sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Pacate sacre (2)



Nora Roberts 






Traficul din Washington îţi punea într-adevăr nervii la grea încercare, mai ales după ce te-ai sculat greu, te-ai umflat cu cafea şi apoi ai început lanţul nesfârşit al întâlnirilor. Tess înainta la pas în spatele unui Pinto cu eşapamentul defectuos şi se opri din nou, la un stop. În dreptul ei, un bărbat într-un GMC mare, albastru, ambală motorul. Fu dezamăgit când Tess nu catadicsi să-i arunce o privire.

Era îngrijorată pentru Joey Higgins. Două luni de terapie şi nu se afla deloc mai aproape de problema reală sau, mai exact, de răspunsul real. Un băiat de paisprezece ani n-ar fi trebuit să sufere de o depresie clinică, ci ar trebui să fie afară, să bată mingea. Astăzi simţise că băiatul fusese pe punctul să-şi deschidă cu adevărat sufletul în faţa ei. Pe punctul, îşi spuse Tess cu un oftat. Dar el nu trecuse încă linia. Să-l facă să aibă încredere în el însuşi, să aibă respect faţă de el însuşi era ca şi cum ar fi construit o piramidă. Pas cu agonizant pas. Dacă măcar ar putea ajunge în faza în care să-i câştige totala încredere…

Îşi croia cu greu drum de-a lungul oraşului, apăsată de grija pentru un adolescent posac, cu ochii plini de amărăciune. Mai existau atâtea alte probleme. Prea multe alte probleme.

Tess ştia că nu trebuia să-şi sacrifice ora ei de masă ca să-i înmâneze personal căpitanului Harris portretul cerut.

Şi nici nu avusese obligaţia să lucreze la el până la ora două noaptea, dar i se păruse imposibil să nu facă asta.

Ceva o presa – instinctul, presentimentul, superstiţia, nu putea spune exact ce anume. Tot ce ştia era că o preocupa acest asasin fără chip, la fel de profund cum o preocupau pacienţii ei.

Poliţia avea nevoie de orice asistenţă din partea ei, asistenţă care să-i ajute să-l înţeleagă şi avea nevoie să-l înţeleagă în scopul de a-l prinde. Trebuia să fie prins, ca astfel să poată fi ajutat.

Când opri în parcarea poliţiei, cercetă repede locul. Niciun Mustang. Dar coborând din maşină îşi spuse că nu acesta era motivul venirii ei aici. Şi iat-o din nou nesigură pe motivul pentru care acceptase să iasă cu Ben Paris, atâta vreme cât îl considera arogant şi dificil, iar problemele ei de serviciu erau atât de presante, din cauza timpului în plus pe care-l pierdea cu crimele. Ştia că dacă ar lucra în seara asta câteva ore, putea readuce lucrurile pe linia de plutire. De câteva ori în decursul zilei fusese tentată să-l sune şi să contramandeze.

În plus, întâlnirile nu erau un capitol care să o fi interesat prea mult pe Tess. Scena omului singur este un cerc dificil, nesuferit, care de obicei lasă pe oricine se urcă pe ea, frustrat şi uzat. Tess era în mod automat îndepărtată de minunatul eu-sânt-ăla, ce-noroc-să-dai-de-mine. Ăsta era Frank. Nu-şi făcea mari iluzii nici în ce priveşte genul fanatic ocazional, haide-să-nu-ne- gândim-la-nici-un-fel-de-angajament. Ca apărătorul public cu care se întâlnise de câteva ori în primăvara trecută.

Nu că nu-i plăceau bărbaţii, ci pur şi simplu majoritatea celor pe care-i cunoscuse nu-i puteau stârni interesul. Când speranţele sunt prea mari, deziluziile vin repede. Pe scurt, era mult mai uşor să stai acasă cu un film vechi sau cu o mapă burduşită.

Dar nu o să-l roage să-i permită să anuleze întâlnirea. Tess îşi spuse că ar fi nepoliticos să contramandeze o întâlnire atât de târziu – chiar şi o întâlnire care ştia bine că fusese aranjată ca urmare a unui impuls, de ambele părţi. O să se ducă, o să-i placă piesa şi apoi o să-i spună „noapte bună“. O să lucreze în weekend.

Când intră în secţia de criminalistică, aruncă rapid o privire spre cine stătea la birou, spre cine se plimba dintr-un loc într-altul. Cineva îşi băgase capul în frigiderul mic, zgâriat, dar când se îndreptă din şale, văzu că era un necunoscut.

Ben nu era acolo, dar remarcă o diversitate de stiluri la poliţiştii care erau prezenţi. Unicul lucru care părea universal era tocul pistolului, cu harnaşamentul lui. Îşi spuse că nu avea nici pe departe strălucirea sabiei.

O privire în biroul lui Harris îi arătă că era gol.

— Doctore Court?

Se opri şi se uită spre un bărbat care tocmai se ridica de la o maşină de scris.

— Da.

— Sunt detectivul Roderick. Dacă-l căutaţi cumva pe căpitanul Harris, să ştiţi că este în discuţii cu şeful.

— Înţeleg.

Era tipul costum-şi-cravată, remarcă ea. Deşi haina lui era aruncată pe speteaza scaunului, cravata era neşifonată şi stătea drept. Decise că Ben n-o să poarte niciodată aşa ceva.

— Se mai întoarce?

— Da. Dacă vreţi să-l aşteptaţi, puteţi, nu întârzie mult. Roderick zâmbi, amintindu-şi de ziua de ieri.

— Vă pot servi o cafea.

— Ah… Se uită la ceas. Peste patruzeci de minute o aştepta următorul ei pacient. O jumătate din acest timp îi va lua drumul înapoi la biroul ei. Nu, mulţumesc. Nici eu nu am prea mult timp. Am adus raportul pe care i l-am promis căpitanului.

— Portretul. Mi-l puteţi da mie. Sunt repartizat să mă ocup de acest caz, doctore Court, mai adăugă el, văzându-i ezitarea.

— Scuzaţi-mă. V-aş fi recunoscătoare dacă i-l veţi înmâna cât mai repede căpitanului Harris. Desfăcând fermoarul mapei, Tess scoase dosarul. În cazul în care are întrebări, mă poate suna la birou până la cinci, apoi acasă, până la şapte. Nu cred că-mi puteţi spune dacă aţi mai avansat cu ceva.

— Aş fi vrut să fi putut. În momentul de faţă revenim şi iar revenim la tot ce ştim deja, sperând că poate ne-a scăpat ceva.

Tess se uită la dosar şi se întrebă dacă el va putea să-l înţeleagă într-adevăr, pe omul pe care-l prezentase ea acolo. Dar va putea cineva? Nemulţumită, dădu din cap şi-i înmână dosarul. Părea inofensiv, dar aşa părea şi o bombă în aşteptare.

— Mulţumesc.

O doamnă, se gândi el. În meseria asta începe să-ţi fie dor să vezi aşa ceva.

— Desigur. Aveţi un mesaj pentru căpitan?

— Nu. Găseşte totul în dosar. Mulţumesc încă o dată, detective.

Löwenstein aşteptă ca Tess să se îndepărteze suficient şi spuse:

— Ea este medicul psihiatru?

Roderick îşi plimbă dosarul printre degete, înainte de a-l pune pe biroul lui.

— Da. A adus portretul cerut de Harris.

— Arată ca în Harper’s Bazaar1, şopti Löwenstein. Are clasă, dar am auzit că aseară a ieşit cu Ben. Ţi-a pus sângele în mişcare, Lou? chicoti ea, dându-i o lovitură uşoară peste braţ.

Ridică din umeri, încurcat.

— Mă gândeam la altceva.

Löwenstein îşi împinse limba într-unul din obraji.

— Normal. Da, sper că-şi cunoaşte meseria. Oricum, mai bine decât o tablă Ouija. Îşi aruncă geanta pe umăr. Mă duc împreună cu Bigsby să-i chestionăm pe câţiva clienţi permanenţi de la Doug. Vezi să nu se stingă focul din vatră.

— Întoarce-te cu o pistă, Maggie. Dacă nu, spuse Roderick dându-şi drumul înapoi în scaun, o să trebuiască să scoatem tabla Ouija.

Tess dăduse al doilea colţ al culoarului, când auzi pe cineva înjurând. Uitându-se în spate, îl văzu pe Ben dând un pumn puternic într-un automat.

— Mi-a înghiţit cincizeci de cenţi. Apucând maşina cu amândouă mâinile, de o parte şi de alta, Ben îl scutură şi înjură din nou. Cincizeci de cenţi înseamnă jaf în toată regula, pentru o aşchie de ciocolată şi câteva alune.

— Ar trebui să încerci cu stafide, îi sugeră Ed. Zahăr natural. Conţine fier.

Ben scrâşni din dinţi.

— Urăsc stafidele. Nu sunt altceva decât struguri uscaţi.

— Detective Paris.

Neputând rezista tentaţiei, Tess făcu cale întoarsă de-a lungul coridorului.

— Întotdeauna te lupţi cu obiectele neînsufleţite?

Ben întoarse capul, dar nu dădu drumul aparatului.

— Numai când mă enervează. Mai scutură o dată cu putere, dar se uită la ea.

Azi nu mai era udă, observă el. Şi-şi prinsese părul sus, la spate, într-un stil rece şi lustruit, care-l făcu să se gândească la produse elegante de patiserie, acoperite de un clopot de cristal. Poate că ea îşi închipuia că arăta profesional, dar lui îi lăsa gura apă.

— Arăţi bine, doctore.

— Mulţumesc. Bună, detective Jackson.

— Doamnă. Ed puse o mână pe umărul lui Ben. Nici nu vă pot spune cât de prost mă simt pentru colegul meu.

— E în regulă. Sunt obişnuită cu problemele comportamentale.

— Du-te-n… Ben mai scutură o dată aparatul, apoi plecă de lângă el. Cu prima ocazie, o să-l spargă, se gândi. Mă căutai?

Tess îşi aminti că cercetase parcarea şi camera brigăzii. Se hotărî pentru tact, mai curând decât pentru sinceritate.

— Nu, am adus portretul pe care mi l-a cerut căpitanul Harris.

— Lucrezi repede.

— Dacă aş fi avut mai mult timp pentru asta, ar fi durat mai mult. Cu o mişcare din umeri, exprimă atât acceptarea, cât şi insatisfacţia. Nu ştiu cât de mult v-am fost de folos. Mi-ar plăcea să fac mai mult.

— Asta ne e meseria, îi reaminti Ben.

— Bună, băieţi. Löwenstein trecu pe lângă ei şi băgă fise în automat. În realitate intenţia ei fusese să se uite îndeaproape mai degrabă la psihiatru decât la dulciuri. Era gata să parieze că taiorul roz al acesteia ar fi costat-o pe ea leafa pe o săptămână.

— Vezi că-i defect, îi spuse Ben, dar în clipa în care Löwenstein trase de mâner, două tablete cu dulciuri căzură în tăviţă.

— Două în loc de una, spuse aceasta, punându-le pe amândouă în poşetă. Pe curând.

— Ei, stai aşa…

— Doar n-ai de gând să faci o scenă în faţa doctoriţei Court, îi reaminti Ed.

— Löwenstein şi-a însuşit proprietatea mea.

— Mai bine fără. Zahărul ucide.

— Este de-a dreptul fascinant, spuse Tess sec, privindu-l pe Ben care se holba în urma lui Löwenstein. Doar că eu sunt cam presată de timp. Vreau doar să ştiţi că am făcut o propunere. Am inclus-o în raportul pe care i l-am prezentat căpitanului.

Ben îşi vârî mâinile în buzunare şi se uită la ea.

— Adică?

— Aveţi nevoie de un preot…

— Ne-am îndreptat deja pe această pistă. Am interogat vreo duzină până acum, împreună cu Ed.

— … cu experienţă în probleme de psihiatrie, termină Tess. Eu v-am oferit tot ce am putut, dar nu sunt calificată să sondez adânc în ungherele ce aparţin religiei. Or, după părerea mea, aceasta este cheia. Privirea ei se fixă asupra lui Ed, dar ea ştia a cui părere trebuia să o influenţeze. Aş putea face studii privind catolicismul, dar mi-ar cere timp. Şi mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar vrea să-l irosească. Cunosc un doctor la Universitatea Catolică, monseniorul Logan. Are o reputaţie excelentă în sânul bisericii şi în psihiatrie. Vreau să ne sfătuim cu el.

— Cu cât ne consultăm cu mai multă lume, interveni Ben, cu atât există mai multe posibilităţi de scurgere a datelor. Nu ne putem permite accesul presei la datele specifice.

— Iar dacă nu încercaţi şi altceva, investigaţia voastră va rămâne exact acolo unde se află acum. Într-o stare de stagnare. Văzu enervarea şi pedală în continuare: M-aş putea duce la primar, aş putea face presiuni, dar nu acesta este modul în care vreau să procedez. Vreau să mă susţii în problema asta, Ben.

Se răsuci înapoi pe călcâie. Un alt psihiatru, se gândi el. Şi, pe deasupra, preot. Dar chiar dacă nu voia să o recunoască, investigaţia stagna. Dacă ea ar fi scos un iepure din pălărie, ei trebuiau să stea şi să privească.

— O să vorbesc eu cu căpitanul.

Surâsul veni uşor, după victorie.

— Mulţumesc. Îşi scoase portofelul şi vârî fise în automatul din spatele lui. Aşteptă puţin şi trase de mâner. Un baton Hershey căzu în tăviţă cu un zgomot surd.

— Poftim. Cu privirea serioasă, i-l dădu lui Ben: Zău că mi-ai rupt inima. Mi-a făcut plăcere să vă revăd, detective Jackson.

— Plăcerea a fost de partea mea, doamnă. Un zâmbet i se aşeză pe faţă, pe când o privea îndepărtându-se. Se poartă într-adevăr splendid, nu ţi se pare?

Încruntându-se, Ben aruncă ciocolata dintr-o mână într-alta.

— Ah, da, spuse el încet. O adevărată profesionistă.



* * *

Nu era genul ei să-şi facă probleme când era să se îmbrace. Adevărul era că îşi alesese garderoba cu meticulozitate, până la ultimul pulover de caşmir şi blazer de in, pentru simplul motiv că nu avea răbdare să se gândească în fiecare dimineaţă cu ce să se îmbrace. De cele mai multe ori, recurgea la stilul clasic şi la culorile care mergeau în orice combinaţii, pentru că acestea îi veneau cel mai bine şi pentru că nimic nu era mai simplu decât să bage mâna în dulap şi să scoată primul lucru la rând, în dimineţile când era grăbită.

Dar acum nu se îmbrăca pentru serviciu. Punând înapoi pe umeraş cea de a treia rochie, Tess îşi spuse că nu se îmbrăca nici pentru Făt-Frumos. La douăzeci şi nouă de ani, ştia că nu există Feţi-Frumoşi şi că o femeie raţională nu-şi putea dori să fie închisă într-un palat de cleştar. O întâlnire fără consecinţe cu un bărbat atrăgător care te făcea să te gândeşti la picioarele tale era cu totul altceva, iar Ben Paris o făcuse să se gândească la picioarele ei.

O privire la ceas o avertiză că, dacă se mai gândea mult, risca să întârzie. Doar într-un body vaporos, de culoarea pielii, scoase o rochie din mătase neagră şi o privi critic. Simplă, dar elegantă. O alegere înţeleaptă, decise ea şi oricum nu mai avea timp să se prostească. O îmbrăcă şi încheie şirul de nasturi care urcau de la talie până la gât.

Încă o privire în oglinda rabatabilă o făcu să dea din cap, aprobator. Da, îşi spuse ea, era mai bine aşa decât în rochia aceea albastră ca gheaţa, pe care o alesese prima oară, sau cu rochia de voal Georgette, de culoarea zmeurii, pe care oricum o dăduse la o parte. Îşi puse cerceii cu diamante ai mamei sale şi brăţara îngustă de aur pe care i-o dăruise bunicul ei când luase examenul de diplomă. Tocmai se gândea dacă să se pieptene cu părul în sus, când bătaia în uşă hotărî în locul ei. Trebuia să rămână cu el în jos.

Nu se aşteptase că el ar putea arăta şi elegant. Dar când deschise uşa, costumul gri-oţel şi cămaşa de culoarea somonului îi dovediră că se înşelase. Avusese totuşi dreptate în privinţa cravatei. Avea gulerul de la cămaşă răsfrânt. Începu să-i zâmbească, dar văzu bucheţelul de violete din mâna lui. Nu era genul ei să-şi piardă cumpătul atât de uşor, dar, când îşi ridică din nou privirea spre el, se simţi ca o adolescentă în faţa primului buchet de flori oferite.

— În semn de pace, îi spuse Ben, simţindu-se la fel de tulburat şi de nelalocul lui ca şi Tess. N-ar fi trebuit, câtă vreme era obişnuit să facă gesturi teribiliste şi impulsive cu femeile cu care se întâlnea. Aşa proceda el. Să vâneze un bucheţel de violete în luna octombrie nu i se păruse o nebunie, până în clipa în care se trezi aici, oferindu-i-le.

