luni, 29 decembrie 2014

Opinie ...







Am spus-o si-o repet : Basescu a facut cu ce-a avut. Nu atat ca trimis dupa lemne nu a procedat conform bancului cu "Na, lup tigan de-a gata, arza-l focu' pe tata ca m-a trimis la lemne", dar, ramas fara juncani la car, a inhamat fiarele codrilor la car, de-a adus lemnele in ograda gospodariei Romania, dar la nevoie a chiar si batut cuie cu palma. Asemenea lu Taleyrand, a tradat mai multe capete incoronate (potentate) dar niciodata Franta (Romania).


A abandonat intelectuali vinovati de contemplativitate limfatica si lipsiti de implicare in cufureala impusa de comandamentul momentului. Cand vine noaptea si gerul si mai ai si motorina pe rosu, te dai matale jos din camion, iei levierul, demontezi roata, bati cu barosul in pneul spart sa-l desprinzi de janta enorma si iti urmezi destinatia, scopul. Reconciliezi menirea cu circumstantele, iar nu te lasi furat de peisajism, caci, asa, sa-l parafrazam pe Brecht dintr-un cuplet din Mutter Courrage, mai 'nainte de-asfintit, mintea te-a batjocorit. 


S-a folosit de oameni mari cu personalitati si scopuri marunte pe care i-a debarcat dupa ce sacii Romaniei au fost in car, a rupt fratia dupa trecerea puntii. Om cu viziune, greu de intuit de cardul de gaste galagioase de comentatori politici convinse ca salveaza gagaind Capitolul, a avut proiecte si idealuri a caror finalitate depindea precum pentru surioara celor 12 lebede din basm ce trebuia sa impleteasca fiecaruia dintre fratiorii aflati sub imperiul blestemului, al vrajii malefice, cate un pull-over in tacere absoluta.


El a fost galagios in spatiul replicii imediate, a ping-pong-ului de cuvinte, dar in marile ideatii, in viziunea de perspectiva a ramas intr-o mutenie vecina cu autismul. Stia in tavaleala, in balacareala zilelor ce-i ratiunea si interesul de Stat.


A facut binele natiunii in pofida naturii sale clevetitoare si nemultumite. Nu s-a servit de delasari otravite, doar fiindca voia romanul un fel de bine aici si acum, cu perspective crunte. 


Este un mare pastor de oameni cu nimic mai implinit prin izbanda si recunostinta decat, bunoara, Moise.


Presedintia domnului Basescu a fost providentiala Romaniei si sunt fericit ca nu si-a spus ultimul cuvant in politica, ca nu doar aceea ca acordul final e departe, dar nu a ajuns nici la secunda volta.


In incheiere o fraza memorabila indelung si rau judecata in media, adresata lui Johannis, in care ii atragea atentia noului presedinte ca misiunea sa este doar un pic mai dificila decat a sotiei sale.


Indaratul oricarui om mare, se afla o femeie de mare caracter si discretie.


O fi asta sexism ?
Despre rasism nu stiu cat este de elocventa fraza surprinsa pe telefonul confiscat tinerei jurnaliste. Stiu insa ca insisi multii tzigani din Parlament, isi declina rasist propria origine. A remarcat-o insusi domnul Basescu.


Ipocrizia sa ne faca oare si pe noi sa uitam expresia pur romaneasca :Cand tziganul a ajuns imparat, intai si-a spanzurat tatal.


Hm ?!













România, mon amour. O iubire din care se poate muri


Gabriel Liiceanu




Nimic din paginile pe care le citeam pe băncile școlii despre „dragostea de țară” nu se potrivea cu ce trăia generația noastră, a celor născuți la sfârșitul războiului. În mai toate poveștile istoriei – frumoase, înălțătoare, eroice –, se putea muri (și chiar se murea) pentru țară și din dragoste de țară. Patrie, patriotism, popor…

Din toate se înțelegea, citindu-le, că iubirea de țară stă mai presus decât toate celelalte forme ale iubirii. Nimeni, acolo, în paginile cărților noastre de istorie, nu pregeta să-și dea viața, dacă țara i-o cerea. Când nu erai luat, te duceai voluntar la război, când erai declarat inapt, sufereai, exilat din normalitate și din generația ta. Părinții își trimiteau copiii la război cu inima încercănată și totuși cu surâsul pe buze. Tinerii plecau la luptă cântând, spunând că vor fi mândri să moară „pentru țara și poporul lor”. Voievozilor, răniți în lupta cu dușmanul și tânjind să ajungă acasă, Doamnele-mame, după cum bine se știe, le trânteau, în miez de noapte, poarta castelului în nas. În Primul Război Mondial, soldații mureau pe patul de spital, privindu-și fericiți Regina în ochi și spunându-i: „Sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”. Și „împărăteasa” Maria se întreba: „De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?”. 1


Dispariția patriei


Într-adevăr, de ce? Și de ce pentru noi toate lucrurile acestea trimiteau la o lume ireală, cu feciori neverosimil dispuși să moară și cu mame îndurerate, dar mândre de copiii lor pierduți în războaie? De ce scenariul patriotismului devenise pentru noi un basm, iar perspectiva sacrificiului un nonsens? De ce iubirea de țară nu mai putea trece dincolo de acea „dragoste de învăluire”, despre care vorbea un filozof român 2 și în care nu era loc decât pentru amintirile copilăriei, mirosul colbului de pe ulița satului, mesele sărbătorești în familie, nucul din curtea casei, câinele care te-ntâmpina de cum deschideai poarta… Țara, în schimb, patria mare, temeiul venit din noaptea istoriei și care ne unise într-un târziu pe toți ca națiune, dispăruse din gestiunea patriotismului. Pur și simplu nu mai era, se topise, se strecurase într-o abstracție, care se rezuma la o lecție searbădă și mincinoasă de manual, în care locul voievozilor, al domnilor și-al reginelor îl luase acum Partidul. S-ar fi putut îndrăgosti cineva de el? Cum ar fi fost să te închipui, în timp ce-ți dădeai ultima suflare, privindu-l pe Gheorghiu-Dej în ochi? Te puteai imagina pe un pat de spital, rănit în bătălie, și ținut, cald, de mână de către tovarășa Ana Pauker? Sau de către Ceaușescu-cel-gângav?

