) Parlamentul este organul suprem al poporului român, forul de dezbatere şi de decizie al naţiunii şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Actuala reglementare spune: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“”. “Ca de obicei, ceea ce contează sunt micile detalii”, observă Laura Ştefan. "Aşadar, după noua Constituţie, atunci când se va pune în discuţie o eventuală diferenţă de opinii între parlament şi orice altă putere, întâietate va avea parlamentul ca „organ suprem al poporului român“. Funcţia parlamentului nu mai este strict axată pe legiferare, parlamentul devenind „forul de dezbatere şi de decizie al naţiunii“. De fapt, după intrarea în vigoare a noii Constituţii, conflictele de natură constituţională între puterile statului, care trebuie rezolvate de CCR, vor dispărea, pentru că decizia finală va aparţine mereu parlamentului”", conchide Laura Ştefan. Cu alte cuvinte, noua Constituţie consacră supremaţia Parlamentului în rândul puterilor statului şi anihilează, în consecinţă, echilibrul puterilor şi sistemul de checks and balances, prima victimă fiind Curtea Constituţională, a doua Justiţia şi a treia, Libertatea.

Şi exact în acest punct este necesar să ne întoarcem la nazişti. Contrar mistificărilor lui Ponta&Antonescu, dictatura lui Hitler nu îşi are originea în referendumuri, căci la acel moment era deja prea târziu, ci într-un eveniment exact petrecut într-o zi anume în Reichstag: Pe 23 martie 1933, Hitler a cerut Reichstagului să adopte “Legea pentru Remedierea Tulburării Poporului şi Reich-ului” sau Legea de Abilitare, al cărui paragraf esenţial era “în plus faţă de procedurile prescrise de constituţie, legile Reich-ului pot fi adoptate de asemenea de către Guvernul Reich-ului”. Hitler a motivat necesitatea Legii prin nevoia de a combate… şomajul şi a fost votată de supermajoritate. Pentru că sub Constituţia de la Weimar, Parlamentul era “organul suprem al poporului” german şi pentru că nu exista niciun fel de cenzură din partea celorlalte instituţii ale statului care să sancţioneze derapajele Reichstagului, Hitler a fost în măsură să îşi impună dictatura. Din acest motiv, Legea Fundamentală a Germaniei postbelice nu a avut drept miză anularea referendumului, ci instituirea unui regim strict de separaţie a puterilor în stat şi de control reciproc al acestora şi instituirea unei Curţi Constituţionale puternice. Adevărata origine a dictaturii naziste, aşadar, se află în supremaţia parlamentară. Pentru a se convinge, îi recomandăm doctorului în drept Victor Ponta, un studiu de 75 de pagini, publicat în 2004 în revista de studii legale a Universităţii Yale de profesorul Peter L. Lindseth, cu următorul titlu edificator: “Paradoxul supremaţiei parlamentare: Delegare, Democraţie şi Dictatură în Germania şi Franţa 1920-1950”, din care cităm un scurt fragment: “Atât pentru Germania cât şi pentru Franţa slăbiciunea constituţională poate fi identificată într-un principiu fundamental al republicanismului moştenit din secolul al XIX-lea. Acesta privea parlamentul republican drept expresia instituţională a suveranităţii naţionale înzestrat în mod necesar cu autoritatea deplină de a aloca puterea celorlaltor ramuri ale guvernământului după cum el singur consideră potrivit. În perioada interbelică ambele parlamente, german şi francez, s-au bazat pe această noţiune pentru a ceda puteri depline execcutivului, un procedeu care, în cele din urmă avea să ofere baza legală a dictaturii”.

Cultura populară reflectă spiritul vremii şi influenţa ei nu trebuie minimizată. Recent, în Germania a apărut o carte care examinează rolul deosebit pe care l-a jucat în căderea zidului Berlinului un concert ţinut în Berlinul de Est în 1988 de Bruce Springsteen, când cântece precum Born to Run, Badlands sau Born in the USA au transmis un curent electric anti-comunist în rândurile tineretului est-german. În ’90, la Bucureşti, se cânta “mai bine mort decât comunist”, iar în 2004, Paraziţii, Morometzii, Luna Amară sau Implant pentru Refuz creau un puternic curent anti-Năstase care a alimentat votul improbabil de atunci. Pentru comparaţie, astăzi un post de radio FM din trustul lui Voiculescu promovează un imn ale cărui versuri sunt nici mai mult nici mai puţin decât “Hai să facem toţi frumos! Viitorul luminos!”, fără urmă de sarcasm sau de ironie. Ultimul care a folosit expresia “Viitorul luminos al patriei” fără sarcasm a fost Nicolae Ceauşescu în discursul despre “teroriştii de la Timişoara” din 20 decembrie 1989. Cât despre expresia “a face frumos” ea provine din dresaj şi înseamnă “a face sluj”, a se ploconi. Aşa că, dacă în noul regim USL, viitorul luminos este cel pe care vi l-am descris mai sus, şi dacă tot suntem condamnaţi la fericirea uselistă de aparatul de propagandă, atunci întrebăm, la rândul nostru, cu interes: Hai, nu faceţi toţi frumos?





Aceste semne fugare

Geo Dumitrescu




Uitasem de mult că respir, că aerul
mă cercetează adânc
până-n marginea inimii,
părăsindu-mă de fiecare dată,
cu nevăzute amintiri şi mesaje,
uitasem
această obişnuită, străveche încercare
a văzduhului
de a mă stăpâni, bătându-mă
cu valul său ritmic
ca pe un mal de lut...

Dar, aseară, în vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am văzut deodată puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminoşi din pricina zăpezilor,
ciudate semne, ce îngânau
fumul călător al trenurilor
despletit prin coroanele salcâmilor
(pe care, în treacăt fie zis,
întotdeauna am nutrit bănuiala
că-i ajută să-nflorească...)

Poate era frigul de vină,
desigur luna, sau poate căldura mea
pe care o simţeam crescând
din nervurile palmei tale mici
adunată în mâna mea -
dar semne ciudate porneau
din pieptul meu, îngânând
alergarea cerbilor printre brazi,
peste umerii stâncilor...

Unde se duc oare, unde aleargă?-
mă întrebam plin de mirare, privind
ciudatele forme calde, fugare,
ce izbucneau în larg
desfăcând pârtii albe în întuneric
ca altădată sabia fină, lucitoare,
a tinereţii.
Unde se duc? mă-ntrebam,
şi m-aş fi luat după ele tiptil,
străpuns de curiozitate,
ca după nişte urme ce simţi că te duc
către uşa unui adevăr însemnat.

Prea mirat eram însă(poate
şi din pricina lunii), dar, prin această
lespede grea ce mă ţintuia în loc,
auzeam furnicind cald, subţire,
mari bănuieli bucuroase:
o, desigur, îmi spuneam,
aceste semne fugare ale pieptului tău,
aceste forme albe, călătoare,
ajung undeva, trebuie să ajungă.
Negreşit, ele străbat pădurea,
trec munţii şi se lasă pe văi, dincolo,
spre marile oraşe...
Fără doar şi poate, ele ajung undeva,
aşa cum ajung la tine,
în acelaşi chip şi în altele,
toate mesajele, toate gândurile
oamenilor,
cercetându-te adânc,
până-n marginea inimii,
bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic
ca pe un supus mal de lut
păstrător de urme şi amintiri...

O, negreşit, îmi spuneam,
nu încape nici o îndoială,
aceste semne fugare ajung undeva,
ajung unde trebuie să ajungă.
Fireşte că ajung,
altminteri, vezi bine,
altminteri, la naiba, ce rost ar avea
să respiri?...




vineri, 28 iunie 2013

Un pact faustic


Vladimir Tismăneanu


Cândva, Hannah Arendt scria despre cât de greu este să-i judeci pe indivizii prinşi în „furtunile intelectuale ale secolului douăzeci“. Avea dreptate. Opţiunile care ni se par astăzi limpezi precum cleştarul erau, mai cu seamă în perioada interbelică, reacţii înnebunitor de complexe la criza liberalismului şi a democraţiei. Dramaturgul, romancierul şi eseistul Mihail Sebastian, evreu român, ilustrează perfect această situaţie dramatică, adesea traumatizantă.