— Sunt minunate. Mulţumesc. Revenindu-şi şi mulţumindu-i, îi zâmbi, primind florile şi retrăgându-se, ca să-i facă loc să intre. Parfumul lor îi aminti de primăvara care era atât de departe, la capătul celălalt al iernii.

— Mă duc să caut o vază.

În timp ce ea intra în bucătărie, Ben privi în jurul lui. Văzu Matisse-ul, covoarele turceşti, pernele cu broderie. Culori calde, dulci şi lemn vechi, distins. Era o încăpere care vorbea de linişte şi de bunăstare dobândite de-a lungul generaţiilor.

Ce naiba căuta el aici? se întrebă. Bunicul ei e senator. Al tău a fost măcelar. Ea a crescut cu servitori, pe când mama ta îşi mai spală şi acum singură closetul. Ea a absolvit cu felicitări Smith-ul, pe când tu ai păcălit doi ani de colegiu, înainte de Academia de Poliţie.

Ah, da, făcuse cercetări asupra ei. Obiceiul lui.

Şi mai era şi al naibii de sigur că după primele cincisprezece minute nu vor mai avea despre ce discuta.

Tess se întoarse, cu violetele într-o mică vază Wedgwood.

— Ţi-aş oferi ceva de băut, dar nu am Stolichnaya.

— E-n regulă. Se hotărâse fără să stea pe gânduri. Învăţase să se încreadă în instinctul lui. În timp ce Tess aşeza violetele în mijlocul mesei, se apropie de ea şi-i luă părul în mână.

Tess se întoarse încet, fără să sară ca arsă, fără să pară surprinsă şi ochii ei îi întâlniră privirea lungă, tăcută.

Mirosea a Paris. Îşi aminti cele cinci zile pe care le petrecuse acolo pe când avea douăzeci de ani, sărac, dar plin de optimism. Se îndrăgostise de el, de cum arăta, de mirosurile lui, de aerul lui. An de an îşi promitea să se întoarcă acolo şi să găsească ceea ce căuta de atâta vreme.

— Îmi place mai mult cu el în jos, spuse într-un târziu şi mai zăbovi o clipă cu degetele în părul ei. Azi după-amiază, pieptănată cu el în sus, păreai îndepărtată, inaccesibilă.

O cuprinse o stare de tensiune, o tensiune specifică apropierii dintre un bărbat şi o femeie, pe care nu o mai simţise de ani de zile, cu nimeni – nu voise să o simtă. Şi nici acum nu voia.

— Profesională, rectifică ea şi făcu un mic pas înapoi. Nu vrei totuşi să bei ceva?

Se gândi să taie adânc, subţire, în puterea ei de stăpânire. Cum ar fi? Dar dacă făcea asta, putea foarte bine să eşueze şi să-şi piardă chiar el controlul.

— O să bem la teatru. Avem destul timp înainte.

— Să-mi iau atunci pardesiul.



* * *

Părea la fel de intim cu personalul de la Roof Terrace, ca şi cu acela de la băruleţul plin de fum, de aseară. Tess fu atentă la felul în care vorbea cu unul, cum îl saluta pe altul, degajarea plăcută, firească. Deci nu era un însingurat, trase ea concluzia, decât atunci când voia el să fie.

Tess îi admira pe oamenii care se simţeau în largul lor în lume, fără să se preocupe de impresia pe care o făceau, de părerile celorlalţi. Ca să te porţi astfel, trebuia mai întâi să te simţi în largul tău tu însuţi. Într-un fel, oricât de mulţumită era ea cu felul ei de viaţă, nu ajunsese niciodată atât de departe.

Ben îşi luă paharul în mâini, îşi întinse picioarele şi se uită la ea.

— M-ai descifrat?

— Nu de tot. Tess luă o alună din bolul de pe masă şi o mestecă atentă. Cred însă că tu ai reuşit. Dacă oamenii s-ar înţelege atât de bine pe ei înşişi cum te înţelegi tu, atunci ar trebui să mă gândesc să-mi schimb meseria.

— Când eşti atât de bună în meseria pe care o faci. O privi alegându-şi o altă alună cu degete lungi, subţiri. O perlă veche îi strălucea stins pe mâna dreaptă. Absolventă de facultate, începu el şi privi cum i se opreşte mâna. O clientelă care se măreşte prea repede şi căreia nu-i mai poţi face faţă. Tocmai ai declinat oferta de a te alătura personalului psihiatric de la Bethseba Naval, dar lucrezi o dată pe săptămână la clinica Donnerly din South East, pe gratis.

Această indulgentă prezentare o enervă. Tess era obişnuită să ştie mai mult despre oamenii cu care intra în legătură, decât ştiau ei despre ea.

— Faci întotdeauna investigaţii asupra femeilor cu care te întâlneşti, detective?

— Obişnuinţa, răspunse el degajat. Tu singură vorbeai despre curiozitate, aseară. Senatorul Jonathan Writemore este bunicul tău după mamă, puţin de centru-stânga, un om deschis, charismatic şi de neclintit.

— Ar fi încântat dacă te-ar auzi.

— Ţi-ai pierdut părinţii pe când aveai paisprezece ani. Îmi pare rău. Îşi luă din nou paharul. Este greu să-ţi pierzi familia.

Surprinse tonul, simpatia care-i spuseră că şi el pierduse pe cineva.

— Bunicul meu m-a ajutat să depăşesc situaţia. Fără el poate că nu mi-aş fi revenit. Cum ai aflat atât de multe?

— Poliţiştii nu-şi divulgă sursele. Ţi-am citit portretul.

Tess se crispă puţin, aşteptându-se la critici.

— Şi?

— Ţi-ai dat seama că omul nostru este inteligent.

— Da. Şiret. Lasă în urma lui doar ce vrea el, dar nu lasă nicio urmă.

După o clipă, Ben dădu din cap, afirmativ.

— Ceea ce ai spus are o logică. Mă întreb cum ai ajuns la aceste concluzii.

Tess sorbi puţin din băutura ei, înainte de a răspunde. Nu se întrebă de ce era important să-l facă să înţeleagă. Pur şi simplu era.

— Am studiat faptele, urmele pe care le-a lăsat. Poţi vedea că sunt aproape identice de fiecare dată, nu variază. Bănuiesc că în meseria voastră numiţi asta modus operandi.

Ben zâmbi uşor şi confirmă, dând din cap.

— Da.

— Modul în care el operează formează un tablou, un tablou psihologic. Voi sunteţi pregătiţi să căutaţi chei, dovezi, mobiluri, şi apoi să arestaţi. Eu sunt pregătită să caut motive, cauze şi apoi să tratez. Să tratez, Ben, repetă ea, căutându-i privirea. Nu să judec.

— Şi crezi că asta este ceea ce fac eu? spuse el, ridicându-şi o sprânceană.

— Îl vrei, spuse ea simplu.

— Da, îl vreau. Îl vreau strâns de pe străzi şi băgat într-o cuşcă.

Strivi ţigara încet, metodic. Era un mod de a se controla. Mâinile lui însă erau puternice.

— Vrei să fie pedepsit. Înţeleg, chiar dacă nu sunt de acord.

— Tu ai vrea să-i deschizi capul şi să-l faci mai bun. Isuse! Dădu băutura pe gât. Doar nu vrei să suferi pentru un asemenea om?

— Compasiunea face parte din meseria mea, spuse ea cu convingere. Este bolnav, disperat de bolnav. Dacă citeşti şi înţelegi profilul meu, înţelegi că tot ceea ce face el, face cu durere.

— Strangulează femei. Faptul că îl doare când le strânge laţul de gât nu le face pe ele mai puţin moarte. Am compasiune, Tess, pentru familiile acelor femei cu care va trebui să stau de vorbă. Va trebui să mă uit în ochii lor când mă vor întreba de ce. Iar eu nu am niciun răspuns.

— Îmi pare rău. Întinse mâna spre mâna lui, fără să se gândească. Degetele ei se închiseră peste ale lui.

— Este o meserie hidoasă. Una care te trezeşte noaptea din somn. Şi eu trebuie să stau de vorbă cu familiile – cele rămase încremenite şi înăsprite, după o omucidere. Îi simţi mâna încordându-i-se şi, în mod automat, îl mângâie. Când zaci treaz în pat la ora trei dimineaţa, încă le mai vezi în ochi întrebările şi tristeţea.

— Ben… Se aplecă spre el, dorind să-l aibă mai aproape de ea. Trebuie să gândesc ca un doctor, în cazul acesta. Ţi-aş putea da câteva definiţii clinice – dereglare la nivelul impulsurilor, psihoze funcţionale. Indiferent de etichetă, tot boală rămâne. Omul acesta nu ucide ca să se răzbune sau ca să câştige ceva, ci din disperare.

— Iar eu trebuie să gândesc ca un poliţist. Meseria mea este să-l opresc. Asta este condiţia. Rămase tăcut o clipă, apoi îşi împinse paharul într-o parte. Am discutat despre acel monsenior Logan al tău. Harris se ocupă să obţină o întrevedere.

— Asta e bine. Mulţumesc.

— Nu. Eu unul am rezerve în această privinţă.

Tess se retrase cu un uşor oftat.

— Nu prea avem nimic în comun, nu?

— Poate că nu. Dar îşi aminti cât de mică şi de caldă fusese mâna ei pe a lui. Sau poate că pur şi simplu încă nu am descoperit nimic.

— Ce-ţi place să faci duminicile după-amiază?

— Să stau cu o bere în mână şi să mă uit la meciuri.

Ea îşi încreţi nasul.

— Nu ţine. Dar muzica?

— Ce-i cu ea? rânji el.

— Ce-ţi place?

— Depinde. Îmi place rock-ul, când sunt la volan, jazz-ul când beau, şi Mozart, în dimineţile de duminică.

— Începem să ne apropiem. Ce părere ai de Jelly Roll Norton?

Surprins, surâse din nou.

— Da.

— Dar Springsteen?

— M-a derutat cu The River.

— Marvin Gaye?

Ben se lăsă pe spate şi se uită din nou lung.

— Poate că am găsit un început. Picioarele lui se atinseră de ale ei, pe sub masă. N-ai vrea să mergem la mine şi să ascultăm colecţia mea de discuri?

— Detective Paris… Tess alese încă o alună. Medicii psihiatri bine pregătiţi nu se lasă păcăliţi de scheme răsuflate.

— Dar de unele noi?

— Ca, de exemplu?

— Să supăm împreună după teatru şi să vedem care din noi îşi aminteşte mai multe melodii ale Beatles-ilor.

Îi aruncă un zâmbet iute, impulsiv şi total diferit de zâmbetele atente pe care i le acordase până atunci.

— O să pierzi şi-o să fie păcat de tine.

— Cunoşti un tip cu coroane dentare în valoare de două mii de dolari şi costum de la Brooks Brothers?

Tess îşi împreună sprâncenele.

— Ce-i asta, un concurs?

— Prea târziu, uite-l că vine.

— Cine… ah, bună, Frank.

— Tess, nu m-am aşteptat să te întâlnesc aici. Bătu uşor mâna femeii exotice, subţire ca un creion, de lângă el.

În mod evident plictisită şi câştigând simpatia lui Tess, femeia întinse mâna.

— Încântată.

— Lorraine, ea e doctoriţa Teresa Court, colegă de breaslă.

Privirea ei alunecă repede peste Tess şi se fixă pe Ben.

— Bună.

Zâmbetul i se formă cu greu şi deşi ochii lui nu se dezlipiră o clipă de pe chipul ei, Ben nu pierdu niciun amănunt.

— Bună, sunt Ben.

— Tess, puteai să-mi spui că vii aici. Am fi organizat o mică petrecere, spuse Frank.

Lorraine îşi clătină capul, uitându-se la Ben.

— Poate că până la urmă seara asta mai poate fi salvată. Niciodată nu e prea târziu, spuse ea.

— Asta aşa este, zise Ben încet şi câştigă astfel o lovitură scurtă cu piciorul, pe sub masă, din partea lui Tess. Doar că Tess şi cu mine, continuă el fără să-şi piardă o clipă zâmbetul de pe faţă, trebuie să ne retragem devreme în seara asta. Afaceri.

— Îmi pare rău, Frank, poate altă dată. Ştiind că încă nu putea fi sigură că scăpase, Tess se şi sculă în picioare. Ne vedem la birou. Cu bine, Lorraine.

— Ei, ia-ţi pălăria, ce te-a apucat de te grăbeşti aşa? bombăni Ben în urma ei.

— Dacă ai şti ce ştiu eu, mi-ai mulţumi.

— Ăsta, ah, colegul ăsta al tău are gust mai bun la femei decât la cravate.

— Adevărat? Tess îşi găsi de lucru să-şi netezească pardesiul, în timp ce mergeau. Eu aş zice că e mai curând stridentă.

— Da. Ben aruncă o privire peste umăr. A-ha! Stridentă.

— Unii bărbaţi se dau în vânt după decolteuri adânci şi gene false, cred eu.

— Unii bărbaţi sunt doar nişte animale.

— Ea a fost a doua variantă a lui, se auzi Tess spunând. Prima am fost eu, dar l-am refuzat.

— Nu zău? Intrigat, Ben o făcu să încetinească, trecându-şi un braţ peste umerii ei. Te-a invitat la Coward şi tu l-ai refuzat?

— Exact.

— Mă simt flatat.

Tess îi aruncă o privire. Orgoliul lui nu avea nevoie de niciun ajutor din partea ei.

— Ţie ţi-am spus da numai pentru faptul că nu eşti perfect.

— Hmm. Şi când te-a invitat?

— Ieri după-amiază.

— N-a lăsat impresia că s-a simţit ofensat pentru faptul că l-ai refuzat, ca apoi să te vadă aici, cu mine.

Stânjenită, Tess se eliberă de sub braţul lui.

— I-am spus că am o întâlnire.

— Ah! Ai minţit.

O spusese cu atâta plăcere, încât pe Tess o pufni râsul.

— Nici eu nu sunt perfectă.

— Asta face lucrurile mult mai uşoare.



* * *

Retrasul devreme despre care vorbise Ben se petrecu la ora două noaptea, când cei doi se aflau pe culoarul care ducea la apartamentul lui Tess.

— Mâine dimineaţă o să mă urăsc, spuse Tess cu un căscat.

— Şi încă nici nu ţi-am propus să ne culcăm împreună.

Căscatul sfârşi într-un râs înfundat.

— Şi eu care îmi spuneam că o să bem o jumătate de sticlă de vin, după care o să-mi mai rămână cinci ore de somn. Se opri în dreptul uşii ei şi se întoarse ca să se sprijine de ea: Nu mă aşteptam să mă simt atât de bine.

Nici el nu se aşteptase.

— Ce-ar fi să mai încercăm o dată? Poate că atunci n-o să ne mai simţim aşa.

Se gândi la asta trei secunde, pe ceas.

— În regulă, când?

— Mâine seară e un festival Bogart, în partea cealaltă a oraşului.

— Şoimul maltez?

— Şi Marele somn.

Ea zâmbi, simţindu-se plăcut somnoroasă.

— S-a făcut. Când el se apropie, se aşteptă să o sărute. Dacă ideea o făcu să o ia cu călduri, ăsta nu era decât un lucru cât se poate de firesc. Dorinţa de a fi cuprins şi atins de cineva era cât se poate de omenească. Ochii ei se închiseră pe jumătate şi inima îi bătu ceva mai tare.

— Trebuie să înlocuieşti încuietoarea asta pentru Mickey Mouse.

Genele îi tremurară din nou.

— Ce-ai spus?

— Încuietoarea de la uşa ta, Tess, e o jucărie. Îi trecu degetul în jos pe nas, încântat de confuzia ei.

— Dacă ai de gând să locuieşti într-un bloc fără pază, asigură-te atunci că ţi-ai montat la uşă o yală ca lumea.

— O yală. Râzând ironic, se îndreptă şi începu să-şi caute cheile. Nu mă pot pune cu un poliţist.

— Mă bucur să aud asta. Îşi aşeză mâinile peste ale ei şi o sărută înainte ca ea să apuce să aibă o reacţie. Mai târziu, când se putu gândi la rece, se întrebă dacă el plănuise asta.

Era o prostie să-şi imagineze că un sărut atât de delicat, atât de uşor ca acesta, ar putea trimite valuri de căldură prin corp. Sângele nu clocotea cu adevărat şi mintea nu plutea cu adevărat. Cunoscuse ea senzaţii mai puternice, dar, oricum, sărutul o tulburase. Neatingându-se de nimic altceva decât de mâinile ei, Ben pusese stăpânire pe ea.

Gura lui era pricepută, dar se aşteptase la asta. Buzele lui erau calde, moi, şi-şi folosea dinţii ca să adauge o muşcătură excitantă. Îi răzuiră buza, înainte ca limba lui să se strecoare peste a ei. Îşi spuse că era din cauza orei târzii, a vinului, a relaxării, dar se abandonă momentului, fără niciuna din precauţiunile spre care era înclinată.