Născut Iosif Hechter în orasul-port Brăila, în 1907, Sebastian a năzuit toată viaţa să fie acceptat de egalii săi ca intelectual român autentic. S-a străduit cu disperare să devină scriitor iudeo-român, într-o ţară în care extremiştii de dreapta (dar şi unii politicieni din sistem) puneau vehement la îndoială „românitatea“ tuturor celor ce nu erau creştini ortodocşi. Un astfel de guru era Nae Ionescu, profesor de metafizică şi oracol pseudo-teologic, devenit, mai ales după 1934, principala voce intelectuală a fascismului românesc (cel de-al treilea din Europa ca amploare).

Îndrăgostit de Ionescu, Sebastian a lucrat între 1927– si 1934 ca redactor la ziarul acestuia, “Cuvântul”. A continuat să colaboreze la “Cuvântul” şi după ce publicaţia s-a apropiat mult de Garda de Fier, mişcarea mistic-revoluţionară care îşi propunea să cureţe România de străini şi de “„putregaiul“ liberal”. Venirea la putere a lui Hitler a radicalizat toate facţiunile politice din România.

Ca mărturie a tribulaţiilor sale, Sebastian a scris romanul “De două mii de ani” (1934), rugându-l pe Ionescu să-i prefaţeze cartea. Profesorul i-a făcut pe plac, dar rezultatul a fost un text strident de antisemit, construit pe dogme teologice învechite. Criticat în cercurile de stânga, în cele liberale şi în cele evreieşti pentru că acceptase toxica prefaţă a lui Ionescu, îndureratul Sebastian a replicat cu textul “Cum am devenit huligan” (1935), o pătimaşă filipică împotriva intoleranţei, definind atât fascismul, cât şi comunismul drept inamici egali ai libertăţii individului.

Sebastian se străduia să-şi promoveze imaginea de neprihănit democrat şi să-şi justifice colaborarea cu Ionescu la “Cuvântul”. Pe parcursul celui de-al doilea război mondial, Sebastian, victimă a unei umilitoare persecuţii, a ţinut un jurnal, publicat în anii 1990, când a făcut o frumoasă carieră internaţională, fiind adesea comparat cu jurnalele lui Victor Klemperer. A decedat în 1945, călcat de un camion. Unul dintre romanele sale antebelice avea premonitoriul titlu: “Accidentul”.

Marta Petreu a scris o carte pasionantă, tranşantă şi adevărată. Autoare a studiului Un trecut deocheat, o superbă analiză a trecutului fascist al lui E. M. Cioran (recenzat în “Times Literary Supplement” din 13 octombrie 2006), autoarea posedă calificarea necesară pentru a se ocupa de controversata temă a extremismului politic timpuriu al lui Sebastian. “Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” explorează antiliberalismul şi antiraţionalismul lui Sebastian şi atracţia simţită de acesta faţă de varianta italiană a fascismului în timpul celor şapte ani, cât a fost cel mai de încredere aghiotant al lui Ionescu la “Cuvântul”.

Marta Petreu sfâşie vălul de semiadevăruri şi minciuni aşternut peste scrierile din tinereţe ale lui Sebastian şi peste durabila lui dragoste de Ionescu. Nici prefaţa bigotă a profesorului nu a izbutit să clatine loialitatea lui Sebastian faţă de un om pe care, în jurnal, îl descria drept încarnarea diavolului. Se pare, într-adevăr, că cei doi erau legaţi de o complicitate stranie, incomprehensibilă. Ionescu,– care va servi drept prototip logicianului din piesa lui Eugene Ionesco, “Rinocerii”, – a murit în 1940, dar strigoiul lui a continuat să bântuie coşmarurile lui Sebastian în timpul Holocaustului.

Argumentul suprem al Martei Petreu, scrupulos documentat, este că tinereţea lui Sebastian a fost plină de elanuri fasciste pe care, ulterior, a preferat să le ascundă, decât să le examineze. Ea a citit sute de articole scrise de Sebastian, în deplin acord cu viziunea colectivistă, întemeiată pe religie, a lui Ionescu referitoare la comunitatea etnică. Uneori, autoarea exagerează, insistând asupra unor semnificaţii poate neintenţionate: dacă este adevărat că Sebastian a avut de spus multe lucruri admirative despre statul fascist al lui Mussolini, tot atât de important este să ne amintim că, până în 1938, fascismul italian nu avusese o componentă rasistă şi că au fost şi evrei (printre ei, Vladimir Jabotinski) care au lăudat unele idei politice ale Ducelui.

Cu toate acestea, studiul de faţă este convingător, întrucât demonstrează cum intelectuali lucizi pot să se ataşeze de idei perverse şi de fantezii de un exclusivism grotesc. Totodată, el are multe de spus despre demonismul politic, nihilismul revoluţionar şi fundamentalismul religios – cele trei maladii care au decimat România (şi toată Europa Centrală şi de Est) în anii 1920 şi 1930. Tragica întâlnire a lui Sebastian cu fascismul a consonat, în multe privinţe, cu tendinţa general-europeană de a plasa sub semnul întrebării puterea şi valoarea raţiunii (subiect pe care Marta Petreu putea să-l aprofundeze).

În “Cum am devenit huligan”, Sebastian scrie: „”Spiritul critic nu poartă uniformă. Spiritul critic e un civil“”. Avea dreptate, dar, cum arată Marta Petreu, înainte de a fi scris aceste cuvinte înţelepte (dar şi după), el însuşi era gata să-şi emasculeze propensiunile critice. S-a ales, în schimb, cu binecuvântarea dispreţuitoare a unui profet al extremei drepte ce semăna leit cu Mefistofel.

Această carte necesară nu micşorează deloc presupusa statură a lui Sebastian, aşa cum s-au grăbit să acuze unii critici români furioşi. Mai degrabă aruncă o umbră justificată de îndoială asupra dubiosului statut iconic al unui „uman, mult prea uman“ intelectual.




CÂND am nevoie de tine (WHEN I NEED YOU)


CELINE DION



(traducere romana)


video





Destăinuire

Bunget Marin




Nu-mi spune… ştiu
Am fost acolo
La marginea gândului tău
Ştiu fiecare cuvânt…
Şi gesturile
Tăcutele taine din ochii tăi
Am văzut visele
Multe dintre ele
Le-am visat împreună
Şi gândurile…
Semănau leit
Ţi-am recunoscut tăcerile
Le ştiam pe de rost
Aproape destrămate
La fel ca ale mele
Şi eu te iubesc



Orizonturi Rosii (9)


Mihai Pacepa


Amintirile unui general de securitate

Guita cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo
[ Picatura gaureste piatra nu prin forja, ci cazind des. ]


Convorbirile din aceasta carte au fost scrise din memorie de general-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sint tot atit de exacte pe cit pot fi orice convorbiri neinregistrate, reamintite.


CAPITOLUL IX

— C-când ati devenit voi agenti CIA ? a explodat Ceausescu, bilbiiala lui fiind acum semnul unei minii teribile. Luati foaia asta de hirtie si scrieti tot, chiar in clipa- asta. Toti! a urlat trintind pe jos un pachet de coli albe.
Ministrul de interne, Teodor Coman, primul sau adjunct, Nicolae Plesita si eu stateam muti in mijlocul biroului lui Ceausescu. Plimbindu-se dintr-o parte in alta a camerei, ca un tigru in cusca, Ceausescu a izbucnit furios:
— V-am dat ordin sa instalati microfoane in toate camerele lui Kiraly, chiar si in fundul lui si sa-l supravegheati zi si noapte. Cu cit v-a platit CIA ca sa-l lasati pe Kiraly sa trimita aceasta noua scrisoare in strainatate ?
S-a aplecat asupra lui Coman, care statea zapacit si nemiscat ca o stana de piatra.
— Cum a reusit sa trimita apelul asta in Occident ? a zbierat, uitind pe moment cu totul de gitul lui sensibil si de coardele sale vocale fragile. Cu cit te-a platit CIA ca sa nu confisti scrisoarea lui ? Ca s-o lasi sa cada in miinile unui ziarist ? si-a revarsat minia, acum, asupra mea.
Ceausescu a inceput sa se calmeze dupa un timp, dar nu inainte de a fi hotarit ca ministrii afacerilor externe si de justitie, care au fost chemati mai tirziu in locul nostru, erau de asemenea agenti CIA. A facut citiva pasi pina in fata lui Coman:
— Kiraly c'un idiot! a decretat solemn. Trecusera bilbiielile si urletele.
— Un idiot care n-a invatat nimic. Am incercat sa fiu generos, pastrindu-l ca membru al Marii Adunari Nationale, lasindu-i libertate de miscare, dar bestia asta pur si simplu n-a inteles ca rabdarea mea are o limita.
Ceausescu a ordonat ca Kiraly sa fie mutat imediat in celalalt capat al tarii, la granita cu Iugoslavia, departe de ungurii lui. Urma sa fie supravegheat 24 de ore pe zi „fatis si brutal". Urma sa fie speriat la culme si tinut sub presiune constanta, astfel incit sa inteleaga sa nu se mai joace cu dictatura proletariatului.
— Si batut pina la moarte daca incearca sa fuga sau sa mai trimita alta scrisoare in strainatate.
În cele din urma, Ceausescu a ordonat ca Securitatea sa gaseasca un pretext nepolitic ca sa-l aresteze pe Kiraly.
— Trimite-i-l pe „Radu" in prima zi de puscarie, l-a instruit Ceausescu pe ministrul sau de interne.
„Radu" era numele codificat pentru un procedeu fatal de reducere la tacere a opozantilor cind ajungeau la inchisoare.
Cind am plecat din biroul lui Ceausescu peste o ora, nici Coman, nici Plesita n-au scos o vorba.
— Unde doreste tovarasul general sa-l duc ? m-a intrebat soferul meu, Paraschiv.
— Oriunde vrei. Simt nevoia sa iau putin aer!

URA FATA DE UNGURI
Ceausescu a fost intotdeauna un nationalist fanatic, dar nicaieri acest lucru nu este mai evident decit in politica lui de cadre. Numai etnicii romani de doua generatii si nascuti in cadrul granitelor romane au voie sa detina functii in partid si guvern cu privire la securitatea nationala. Pentru serviciul pe care l-am avut in cadrul DIE, cerinta era originea romana pura de trei generatii. Romanilor de alte origini etnice, chiar daca familiile lor au trait in Romania timp de generatii, li se interzice cu strictete sa detina functii in sectoarele de aparare nationala din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, in DIE, in cadrul Securitatii sau in Statul Major din cadrul fortelor armate. Chiar si romanii casatoriti cu persoane apartinind altor origini etnice au fost inlaturati tacit dupa venirea la putere a lui Ceausescu. Doar citiva evrei, unguri si germani sint mentinuti in functii inalte, din motive de propaganda, dar, cu toate acestea, nu au acces la adevaratele secrete ale lui Ceausescu. Eforturile sale sustinute de a purifica singele guvernului roman amintesc, in mod sinistru, de incercarile lui Hitler de a crea o rasa ariana pura.

Ungurii care traiesc in Romania formeaza grupul etnic cel mai dispretuit de Ceausescu, din cauza numarului si a coeziunii lor. Dupa prabusirea sistemului monarhic austro-ungar, multi unguri au ajuns sub stapinire straina, in conformitate cu rapoartele unguresti, pe atunci erau 15 milioane de unguri care traiau intre Muntii Alpi si Muntii Carpati, dintre care numai 10 milioane traiau de fapt in Ungaria. Aceasta estimare ar putea fi lotusi exagerata, dar cert este ca doua milioane de unguri traiau 'in Transilvania romaneasca. La sfirsitul anilor '60, Ceausescu a incepui sa-i ia pe ungurii concentrati in Transilvania si sa-i disperseze, in liniste, pe tot cuprinsul Romaniei. „De ce sa nu facem exact ca Brejnev ?" a intrebat el, referindu-se la perioada cind Leonid Brejnev dispersase in Siberia peste un milion de romani care traiau in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, in acelasi timp, fiind preocupat sa creeze iluzia unui echilibru de reprezentanti unguri in organele politice romanesti, Ceausescu a fosi preocupat, chiar de cind a venit la putere, de a, gasi romani de origine maghiara care sa-i fie loiali.

Karoly Kiraly a fost una dintre propriile descoperiri ale lui Ceausescu. Vinator avid, Kiraly a acumulat credit politic organizind partide de vinaloare exclusive, de unde Ceausescu s-a ales cu trofee impresionante. Cind cele 17 regiuni ale Romaniei au fost inlocuite cu 39 de judete, Ceausescu l-a numit pe Kiraly prim-secreiar al partidului la Covasna, un judet cu o populatie aproape exclusiv maghiara. Curind dupa aceea, in Covasna, Ceausescu a impuscal cei mai mari ursi pe care ii vinase vreodata, iar la putin timp Kiraly a devenit membru supleant in Comitetul Politic Executiv. S-a intimplat sa fiu in biroul lui Ceausescu impreuna cu ministrul de inlerne intr-o zi din anul 1972, cind ministrul i-a dai o scrisoare in care Kiraly se opunea discriminarii minoritatii maghiare, dindu-si demisia din toale functiile detinule in parlid si guvern, eveniment fara precedent in istoria Romaniei comuniste.

Nu voi uita nicicind stupefactia lui Ceausescu, minutele lungi de tacere apasatoare in timp ce ne privea fix, cu ochii holbati, iar apoi explozia unei furii nemasurate. Cind s-a calmat, a ordonat ca scrisoarea sa fie pastrată in cel mai siriei secret, ca microfoane sa fie instalate imediat in fiecare coltisor al casei lui Kiraly, inclusiv in baie, iar materiale incriminatoarc sa fie strânsc cu privire la el. Ceausescu a ordonat de asemenea compromtierea publica a lui Kiraly in viilorul apropial, arestarea lui din motive nepolitice si eventual lichidarea lui in liniste, in puscarie.

În Uniunea Sovietica, arestarea opozantilor polilici din molive nepolitice era un lucru obisnuit dupa moartea lui Stalin, cind Moscova a refuzat sa admila existenta oricarei opozitii polilice. Restul blocului sovietic a urmai curind exemplul Moscovei. „Toti detinutii nostri sint numai detinuti de drept comun", este ceea ce a afirmat Ceausescu in toamna anului 1967, cind s-a hotăril sa raspindeasca in Occidenl informatia ca Romania nu mai are detinuti politici. Dupa citeva zile, in limpul unei plimbari foarte confidentiale in gradina sa cu Ion Stanescu, care tocmai fusese numit presedinte al nou-crealului Consiliu al Securitatii Statului. Ceausescu a afirmat cu tarie ca nimic nu s-a schimbat. „Fiecare opozant politic susptetat", mi-a spus Slanescu, entuziasmat dupa intâlnirea cu Ceausescu, „trebuie neutralizat cu tot atita forta ca si inainte. Cu inventivitate si creativitate, a spus Tovarasul, putem gasi nenumarate cai de a scapa de opozantii politici, fara a da mass-mediei occidentale vreun motiv sa vorbeasca verzi si uscate despre noi. Îi putem aresta ca delapidatori sau speculanti, ii putem acuza de neglijarea sarcinilor profesionale, sau de orice altceva s-ar potrivi mai bine dupa caz. Odaia ce individul e in puscarie, e al vostru". Tovarasul a vorbit ca un profesionist adevarat, s-a minunat Stanescu. Apoi a continual cu o voce joasa, conspirativa. „Asculla, Stanescule", mi-a spus Tovarasul aseara. „Nu numai pe strada se pot intimpla accidente. Nu numai oamenii liberi se imbolnavesc si mor".