Puteai crede despre ea că era rece, puţin distantă. Se aşteptase la asta. Nu se aşteptase la căldura, la pasiunea sau la blândeţea care se scurgeau din ea, în el. Nu se aşteptase la această atât de rapidă intimitate, ca a unor vechi amanţi. Cunoştea bine femeile sau credea că le cunoaşte. Tess era pentru el un mister care cerea să fie dezlegat.

Dorinţa era ceva obişnuit la el, un domeniu pe care credea că îl înţelege foarte bine. Dar nu-şi amintea să-l fi cuprins vreodată cu atâta violenţă şi să-i taie răsuflarea. O dorea acum, dintr-odată, cu disperare. De obicei se lăsa dus de val. Era ceva natural. Din motive pe care nu putea încă să înceapă să le înţeleagă, se îndepărtă de ea.

O clipă se uitară aşa, unul la altul.

— Asta poate deveni o problemă, reuşi el să spună, după câteva secunde.

— Da. Înghiţi şi se concentră asupra metalului rece al cheilor din mână.

— Pune-ţi lanţul, da? Ne vedem mâine.

Prima dată rată gaura cheii cu un sfert de centimetru şi înjură când nimeri la a doua încercare.

— Noapte bună, Ben.

— Noapte bună.

Aşteptă până când auzi declicul încuietorii şi hârşâitul lanţului, înainte de a se întoarce şi a o lua înapoi, de-a lungul coridorului. O problemă, îşi spuse el din nou. O problemă a naibii.



* * *

Umblase pe jos ore întregi. Când ajunse acasă, era atât de obosit, încât aproape că nu se mai putea ţine pe picioare. În ultimele câteva luni constatase că nu reuşea să doarmă fără vise decât dacă era obosit până la extenuare.

Nu avea nevoie să aprindă lumina; ştia drumul. Ignorând nevoia de a se odihni, trecu dincolo de dormitor. Camera din spate era întotdeauna încuiată. Când o deschise, inspiră parfumul discret, feminin, al florilor proaspete pe care le aducea zilnic. Roba de preot atârna de uşa debaralei. Drapată peste ea, stola era ca o despicătură albă.

Aprinse cu un chibrit prima lumânare, apoi alta şi încă alta, până când umbrele începură să facă valuri peste suprafaţa antică a îmbrăcămintei altarului.

Se afla acolo, înrămată în argint, fotografia unei femei tinere, blonde şi zâmbitoare. Fusese surprinsă pentru eternitate, tânără, inocentă şi fericită. Trandafirii roz fuseseră florile ei preferate şi parfumul acestora era cel care se contopea cu mirosul lumânărilor arzânde.

În rame mai mici se aflau, prinse cu grijă, fotografiile din ziare ale celorlalte trei femei. Carla Johnson, Barbara Clayton, Francie Bowers. Împreunându-şi mâinile, îngenunche în faţa acestora.

Mai erau atâtea altele, se gândi el. Atâtea. Iar el se afla abia la început.



Băiatul stătea în faţa lui Tess, tăcut şi ursuz. Nu se bâţâia şi nici nu se uita afară pe fereastră. Rareori făcea asta. Stătea însă în fotoliu şi se uita în jos, la propriii lui genunchi. Mâinile îi stăteau întinse pe coapse, cu degetele fine, cu articulaţiile puţin inflamate din cauza trosnitului nervos. Unghiile îi erau roase până la carne. Semne de nervi, deşi mulţi reuşesc să treacă destul de bine prin viaţă trosnindu-şi degetele şi rozându-şi unghiile şi rumegând în ei înşişi.

Rar se întâmpla să se uite la persoana cu care vorbea, sau, mai exact, în cazul lui, la persoana căreia îi vorbea. De fiecare dată când reuşea să-l facă să o privească în ochi, simţea în aceiaşi timp o mică victorie, dar şi un mic junghi. Erau atât de puţine lucruri pe care reuşea să le vadă în ochii lui, căci învăţase de mic cum să se ascundă şi să disimuleze. Ce văzu ea – când i se oferi această rară, rapidă şansă de a vedea – nu era resentimentul, nici teama, ci numai o urmă de plictiseală.

Viaţa nu jucase cinstit cu Joseph Higgins Junior, iar el nu mai avea de gând să rişte să mai primească încă o lovitură sub centură. La vârsta lui, când adulţii stabilesc regula jocului, el alesese izolarea şi noncomunicarea, ca mijloc de apărare împotriva lipsei de alegere. Tess cunoştea simptomele. Lipsa emoţiei exterioare, lipsa motivaţiei, lipsa de interes. O lipsă.

Într-un fel, nici ea nu ştia cum, trebuia să găsească declanşatorul care să-l readucă în situaţia de a-i păsa mai întâi de el însuşi şi abia apoi de lumea înconjurătoare.

Era prea mare ca să se mai joace cu el, prea mic ca să discute cu el ca de la adult la adult. Le încercase pe amândouă, iar el nu acceptase niciuna din variante. Joey Higgins se plasase singur într-un spaţiu intermediar. Adolescenţa nu era doar îngrozitoare pentru el, era jalnică.

Era îmbrăcat în blugi, buni, solizi, după ultima modă, şi într-un pulover gri pe gât, cu o broască ţestoasă zâmbitoare, pe piept. Avea pantofi din piele, noi şi moderni. Părul castaniu-deschis era tuns potrivit în jurul unei feţe prea slabe. La exterior, arăta ca un băiat obişnuit, de paisprezece ani. Nimic nu lipsea. Pe dinăuntru, însă, era un labirint de confuzii, de ură faţă de el însuşi şi de o amărăciune, de care, Tess ştia asta, încă nici nu reuşise să se atingă măcar.

Din nefericire, în loc să fie pentru el o confidentă, un zid al plângerii sau măcar o foaie albă de hârtie, ea era doar o nouă imagine a autorităţii, în viaţa lui. O dată măcar să fi izbucnit şi el, să fi ţipat sau să se fi certat cu ea şi atunci ar fi simţit că progresează. De-a lungul tuturor şedinţelor lor, însă, el rămăsese politicos şi fără reacţie.

— Cum te simţi la şcoală, Joey?

Nu ridică din umeri. Ca şi cum chiar şi această mişcare ar fi putut trăda anumite sentimente pe care le ţinea încuiate atât de strâns, înăuntru.

— În regulă.

— În regulă? Eu aş fi crezut că este întotdeauna destul de greu să schimbi şcoala. Luptase împotriva acestei idei, făcuse totul ca să-i convingă pe părinţii lui să nu facă această mişcare dramatică în acest moment al terapiei. Companie proastă, motivaseră aceştia. Voiau să-l îndepărteze de cei care aveau o influenţă asupra lui, care îl îndemnaseră să bea, să cocheteze o scurtă perioadă cu drogurile şi o perioadă la fel de scurtă, dar mai dificilă, cu ştiinţele oculte. Părinţii lui nu reuşiseră decât să-l înstrăineze şi să-i mai ştirbească puţin din sentimentul de autorespect.

Nu compania, rea sau altfel, fusese cea care-l împinsese pe Joey spre toate aceste experienţe ale lui. Era propria sa depresie în spirală şi căutarea unui răspuns, unul despre care el ar fi putut crede că îi aparţinea complet şi în exclusivitate numai lui.

Cum nu mai dăduseră peste narcotice în dulapul lui, iar respiraţia nu-i mai mirosea a alcool, părinţii erau convinşi că începuse să-şi revină. Ei nu puteau vedea sau nu voiau să vadă că el continua să se prăbuşească, în spirală, foarte repede. El învăţase pur şi simplu arta disimulării.

— O şcoală nouă poate fi o aventură, continuă Tess, neprimind niciun răspuns. Dar e greu să fii nou-venit.

— Nu-i cine ştie ce, spuse el în şoaptă, continuând să-şi privească fix genunchii.

— Mă bucur să aud asta, spuse ea, deşi ştia că era o minciună. Şi eu am fost nevoită să-mi schimb şcoala când eram cam de vârsta ta şi am fost îngrozită de moarte.

Nevenindu-i să creadă, dar interesat, îşi ridică privirea. Avea ochi cafenii, întunecaţi, care ar fi trebuit să fie foarte expresivi. Dar erau controlaţi şi îngrijoraţi.

— Nimic de speriat, nu-i decât tot o şcoală.

— De ce nu-mi vorbeşti despre ea?

— E doar o şcoală.

— Dar ceilalţi copii? Este cineva interesant?

— Nişte proşti, cei mai mulţi dintre ei.

— Ah? Cum se poate?

— Stau cu toţii unul într-altul. Nu e niciunul pe care să vreau să-l cunosc.

Niciunul pe care să-l fi cunoscut, rectifică Tess în gând. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie acum era să se simtă respins de şcoală, după ce-şi pierduse colegii cu care fusese obişnuit până atunci.

— E nevoie de timp ca să-ţi faci prieteni, prieteni pe care să poţi conta. Este mai greu să fii singur, decât să încerci să ţi-i găseşti.

— Nu eu am vrut să mă mut.

— Ştiu. Aici era de partea lui. Cineva trebuia să fie. Şi mai ştiu că e greu să ştii că poţi fi aruncat dintr-o parte într-alta, ori de câte ori cei care fac regulile simt nevoia să le schimbe. Dar nu este totul chiar aşa. Părinţii tăi au schimbat şcoala pentru că ţi-au dorit binele.

— Tu nu ai vrut să mă smulgă de acolo. Se uită din nou în sus, dar atât de repede, încât abia dacă reuşise să-i vadă culoarea ochilor. Am auzit-o pe mama, spunând asta.

— Ca doctor al tău, m-am gândit că te-ai putea simţi mai bine la vechea ta şcoală. Mama ta te iubeşte, Joey. Transferarea ta nu a fost o pedeapsă, ci felul ei de a face ca lucrurile să meargă mai bine pentru tine.

— A vrut să nu mai fiu cu prietenii mei. Lucrul acesta nu fusese însă spus cu amărăciune, ci, pur şi simplu, cu o acceptare pasivă. Nu exista alegere.

— Şi tu ce simţi faţă de asta?

— Se temea că dacă rămân în continuare lângă ei, o să încep din nou să beau. Spusese asta fără resentiment, din nou fără amărăciune, ci doar cu plictiseală.

— Ştiu, spuse Tess, şi-şi puse mâna pe braţul lui. Poţi fi mândru de tine că te-ai smuls, că ai făcut alegerea corectă. Ştiu cât de greu îţi este să lupţi în fiecare zi cu asta.

— Mama îi acuză întotdeauna pe alţii de tot ce se întâmplă.

— De ce anume?

— De tot.

— Ca divorţul? Ca de obicei, pomenirea acestuia nu aduse niciun răspuns. Tess schimbă pista: Cum te simţi că nu mai mergi cu autobuzul?

— Autobuzele put.

— Acum te duce la şcoală mama ta.

— Da.

— Ai vorbit cu tatăl tău?

— E ocupat. Se uită la Tess cu o undă de resentiment amestecat cu o acuză. Are acum un alt serviciu, la firma aceea de computere, dar o să petrec un week-end cu el, probabil luna viitoare, de Ziua Recunoştinţei.

— Ce simţi gândindu-te la asta?

— O să fie grozav. Iată din nou băieţelul, radiind tot de speranţă. O să mergem la meciul cu Pieile Roşii. O să ia bilete la tribuna întâi. O să fie ca pe vremuri.

— Ca pe vremuri, Joey?

Privi din nou în jos, la genunchi, dar sprâncenele i se strânseseră, de furie.

— Este important să înţelegi că lucrurile nu vor mai fi ca pe vremuri. Diferenţa nu trebuie neapărat să însemne ceva rău. Uneori schimbarea, chiar dacă e grea, poate aduce binele pentru toată lumea. Ştiu că îţi iubeşti tatăl. Dar tu nu trebuie să te opreşti în loc pentru faptul că nu mai locuieşti împreună cu el.

— El nu mai are casă. Are doar o cameră. Zicea că, dacă n-ar fi trebuit să plătească alocaţia pentru copil, ar fi putut avea şi el o casă.

Îi venea să-l dea dracului pe Joseph Higgins senior, dar îşi păstră o voce fermă, caldă.

— Sper că înţelegi că tatăl tău are probleme, Joey. Dar nu tu eşti problema. Problema lui este alcoolul.

— Noi însă avem o casă, spuse el încet.

— Şi crezi că tatăl tău ar fi mai fericit dacă n-aţi avea?

Niciun răspuns. De data asta îşi privea pantofii.

— Sunt fericită că o să petreci o vreme cu tatăl tău. Ştiu că i-ai dus dorul.

— A fost ocupat.

Da. Prea ocupat să-şi vadă fiul, îşi spuse ea, prea ocupat să răspundă la apelurile psihiatrului care încerca să-i vindece rănile.

— Uneori adulţii se pot trezi sufocaţi de tot ce li se întâmplă. Probabil că realizezi cât de greu îi este tatălui tău acum, cu un serviciu nou, pentru că şi tu eşti la o şcoală nouă.

— Luna viitoare o să petrec un weekend cu el. Mama spune să nu mă bazez prea mult pe el, dar eu tot o să mă duc.

— Mama ta nu vrea să fii dezamăgit dacă o să se întâmple ceva.

— O să vină să mă ia.

— Sper, Joey. Dar dacă nu o să vină… Joey… Puse din nou mâna pe braţul lui şi printr-un efort de voinţă reuşi să-l facă să se uite la ea. Dacă nu o să vină, trebuie să ştii că asta nu va fi din cauza ta, ci din cauza bolii.

— Da.

Fusese de acord pentru că aceasta era calea cea mai rapidă de a evita o discuţie. Tess ştia asta şi îşi dori, nu pentru prima oară, să-i poată convinge pe părinţii lui că băiatul avea nevoie de terapie şi mai intensă.

— Mama te-a adus astăzi?

Continuă să privească în jos, dar furia, cel puţin aparent, dispăruse.

— Tatăl meu vitreg.

— Continui să te înţelegi cu el?

— E în regulă.

— Ştii, faptul că ţii la el nu înseamnă că îl iubeşti mai puţin pe tatăl tău.

— Am spus că e în regulă.

— Sunt fete drăguţe la noua ta şcoală? Nu voia decât să-l facă să zâmbească, oricum, oricât.

— Presupun.

— Presupui? Poate că zâmbetul din glasul lui Tess îl făcu să-şi ridice din nou privirea. Mie una îmi face impresia că ai vederea destul de bună.

— Poate c-or fi vreo două. Buzele parcă i se curbară puţin. Nu prea mă interesează.

— Da, ai destul timp pentru asta. Vii să mai stăm de vorbă săptămâna viitoare?

— Presupun.

— Între timp vrei să-mi faci o favoare? Spuneam că ai ochi buni. Uită-te la mama ta şi la tatăl tău vitreg.

Joey îşi întoarse capul, dar Tess îi luă mâna şi i-o ţinu. Joey… Aşteptă până când ochii aceia întunecaţi, indescifrabili, se uitau din nou într-ai ei. Uită-te la ei. Ei încearcă să te ajute. Poate că greşesc, dar încearcă, pentru că ţin la tine. Mulţi ţin la tine. Mai ai numărul meu, da?

— Da. Presupun că da.

— Ştii că mă poţi suna dacă vrei să vorbeşti cu mine până săptămâna viitoare.

Îl conduse până la uşa biroului şi se uită la tatăl lui vitreg care se sculă în picioare, zâmbindu-i lui Joey cu gura mare. Era un om de afaceri plin de succes, care reuşise în viaţă, manierat. Era antiteza tatălui lui Joey.

— Gata? îi aruncă o privire lui Tess, dar de data aceasta în privirea lui nu mai era nicio urmă de zâmbet, ci doar încordare.

— Cum a mers astăzi, doctore Court?

— Splendid, domnule Monroe.

— Asta-i bine, asta-i bine. Joey, ce-ar fi să cumpărăm nişte mâncare chinezească, să-i facem o surpriză mamei tale?

— În regulă. Îşi îmbrăcă scurta lui de şcoală, şcoala pe care nu o mai frecventa. Fără să se încheie, se întoarse şi se uită într-un punct în spatele umărului drept al lui Tess.

— La revedere, doctore Court.

— La revedere, Joey, ne vedem săptămâna viitoare.

Îl hrăneau, se gândi ea închizând uşa de la birou.

Iar el era înfometat. Îl îmbrăcau, dar lui îi era frig. Ea avea cheia, dar mai rămânea să poată să o răsucească în broască, să deschidă poarta.

Oftând, se întoarse la masa de lucru.

— Doctore Court?

Tess răspunse la interfon, în timp ce băga dosarul lui Joey Higgins în servieta de lângă birou.

— Da, Kate.

— Aţi primit trei telefoane în timp ce eraţi în şedinţă. Unul de la Post, unul de la Sun şi unul de la WTTG.