Imaginatie si creativilate, asta asteapta de la mine Tovarasul, a incheiat Stanescu. De atunci inainte, „imaginatie si creativitate" au devenii cuvintele magice ale Securitatii.

RADIATII FATALE IN CELULELE INCHISORILOR
Pentru a-i lichida pe citiva dintre opozantii sai in timpul detentiei lor din motive nepolitice, Ceausescu foloseste serviciul de Securitate K, o componenta relativ redusa, raspunzatoare de activitatea de contraspionaj din cadrul sistemului penitenciar national, in Romania, aceasta componenta este subordonata Ministerului de Interne, sau Ministerului Justitiei.

Creat de catre sovietici in 1950, dupa modelul KGB-ului, Serviciul Roman K are misiunea cea mai murdara impotriva detinutilor, supraveghindu-i cu microfoane si „porumbei informatori" in celule, cu scopul de a obtine date compromitatoare si a-i determina apoi sa faca declaratii incriminatoare, in unele cazuri, acesta ii lichideaza in secret, inscenind pretinse sinucideri sau folosind otrava care produce o moarte aparent naturala, in primavara anului 1970, Serviciul K a adaugat substante radioactive furnizate de KGB pentru arsenalul sau mortal. Ceausescu insusi i-a dat acestui procedeu numele codificat „Radu", obisnuind sa dea ordinul: „Trimite-l pe «Radu» la Popescu". Dozajul radiatiilor urma sa genereze o forma mortala de cancer.
— „Radu" va trebui trimis la Kiraly din prima zi de inchisoare, a spus Ceausescu in acea zi din anul 1972, terminind de dat ordine si facindu-i cu ochiul, conspirativ, ministrului de interne.

Multa vreme, microfoanele care-l supravegheau pe Kiraly n-au relevat nimic semnificativ. Nici un fel de discutii politice, nici un fel de activitati compromitatoare, nimic. Pina la sfirsitul lui septembrie 1977, cind supravegherea intensiva a furnizat citeva informatii referitoare la profunda preocupare a lui Kiraly de a nu fi fost in stare inca sa ajunga la Ceausescu si sa discute despre discriminarea ungurilor in Romania. Din aceasta cauza, Kiraly incepuse sa schiteze un memoriu documentat cu privire la abuzurile anterioare si masurile represive ale guvernului impotriva etnicilor unguri, germani, evrei. Ministrul de interne Coman si cu mine am fost din nou martori ai furiei lui Ceausescu, cind a fost informat! despre acest lucru. L-a chemai imediat pe primul viceprim-ministru, Ilie Verdet, si i-a ordonat sa-l vada pe Kiraly si sa-l calmeze.
— incearca sa-i afli planurile de viitor si promite-i orice il poate calma pentru moment. Mai tirziu, cine stie ? Chiar si oamenii folositori pot muri intr-un accident de vinatoare. Sau, a adaugat, s-ar putea imbolnavi de cancer.
La 4 octombrie 1977, Kiraly a fost primit de Verdet, precum si de Petre Lupu, membru al Comitetului Politic Executiv, ministrul Teodor Coman si Ion Vinte, vechi membru de partid de origine maghiara, care era vicepresedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Nationalitate Maghiara, in timpul acelei intrevederi, care a fost inregistrata pe banda, Kiraly a fost convins sa-i dea lui Verdet schita memoriului sau cu privire la situatia ungurilor din Romania.
— Partidul va face demersuri ca sa remedieze greselile comise, a promis Verdet, pentru a-l face pe Kiraly sa taca, dar nu s-a facut nici o incercare in acest sens.
În ianuarie 1978, microfoanele care-l supravegheau pe Kiraly au „murit" brusc. Cind pe 24 ianuarie agenti ai Securitatii l-au gasit ascunzindu-se intr-un hotel obscur din Bucuresti, era prea tirziu. În aceeasi zi, ziarul londonez Times si cel din Manchester, Guardian, au publicat simultan un raport de la Belgrad care spunea ca, intr-o scrisoare sosita clandestin din Romania, Karoly Kiraly pretinde ca Partidul Comunist Roman si guvernul practica o politica discriminatorie impotriva ungurilor si a celorlalte minoritati din Romania. A doua zi toata presa occidentala a publicat articole despre aceasta, iar postul de radio Europa Libera a citit fragmente din scrisoarea lui Kiraly in repetate rinduri. Ministrul de interne Teodor Coman si cei sapte adjuncti ai lui, incluzindu-ma si pe mine, au fost chemati la Ceausescu in momentul in care a aflat despre aceasta. Chiar astazi, Ceausescu aflase ca scrisoarea lui Kiraly a ajuns integral la Congresul Statelor Unite, care votase acordarea pentru Romania a clauzei natiunii celei mai favorizate si ca membrii sai au reactionat cu, stupefactie sau repulsie, in functie de modul cum votasera.

Deodata, radiotelefonul mi-a intrerupt visarea.
— 62, prezinta-te imdediat la 01. Repet : 62 prezintă-te la 01.
Dumitru Popescu, secretarul cu probleme de presa si propaganda al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, ma astepta in fata usii de la biroul lui Ceausescu. Cind am intrat in birou, Ceausescu se uita indelung la strada pustie, la bulevardul Larg de pe partea de vizavi de cabinetul sau, inchis traficului. Intorcindu-se spre noi, a ordonat ca presa romana sa fie imediat invadata de articole referitoare la drepturile egale pentru minoritatile din Romania, la reprezentarea lor proportionala in toate organizatiile politice si guvernamentale, de la Comitetul Central si Marea Adunare Nationala pina la gospodariile agricole colective.
— Folositi datele pe care i le-am dat ieri lui Wallach, a spus Ceausescu, luind de pe birou un dosar cu textul unui interviu pe care tocmai il daduse ziaristului american John Wallach de la Hearst Newspapers si incercind sa dicteze din el: componenta Marii Adunari Nationale este concludenta in acesta privinta : din cei 349 de membri ai sai, 29, respectiv 8,2 % sint maghiari, 8, respectiv 2,21 % sint germani si 3, respectiv 0,9 % apartin celorlalte nationalitati.
Ceausescu a subliniat ca aceste cifre reflecta foarte exact procentajele populatiei din aceste grupuri. A continuat sa dicteze alte cifre, umflate grosolan, pe care le raspindise in tot timpul interviului.
— Asigura-te ca presa americana va tipari interviul lui Wallach, mi-a spus la sfirsit Ceausescu.
Dupa plecarea lui Popescu, Ceausescu m-a apucat de brat si a inceput sa se plimbe agale in jurul biroului.
— Nu Kiraly e cel care ma deranjeaza, il pot strivi oricind ca pe un paduche. E vorba de Kadar. Stiu ca porcul asta de jidan e in spatele chestiei asteia. Îi simt respiratia in ceafa. Vrea ca Transilvania sa fie retrocedata Ungariei. Asta nu se va intimpla niciodata fara un razboi, in primul si al doilea razboi mondial romanii au ocupat Budapesta si o vom face iar si iar. Cind Ceausescu este furios, foloseste cuvintele peiorative pentru unguri si evrei, in loc sa-i zica lui Kiraly ungur, ii spune boanghen, iar Kadar nu era evreu, ci jidan. Este ca si cum s-ar folosi in engleza hunkie si kike , daca nu si mai rau.
Cind si-a potolit minia, Ceausescu s-a oprit si m-a luat de un nasture de la haina.
— inaintea vizitei mele la Washington, s-ar cuveni sa organizam o expozitie de carti romanesti care au fost traduse in maghiara, germana si alte limbi ale minoritatilor, ca sa demonstram drepturile egale pe care le au minoritatile de aici. Ocupa-te de chestia asta.
Apoi a vrut ca DIE sa obtina aprobare pentru o expozitie fotografica avind tema „Romania astazi", la Departamentul de Stat, prezentindu-sc grafic „activitatea sa interna si inernationala neobosita", inca agatat de nasturele meu, Ceausescu a continuat:
— intre timp, noi trebuie sa-i supraveghem cu atentie pe porcii de boangheni de-acasa.

Faptele care au iesit la iveala mai tirziu subliniaza seriozitatea cazului Kiraly. In ziua de joi, 5 iunie, 1980, congressmanul de Pennsylvania, Richard T. Schitlzc, a adus in discutia Camerei Reprezentantilor cazul Karoly Kiraly. „In ianuarie trecut, am vizitat Romania si am intentionat sa ma intilnesc cu domnul Kiraly pentru a obtine in primul rind parerea lui. Totusi, autoritatile romane mi-au refuzat ocazia de a-l intilni, invocind cele mai stupide pretexte. Cu toate acestea, vocea lui de protest n-a putut fi redusa la tacere. In februarie trecut, el a trimis o alta scrisoare extraordinara de protest primului-ministru al Romaniei, Ilie Verdet. Scrisoarea aminteste promisiunile pe care le-a primit de la conducerea romana intr-o incercare evidenta de a-l reduce la tacere dupa prima lui scrisoare din 1977. Toate aceste promisiuni n-au fost respectate, iar campania genocidului cultural continua neabatut."

In octombrie 1984, un luptator occidental pentru drepturile omului l-a vazut, in cele din urma, pe Kiraly in persoana. In interviul sau Kiraly a declarat: „Atmosfera de teroare este mai presus de orice inchipuire. Se infiltreaza in fiecare aspect al vietii de zi cu zi... Neincrederea este atit de dominanta incât nimeni nu indrazneste sa comunice cu altcineva."

DISPRET FATA DE JIMMY CARTER
Era dupa ora sase seara când zbirnâitul amenintator al telefonului a intrerupt o sedinta pe care o prezidam in biroul meu.
— Generalul Pacepa la telefon.
— Sint servitorul tau, sefule, am auzit vocea inconfundabila a lui Manea. Ce mai faci ?
— Traiesc!
— Si eu. Dar acum sint liber. Marea sedinta cu presedintii consiliilor populare s-a intrerupt pina miine dimineata. Tovarasul tocmai a plecat de-aici si ghici ce a ordonat ?
— Oh, nu!
— Oh, da! Dar vremea e mult mai frumoasa acum.
Cind am ajuns la resedinta lui, Ceausescu se plimba prin curte. In gradina era intuneric, numai aleile erau iluminate de felinarele din labirintul tufisurilor.
— Ce-i nou ? a intrebat Ceausescu, cind am iritrat in ritmul sau.
— Mihai a sosit la Alger.
— Cine ?
— Prietenul Zoiei, Mihai.
- Oh. Tine-l departe de aici, viu sau mort. Si da-i Zoiei pe altcineva. Nu-i decât o fetita prostuta care se joaca de-a independenta. Altceva ?
— Munteanu a plecat de la Beirut cu un camion TIR plin cu arme occidentale.
— Cele de la „Annette" ?
— Da, tovarase.
— Tine-ma la curent. Avem vreun raspuns la cererea noastra de a vizita Texas Instruments ?
— Da, tovarase. Unul afirmativ.
— Excelent. Voi fi primul presedinte comunist care a pus vreodata piciorul in acest imperiu al electronicii.
Cind am ajuns in dreptul unei banci goale din fata unei cladiri cu parter si etaj, Ceausescu a spus in mod automat:
— Buna seara.
Timp de ani de zile, o femeie octogenara obisnuia sa sada acolo in fiecare seara de primavara, vara si toamna, singura, purtind un sal mare pe umeri si un batic negru pe cap. Era mama lui Ceausescu, care se mutase acolo dupa moartea sotului. O casa noua fusese construita pentru ea, elegant mobilata si plina de servitori, dar ea parea intotdeauna o straina acolo. Petrecea ore in sir asteplind pe acea banca sa-l zareasca pe fiul ei plimbindu-se cu cineva prin gradina, desi, inainte ca ea sa fi murit, Ceausescu, absorbit de propriile sale ginduri, n-a salutat-o niciodata. Abia dupa moartea ei, cu citeva luni in urma, el incepuse sa observe absenta mamei sale.
— Am citit dosarul pe care mi l-ai dat despre Carter si familia lui. De doua ori. Vad ca, in ciuda zimbetului sau inocent, a vocii placute si a purtarii sfioase, Carter nu e un om previzibil. Dar nu e nici atit de contradictoriu pe cit il descrii tu.