— Trei reporteri? Tess îşi scoase cercelul şi-şi frecă uşor lobul urechii.

— Toţi trei au vrut o confirmare a numirii dumneavoastră în problema crimelor Preotului.

— Fir-ar… Dădu drumul cercelului, pe mapa de pe birou. Fără comentarii, Kate.

— Da, doamnă.

Îşi prinse încet cercelul la loc. I se promisese anonimatul. Aceasta făcea parte din înţelegerea ei cu biroul primarului. Fără presă, fără tam-tam, fără comentarii. Primarul îi dăduse garanţia lui personală că va putea lucra fără presiunea exercitată de presă. N-avea rost să-l acuze pe primar, îşi spuse Tess ridicându-se şi îndreptându-se spre fereastră. Ştirea transpirase şi ea trebuia să se descurce cu această situaţie.

Notorietatea nu o interesa. Asta era problema ei. Îi plăcea viaţa ei simplă şi discretă. Şi aceasta era problema ei. Bunul simţ îi spusese că totul se va afla înainte de a se termina, dar ea acceptase totuşi treaba asta. Dacă ar fi fost să-şi sfătuiască unul din pacienţi, i-ar fi spus să privească realitatea în faţă şi să se descurce cu ea pas cu pas.

Afară, traficul orelor de vârf începea să se încingă. Se auzea câte un claxon, dar zgomotul era înăbuşit de fereastră şi de distanţă. Joey Higgins era acolo afară, căutând mâncare chinezească, împreună cu un tată vitreg pe care îşi refuza să-l iubească sau să aibă încredere în el. Barurile erau gata să servească o gustare înainte de cină. Creşele se goleau şi cârduri de mame salariate, părinţi singuri şi taţi obosiţi se strecurau apoi cu Volvo-urile şi BMW-urile lor prin coloane de alte Volvo-uri şi BMW-uri, cu un singur gând în minte: să ajungă acasă, să se simtă la căldură şi în siguranţă în spatele uşilor şi ferestrelor şi pereţilor căminelor lor. Era puţin probabil ca unul dintre ei să se gândească o clipă măcar la altcineva din mulţimea aceea de afară. La cineva cu o minusculă bombă ucigaşă, care ticăia în capul lui.

O clipă îşi dori să li se poată alătura în această rutină simplă, de seară, şi să se gândească doar la o cină caldă sau la factura de la dentist. Dar dosarul Preotului se afla deja în servieta ei.

Tess se îndepărtă de la fereastră şi ridică servieta. Primul ei impuls era să meargă acasă şi să verifice toate apelurile înregistrate de robot.



* * *

— Cine a lăsat să se scurgă informaţia asta? întrebă Ben şi suflă în aer o coloană de fum.

— Mai facem încă cercetări. Harris stătea în spatele biroului său, uitându-se la ofiţerii numiţi să se ocupe de acest caz. Ed zăcea prăbuşit în scaun, trecând dintr-o mână într-alta o pungă de seminţe de floarea-soarelui. Bigsby, cu faţa lui lată, roşie, şi cu mâinile lui mari, bătea din picior. Löwenstein stătea în picioare lângă Ben, cu mâinile în buzunare. Roderick stătea pe scaun, drept, cu mâinile strânse în poală. Ben arăta ca şi cum era gata să-şi dezvelească dinţii şi să mârâie la primul cuvânt greşit.

— Nu ne-a mai rămas decât să facem faţă situaţiei. Presa ştie că doctoriţa Court este implicată. În loc să-i blocăm, mai bine să-i folosim.

— Ne-am asigurat câteva săptămâni de presă, căpitane, interveni Löwenstein. Tocmai când lucrurile începuseră să se mai aranjeze.

— Am citit ziarele, detective. Spusese asta cu blândeţe. Bigsby îşi schimbă poziţia, Roderick îşi drese glasul, iar Löwenstein tăcu mâlc.

— Vom organiza o conferinţă de presă, mâine dimineaţă. Biroul primarului va intra în legătură cu doctoriţa Court. Paris, Jackson – ca şefi de echipă, vreau să fiţi de faţă. Ştiţi care sunt informațiile pe care le-am oferit presei.

— Nici nu avem altceva nou pentru ei, căpitane, accentuă Ed.

— Faceţi-le să pară ca noi. Implicarea doctoriţei Court va fi suficientă să-i satisfacă. Organizează întâlnirea cu acest monsenior Logan, adăugă el, întorcându-şi privirea înapoi spre Ben. Şi aveţi grijă ca măcar asta să nu transpire.

— Încă un psihiatru, spuse Ben muşcându-şi ţigara. Primul nu ne-a spus nimic în plus faţă de ce ştiam şi noi.

— Ne-a spus că îndeplineşte o misiune, interveni Löwenstein cu calm. Şi ne-a mai spus că, deşi lucrurile s-au mai liniştit o vreme, el nu pare să-şi fi terminat această misiune.

— Ne-a spus că ucide femei tinere, blonde, îi răspunse Ben, cu ţâfnă. Or, chestia asta o constataserăm şi noi, până atunci.

— Las-o mai moale, Ben, îi şopti Ed, ştiind că temperamentul acestuia îl făcea să o ia razna.

— Las-o tu mai moale. În buzunare, mâinile i se strânseră în pumni. Ticălosul ăsta abia aşteaptă să stranguleze prima femeie care se află acolo unde nu trebuie, la o oră la care nu trebuie, iar noi stăm aici vorbind despre psihiatri şi popi. Nu dau o para chioară pe sufletul sau pe psihicul lui.

— Poate că ar trebui. Roderick se uită mai întâi la căpitan, apoi la Ben. Ascultă, ştiu ce simţi, ştiu ce, presupun, simţim cu toţii. Îl vrem, asta e. Dar am citit cu toţii portretul doctoriţei Court. Nu avem de-a face cu cineva care este doar setos de sânge, de bătaie. Dacă vrem să ne facem munca, cred că am face bine să înţelegem cine este el.

— Te-ai uitat bine la fotografiile de la morgă, Lou? Ştim cine sunt ele. Cine au fost ele.

— În regulă, Paris. Dacă vrei să mai asuzi puţin, du-te jos, la sala de gimnastică. Harris aşteptă o clipă, restabilind ordinea în încăpere, numai cu autoritatea de care dispunea. Fusese un bun poliţist de stradă. Era un şi mai bun poliţist de birou. Faptul că ştia asta nu făcea decât să-l deprime, din când în când. Conferinţa de presă, continuă el, este organizată pentru mâine la ora opt dimineaţa, în biroul primarului, spuse el. Vreau să am mâine pe birou, un raport asupra întâlnirii cu monseniorul Logan. Bigsby, continuă să cercetezi de unde vin nenorocitele alea de eşarfe. Lowenstein, Roderick, mergeţi şi ocupaţi-vă de familiile şi prietenii victimelor. Şi acum căraţi-vă de aici, mergeţi să mâncaţi ceva.

Ed aşteptă până ce aceştia se înregistrară, se împrăştiară de-a lungul coridoarelor şi acum traversau parcarea.

— Nu-ţi ajută cu nimic să te răzbuni pe doctoriţa Court pentru ce i s-a întâmplat fratelui tău.

— Josh n-are nicio legătură cu asta. Durerea însă se afla tot acolo. Nu putea pronunţa numele fratelui său fără să simtă o durere în gâtlej.

— Aşa este. Iar doctoriţa Court îşi face doar treaba, ca noi toţi.

— Asta-i splendid. Întâmplător, însă, eu nu cred că treaba ei are vreo legătură cu a noastră.

— Psihiatria criminalistică a devenit un instrument viabil de lucru în…

— Ed, pentru Dumnezeu, trebuie să încetezi să mai citeşti toate revistele alea ale tale.

— Nu citi, nu învăţa. Ce, vrei să mă apuc de băutură?

— Asta a spus-o un om care are mereu la el seminţe de floarea-soarelui. Tensiunea din ceafă încă se mai făcea simţită. Pierduse un frate, dar apăruse Ed şi aproape că umpluse vidul. Nu în seara asta, continuă el. Oricum, simt cum mi se face rău când îi văd cum toarnă sucul de fructe în vodcă.

— Oamenii trebuie să se gândească la sănătatea lor.

— Trebuie să se gândească şi la reputaţia lor. Ben deschise portiera şi rămase acolo, zornăind cheile.

Era o noapte rece, suficient de rece ca să-ţi vezi respiraţia. Dacă ploua peste noapte, aşa cum arăta cerul acoperit, ploaia putea să se transforme în lapoviţă. În casele lor curate, cu tavane înalte, din Georgetown, oamenii vor pune butuci în cămine, vor bea cafea irlandeză şi se vor bucura de flăcări. Oamenii străzii se pregăteau pentru o noapte lungă, neplăcută.

— Mă plictiseşte, spuse Ben brusc.

— O femeie care arată ca ea este şi normal să plictisească un bărbat.

— Nu simplifica. Ben se strecură în maşină şi dori să poată pune degetul pe ce-l frământa. Te iau eu, mâine. La şapte treizeci.

— Ben. Ed se aplecă, ţinând portiera deschisă. Spune-i că-i transmit salutări.

Ben închise cât mai rămăsese de închis din portieră şi porni motorul. Partenerii se cunosc mult prea bine între ei.



* * *

Tess închise telefonul şi, stând cu coatele sprijinite de birou, îşi apăsă ochii cu podul palmelor. Joey Higgins senior avea nevoie de terapie la fel de mult ca şi fiul său, doar că el era prea preocupat să-şi distrugă viaţa, ca să mai vadă asta. Convorbirea telefonică nu rezolvase nimic. Dar discuţiile cu alcoolicii activi, rareori rezolvă ceva. Îl apucase doar plânsul când auzise de fiul lui şi bălmăjise o promisiune că ar suna mâine.

N-o să sune, se gândi Tess. Mai mult ca sigur că până mâine nici măcar de convorbirea telefonică nu o să-şi mai amintească. Vindecarea lui Joey depindea de tată, dar tatăl său era lipit de sticlă – aceeaşi sticlă care-i distrusese şi căsnicia, îl făcuse să piardă nenumărate slujbe şi-l lăsase singur şi nenorocit.

Dacă l-ar putea convinge să se ducă la o întâlnire a anti-alcoolicilor, să-l ajute să facă primul pas… Tess expiră îndelung, coborându-şi mâinile. Nu-i povestise mama lui Joey de câte ori nu încercase, câţi ani şi-i închinase ţelului de a-l îndepărta pe Joseph Higgins senior de sticlă?

Tess înţelegea amărăciunea femeii, îi respecta hotărârea de a-şi reface propria ei viaţă şi de a îngropa trecutul. Dar Joey nu putea face asta. De-a lungul întregii sale copilării, mama lui îl protejase, stătuse ca un paravan între el şi boala tatălui său. Inventase scuze pentru nopţile în care acesta venea acasă târziu şi pentru atâtea slujbe pierdute, convinsă că adevărul trebuie ascuns de copil.

Copil fiind, Joey văzuse prea multe, auzise şi mai multe, apoi preluase explicaţiile şi scuzele mamei sale şi construise un zid de minciuni în jurul tatălui. Minciuni pe care era hotărât să le creadă. Dacă tatăl lui bea, înseamnă că băutura era în regulă. Destul de în regulă ca un băiat de paisprezece ani să fie deja tratat la centrul pentru dezalcoolizare. Dacă tatăl lui rămânea fără serviciu, asta era din cauză că şeful lui era invidios. Între timp, elevul Joey decădea tot mai mult şi mai mult, pe măsură ce respectul lui faţă de autoritate şi faţă de el însuşi scădea.

Când mama lui Joey nu a mai putut tolera băutura şi când criza s-a produs, minciunile, promisiunile nerespectate şi anii de resentiment au ieşit la iveală. A aruncat asupra fiului toate greşelile tatălui, ca să-l facă să vadă greşelile şi nu să o acuze pe ea. Bineînţeles că Joey nici nu le-a văzut şi nici nu l-a acuzat pe tatăl său. Nu exista decât o singură persoană pe caro Joey o putea blama, iar aceasta era chiar el.

Familia lui se destrămase, el fusese smuls din casa în care crescuse, iar mama lui a trebuit să-şi caute de lucru. Se împotmolise. Când doamna Higgins se recăsătorise, tatăl lui vitreg insistase pentru consult psihiatric. Pe vremea când Tess începuse să-l vadă pe Joey, acesta era un băiat cu o încărcătură de treisprezece ani şi jumătate de vinovăţie, amărăciune şi durere, cărora trebuia să le facă faţă. În două luni de zile abia dacă făcuse o crestătură în armura lui – în timpul şedinţelor lor în doi sau al discuţiilor care aveau loc de două ori pe lună, împreună cu mama lui şi cu tatăl său vitreg.

Dintr-odată o cuprinse furia şi trebui să aştepte câteva minute ca să o învingă. Rolul ei nu era de a-şi ieşi din fire, ci de a asculta, de a pune întrebări şi de a oferi variante. Compasiune, avea voie să simtă compasiune, dar nu furie. Stătea, deci, clocotind de furia care se lupta cu autocontrolul cu care se născuse şi care fusese apoi şlefuit, devenind o unealtă a profesiei sale. Ar fi vrut să dea cu piciorul în ceva, să izbească în ceva, să lupte într-un fel ca să scape de acest detestabil sentiment de lipsă de speranţă.

Luă însă dosarul Iu Joey şi începu să facă adnotări pe marginea şedinţei lor din cursul după-amiezii.

Începuse să ningă cu lapoviţă. Îşi luă ochelarii, dar nu se uită afară pe fereastră, nu văzu bărbatul care stătea pe bordură, pe partea cealaltă a străzii, şi urmărea lumina din apartamentul ei. Dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut, dar tot nu s-ar fi gândit la nimic.

Ca şi în clipa în care auzi bătaia în uşă, când nu se gândi la nimic altceva decât la enervarea de a fi întreruptă. Telefonul sunase încontinuu, dar reuşise să-l ignore şi să-l lase în seama robotului. Dacă unul din apeluri ar fi fost din partea unui pacient, atunci ar fi sunat soneria de lângă ea. Telefoanele, bănuise Tess, fuseseră toate în legătură cu articolul din ziarul de seară, care făcea publică legătura dintre ea şi investigaţiile poliţiei.

Lăsând dosarul deschis, Tess se duse la uşă.

— Cine e?

— Paris.

Multe poţi afla din intonaţia vocii, chiar şi dintr-un singur cuvânt. Tess deschise uşa, ştiind că o deschide pentru o confruntare.

— Detective Paris, nu este puţin cam târziu pentru o vizită oficială?

— Exact la timp pentru ştirile de la ora unsprezece seara. Se duse şi aprinse televizorul.

Tess nu se mişcase de la uşă.

— Acasă n-ai televizor?

— Este mult mai amuzant să priveşti un spectacol de circ, în compania cuiva.

Închise uşa, destul de iritată încât să o trântească.

— Ascultă, lucrez. De ce nu-mi spui ce ai de spus şi nu mă laşi să-mi reiau treaba?

Ben se uită pe biroul ei, la dosarele deschise şi la ochelarii ei de citit, cu ramă mare, trântiţi deasupra.

— Nu durează mult. Nu se aşeză, rămânând în picioare, cu mâinile în buzunare, urmărind introducerea echipei care urma să prezinte ştirile. Povestea de senzaţie a serii fu citită de bruneta aceea cu faţa în formă de inimă.

„Biroul primarului ne-a confirmat astăzi că doctoriţa Teresa Court, renumit psihiatru din Washington, a fost numită în echipa care investighează crimele produse de Preot. Doctorița Court, nepoata veteranului senator Jonathan Writemore, nu a putut fi contactată. Uciderea a cel puţin trei femei se pare că este opera criminalului supranumit Preotul, datorită faptului că acesta recurge la stolă, o eşarfă folosită la oficierea slujbei de către preoţii romano-catolici, pentru a-şi strangula victimele. Poliţia continuă o investigaţie începută în luna august, acum cu asistenţa doctoriţei Court.“

— Nu e rău, spuse Ben în şoaptă. Ţi s-a menţionat de trei ori numele.

Nici măcar nu clipi când Tess se duse la televizor şi-l opri.

— Repet, spune ce ai de spus.

Vocea ei era rece. Ben îşi scoase o ţigară, hotărât să o înfrunte.

— Mâine dimineaţă la ora opt avem o conferinţă de presă în birourile primarului.

— Am fost anunţată.

— Trebuie să comentezi numai generalităţi, să rămâi cât poţi mai departe de datele concrete ale cazului. Presa ştie despre arma crimei, dar am reuşit să evităm darea în vileag a existenţei acelor bilete şi a conţinutului lor.

— Ben, nu sunt proastă. Mă descurc într-un interviu.

— Sunt sigur că poţi. Acesta însă, întâmplător, va trata despre probleme oficiale şi nu are nicio legătură cu gloria personală.