Ceausescu a subliniat ca, desi Carter absolvise Academia Navala numai pe locul 60, avea evident o minte stralucita, o memorie fantastica si o capacitate neobisnuita de a absorbi mari cantitati de informatii, fiind de asemenea un interlocutor atent si un om de actiune. Ceausescu, care nu absolvise niciodata vreo facultate inainte de a deveni conducator politic, nu vedea nici o contradictie aici. Mai mult dccit atit, rivalii lui Carter l-au acuzat ca in el zace o incapatinare si o sete de razbunare de un inalt grad, ascunse in spatele zimbetului sau, dar Ceausescu a considerat si acest lucru perfect natural.
— Dupa parerea mea, a spus Ceausescu, ajungind in miezul analizei, punctele slabe ale lui Carter sint altele. Unul este religiozitatea sa ridicola, care il face sa actioneze ca o fiinta superioara moral si il impiedica sa-si faca prieteni, mai ales in Congres. Nu e oare semnificativ ca Tip O'Neill, vulpoiul ala batrin din propriul sau partid, nu-si ascunde dispretul fata de Carter ? O alta slabiciune este viata lui launtrica intensa, care il distrage de la dinamismul de care un presedinte are nevoie. Apoi e vorba de lipsa de pragmatism, care-i ingreuneaza trecerea de la scopurile abstracte la cele constructive, la prioritatile zilnice ale conducerii. Iar in final, modestia si lipsa de incredere in sine insusi. Un presedinte nu trebuie sa fie modest.
Dupa aceea, Ceausescu si-a exprimat opinia sa de baza:
— Cel mai mare dezavantaj al lui Carter e lipsa totala de experienta. La ce te poti astepta de la cineva care si-a petrecut viata cultivind arahide?
Pentru Ceausescu, aceasta era una din cele mai proaste parti ale sistemului de guvernamint american. Oricine cu bani si zimbet amabil poate deveni presedinte, dar apoi, cind incepe sa invete meseria, trebuie sa paraseasca biroul.
— Americanii pur si simplu nu pot intelege ca a fi sef de stat e o profesie. Oricum, asta-i treaba lor, nu-i asa ? Una peste alta as putea spune ca Jimmy Carter pare un individ prietenos, nepretentios, cu care voi fi in stare sa stau de vorba, tot asa cum am facut cu Nixon si Ford. Numai ca trebuie sa ne miscam repede. Cu lipsa de experienta si naivitatea lui, Carter ar putea sa intre de unul singur in apele involburate ale politicii.
Ceausescu si-a continuat plimbarea multa vreme inainte de a intreba brusc:
— Cind te-ai rugat lui Dumnezeu ultima data ?
Luat prin surprindere, n-am stiut ce sa raspund. N-avea cum sa afle despre ritualul meu secret de dimineata si seara, cind ma concentram pina cind vedeam clar fata lui Hristos rastignit pe cruce si-mi spuneam rugaciunile nerostite catre El..
— Haide, nu stii cind ai fost ultima data la biserica ? l-am auzit spunind pe Ceausescu.
— Oh, ba da, tovarase. Cind eram la scoala elementara, am raspuns.
— Bine, bine. La fel ca si mine, a replicat Ceausescu. Acum s-ar putea sa mergem din nou la biserica daca e nevoie. Nu aici - in America, a ris Ceauscscu. Am citit in dosarul tau despre Carter ca e bun prieten cu predicatorul baptist. Nu-mi pasa cum faci, dar trebuie sa gasesti o modalitate de a rezolva problema asta.
Ceausescu a subliniat ca predicatorul trebuie convins sa-i vorbeasca lui Carter despre Romania in fiecare zi - ca in Romania nu sint bogati si saraci, nici regi si cersetori, ci numai oameni liberi ale caror educatie, loc de munca, asistenta medicala si pensii sint garantate de stat.
— Da, tovarase. Statia din Washington se ocupa de problema asta printr-un agent secret despre care se spune ca e presedinte onorific al organizatiei Conventia Bisericilor Baptiste din Statele Unite si Canada.
— Forteaza-i mina! a ordonat Ceausescu, iar apoi a continuat sa ma instruiasca referitor la cum ar putea fi folosit agentul ca sa-l influenteze pe predicatorul lui Carter si ce altceva ar trebui sa mai sopteasca la urechea lui Carter, „zi de zi, zi de zi si iar zi de zi ?" iti amintesti motto-ul „Orizontului " nostru ?
— Gutta caval lapidem, non vi sed saepe cadendo ?
— Exact. Picatura gaureste piatra nu prin forta, ci cazind des. Sa-l facem pe predicatorul lui Carter sa fie picatura care-i face o gaura in cap, inteles ?
— Da, tovarase.
Brusc, a schimbat subiectul:
— Cind a fost ales Carter, ti-am spus sa deschizi un birou comercial in Atlanta.
— Asa am facut.
— N-au fost probleme cu obtinerea aprobarii de la americani ?
— Nici una.
— Vom cumpara arahide de la Carter si o sa avem nevoie de niste oameni acolo. Citiva oameni inteligenti de-ai tai, ca sa trateze cu ferma lui Carter.
Ceausescu a facut o pauza lunga inainte de a incepe sa vorbeasca iar, fara nici o legatura aparenta cu ceea ce spusese inainte.
— L-ai vazut pe Coman azi ?
— Da, tovarase.
— A ramas acelasi tractorist dintotdeauna. Un zero taiat. Daca l-as inlocui pe ministrul meu de interne, Occidentul s-ar putea gindi la probleme de politica interna. Asa ca o sa-l mentinem in continuare, dar o sa-i iau puterea din mina.
Ceausescu a spus ca se hotarise sa grupeze toata securitatea interna intr-un singur departament, sa-i puna un om nou in frunte si sa subordoneze totul Elenei.
— il stii pe Postelnicu ? a intrebat brusc.
— Tudor Postelnicu, primul-secretar din Buzau ?
— Nu strimba din nas. Postelnicu se intelege foarte bine cu tovarasa Elena si, in mod special, cu Nicu. Ei trei vor trebui sa fie in stare sa se ocupe de securitatea interna. Postelnicu va lua legatura cu tine mâine. Da-i o mina de ajutor sa scrie un decret pentru noul departament, ca ala pe care l-ai facut pentru DIE.
— il pot'folosi pe Luchian ? A lucrat la decretul pentru DIE. Generalul Eugen Luchian avea functia de ministru adjunct de interne si era de asemenea consilierul juridic al primului-ministru.
— Buna idee.
— Te-am cautat peste tot, Nicule. Unde ai fost ? a intrebat Elena, grabindu-se sa ni se alature cind am trecut de intrarea principala.
— Pacepa tocmai mi-a spus niste lucruri interesante despre presedintele american, a spus Ceausescu, facindu-mi cu ochiul. Carter pare neasteptat de amabil, chiar distins, cu multa stima fata de sotie si devotament fata de familie.
— Du-te si baga-ti capul sub apa, Nicule ! Ai vazut tu vreodata un distinguished American ? a miriit Elena, incercind sa-si concentreze toate cunostintele ei de engleza in ultimile doua cuvinte. Arata-mi numai un singur film unde ai vazut un american dintr-asta si il maninc, Nicule. Iar tu, a continuat, sarind la mine, nu-i mai baga in cap Tovarasului tot felul de intrigi si fantezii de-ale tale!
Apoi, intorcindu-se spre Ceausescu :
— Hai sa mergem la culcare, Nicule. Nu-ti pierde noaptea cu brasoave.
— In regula, Pacepa. Ar trebui sa pleci la Washington cit de curind cu putinta. Ai grija de ultimele pregatiri din programul meu si asteapta-ma acolo. Sa mergem pe urmele lui Carter!
Înainte de a-l parasi pe Ceausescu, am sunat la biroul meu.
— Spune-i lui Badescu sa-mi obtina viza americana, i-am spus lui Pop.
Colonelul Gheorghe Badescu lucra ca sef al Directiei Consulare a Ministerului Afacerilor Externe.
— Si spune-i lui Luchian sa vina in biroul meu miine dimineata la ora noua.

Cind am plecat de la resedinta, i-am spus soferului sa ma duca la Tunari, la clubul ofiterilor de frunte ai Ministerului de Interne, cunoscut sub numele de „Clubul generalilor", in seara aceea, urma sa fie un dineu intim dat de ministrul de interne Teodor Coman pentru a sarbatori cea de-a cincizeci si doua aniversare a ministrului apararii, Ion Coman. Ascuns in mijlocul padurii Baneasa, Clubul Tunari era la vreo 15 minute de mers cu masina de la resedinta lui Ceausescu, in timp ce masina alerga cu viteza, tot asa faceau si gindurile mele.
În opinia lui Ceausescu, un presedinte american era cineva pentru care nu trebuie precupetit nici un efort de investitie.
— Tot ce vreau e o intrevedere personala cu Carter, a hotarit Ceausescu, dupa alegerile din Statele Unite, din 1976. A ordonat ministrului afacerilor externe si DIE sa intreprinda o serie complexa de actiuni culminind cu o vizita oficiala in Statele Unite cât de curind posibil.
Totusi, la noua zile dupa instalarea in functie a lui Carter, aceste operatiuni au fost brusc deranjate de un apel deschis catre semnatarii Acordului de la Helsinki, facut de Paul Goma si alti opt disidenti romani. Ceausescu a dat ordin ca Goma sa fie imediat arestat si batut in mod salbatic in celula din inchisoare, in aceeasi zi, am participat la o sedinta extraordinara a Comitetului Politic Executiv, la care, in mai putin de o jumatate de ora, au fost aprobate propunerile lui Ceausescu referitoare la cenzurarea pe scara nationala a corespondentei si a legaturilor telefonice cu Occidentul, precum si impiedicarea oricarui contact dintre disidenti si diplomatii straini din Romania. Pe scurt, presedintele Carter i-a transmis lui Ceausescu ingrijorarea sa cu privire la situatia drepturilor omului din Romania. Acesta a fost primul contact dintre cei doi, iar lui Ceausescu pur si simplu nu i-a venit sa creada ca noul presedinte american, care dupa parerea sa nu era altceva decit un fermier; a putut lua o pozitie atât de transanta.

La propunerea Elenei, Ceausescu s-a hotarit sa-l scoata pe Vasile Pungan de la naftalina. Pungan fusese cindva diplomat in Statele Unite si ambasador la Londra, in Anglia, el a- aranjat studiile speciale, extensive, ale fiului celui mare al lui Ceausescu, Valentin, iar apoi o invitatie pentru celalalt fiu, Nicu, si fiica lui, Zoia. Conform celor spuse de seful DIE din Londra, se zvonea ca, in timpul numeroaselor calatorii ale Elenei la Londra ca sa-si viziteze copiii, Pungan, care era vaduv, devenise amantul ei.
Ceausescu l-a eliberat temporar pe Paul Goma, iar pe 24 februarie 1977, presedintele Jimmy Carter l-a primit pe trimisul special Vasile Pungan, care a explicat ca liderii romani ii inteleg preocuparea cu privire la respectarea drepturilor omului si ca presedintele roman Nicolae Ceausescu, in special, ii impartaseste opiniile. De asemenea, Pungan a afirmat ca zvonurile referitoare la arestarea disidentilor din Romania sint minciuni sfruntate si ca scriitorul Paul Goma nu este nicidecum arestat. Cind i-am aratat lui Ceausescu textul decodificat al telegramei lui Pungan de la Washington, care afirma in mod confidential ca presedintele Carter crezuse mesajul lui Ceausescu, l-a chemat imediat la el pe Plesita.
— Vreau ca Goma sa fie batut zdravan azi. Sa fie batut pina n-o sa mai stie ce-i cu el.
În dimineata urmatoare, Plesita mi-a descris lovitura cu lovitura cum ofiterul de militie Horst Stumpf, fost boxer, il batuse crunt pe Goma, la el acasa. Acum Ceausescu era extrem de nerabdator sa intre in gratiile noului presedinte american.

În aprilie 1982, Matei Haiducii, cetatean francez naturalizat, a recunoscut in fata autoritatilor franceze ca este agent secret roman. El a marturisit ca Bucurestiul ii daduse sarcina de „a-i elimina prin orice mijloc" pe Paul Goma si pe Virgil Tanase, doi scriitori disidenti, emigranti, care traiesc in Franta si care ridiculizeaza cultul personalitatii promovat de Ceausescu si familia lui. Singura instructiune importanta primita de Haiducii de la Bucuresti a fost ca guvernul roman sa nu fie compromis de asasinarea lor. El le-a predat francezilor un stilou incarcat cu o substanta chimica toxica, pe care-l primise la Bucuresti de la generalul Nicolae Plesita, in numele presedintelui roman. Era un fel de otrava extrem de puternica, fabricata la Moscova, care cauzeaza moartea prin stop cardiac, fara sa lase vreo urma. Scenariul operational al lui Haiducii, demn de un roman senzational, este minutios detaliat in cartea lui intitulata J'ai refusa de tuer (Am refuzat sa ucid (fr.) -n.tr) , publicata in 1984. Faptele incontestabile prezentate de catre Haiducii l-au determinat pe presedintele francez Francois Mitterrand sa acuze Bucurestiul si sa amine o vizita oficiala planificata in Romania.

TOVARASII SE DISTREAZA
Masina mea n-a incetinit pina cind am ajuns in apropiere de Gradina zoologica, un marc punct de atractie pentru locuitorii Bucurestiului, care nu sint rasfatati de prea multe distractii publice. Acum era ora de virf, iar autobuzele care soseau si plecau semanau eu ciorchini se struguri, deoarece calatorii stateau atirnati din toate partile.
Grupuri de oameni transpirati misunau in jurul gratarelor de mititei, care erau apoi inecati in bere.

La citeva minute dupa ce am trecut de Gradina zoologica, am ajuns in cimp deschis. Terenuri agricole vaste se intindeau la dreapta, unde taranii munceau din greu la lumina lampii. La stinga se aflau case taranesti, care deveneau tot mai saracacioase cu cit erau mai departe de Bucuresti. Ca pretutindeni in Romania, la tara, drumurile zaceau in bezna totala, ca sa se economiseasca electricitatea.

Dupa inca vreo citiva kilometri, masina mea s-a oprit in fata unei porti de lemn masiv, care era intotdeauna incuiata si pazita de santinele in uniforma militara, intinzindu-se pe o suprafata de vreo zece pogoane si invecinindu-se cu o gospodarie agricola colectiva si o padure, clubul ofiterilor de frunte ai Ministerului de Interne era incercuit complet de un gard de lemn inalt, oarecare. Nici un muritor nu putea zari nici macar o frintura din ceea ce era inauntru. La prima vedere, clubul parea o copie fidela, bine intretinuta a gradinilor de la Versailles, cu un labirint de poteci impodobite cu statui si banci de fier forjat asezate linga tufisuri si straturi de flori, totul fiind de cel mai bun gust. Lacuri artificiale, fintini arteziene si pavilioane gratioase puteau fi intilnite la tot pasul. Totusi, ascunse cu discretie in spatele gardului viu si al copacilor ornamentali, se aflau citeva cladiri si alte dependinte utile. Pentru filmele special importate exista o sala de cinema intima, unde chelneri aproape invizibili imbracati in negru serveau torturi, inghetata si bauturi, in alt colt era un teren de bowling cu o cafenea mica, pitoreasca, adapostita intre niste pereti se sticla, tot acolo aflinduse palmieri si plante tropicale, in spatele altui gard viu era un poligon de trageri inchis, elegant, prevazut cu un bar ai carui pereti erau invesmintati in catifea de culoare albastra - culoarea Ministerului, de Interne - unde te puteai relaxa in timpul tragerii, stind confortabil in fotolii mari, tot de catifea albastra. Pentru ocazii speciale, mai era o sala de banchet si alta de dans. Terenurile de tenis si de volei, precum si grajdurile cu cai de curse completau tabloul.

Se aflau presarate prin gradini vreo zece vile cochete, unde ofiterii de frunte isi puteau aduce familiile pentru o noapte, o saptamina sau o luna de relaxare. Totusi, cea mai mare atractie a clubului era restaurantul cu salile de mese mici unde serveai masa la lumina luminarilor, echipat cu o armata de chelneri imbracati in alb, purtind manusi de matase alba si garoafe rosii la rever. Doua ansambluri muzicale, unul de camera, iar celalalt de muzica populara, insufleteau atmosfera in timpul dineului ales dintr-un meniu ce cuprinde o bogatie nemaiintilnita in tara, unde icrele negre, malosolul, pateul din ficat de gisca si trufele glasate erau ofertele cele mai palide.
Accesul era strict limitat la membrii clubului si rudele lor apropiate. Serile de simbata si duminicile erau ocaziile cele mai frecvente, dar numai in zile speciale, cum ar fi l Mai, 23 August si mai ales de Anul Nou era arhiplin. Nicu Ceausescu era unul dintre vizitatorii cei mai frecventi ai clubului, nu pentru mobilierul de lux sau mesele elegante, ci pentru poligonul de trageri si marile cantitati de whisky Johnny Walker Black Label. „Sa tragi cu pusca si sa bei whisky sint chestii chiar mai amuzante decit sa regulezi o femeie," spunea el avind mitraliera intr-o mina, in timp ce cu cealalta isi turna pe git whisky. Vizitele lui Nicu se terminau invariabil cu betiile crunte ale acestuia.

Petrecerea se tinea intr-o cladire separata, formata dintr-o sala de banchet incapatoare si din citeva incaperi mai mici la fiecare capat, despartite intre ele de usi glisante de lemn. La stinga, imediat ce intrai pe usa, era un hol mare, dupa care urma o incapere ce avea o scena pentru orchestra si un ring de dans circular cu podeaua de marmura. La dreapta salii de banchet era o alta incapere, aceasta avind masute joase pentru cocktail- uri si fotolii de catifea albastra, unde te puteai retrage la o cafea, un coniac sau o birfa. Dineul fusese stabilit pentru ora sapte, iar acum era aproape unsprezece, dar, cind masina mea a ajuns la intrare si am numarat Mercedesurile negre parcate in fata, ai caror soferi dormeau tun la volan, am vazul dintr-o privire ca toti oaspetii de vaza erau inca prezenti.