Gura i se deschise, dar tot ce reuşi să scoată nu fu decât un şuierat. Ştia că era în acelaşi timp nedemn şi inutil să-şi piardă firea. Ştia că o afirmaţie atât de înveninată şi de ridicolă nu merita niciun comentariu. Ştia că singurul lucru pe care-l merita el acum nu era decât cea mai controlată şi mai rece concediere.

— Cretin ipocrit ce eşti.

Telefonul sună din nou, dar amândoi îl ignorară.

— Cine dracului te crezi, de dai buzna aici ca să împroşti cu micile tale perle de idioţenie?!

Ben privi în jur după o scrumieră şi se decise pentru o mică farfurioară pictată manual. Alături de ea se afla o vază cu crizanteme.

— Şi perla asta a cui este?

Ea stătea drept ca un soldat, în timp ce el îşi scutura cu degajare scrumul în farfurioară.

— Haide să punem lucrurile la punct. Nu eu am vândut presei afacerea asta.

— Nimeni n-a spus asta.

— Nu? Îşi vârî mâinile în buzunarele fustei în care muncea de paisprezece ore. Spatele o durea, stomacul îi era gol şi nu-şi dorea decât ceea ce se lupta atât de tare să le dea pacienţilor ei, liniştea lăuntrică. Ei bine, continuă ea, eu una interpretez altfel această mică scenă. Apropo, mi se promisese că numele meu nu va fi niciodată asociat public cu această investigaţie.

— Ai probleme dacă se află că lucrezi cu poliţia?

— Ah, faci pe deşteptul, da?

— Nu fac, sunt, îi replică el, fascinat de totala anihilare a autocontrolului ei. Se plimba încolo şi încoace pe când vorbea şi ochii ei deveniră aproape purpurii. Furia ei era rigidă şi îngheţată, nu ca aceea scuipătoare-de-venin şi aruncătoare-de-farfurii, cu care era mai obişnuit. Era cu atât mai interesantă.

— Indiferent ce spun, găseşti un răspuns. Ţi-a trecut cumva prin minte, detective, că poate n-aş vrea ca pacienţii, colegii sau prietenii mei să-mi pună întrebări despre acest caz? Ţi-a trecut cumva prin minte că, de fapt şi de fapt, eu nu am vrut să mă ocup de acest caz?

— Şi atunci de ce ai acceptat? Onorariul e de mizerie.

— Pentru că am fost convinsă că aş putea fi de ajutor. Când n-o să mai cred asta, o să-ţi spun să-ţi iei cazul şi să te freci pe cap cu el. Chiar crezi că am de gând să-mi petrec timpul contrazicându-mă cu un autoinvestit judecător cu cap pătrat, despre moralitatea profesiei mele? Am destule probleme în viaţa mea fără să mai adaugi şi tu altele.

— Probleme, doctore? Făcu încet, cu privirea, ocolul încăperii, oprindu-se asupra florilor, a cristalurilor, a acuarelelor. Mi se pare destul de curăţel aici la tine.

— Nu ştii nimic despre mine, despre viaţa mea sau despre munca mea. Se apropie de birou, sprijinindu-şi palmele de el, dar tot nu-şi recâştigă stăpânirea. Ai văzut dosarele astea, hârţoagele astea, benzile astea? Aici se află viaţa unui băiat de paisprezece ani. Un băiat care este de pe acum un alcoolic, un băiat care are nevoie de cineva care să fie în stare să-l deschidă suficient ca el să-şi vadă propria sa valoare, propriul lui loc. Se întoarse din nou înapoi, cu ochi întunecaţi şi plini de ardoare: Ştii ce înseamnă să încerci să salvezi o viaţă, detective? Ştii cât doare asta, cât te înspăimântă? Poate că eu nu recurg la armă, dar asta este ceea ce încerc eu să fac. Mi-am pierdut zece ani din viaţă încercând să învăţ cum. Poate că, dacă o să am destul timp, destulă pricepere, destul noroc, voi putea să-l ajut. La naiba! Se opri dându-şi seama cât de departe îşi permisese să se lase împinsă de câteva cuvinte. Apoi adăugă: Dar nu trebuie să mă justific cu nimic în faţa ta.

— Nu, nu trebuie. Vorbind, strivi ţigara în minuscula farfurioară de porţelan. Îmi pare rău. Am fost deplasat.

Tess respira greu, sacadat, încercând să-şi recapete controlul.

— Ce are meseria mea de te face atât de caustic?

Încă nu era pregătit să-i spună, să scoată la lumină pentru inspecţie şi analiză această veche cicatrice. Îşi apăsă ochii obosiţi, cu degetele.

— Nu tu. Toată treaba asta. Mă face să mă simt ca şi cum aş merge pe o sârmă foarte subţire, deasupra unei foarte lungi prăpăstii.

— Cred că pot accepta asta. Totuşi, nu era răspunsul complet şi nici cel pe care-l aştepta ea. E greu să rămâi obiectiv în momentele astea, adăugă ea.

— Haide să privim puţin în urmă. Eu nu ştiu prea multe despre ce faci tu şi cred că nici tu nu ştii prea multe despre ce fac eu.

Tess stătu o clipă pe gânduri, apoi încuviinţă dând din cap.

— De acord.

— Suntem asfixiaţi de chestia asta. Ben se duse la masa ei de lucru şi luă în mână jumătatea ei de ceaşcă de cafea. Mai ai ceva cafea fierbinte?

— Nu. Dar pot să fac.

— Lasă. Îşi duse mâna la frunte şi îşi masă sprâncenele, ca să se detensioneze. Ascultă, îmi pare rău. Era ca şi cum am fi tras în neştire la roata de ocnă şi unicul progres pe care l-am făcut a fost această scăpare de informaţii pentru presă.

— Ştiu. Poate că nu o să reuşeşti să mă înţelegi, dar acum sunt şi eu la fel de implicată ca şi tine şi mă simt la fel de răspunzătoare. Se opri din nou, dar de data asta simţi afinitate, simpatie. Asta este partea cea mai grea, nu-i aşa? Să te simţi responsabil.

Era prea al naibii de bună în meseria ei, se gândi Ben sprijinindu-se cu spatele de biroul ei.

— Am presimţirea, pe care nu mi-o pot scoate din cap, că este pe cale să lovească din nou. Nu suntem mai aproape de găsirea lui, doctore. Putem noi prosti mâine presa, dar ce trebuie să înghiţim este faptul că nu am înaintat nici măcar cu un pas. Faptul că tu îmi spui mie de ce ucide el nu o s-o ajute cu nimic pe viitoarea femeie la care se gândeşte acum.

— Eu nu pot să-ţi spun decât cum arată el pe dinăuntru, Ben.

— Iar eu trebuie să-ţi spun că nu dau o para chioară pe asta. Se întoarse ca să se uite la ea. Era din nou calmă. Putea vedea asta numai uitându-se în ochii ei.

— Când o să punem mâna pe el şi o să punem, atunci vor folosi portretul ăla psihiatric al tău. Îi vor mai face şi altele, apoi te vor aduce la bară, pe tine sau pe un alt psihiatru, iar el va scăpa.

— Va fi predat unui spital de boli mintale. Ăsta nu este un picnic, Ben.

— Până când o echipă de doctori îi va da diagnosticul vindecat.

— Nu e chiar aşa de simplu. Tu cunoşti mai bine legea. Îşi trecu o mână prin păr. El avea dreptate, dar avea şi ea. Nu închizi pe cineva, continuă ea, pentru că are cancer, pentru că nu-şi poate controla dezintegrarea propriului său organism. Atunci cum poţi pedepsi pe cineva fără să iei în consideraţie dezintegrarea minţii lui? Ben, schizofrenia singură scoate din funcţie mai mulţi oameni şi pentru o mai lungă perioadă de timp decât cancerul. Sute de mii de oameni sunt încredinţaţi spitalelor. Nu le putem întoarce spatele sau nu-i putem arde ca pe nişte vrăjitoare, din cauza unui dezechilibru chimic produs în creierul lor.

Pe el nu-l interesau nici statisticile, nici motivaţiile, ci numai rezultatele.

— Ai spus-o singură odată, doctore, demenţa este un termen legal. Nebun sau nu, el îşi are drepturile sale civile şi va fi încredinţat unui avocat, iar acest avocat va folosi acest termen legal. Aş vrea să te văd stând de vorbă cu cele trei familii, după ce totul se va fi terminat şi discutând despre dezechilibre chimice. Să văd dacă-i vei putea convinge că s-a făcut dreptate.

Stătuse ea de vorbă cu familiile victimelor, cunoştea ea sentimentul de trădare şi de amară neajutorare? O neajutorare care scăpată de sub control se putea întoarce asupra celui care încerca să vindece.

— Tu eşti cel cu spada, Ben, nu eu. Eu nu am decât cuvintele.

— Da. Şi el le avea, doar că se folosise de ele într-un fel de care-i era ruşine. Trebuia să iasă de aici, să se ducă acasă. Îşi dorea un brandy şi o femeie care să fie acolo, să-l aştepte. Organizez pentru mâine o întâlnire cu monseniorul Logan, spuse el. Ştiu că o să vrei să fii şi tu de faţă.

— Da. Îşi încrucişă braţele şi se întrebă de ce câte o izbucnire de temperament o lăsa întotdeauna atât de deprimată. Am şedinţe toată ziua, dar pot să renunţ la cea de la ora patru.

— Mai eşti tare supărată?

Pentru că el făcuse efortul, îl făcu şi ea şi zâmbi.

— S-o lăsăm baltă.

— Să văd dacă pot aranja întâlnirea la ora patru treizeci. O să te sune cineva şi o să stabiliţi totul.

— Bine. S-ar fi părut că nu mai rămăsese nimic de spus, dar totuşi ar mai fi fost încă multe, mai multe decât ar fi putut duce amândoi.

— Eşti sigur că nu vrei cafeaua aia?

O voia, ba chiar mai mult, voia să stea şi să discute cu ea despre orice altceva decât despre ceea ce îi adusese împreună.

— Nu, trebuie să plec. Pe străzi este deja o nenorocire.

— Ah! Tess se uită pe fereastră şi văzu lapoviţa.

— Munceşti prea mult, doctore, dacă nu vezi ce se petrece dincolo de fereastra ta. Încă nu ţi-ai pus nenorocita asta de yală, mai adăugă el, îndreptându-se spre uşă.

— Nu, încă nu.

Se întoarse, cu mâna pe clanţă. Voia să stea cu ea, mai mult decât îşi dorea coniacul şi femeia aceea imaginară.

— Cum ţi-a plăcut Bogart aseară?

— Mi-a plăcut.

— Mai putem repeta figura, încă o dată.

— De ce nu?

— Cu bine, doctore. Şi pune lanţul.

Trase uşa după el, dar aşteptă până când auzi zornăitul lanţului.


(va urma)












vineri, 29 noiembrie 2013

Quello che non ti ho detto, Scusami... (Ceea ce nu am spus, Iarta-ma ...)



Modà








video
















Istorii uitate (13)


Sahul, asa cum nu il cunoasteti



Desi nimeni nu stie cu precizie cand si unde a fost inventat, jocul de sah ramane una dintre cele mai placute si mai incitante pasiuni ale fiintei umane. O pasiune care a traversat granite si epoci si l-a provocat pe om sa gandeasca mai bine, mai repede, mai eficient. Si chiar daca nimeni altul decat fostul campion mondial Gary Kasparov il numea candva „tortura mentala”, sahul continua sa fascineze. 


Cine a inventat sahul ?


Desi exista multe ipoteze privind originea sahului, versiunea cea mai acceptata, la ora actuala, e ca el ar proveni din chaturanga, un joc aparut in India secolului 6 (denumirea inseamna, in limba sanscrita, „cele patru palcuri de oaste” si face referire la formatia de batalie clasica, la acea vreme: infanteria, cavaleria, elefantii si carele de lupta, reprezentate azi sub forma pionilor, cailor, nebunilor si turelor). Jocul a ajuns in Persia, un veac mai tarziu, si a fost redenumit shatranj. Aici, practicantii obisnuiau sa strige „Sah!”, atunci cand atacau regele rival si „Sat mat! (Regele e mort), cand castigau.


„Turcul” care l-a invins pe Napoleon


In 1770, inventatorul maghiar Wolfgang von Kempelen starnea senzatie in intreaga Europa realizand un automat de sah, numit „Turcul”, spre a o impresiona pe imparateasa Maria Tereza. „Turcul” prezida un birou imens, inzestrat cu o masa de sah si avand sertare ce se deschideau, lasand sa se vada complicate mecanisme. Masina era un geniu sahistic, care a reusit, in decursul anilor, sa invinga adversari celebri, precum Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite la Paris, sau Napoleon Bonaparte, un alt mare indragostit de nobilul sport. Dispozitivul putea face de asemenea „turul calului”, un procedeu complicat prin care respectiva figura putea atinge fiecare patrat al tablei o singura data. Dupa ce „Turcul” a fost distrus intr-un incendiu, a iesit la iveala ca totul fusese o inselatorie; in interiorul masinariei se afla un priceput sahist, dirijandu-i fiecare mutare. Kempelen ii construise acestuia o nisa speciala, mascata de o tablie pentru a evita descoperirea lui de catre curiosi.


Numarul lui Shannon


In 1950, un informatician pe nume Claude Shannon, de la Bell Telephone Laboratories a dorit sa vada daca un computer poate fi programat sa joace sah. El a calculat ca numarul de mutari posibile in sah este de 10 la puterea 120, care a devenit „numarul lui Shannon”. Ca o curiozitate, acest numar este mai mare decat numarul total al atomilor din univers! Tot savantul american era de parere ca „o masina operand la o rata de o variatie per micro-secunda ar avea nevoie de peste 1090 spre a calcula prima mutare”!


„Matul prostului”


Cel mai rapid deznodamant al unei partide de sah este asa-numitul „mat al prostului”, sau mat in doua mutari. Desi acest lucru nu a fost consemnat niciodata intr-o partida oficiala, el este posibil, intr-o confruntare dintre un sahist bun si un novice. Mult mai rapida este, desigur, varianta forfaitului tehnic, cand meciul se incheie fara a fi facuta nici macar o mutare. Cea mai scurta partida oficiala din istorie s-a desfasurat in 1972, la Campionatul Mondial pentru Studenti, cand marele maestru german Robert Hubner l-a infruntat pe tanarul american Kenneth Rogoff. Dupa doar o mutare, Hubner a propus remiza, acceptata de adversarul sau. Totusi de dragul aparentelor, arbitrii au insistat ca partenerii de joc sa mai faca unele mutari, inainte de declararea remizei. Peste ani, Rogoff avea sa ajunga profesor de economie la Universitatea Harvard. Cel mai lung meci de sah a avut loc la Belgrad, in 1989, intre Ivan Nikolici si Goran Asovici. Partida a durat 20 ore si 15 minute, incheindu-se remiza la mutarea 269!


Uitucul cu cea mai buna memorie


Un factor de atractie pentru sahisti il reprezinta simultanele, cand ei au sansa de a infrunta maestri sau mari maestri. In 1922, campionul mondial Jose Raul Capablanca a jucat contra 103 oponenti, unul singur dintre acestia reusind sa obtina o remiza in fata lui! Unii sahisti sunt buni in competitii dar clacheaza la simultane. In 1951, maestrul international Robert Wade a jucat cu 30 de elevi rusi de 14 ani sau mai mici si a pierdut 20 partide, facand egal in restul de 10! Ca o completare, majoritatea acelor elevi vor deveni, peste ani, nucleul scolii sovietice de sah, imbatabila pana la Fischer. Recordul in materie de simultane il detine marele maestru bulgar Kiril Ghiorghiev. In 2009, el a jucat 360 partide, timp de peste 14 ore. A castigat 284 jocuri, a facut 70 egaluri si a pierdut de sase ori. Ce spuneti insa de performanta lui George Koltanowski, care, in 1937, la Edinburgh, a jucat un simultan legat la ochi! El a castigat 24 de meciuri si a pierdut restul de 10. In 1960, si-a depasit performanta: a jucat 56 meciuri „in orb”, cu zece secunde per mutare si a castigat 50, facand sase remize. Dupa ce jocurile s-au terminat, el a fost capabil sa reproduca din memorie fiecare mutare, in ciuda faptului ca, in viata de toate zilele, era un uituc incorigibil.


"De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?"


Considerat, pe buna dreptate, drept cel mai mare teoretician al sahului modern, Aron Nimzovitch, a fost in egala masura un personaj bizar, renumit pentru excentricitatile sale si gura grozav de sloboda. In cadrul unui turneu, dupa ce pierduse la Friedrich Saemisch, un jucator cotat ca fiind mult mai slab, ambitiosul Nimzovitch a aflat ca astfel a ratat si sansa de a castiga turneul. Enervat, a exclamat, furios: „De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?” Multi l-au considerat nebun dar, asa cum spunea un bun prieten al sau „el facea pe nebunul spre a ne innebuni pe toti”. Comportamentul lui era cel putin contrariant: obisnuia sa stea in cap, spre a-si iriga mai bine creierul, zicea el, si in timpul unui turneu a cazut si si-a rupt un picior. Pe cartea de vizita a celui care, in ciuda valorii sale de teoretician, nu a ajuns niciodata campion mondial, intr-o epoca dominata de Alehin si Capablanca, scria: „Aron Nimzovitch, candidat la titlul mondial si print mostenitor al Lumii Sahului”.


Fischer, geniul nebun


Un demn urmas al lui Nimzovitch, in materie de excentricitati, a fost Bobby Fischer, considerat de multi drept cel mai sclipitor sahist din toate timpurile. Dupa ce a devenit mare maestru la doar 15 ani si a cucerit titlul mondial, cativa ani mai tarziu, Fischer a alunecat tot mai mult pe panta nebuniei. In 1977, el a inceput sa pretinda ca Biserica primeste ordine de la „guvernul satanic mondial” si a devenit apoi convins ca o conspiratie la nivel inalt ii vrea raul. Se imbraca bizar, traia prin hoteluri sordide si se temea sa nu fie otravit. Consuma, sub forma de ceai sau pulbere, mari cantitati de ierburi exotice, drept antidot si era convins ca agentii sovietici ii otravesc apa si hrana. Obisnuia sa consume remedii ezoterice dubioase si vitamine in cantitati industriale. Poate cel mai clar semn al deteriorarii sanatatii sale mentale a fost faptul ca a insistat sa-i fie scoase toate plombele, pe motiv ca prin intermediul acestora gandurile sale ar putea fi ascultate si influentate!












Unde eşti, Doamne?



Angelina Nădejde







În aste zile de restrişte,

Ajunsa ţara noastră dragă

Să fie a vulturilor pradă.

Sunt tot mai răi tot mai flămânzi,

Tot mai avizi după putere,

Nimic şi nimeni nu-i opreşte

În lupta lor după mărire.



Făcut-au ţara un tribunal

Unde poporu-i acuzat

Fără să aibă avocat;

Ei judecă ei dau sentinţe.



Se bat pe legi şi ordonanţe,

Pe constituţie, parlament

Şi nu contează dacă noi,

Îi vrem sau nu ...
Ei ne fac legea.



Şi este ţara noastră toată

Un mare câmp de bătălie,

În care noi suntem doar ţinte

Iar ei ochesc fără clipire.



Suntem răniţi, unii-s ucişi

Şi ne mirăm de-a noastră soartă;

Unde eşti Doamne de nu-i vezi

Să le arăţi că în curând,

I-aşteaptă Dreapta Judecată?



Şi nu mai au nevoie acolo,

Nici de putere nici mărire;

La cât de mari se simt aici

Pe atât de mici vor fi la Tine!













Blondele sunt moartea mea (8)



James Hadley Chase






CAPITOLUL VIII


Mi-a trebuit cam un minut ca sa-mi dau seama în ce situatie eram. M-am repezit imediat spre usa si am lovit-o cu pumnii. Era însa solida si n-am obtinut decât o vânataie mare la umar. Am cercetat cavoul la lumina lanternei, dar alta iesire nu mai era. Pe jos era piatra si nu se putea încerca nimic fara o scula potrivita.
M-am uitat la Audrey la lumina lanternei care începea sa slabeasca. Avea fata desfigurata de groaza.
— Ai vazut? a zis ea gâfâind, aruncându-se în bratele mele.. îl ucide pe Reg! Trebuie sa facem ceva! Trebuie sa-l ajutam!
Am strâns-o în brate.
— Audrey, pentru numele lui Dumnezeu! am zis prinzând-o de mâini. Nu-ti pierde capul. Vezi foarte bine ca nu putem face nimic. Nu întelegi ca suntem îngropati de vii?
A tresarit si s-a lipit de mine fara sa spuna nimic. Dupa câteva clipe am zis:
— Ce nebuni am fost sa venim aici fara sa anuntam pe nimeni!
— Noi... vom iesi de-aici, a zis Audrey încercând sa aiba o voce ferma. Dar... Reg... Avea o frânghie în jurul gâtului.
A început sa plânga în hohote.
Nu aveam nici revolverul. În afara de surubelnita, nu aveam nimic cu care sa încerc sa fortez usa. Am împins-o usor pe Audrey într-o parte si m-am dus sa examinez broasca. Am vazut imediat ca nu era nici o speranta.
Ca dezastrul sa fie complet, lumina lanternei a început sa slabeasca cât se poate de îngrijorator. Am stins-o si am ramas într-o bezna apasatoare tragând cu urechea, dar probabil ca grosimea zidurilor criptei înabusea orice zgomot exterior.
— Acum nu-mi mai e chiar atât de frica, a zis Audrey. Hai sa stam jos, Marc. Sunt sigura ca cineva ne va scoate de-aici.
Am bâjbâit prin întuneric în cautarea ei, apoi ne-am asezat amândoi pe prima treapta a scarii de la intrare. Mi-ar fi placut si mie sa fiu asa de sigur ca ea.
— Deci, Hench e autorul? a zis Audrey sprijinindu-se de mine. Trebuie sa iesim de-aici pentru ca asasinul sa plateasca pentru faptele lui.
— Nu cred ca e Hench. De ce n-ar fi si Ted aici? Stii ce cred? Hench e amestecat în povestea asta, dar nu el e criminalul. El ascunde cadavrele, dar parerea mea e ca nu el e asasinul.
Daca as fi reusit sa ies de-acolo, as fi rezolvat cazul cu viteza fulgerului. Tacerea era coplesitoare si începeam sa respir cu dificultate. Mi-am zis ca peste câteva ore vom pieri asfixiati.
— Daca iesim de-aici, te mariti cu mine? am întrebat-o.
Si-a lasat capul pe umarul meu.
— Hmmm... Chiar esti sigur ca vrei sa te însori?
— Cu tine... da, am zis cu blândete, stiind ca asta era adevarul.
— Va trebui sa povestim asta copiilor nostri... Ca m-ai cerut de nevasta într-un cavou.
Vocea îi tremura putin, dar simteam ca facea tot posibilul ca sa para nepasatoare. Am sarutat-o.
— Vom iesi... vei vedea.
Spunând asta, am simtit pe fata un usor curent de aer. M-am ridicat, am ridicat-o si pe ea si m-am întors cu fata la usa.
— Sa nu faci nici un zgomot, i-am soptit cu gura lipita de ureche. Se deschide usa.
Am stat asa, fara sa miscam, pret de câteva secunde... apoi am împins-o pe Audrey în spatele meu si am aprins brusc lanterna.
Ma pregateam sa trec la atac, crezând ca Elmer Hench venea sa ne lichideze, dar l-am zarit pe Reg care clipea lovit de lumina lanternei.
— Îmi dau demisia, a zis el cu o voce sugrumata. Am sarit la el si l-am apucat de gulerul hainei.
— Reg! am strigat, în timp ce Audrey ma împingea într-o parte si se arunca de gâtul lui sarutându-l.
Aproape ca l-am sufocat pret de câteva secunde cu efuziunea noastra, apoi l-am smuls din bratele lui Audrey.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat scuturându-l.
— Asta e... strica totul, a zis el cu amaraciune. Nu poate sa ma mai pupe o data ca sa ma simt si mai bine?
— Îi interzic, zapacitule! am zis încântat ca-l vad. Te credeam mort.
Reg s-a uitat peste umar în bezna cimitirului.
— Si eu, a zis el. Si chiar ca as fi mierlit-o, daca unul dintre ei doi ar fi avut mai mult curaj.
— Erau doi?
— Bine-nteles! Hench si un altul. Celalalt a lansat lasoul. Stateam la usa, scrutând întunericul, când un fulger a luminat brusc cimitirul ca în plina zi si l-am zarit pe Hench la vreo zece metri în fata mea. Tocmai voiam sa strig ca sa te anunt, când am simtit ceva cazându-mi pe cap si, înainte de a fi putut sa strig, latul s-a strâns în jurul gâtului si am fost tras puternic în spate.
— Te-am vazut, am zis eu.
— Va puteti închipui ce-a fost pe mine, a zis Reg mângâindu-si delicat gâtul. Daca mi-as fi pierdut capul, acum eram rece. Am auzit pe cineva napustindu-se în fata mea – presupun ca a fost Hench – si aproape imediat usa cavoului s-a închis. Daca reuseau sa ma lichideze, erati terminati. Latul era deja destul de strâns si nu mai respiram prea bine, dar mi-am recapatat echilibrul si m-am întors în directia tipului care tragea de frânghie. În felul asta frânghia n-a mai fost atât de întinsa. Deodata mi-am amintit – si zau ca nu stiu de ce nu mi-am amintit mai devreme – ca aveam puscociul tau în mâna... si am început sa trag. Chestia asta n-a ramas fara efect. Lichida­torilor astora nu prea le place sa li se riposteze. Au spalat imediat putina. Imediat ce tipul a dat drumul la frânghie, am simtit ca revin la viata si am mai tras de doua ori dupa ei ca sa-i încurajez sa se care la ei acasa. Pe urma, m-am întors la cavou ca sa vad daca nu cumva ati profitat iar de ocazie ca sa va giugiuliti. Usa era închisa si cheia nu era acolo. Mi-a trebuit ceva timp pâna când am gasit-o si... asta e tot!
Am suspinat usurat.
— Si n-ai vazut cine era al doilea tip? l-am întrebat.
— Nu, a raspuns Reg. Tot ce stiu, e ca mai era cineva cu Hench.
Audrey m-a luat de mâna.
— Nu crezi ca acum am putea sa plecam? S-ar putea sa le treaca prin cap sa se întoarca.
— Plecam imediat, am zis strângând-o usor de mâna. Mai am ceva de facut si pe urma plecam. Ai o lanterna, Reg? A mea s-a stins.
— Mi-a întins o lanterna mica.
— Ce mai e? a întrebat el anxios. Drept sa-ti spun, a început sa mi se cam faca lehamite de locul asta.
— Ai cheia cavoului?
— Mda... a zis el.
— Încuie usa si stai lânga ea. Voi deschide înca un sicriu.
— Ce? Nu esti în toate mintile. Asta a devenit la tine o manie, a zis el.
S-a dus totusi la usa, a închis-o si s-a sprijinit de ea.
M-am întors la sicrie si am început sa lucrez la al doilea, cel de lânga primul deja deschis. Nu mi-a luat mai mult de cinci minute ca sa scot toate suruburile si sa ridic capacul. O singura privire a fost de ajuns. Am simtit un val de greata în fundul gâtului.
— Reg... vino putin. Stii cine e?
Reg s-a apropiat si a aruncat o privire.
— Dumnezeule mare! a murmurat el printre dinti, întorcând imediat capul. E Luce MacArthur.
Am lasat în jos capacul si mi-am sters mâinile cu batista.
— Acum e destul, am zis. Nu mai e nevoie sa le deschidem si pe celelalte. Mai mult ca sigur ca sunt aici toate. Haide, ne întoarcem acasa. Dar înainte va trebui sa anuntam politia sa pazeasca cavoul. S-ar putea ca asasinul sa aiba ideea sa transpor­te cadavrele în alta parte.
Reg a deschis usa si a scrutat întunericul. Începuse ploaia. Am tras cu urechea un moment.
— Vezi ceva? am soptit eu.
—Nu... nimic, dar nu-mi surâde deloc sa fac o plimbare pe întunericul asta, stiind ca doi asasini ar putea sa te astepte pititi dupa o cruce ca sa-ti sara în cârca, a zis Reg. Ce-ar fi sa stam aici pâna dimineata?
— Nu, am zis. Sa mergem. Daca vom sta împreuna, nu vor îndrazni sa se arate. Si s-ar putea sa fie hat departe!
Am iesit în ploaie. Amândoi au venit dupa mine. Am încuiat usa cavoului si poarta de fier si am pus cheia în buzunar.
La lumina lanternei se vedea ploaia furioasa care cadea peste morminte.
Am pornit cu pas grabit, tragând cu urechea. În cimitir nu se auzea nici un zgomot, cu exceptia pasilor nostri pe pietris si rapaitul regulat al ploii pe frunze.
Baraca paznicului a aparut brusc din întuneric.
— Am nevoie de registru, i-am soptit lui Reg. Asteptati-ma aici.
M-am oprit în fata ferestrei si am deschis-o.
Peste cinci minute, toti trei ne aflam în masina, îndreptându-ne în mare viteza spre hotel. Aveam la mine registrul paznicului. Reg statea în spatele nostru, bombanind printre dinti si stergându-se cu batista uda.
— Mâine se va termina, le-am zis. Si pe tine, draga mea, se bazeaza rezolvarea cazului...
— Spune-mi ce trebuie sa fac, si voi face întocmai, a raspuns ea. Cu o singura conditie. Sa nu ma mai aduci noaptea în cimitir!
Am trecut prin fata unui drugstore deschis toata noaptea si i-am cerut lui Audrey sa opreasca.
— Ma duc sa-i dau un telefon lui Beyfield, am zis. Trebuie neaparat sa puna paza la cavou.
Am avut bafta sa-l prind pe Beyfield chiar în momentul în care se pregatea sa plece.
— Pâna cel mai târziu mâine seara voi lichida cazul, i-am spus. Daca vrei sa participi, acum e momentul sa dai o mâna de ajutor. Daca nu vrei sa ma ajuti, eu voi obtine toata gloria si politia va fi ridiculizata în ziare.
— Ce? Ce spui? a zbierat el la capatul celalalt a firului. Daca stii ceva, vino sa spui la comisariat, altfel pun sa te aresteze ca complice!
—Nu fi tâmpit! am racnit si eu. Mâine seara voi pune gheara pe asasin, nu înainte. As vrea sa trimiti doi oameni de-ai tai la cimitir, ca sa faca de paza în fata cavoului 12. Si asta imediat. Trebuie sa stea acolo toata noaptea si sa aiba grija ca nimeni sa nu intre în cripta. Cheia e la mine, dar poate ca mai exista una. Am înauntrul cavoului destule dovezi ca sa arunc tot orasul în aer...
Asta se pare ca i-a stârnit interesul.
— Fetele sunt înauntru, nu-i asa?
— Mda... dar nu ne atingem de ele pâna mâine seara. Înca n-am prins asasinul. Daca ne descopera jocul, se va retrage în cochilia lui. Poate ca e deja destul de speriat ca sa mai încerce înca o crima... îmi dai ragaz pâna mâine seara?
Pâna la urma a acceptat.
— Asculta, Spencer, sunt de acord. Voi aranja treburile în privinta cavoului, dar daca pâna mâine seara nu iese nimic, intru eu...