Holul era plin de chelneri si chelnerite care serveau mincare si bautura, in camera vecina, citiva oaspeti stateau la o sueta, cu paharul in mina. Generalul Constantin Olteanu, seful sectiei militare a Comitetului Central, cinta la pian cu o mina, iar ceilalti se uitau cu insisienta sub fusta unei chelnerite care-i sedea pe genunchi. Olteanu este consatean cu Elena si datorită ei a ajuns el ceea ce esie astăzi. Poreclit „Generalul Coniac", nu rata nici o petrecere, imbatindu-se crita. Pe ringul de dans, generalul Vasile Milca abia isi mai putea mentine echilibrul, deoarece topaia cu una dintre solistele ansamblului artistic al Ministerului de Interne, iar mina lui dreapta se afla in interiorul bluzei acesieia. Era bine „uns", ca de obicei. Milea, comandanlul mililar al organizatiei paramilitare Garzile patriotice, putea fi vazut de obicei mai degraba beat decit treaz. Cind l-am vizilat ultima data la b'irou, cu doua saptamini in urma, isi umpluse pe jumalale ceasca de cafea cu coniac desi era abia noua dimineata. El era, totusi, cea mai buna sursa de informatii a Elenei din cadrul Minislerului Apararii si principalul ei protejat acolo.
Sala de banchet era invaluita in fum de tigara.

Ministerul de Interne si cel al Apararii Nationale erau singurele institutii guvernamentale romane care aveau voie sa cheltuiasca valuta forte in numerar, si atunci numai in scopuri legate de spionaj. Cadourile pentru Ceausescu in persoana, tigarile americane si whisky-ul scotian pentru cei doi ministri faceau parte dintre putinele alte articole pentru care puteau fi folositi dolari, in timpul unei petreceri deosebite ca aceasta, tigarile americane se aflau de obicei pe toale mesele, iar toti cei prezenti, indiferent ca fumau sau nu, pufaiau non-stop. În Romania, tigarile americane sint o curiozitate tot atit de mare ca si speluncile unde se fumeaza opiu in Occident.

Prin ceata am vazut-o pe sotia ministrului apararii facincâu-mi semn cu mina.
— Vino aici, nene spionule. Ti-am pastrat un loc liber.

Cu un fin simt al umorului, sotia lui Coman incepuse sa mi se adreseze cu formula „nene spionule" cu ani in urma, dupa ce sotul ei ii interzisese sa-mi spuna „generale", aceasta fiind functia mea secreta in cadrul DIE.

O zarva teribila venea din stinga, de la o distanta de citeva scaune. Generalul Plesita juca jocul sau preferat de salon cu un grup de ministri adjuncti ai apararii si de interne. Prezentat de Plesita insusi dupa o vizita la Ministerul de Interne al Ungariei, acest joc stupid trebuia sa amuze prin faptul ca participantii se imbatau. Fiecare participant trebuia sa bea un pahar plin cu vin in timp ce statea in picioare si spunea: „Sint capitanul vinului si voi goli acest pahar din trei inghitituri." inaintea celei de-a doua inghitituri, trebuia sa spuna : „Sint capitanul vinului-vinului si voi goli acest pahar-pahar din trei-trei inghitituri." Daca sarea, vreun cuvint sau uita sa repete cuvintele vin, pahar si trei, trebuia sa goleasca pe loc continutul paharului si s-o ia de la inceput cu altul plin. Înaintea celei de-a treia inghitituri, cuvintele trebuiau spuse de trei ori. La sfirsit, daca era in stare .sa ajunga pina acolo, trebuia sa spuna fraza invers: „Din trei-trei-trei inghitituri acest pahar-pahar-pahar il voi goli si capitanul vinului-vinului-vinului sint." Acest joc devenise o distractie frecventa in timpul petrecerilor de la club, dar recent fusese putin modificat. Vinul era inlocuit cu whisky, iar jocul se termina cu intoxicatii grave, in acel momem, victima lui Plesita era Tudor Postelnicu, care vizita clubul pentru prima data.

Vecinul meu de masa era viceprimministrul Gheorghe Oprea, unul dintre oamenii de incredere cei mai apropiati ai lui Ceausescu.
— Ce petrecere grozava, Mihai! a exclamat.
Tragindu-si scaunul linga mine, Oprea a inceput sa-mi sopteasca folosind tonul sau cel mai conspirativ. Dupa-amiaza avusese o discutie foarte confidentiala cu Ceausescu si Elena referitoare la schimbarile de personal, dar totul era inca foarte secret. Ministrul apararii, Ion Coman, urma sa fie promovat in functia tie secretar al Comitetului Centra), pentru fortele armate, securitate si justitie (problemele speciale). Constantin Olteanu il va inlocui ca ministru al apararii. Vasile Milea va deveni seful Statului Major. Iar eu urma sa fiu numit seful palatului prezidential, o noua functie intrucitva similara cu aceea de sef de personal la Casa Alba americana, dar cu mai multa substanta. Atit intreaga DIE, cit si Directia a V-a a Securitatii, responsabila cu protectia presedintelui, vor fi scoase din Ministerul de Interne si vor apartine de palatul prezidential. Totul va fi subordonat direct lui Ceausescu, eu fiind administratorul in functie.
— Tovarasul are tot atita incredere in tine cit are si in el insusi, Mihai, a incheiat Oprea, sarutindu-ma cu efuziune pe ambii obraji.
Citeva minute mai tirziu, Emil Bobu, viceprimministru al Romaniei, a batut cu un cutit in pahar cerind liniste.
— Tovarasi, in calitate de coordonator al Departamentului Cultelor, mi s-a spus ca preotii si rabinii trebuie sa se roage Dumnezeului lor, oricare ar fi el, dimineata, seara si cel putin o data in timpul zilei. Noi, totusi, sintem atei, tovarasi. Noi credem numai in cei mai iubiti, stimati si ilustri fii ai poporului roman, tovarasul Ceausescu si tovarasa Elena.

Bobu il portretiza pe Ceausescu ca fiind un cavaler care, in locul Biblici si crucii, tinea in mina Capitalul lui Marx si sabia lui Stefan cel Mare. Elena era Minerva, zeita intelepeiunii, puterea personificata a ratiunii. Peste numai citeva zile, ei vor trebui sa se lupte chiar in birlogul imperialismului salbatic, la Washington, unde Tovarasul va trebui sa se confrunte cu dusmanul numarul unu al proletariatului. Cind zece minute mai tirziu, Bobu si-a terminat discursul, cei prezenti in camera au izbucnit in aplauze, urmate de cintecul „Ceausescu si poporul!" insotit de batai din palme ritmice.

Generalul Olteanu plingea in liniste pe pian, in timp ce generalul Milea se clatina pe un scaun, incercind sa sarute portretul Elenei atirnat pe perete. Bobu a fost intotdeauna un maestru in a-l lingusi pe Ceausescu. Ministrul de interne Teodor Coman, abia mai tinindu-se pe picioare, si-a scos haina si cravata si a incercat sa porneasca o hora, la care in curind au participat majoritatea celor prezenti, prinzindu-se in cerc. Dansurile populare sinl singurele pe care Ceausescu le stie si care ii plac, iar in ultimii ani devenise un act patriotic si aproape obligatoriu sa joci o hora in asemenea ocazii.

Jocul „capitanului vinului" capta atentia generala, ca de obicei. Postelnicu, complet ametit, zacea intins pe masa, urlind si plingind in acelasi timp. Generalii Vasile Ionel si Vasile Moise, de asemenea beti turta, discutau in contradictoriu cu voce tare despre echipele de fotbal ale celor doua ministere. Generalul Marin Nicolescu, comandantul fortelor aeriene si de artilerie, caruia ii venise rindul acum, trebuia s-o ia mereu de la inceput si injura ca un birjar.

Cind dineul s-a terminat, pe la ora doua noaptea, soferilor le-a fost greu sa-si ajute sefii sa paraseasca incaperea si sa ajunga la masinile lor. Au reusit, totusi, deoarece erau cu totii bine antrenati in aceasta privinta. Numai soferul lui Olteanu a avut nevoie de ajutor, deoarece seful lui il batea acum zdravan pe un chelner.