*
* *

A doua zi dimineata, m-am sculat devreme, i-am lasat pe Reg si Audrey sa leneveasca în pat, iar eu am expediat o telegrama lunga colonelului Forsberg. Dupa care, m-am dus la un magazin de instrumente chirurgicale si am facut o comanda urgenta.
Trecuse putin de unsprezece când m-am întors la hotel. Am batut la usa camerei în care se afla Audrey.
Am gasit-o în pat, cu micul dejun pe noptiera. A lasat jos ziarul si mi-a zâmbit.
— Unde-ai fost? a întrebat ea întinzându-mi mâna.
M-am asezat pe pat si am prins-o de mâna. Am privit-o si mi-am zis ca era misto de tot.
— Am pus putina ordine în treburi, am zis. Printre altele, am cumparat licenta de casatorie.
A început sa râda.
— Nu se poate!
— Ba da! Doar nu crezi ca o sa las sa-mi scape o ocazie ca asta... Ai zis ca te casatoresti cu mine daca reusim sa iesim vii din blestematul ala de cavou... Si va trebui sa-ti tii promisiunea...
— Am impresia ca da, a zis ea tragându-ma în bratele ei. Nu cred ca va fi prea amuzant sa fiu nevasta unui detectiv, dar cel putin îmi voi putea face ucenicia...
Au urmat apoi vreo cinci minute foarte amicale, dupa care m-a respins energic.
— Ce-ar fi sa trecem acum la treburi serioase? a zis ea. Ce se va întâmpla?
— O gramada de lucruri. În primul rând, ultima ta întâlnire de domnisoara. Începând de mâine, n-ai sa mai pleci la plimbare decât cu mine. Sa-ti intre bine în cap chestia asta!
— Ultima mea întâlnire cu... Ted?
— Mda... Trebuie sa terminam cu el. Poate ca acum e prudent. Poate ca nu va încerca nimic în seara asta. Dar daca încearca... al nostru e!
— Chiar crezi ca el e asasinul?
— Cine ai vrea sa fie? Totul se potriveste. Cred ca vom descoperi ca e un obsedat sexual. Hench nu e decât complice. El se ocupa de ascunderea cadavrelor... îmi vine foarte greu sa-ti spun sa faci asta, dar daca nu-l prind asupra faptului, e în stare sa ne scape...
— Ce trebuie sa fac?
— Ai întâlnire cu el în seara asta. De restul se va ocupa personal.
— Nu e prea complicat, a zis ea, dar... vei fi si tu?
— Bineînteles... am zis sarutând-o. Nu-ti face griji. Poti sa mai lenevesti. Ai liber pâna diseara... Voi veni imediat ce pot.
Reg se plimba prin camera cu un aer îngrijorat. A ridicat capul când a vazut ca se deschide usa si m-a întrebat imediat:
— Ce se întâmpla? Unde-ai fost?
— Am pus la punct niste mici chestii, i-am raspuns. Pâna diseara nu mai e mare lucru de facut. Totul depinde de Ted. Daca se retrage în cochilia lui, vom fi obligati sa bruscam lucrurile. Dar daca cade în cursa... al nostru e!
— Audrey e momeala?
— Da... N-as fi vrut, dar...
M-a întrerupt soneria telefonului. Era receptia hotelului. Beyfield era jos si voia sa vorbeasca cu mine.
— Spune-i sa urce, am zis.
Am închis si i-am aruncat lui Reg o privire complice.
— Vine Beyfield, i-am spus. Sper sa nu ne faca probleme.
Dupa doua minute, Beyfield a intrat în camera. Fata lui durdulie avea o expresie de neîncredere.
I-am aratat cu degetul singurul fotoliu din încapere.
Reg s-a asezat pe marginea ferestrei iar eu m-am sprijinit cu coatele de camin.
Beyfield s-a asezat greoi. S-a uitat la Reg, apoi s-a întors spre mine.
— Sper ca stii ce faci, a zis el desfacându-si cu grija lama de guma. Nu i-am spus nimic sefului si nu ma simt prea bine.
Si-a vârât lama în gura si a început s-o molfaie.
— Cazul e aproape rezolvat, am zis, dar situatia e înca putin încurcata.
— Ai face bine s-o descurci repede, a zis el. Daca-ti rupi gâtul, Macey o sa faca scandal mare...
— Ai pus oameni sa pazeasca cavoul?
— Mda. O treaba nu prea placuta... Au stat toata noaptea în ploaie ascultând cum se întorc mortii în cosciuge. Sper ca n-ai glumit când mi-ai spus ca fetele sunt acolo?
— Le-am vazut cu ochii mei, am zis cu un zâmbet sardonic.
— Prin urmare, asasinul e Esslinger? S-a uitat fix la mine.
— Nu Max, am raspuns.
Astepta explicatii, dar nu i-am spus mai mult.
— Fiul... ai? a zis el dupa un moment.
— Poate... Diseara vom afla exact.
A reînceput sa mestece.
— Macey ar fi deschis cavoul cât ai zice peste, a continuat Beyfield. Am riscat foarte mult... Ar fi bine sa rezolvi problema.
— Oricum, i-am amintit, am descoperit totusi cadavrele. Voi nici macar atâta n-ati facut.
— Mda, a zis el. Trebuie sa recunoastem. Cred ca chestia asta o sa-l dea gata pe Macey. N-o sa fie o treaba buna pentru el.
— Afacericile din Cranville nu ma intereseaza, am zis. Vreau sa pun mâna pe asasin, pe urma am sa ridic ancora.
— Da... dar eu sunt de-aici, a început el sa explice lungindu-si picioarele. Nu mi-ar conveni deloc ca Wolf sa câstige primaria, iar daca Esslinger e terminat, asta se va si întâmpla.
— Esslinger e terminat, am zis. Va fi obligat sa paraseasca orasul. Cumnatul lui e amestecat în asasinate. Asta e de ajuns.
— Mda... a zis el cu un aer preocupat. Va trebui gasit altcineva care se candideze, pentru ca Wolf...
— Poate ca am putea sa-l lucram si pe Wolf, am zis, si i-am spus toata povestea cu Edna Wilson.
M-a ascultat cu atentie si mi-a facut cu ochiul.
— Vad ca te-ai ocupat de toate. Daca e adevarat ce spui, Wolf poate fi si el terminat.
— Du-te la Latimer, am zis. Ar putea sa-ti aranjeze el povestea asta. Un articol bine adus din condei pe prima pagina a ziarului local va face mare senzatie în oras. Daca joci strâns, ai toate sansele sa fii numit seful politiei.
Fata i s-a luminat.
— M-am gândit si eu la asta, a zis.
— Vrei sa participi la actiune? Ai putea sa vii cu noi diseara. Nu vreau sa-mi fac reclama. Vreau doar ca seful meu, colonelul Forsberg, sa stie ca mi-am facut treaba, i-am explicat eu.
S-a luminat din nou la fata.
— De acord.
— Bine. Ne întâlnim aici la sapte.
— Voi veni, a zis el.
S-a îndreptat spre usa, a ezitat si s-a întors spre noi.
— Nu-mi plac detectivii particulari, a zis el, dar tu nu esti deloc un baiat rau.
— Nu-ti face griji pentru mine, am zis râzând. Îmi câstig si eu existenta.
— Mda... Evident... Uitasem asta, a zis el si a iesit.
Reg s-a uitat la mine cu un aer dezaprobator.
— Bortosul asta a mirosit dincotro bate vântul, a zis el. Si nu s-a lasat rugat sa vina sa-si ia partea lui. De ce-l bagi si pe el?
Am aprins o tigara si m-am trântit în fotoliul încalzit de fesele mari ale lui Beyfield.
— De ce nu? am zis. Oricum, nu putem merge mai departe. Pe urma e treaba politiei. Si din moment ce a hotarât sa-l termine pe Macey si chiar pe Wolf, ce ne priveste pe noi asta?
Am tras un fum si l-am dat afara suflându-l încet spre tavan.
— Ti-ar placea sa vii la New York, Reg? Cred ca seful meu ar putea sa aiba nevoie de tine.
Reg s-a uitat la mine neîncrezator.
— Glumesti?
— Nu... Te asigur... Acum nu vad ce-am mai putea face aici, i-am zis. Eu si Audrey ne vom casatori...
Dupa ce a terminat cu felicitarile, l-am întrebat:
— Ce zici?
—S-a facut!
M-am ridicat.
— Unde te duci? a întrebat el.
— Eu? am zis zâmbind. Nu ghicesti? În vizita la nevasta mea.

*
* *

Putin dupa orele sase, am intrat în camera în care se afla Audrey, cu o cutie mare patrata sub brat. Tocmai îsi aranja parul.
— De unde vii? a întrebat ea întorcându-se spre mine. Am pus jos cutia, am sarutat-o si m-am asezat lânga ea.
— Am facut câteva cumparaturi, am zis. Ted a dat vreun semn de viata?
— Mi-a telefonat acum o ora. Ne întâlnim pe la opt la Ciro Club.
— Merge treaba! am zis încercând sa-mi stapânesc emotia. Ti-a spus ceva?
— Nimic special, a zis ea. A fost foarte prietenos. Parea foarte fericit la gândul ca ne întâlnim diseara. A glumit putin, dar nimic mai mult. Sa stii ca nu-mi vine sa cred...
— În curând ne vom lamuri, am zis. Cum vei fi îmbracata?
— Nici nu stiu... O rochie oarecare. De ce? Vrei sa port ceva deosebit?
— Da. Un costum alb si o bluza cu guler pe gât sau poate chiar un pulover pe gât.
— E prea cald! a protestat ea.
Apoi, vazând ca vorbesc serios, a tacut câteva secunde, dupa care a reluat:
— Ce înseamna asta?
— Vreau sa fii foarte vizibila în întuneric. Iar puloverul pe gât va trebui sa ascunda asta.
Am luat cutia si am deschis-o cu precautie.
— Am avut o idee, am zis scotând din cutie un mulaj de ipsos al gâtului si umerilor ei.
Era o lucratura frumoasa. Doua piese care se îmbucau perfect si erau si solide.
— Acum, stai linistita doua secunde ca sa vad daca ti se potriveste.
— Dar de ce? Doar n-ai sa ma obligi sa port oroarea asta?
— Cu oroarea asta în jurul gâtului, am zis cu calm, nu poate nimeni sa te stranguleze... Nu vreau sa las nimic la voia întâm­plarii.
Parea putin surprinsa, dar si-a desfacut halatul fara sa mai spuna nimic. Am pus una din piesele mulajului pe umarul corespunzator. Se potrivea perfect. Am asezat si a doua parte si am fixat legatura între ele. Audrey avea gâtul complet protejat aproape pâna la barbie. Mulajul nu-i strângea gâtul si n-o jena. Eram foarte mândru de opera mea.
— Dar n-am sa pot petrece toata seara cu asta în jurul gâtului!... Ted o va remarca pâna la urma.
— Nici nu ma gândeam la asta, am zis. Am vrut doar sa vad daca ti se potriveste. Înainte de a parasi localul, te vei duce la toaleta si ti-l vei pune. Îl voi avea pregatit si ti-l voi pasa la momentul potrivit. În întuneric nu poate sa-si dea seama de nimic. Te expui unui mare pericol si nu vreau sa ti se întâmple ceva. Cu chestia asta esti aparata.
Am desfacut mulajul, am sarutat-o si m-am întors în camera mea, unde Reg trândavea întins în pat.
— Începusem sa-mi fac griji, a zis el ridicându-se. Ce-ai mai adus?
I-am povestit chestia cu mulajul.
— Ce idee! Totusi, chiar crezi ca va încerca s-o stranguleze?
Am aprins o tigara.
— Daca n-o face, înseamna ca m-am înselat, dar nu vreau sa las nimic la voia întâmplarii, am raspuns eu.
— Îmi ascunzi ceva, a zis el, privindu-ma cu neîncredere. Ce-ai mai pus la cale?
Am zâmbit.
— Mai târziu, i-am zis. E înca prea devreme pentru confidente...
— Bine... bine, a zis el cu un aer bosumflat. Daca umbli cu mistere... Gândeste-te si tu putin la nervii mei...
— O sa ma gândesc, am zis uitându-ma la ceas.
Era sapte fara un sfert. M-am asezat si în timp ce asteptam, am recapitulat întreaga poveste în mintea mea. Aveam impresia ca totul se potrivea la fix. Nu stiam ce-as mai fi putut sa fac.
Beyfield a sosit la sapte fix. Parea foarte însufletit si ne-a facut cu ochiul de la usa.
— Cred ca o sa mearga, a zis el asezându-se pe marginea patului. Am fost la Latimer. O sa-l lucram pe Wolf.
— Cât te-a costat? am întrebat, cunoscându-l bine pe Latimer.
A facut din nou cu ochiul.
— Am prieteni, a zis el. E un tip în oras pe care l-ar interesa sa cumpere ziarul. Cred ca Wolf va fi foarte multumit sa scape de el.
— Poate ai gasit un alt primar? am zis eu privindu-l cu atentie.
— Poate... a zis el. Dar totul depinde de voi. Daca chestia voastra nu merge în seara asta, voi fi într-o situatie afurisita de tot.
— O sa mearga, i-am spus. Bei ceva?
— Asta voiam sa zic si eu, a spus el. Si ce mai e nou?
Am sunat la receptie si le-am cerut sa ne aduca de baut. Apoi i-am explicat ca Audrey avea întâlnire la Ciro Club cu Ted Esslinger.
— Prin urmare, e vorba de Ted Esslinger? a zis el dând din cap. O sa fie o lovitura grea pentru batrân. Tin mult la el, dar fiul nu mi-a fost niciodata prea simpatic. E un fustangiu. Chiar am avut reclamatii la un moment dat...
— Stiam ca e mort dupa femei, dar nu-mi închipuiam ca e periculos, am zis. Numitul Roger Kirk, amicul lui, ar putea sa ne foloseasca drept martor, când cazul va ajunge la tribunal.
— Amândoi au aceeasi stofa, a mormait Beyfield, si la un moment dat toata lumea vorbea despre ei. Într-un oras mic ca al nostru, totul se afla pâna la urma. Numai ca pâna acum au mers usurel. Probabil ca au ales genul de fete prea intimidabil ca sa aiba curajul sa vorbeasca. Una sau doua s-au plâns totusi, dar Esslinger a aranjat totul cu Macey. Daca platesti cât trebuie, aranjezi tot ce vrei cu Macey, a conchis el dezgustat.
Ni s-a adus de baut si am pregatit trei pahare de whisky cu sifon. Tocmai le beam în liniste când a aparut Audrey. Arata nemaipomenit cu costumasul ei alb si puloverul de casmir albas­tru cu alb.
Beyfield s-a uitat la ea cu admiratie.
— Bravo voua! Stati aici toti trei si va delectati cu whisky! Iar mie nu-mi da nimeni nici macar o picatura!... La urma urme­lor, pe mine o sa ma stranguleze...
— Nu mai spune asta, am zis. Nu-mi place deloc ca nevasta mea sa bea whisky. O sa-ti dau un gin la Club.
A dat din cap cu un aer melancolic.
— Încep sa ma întreb daca fac bine luându-te de barbat, a zis ea, turnându-si putin whisky în paharul meu, apoi putin sifon. Atâta timp cât mai sunt nemaritata, fac ce-mi place...
M-am uitat la ceas.
— Trebuie sa mergem, am zis. Ia un taxi pâna la Club, am adaugat întorcându-ma spre Audrey. Nu-ti fie frica, tot timpul vom fi în spatele tau. Daca Ted vrea sa te duca în alta parte, accepta fara ezitare... Dar sa nu uiti de asta înainte de a parasi Clubul.
I-am aratat cutia în care se afla mulajul.
— Promit, a zis ea.
S-a întors spre ceilalti doi.
— Vreti sa ma lasati putin singura cu viitorul meu sot? S-ar putea sa-mi mai faca unele recomandari confidentiale.
Beyfield s-a îndreptat spre usa si Reg s-a luat dupa el.
Ne-am întâlnit toti trei în hol peste cinci minute. Audrey a luat un taxi. Noi am luat altul si am pornit dupa ea.
— E tare pustoaica, a zis deodata Beyfield. Mare bafta ai avut sa dai peste o fata ca ea.
Ciro Club era localul cel mai elegant din Cranville. Am ajuns dupa opt si am vazut-o pe Audrey urcând scara mare care ducea la bar.
— Auzi, Reg... ar fi mai bine sa ne astepti afara cu taxiul, i-am spus batându-l amical pe umar. Daca nu avem unul imediat la plecare, s-ar putea sa ratam totul.
A dat din cap fara tragere de inima, iar eu am intrat în local împreuna cu Beyfield.
Barul era destul de aglomerat si ne-am strecurat înauntru cu greutate. Am comandat doua whisky-uri mari si am aruncat o privire pe deasupra tipului.
Audrey statea la o masa lânga usa. Era singura.
— Înca n-a venit, am soptit la urechea lui Beyfield. Sper ca nu s-a razgândit.
Am parasit barul si ne-am asezat în fundul salii, de unde puteam s-o vedem pe Audrey fara sa riscam sa fim vazuti.
Dupa cinci minute, am vazut un chelner apropiindu-se de masa la care statea Audrey si aplecându-se sa-i vorbeasca.
— Se întâmpla ceva, i-am spus lui Beyfield. Asteapta-ma aici. Ma duc sa vad.
Când am ajuns la masa ei, chelnerul tocmai pleca. Audrey s-a ridicat.
— Mi-a lasat un mesaj, a zis ea putin speriata. Vrea sa ne întâlnim imediat la numarul 49 de pe Maddox Avenue. Acolo e o petrecere la niste prieteni de-ai lui...
— Acum înteleg, am zis. Asa le-a atras si pe celelalte la casa de pe Victoria Drive.
I-am facut semn lui Beyfield care a venit imediat lânga noi.
— Unde se afla Maddox Avenue? l-am întrebat.
— În spatele cunoscutei Victoria Drive. De ce?
— Ted a lasat un mesaj în care îi spune lui Audrey ca o asteapta acolo. Spune ca ar fi o petrecere la niste prieteni... la numarul 49.
— Astepta-ma un minut, a zis Beyfield.
S-a îndreptat spre cabina telefonica si s-a întors dupa cinci minute. Era rosu la fata.
— E o casa nelocuita, a zis el. Am dat ordin oamenilor mei sa fie gata sa o înconjoare, imediat ce intram acolo... Am impresia ca ai nimerit în plin.
I-am întins lui Audrey cutia.
— Du-te repede sa-ti pui asta, fetito.

*
* *

Maddox Avenue era o strada mare slab luminata, cu case pe o singura parte. Pe cealalta parte era un imens teren viran care se termina la turnatorie. Casele, foarte rare, se acoperisera de la an la an cu un strat gros de funingine adus de fumul care iesea pe cosurile furnalelor. Am mai avut o ultima discutie cu Audrey prin portiera taxiului sau înainte de a o lasa sa se îndrepte spre numarul 49.
— Mai întâi vom merge acolo eu si Beyfield... ne vom ascunde în gradina, am zis. Reg va veni si el la noi când va sosi taxiul.
Audrey s-a aplecat peste portiera si a spus cu o voce anxioasa:
— Si eu ce fac?
— Cum ajungi la usa, suni si astepti. Daca Ted vine sa-ti deschida, îl urmezi înauntru. Noi vom fi în spatele tau, am zis. Ai un revolver?
— Da... în geanta.
— Scoate-l si tine-l în mâna în asa fel încât sa nu ti-l vada. Daca lucrurile se precipita si nu ajungem destul de repede... nu ezita sa-l folosesti.
Soferul taxiului asculta cu gura cascata. Am strâns-o usor de mâna.
— Sa nu-ti fie frica, am zis încet ca sa auda numai ea. Vreau sa stii ca te iubesc...
Am parasit-o fara sa mai întorc capul si am pornit pe Maddox Avenue împreuna cu Beyfield, evitând sa trecem pe sub felinare.
Casa cu numarul 49 era ultima de pe strada. Izolata în mijlocul unei gradini mari, cladirea era cufundata în întuneric si parea complet pustie. Ne-am apropiat cu precautie. Când am ajuns la numai câtiva metri, am reperat o lumina slaba în antreu.
— Ai vazut, am soptit la urechea lui Beyfield. E acolo, o asteapta.
— Ce-ar fi sa ne repezim înauntru si sa sarim pe el? a sugerai Beyfield. Parca nu-mi vine s-o las sa se aventureze singura în casa.
— Nici mie, am zis. Dar nu exista alta solutie daca vrem sa-l prindem asupra faptului.
Ne opriseram si priveam casa prin gardul viu al gradinii. În afara de antreu, tot restul casei era cufundat în întuneric.
— Sa încercam prin spate. Poate ca e mai usor, am murmu­rat.
— Probabil ca oamenii mei sunt deja prin preajma, a soptii Beyfield.
S-a uitat la ceas. Cadranul luminos indica opt si cincizeci de minute.
— Ai grija, a zis el. N-ar ezita sa-ti traga una la capatâna. M-am întors.
— Atunci poate ca e mai bine sa treci în fata, am zis. S-ar parea ca ai un cap mai tare decât al meu.
A bombanit ceva si s-a pus în miscare. N-am facut mai mult de cinci pasi si, deodata, din întuneric s-a desprins o silueta. Am zarit câtiva nasturi de uniforma stralucind slab. Beyfield i s-a adresat tipului:
Care e situatia, sergente?
— Am sosit numai de doua minute, a zis politistul. E cineva în casa, dar nu ne-am dus sa-l deranjam.
— Câti oameni ai?
— Sase. Au luat pozitie în jurul casei. Le-am spus ca pot sa lase sa intre pe oricine, dar ca nimeni nu are voie sa iasa din casa. Am facut bine?
— Mda.
Beyfield s-a întors spre mine.
— Poate ca ar fi mai bine sa vina si el cu noi.
— Bine... dar fara zgomot.
Ne-am strecurat prin gradina pâna în partea din spate a casei. Când am ajuns la usa, am auzit taxiul lui Audrey apropiindu-se de casa.
Eram îngrozitor de nervos si am remarcat ca mâinile îmi tremurau. As fi vrut s-o opresc pe Audrey, s-o împiedic sa sune la usa... A trebuit sa fac un efort considerabil ca sa-mi stapânesc panica ce începea sa puna stapânire pe mine.
Beyfield a încercat sa deschida usa.
— E încuiata, mi-a spus el la ureche.
L-am împins usor într-o parte si am examinat broasca. Nu parea prea complicata. Am scos briceagul si am scormonit un moment în gaura cheii. Usa s-a deschis cu usurinta.
Aproape în acelasi timp am auzit taxiul oprindu-se în fata casei. Dupa câteva clipe, o sonerie a rasunat undeva în casa. Am intrat în bucatarie si am aprins lanterna.
— Acum e la usa, i-am soptit lui Beyfield. Mai întâi intru numai eu. Vino dupa mine peste doua minute. Lasa-l pe sergent la usa, pentru cazul în care ar încerca sa fuga.
Beyfield m-a strâns de brat, ca sa-mi arate ca întelesese. Am înaintat încet. Am bagat mâna în buzunar si am tras piedica puscociului.
Soneria a rasunat din nou si, în momentul în care am deschis usa bucatariei, dupa ce stinsesem lanterna, am auzit pe cineva care cobora scara.
M-am ghemuit în fundul întunecos al micului coridor în care ma aflam, cu revolverul în mâna, cu inima batându-mi cu putere. O lampa cu ulei, agatata de perete la capatul de jos al scarii, raspândea în antreu o lumina galbuie.
O umbra a aparut pe perete – o silueta imensa, slaba, cu mâini lungi si subtiri si degete grotesti, îndoite ca niste gheare. Se îndrepta repede si fara zgomot spre usa de la intrare. L-am recunoscut imediat pe Elmer Hench. S-a oprit în fata usii, a ascultat o clipa apoi a deschis-o brusc. Am auzit exclamatia de mirare a lui Audrey si am vazut degetele osoase ale lui Hench prinzându-i bratul si tragând-o înauntru. Audrey si-a tras mâna cu o tresarire de repulsie. În acest timp, Hench a închis usa si s-a sprijinit de ea, întorcându-se spre Audrey.
— Buna seara, domnisoara Sheridan, i-a zis el zâmbind. La lumina pâlpâitoare a lampii de ulei, fata lui slaba si foarte palida avea ceva înspaimântator.
Audrey s-a tras înapoi instinctiv. Era atât de aproape de mine încât îi auzeam rasuflarea accelerata.
— Nu va fie teama, domnisoara Sheridan, a zis Hench. Ted va asteapta. E sus cu toti prietenii lui. Va asteapta. Urcati repede la ei.
Audrey nu reusea sa faca nici o miscare, parca era paralizata. Hench s-a încruntat si fata i s-a strâmbat într-un fel de rictus.
— Haide... Ce mai asteptati? a zis el întinzând spre ea degetele osoase si lasându-le sa cada aproape imediat. Urcati sus la Ted. Va asteapta de mult. E nerabdator sa va vada.
Audrey a pornit încet spre scara. Nu-l scapa din ochi pe Hench. El se uita la ea fara sa miste, sprijinit în continuare cu coatele de usa de la intrare.
Audrey a pus piciorul pe prima treapta si s-a oprit... Am simtit rasuflarea lui Beyfield în ceafa mea, dar nu m-am întors. Priveam tinta la Audrey.
Totul s-a petrecut foarte repede.
Am auzit un fel de suierat. Audrey a tipat. A încercat sa se agate de frânghia care se strângea în jurul gâtului si a început sa se desprinda lent de podea, trasa în susul scarii. În momentul în care picioarele s-au ridicat în aer, Hench a scos un mârâit de animal, s-a repezit la genunchii ei si s-a agatat de ei.
O împuscatura mi-a rasunat la ureche si am fost pe jumatate orbit de flama.
M-am repezit înainte. Aproape în acelasi timp, Hench s-a prabusit tacut pe podea. Am prins-o pe Audrey de talie si am ridicat-o ca s-o eliberez de frânghie. Nu a avut nici o reactie si, o clipa, mi-a fost îngrozitor de frica ca nu cumva sa fi ajuns prea târziu.
Beyfield, care trasese în Hench, i-a desfacut repede latul din jurul gâtului. Am auzit-o pe Audrey murmurând:
— Totul e bine, Marc. Apoi a început sa suspine.
Reg si sergentul s-au napustit brusc înauntru. M-am repezit pe scara. Beyfield mi-o luase înainte. Ma astepta în capatul de sus al scarii.
— Acum l-am prins, a zis el printre dinti. Nu poate sa iasa de-aici. N-am mai vazut în viata mea una ca asta.
— O sa vezi ceva si mai si când voi pune mâna pe el, am zis eu furios.
Ne-am pomenit în fata unui culoar întunecos unde numai lanternele noastre aruncau pete de lumina. Pe o singura parte a culoarului se vedeau mai multe usi. Le-am deschis una dupa alta. Beyfield statea putin mai în spate, pe culoar, cu puscociul în mâna, pentru cazul în care asasinul ar fi încercat sa fuga îmbrâncindu-ma.
Am cercetat toate camerele. Chestia asta îmi punea rau de tot nervii la încercare. Fiecare camera goala ne apropia si mai mult de asasin. Probabil ca, ascuns în întuneric, si el ne auzea apropiindu-ne.
În cele din urma a ramas numai o camera.
— L-am prins, a zis Beyfield împingându-ma usor într-o parte. Iesi de-acolo! a racnit el furios. Ma auzi?... Iesi de-acolo... Si mâinile sus!
În camera s-a auzit o miscare usoara.
— Iesi de-acolo! a strigat din nou Beyfield.
Sergentul a urcat cu doi politisti. Toti trei stateau la celalalt capat al culoarului luminând usa cu lanternele lor puternice. Am auzit pasi apropiindu-se de usa. Pasi lenti, usori, ezitanti.
Ne tineam revolverele îndreptate spre usa. Usa s-a deschis încet la început, apoi brusc. Doamna Esslinger ne privea cu buzele strânse, ochii ca doua sloiuri de gheata si fata ridata.
Purta aceeasi rochie neagra prost croita si avea pe cap o palarie plata tot neagra. Se uita la noi cu un aer absent si, brusc, a izbucnit într-un râs înspaimântator.

*
* *

Stateam în salonul hotelului, beam un paharel si fumam de mama focului. Era ultima noastra noapte la Cranville si toti eram putin chercheliti.
Beyfield radia. Pentru el, lucrurile luau o întorsatura destul de fericita. Se si vedea seful politiei. Imediat ce povestea avea sa fie publicata, guvernatorul statului avea sa faca o ancheta si Macey era ca si destituit.
Beyfield a ridicat paharul în sanatatea mea, cu demnitatea putin cam teapana a celui care a baut cam multisor.
— Esti un tip nemaipomenit, a zis el. Esti un om de aur, chiar daca esti detectiv particular...
Audrey îsi lasase capul pe umarul meu si zâmbea dulce cu ochii în tavan.
— A fost mai mult noroc, a zis ea cu jumatate de glas. Mare noroc. Acum stiu cum sa fac ca sa ajung un mare detectiv... Ma pun pe capul unui nevinovat si astept sa vina norocul... Recunoaste scumpule. Nu-i asa ca erai convins ca Ted e asasinul?
— Într-adevar, am zis, am crezut un moment ca Ted era criminalul, dar mi-am schimbat repede parerea.
Apoi m-am grabit sa continuu vazând-o tresarind de indignare:
— Bine, bine! Admit. Am crezut ca vinovatul e Ted. Dar nu i-am scapat din vedere pe doamna Esslinger si pe fratele ei. Ma intrigau. Si de unde era sa stiu ca erau sonati? Nu mi-am petrecut toata viata în orasul asta ca voi... N-aveti dreptul sa ma criticati.
Latimer s-a îndreptat în scaun si m-a privit cu ochii putin încetosati.
— Destul cu discutiile, a zis el. Trebuie sa scriu un articol afurisit si cum vreti sa scriu ceva daca nu stiu care a fost treaba?
Reg i-a tras o palma usoara peste umar.
— Esti afumat rau de tot, a zis el rânjind. Lasa articolul si bea.
Latimer s-a încruntat cu un aer dezaprobator.
— Gura! a mormait el. Afumat sau nu, un articol e un articol. S-a întors spre mine.
— Povestiti-mi. Baba era sonata, dar asta nu explica totul.
— Ba da, am zis jucându-ma distrat cu buclele lui Audrey. Daca te gândesti cu mare atentie la asta. Am primit de la colonelul Forsberg toate informatiile despre ea. Nu-mi placea deloc de doamna Esslinger, asa ca m-am gândit ca n-ar strica sa aflu mai multe despre ea. A debutat în viata facând un numar de rodeo în cadrul unor turnee în provincie. Mânuia lasoul ca Buffalo Bill. Tatal ei a murit într-un azil, bolnav de nebunie ucigasa. Ca si ea. Avea douazeci de ani când a fost concediata de la circ. Fratele ei a luat-o sub protectia sa si au venit împreuna în estul tarii unde s-a casatorit cu Esslinger, care nu stia nimic despre trecutul ei. Fratiorul a continuat s-o supravegheze si, cum a vazut ca a început sa scape pedalele, a venit sa locuiasca împreuna cu ea, acasa la Esslinger. Din aceasta cauza Esslinger a fost obligat sa-l ia ca asociat. Esslinger si-a dat seama treptat ca nevasta lui nu e în toate mintile, dar nu-l lasa inima s-o închida la nebuni.
Audrey si-a îndreptat brusc spatele.
— De unde ai aflat toate astea?
— Dispui de mari avantaje când lucrezi pentru o firma ca Investigatiile Internationale. Forsberg mi-a trimis toate informa­tiile. Doamna Esslinger nu avea în cap decât un singur lucru: fiul ei. Era geloasa la nebunie, iar când fiul a început sa se tina dupa fete, mama a devenit periculoasa. Hench era si el nebun, dar nu la fel. El nu omora. El îmbalsama. Când doamna Esslinger a început sa stranguleze, una dupa alta, toate iubitele fiului sau, Hench se delecta îmbalsamându-le. Si ascundea cu grija cadavrele în cavoul familiei Esslinger. Dar asta stii...
— Ca si cum as fi fost acolo, a zis Latimer. Asta înseamna ca magazinul Stop-Foto nu avea nici un amestec?
— Nu chiar, am raspuns. În nebunia ei, doamna Esslinger era hotarâta sa faca totul pentru ca sotul ei sa devina primar. A vazut în asta un mijloc de a-i dauna lui Starkey, si s-a concentrat asupra fetelor ale caror fotografii se aflau expuse în vitrina. Îti amintesti ca am gasit acolo o batista a nefericitei Mary Drake? Pun prinsoare ca Hench a pus-o acolo, în speranta ca Ted sau eu vom veni acolo si o vom vedea. Ted era sincer convins ca Starkey era amestecat în aceste asasinate. Mama sa îi vârâse asta în cap.
— Si fetele... însemna ceva faptul ca toate erau blonde? Am lipit-o pe Audrey de mine.
— Doar ca lui Ted îi placeau mai mult blondele... ca si mie. Nimic nu e mai frumos ca o blonda atragatoare!
— Adevarat... a zis Beyfield zâmbind. Oh, copii! Ce-o sa ma mai distrez mâine dimineata când o sa vad mutra lui Macey! O sa-l jupoi de viu pe porcul asta!
— Nu reusesc totusi sa înteleg de ce au mai încercat doamna Esslinger si Hench sa ma omoare, a zis Audrey. Stiau ca descope­risem cadavrele. Puteau sa mai astepte un timp înainte de a o lua de la capat.
— Erau amândoi la fel de tacaniti, am zis. Li s-a întins o capcana si n-au rezistat tentatiei de a cadea în ea.
— Dar ce facea Ted în timpul asta? a zis Audrey. De ce n-a venit la întâlnire?
— Doamna Esslinger a avut grija de asta. Fiul ei i-a spus ca se va întâlni cu tine. Ea l-a trimis pe Hench sa telefoneze la bar ca întâlnirea se amâna si ca Ted te asteapta la adresa respectiva, în timpul asta, a facut în asa fel încât sa-l retina pe fiul ei, astfel încât acesta sa nu poata ajunge la timp la întâlnire, si ca tu sa fii deja plecata de la bar când el va ajunge acolo. Pariez ca aceeasi schema a folosit pentru toate fetele.
— Asta e tot? a întrebat Latimer strivind chistocul tigarii în scrumiera.
— Da... Nu vad cum ar fi putut sa fie altfel. Ai material pentru un articol trasnet. Nu uita sa pui toate astea pe seama perspicacitatii lui Beyfield.
Beyfield era în al noualea cer.
— Daca vrei, o sa-ti dau o mâna de ajutor pentru articol, a zis Reg.
Latimer s-a ridicat.
— Vino, a zis el. O sa-l facem imediat.
— Pe mâine dimineata, i-am amintit lui Reg. Vreau sa plecam cu primul tren.
Beyfield a golit paharul si s-a ridicat si el.
— Ei bine, copii, puteti sa va duceti linistiti sa faceti nani! a zis el întinzându-ne mâna. Aproape ca regret plecarea voastra. Data viitoare când veti trece din nou pe-aici, n-o sa mai recu­noasteti orasul. Dupa înlaturarea lui Macey si a lui Wolf, va începe sa miroase mai placut si pe la noi.
S-a îndreptat cu un pas ezitant spre iesire, lasându-ne singuri.
— E totusi amabil, a zis Audrey prinzându-ma de mâna.
— Un politai e totdeauna amabil când are nevoie de tine, am zis. Haide, iubire... la culcarica.
— Stiu ca oricum sunt ridicola, a zis ea privindu-ma, dar daca îti amintesti... ai spus ca Max Esslinger era convins ca nu voi reusi niciodata sa descurc acest caz. Atunci de ce m-a angajat?
— Doamna Esslinger l-a obligat s-o faca împotriva vointei sale, am raspuns eu cuprinzând-o cu bratul de dupa mijloc. Si-a dat seama ca fiind tu...
— Destul, m-a întrerupt ea. Si sa nu te prind ca rânjesti.

SFARSIT