Dar din idila patriotismului dispăruse și celălalt personaj, Poporul, care încetase de mult să mai fie subiectul suveran al propriei sale istorii. Sentimentele oamenilor se opreau la gardul ogrăzii. „Iubirea de neam”, împuținată, nu trecea dincolo de cercul familiei și de o mână (nesigură și ea) de prieteni. Necum să prindă în îmbrățișarea ei câteva milioane de români, mândri de patria lor și de istoria ei. Tot ce ne mai unea era umblatul bezmetic de la o coadă la alta, instinctul vânătorii devenit cu atât mai acut cu cât sărăcia era mai mare. Căci poporul ajunsese o adunătură de nefericiți care „socializau” mai ales în „ședințe de partid” și care comunicau turnându-se unii pe alții la Securitate. Cum să obții o națiune articulată dintr-o gloată dresată prin teroare să răspundă la discursul Minciunii? Oamenii se detestau privindu-și unii în alții propria precaritate. Ne uneau competența vaietului și plânsul de milă. Și un anumit fel, specific doar nouă, de a trăi suferința în imponderabilul ei, luând-o oarecum peste picior. Din acest „haz de necaz”, care devenise o tehnică de supraviețuire, a ieșit, dacă nu o formă nouă de patriotism, cel puțin cea mai bogată colecție de bancuri din istoria românilor. Ne refugiaserăm în bășcălie.

Oricum, eram tare departe de acea stranie alchimie care se petrece în sufletul nevăzut al unei țări, grație căreia oamenii pot să-și dea viața unul pentru altul, și toți, pentru o cauză comună. Ne puteam iubi unii pe alții cel mult așa cum se iubesc între ei paraliticii într-un spital. Deveniserăm fataliști și nu credeam decât în jocul ininteligibil al Istoriei. Adevărul era că ni se cam furase țara și că ne-aleseserăm cu gândul că totul se petrecea peste capetele noastre. Dar de ce, în mod paradoxal, țineam la viața noastră urâtă, cenușie și grea? Bănuiesc că, neexistând nici o cauză măreață, n-aveam pentru ce să „ne-o dăm”. Și tocmai fiindcă n-aveam pentru ce să ne-o dăm, ea era urâtă, cenușie și grea. De altfel, un popor în care nimeni nu mai e dispus să moară e în mod sigur bolnav. Iar noi nu mai eram dispuși să murim.



Regina Maria: madonizarea României


Că patriotismul pune în joc un erotism sublimat se vede limpede din faptul că mai toate alegorizările țării se fac nu prin raportarea la un bărbat, erou întemeietor și „părinte al patriei” (pater), ci la o femeie considerată ca inspiratoare, iubită imaculată și sacră („madonizare”). Deja atenienii lui Pericle își reprezintă Cetatea sub forma unei fecioare mărețe, zeița Athena Parthenos (statuia ei, înaltă de zece metri, făcută din aur și fildeș, străjuia sala mare a Parthenon-ului), fiica însăși a marelui Zeus, așa cum, la cestălalt capăt al istoriei, Statuia Libertății (1886) este și ea un feciorelnic colos feminin, înalt de patruzeci și șase de metri. Simbolul național al Republicii Franceze este o femeie (Marianne), înfățișată cu o cocardă tricoloră și cu bonetă frigiană, tot așa cum, în celebrul tablou al lui Delacroix, „Libertatea conducând poporul” este înfățișată de o femeie cu sânii goi. Toți românii cunosc, prin supraexpunere în manuale, faimoasa Românie revoluționară a lui Rosenthal 3.



1. Athena Parthenos, reconstituire; 2. Frédéric Auguste Bartholdi, Statuia Libertății; 3. Edmund Dulac, Marianne, Franța Liberă, timbru 1942; 4. Delacroix, Libertatea conducând poporul; 5. Rosenthal, România revoluționară


Numai că în istoria patriotismului românesc s-a întâmplat ceva deosebit: în preajma nașterii României Mari, noi am avut parte nu doar de o reprezentare feminină a patriei – întruparea unei alegorii într-o sculptură sau pictură –, ci și de o femeie în carne și oase trecută, ca regină, printr-un proces de „madonizare”: Regina Maria.

În istoria eroticii europene, madonizarea reprezintă cea mai înaltă spiritualizare a iubirii. Este forma pe care o îmbracă amour courtois, iubirea cântată de poeții provensali (de trubaduri), începând cu secolul XII, în societatea restrânsă a nobilimii din sudul Galiei. Ea era courtois, „de curte”, pentru a distinge sentimentul înălțător și suav al iubirii nobiliare de cel frust, grosolan și expeditiv al târgovețului, care practica iubirea copulativă menită procreației în carne. 4 Iubirea curtenească decantează sentimentul și merge atât de departe, încât termină prin a-l desprinde de satisfacerea carnală a dorinței. Iubirea devine în felul acesta un motor spiritual care a rupt total comerțul cu trupul. Pentru a se mobiliza, idealul cavaleresc are nevoie de un impuls erotic, așa încât el pornește de fiecare dată de la o femeie care-l inspiră. Numai că aceasta trebuie să rămână neatinsă (adesea doar imaginată, nici măcar cunoscută), păstrată, pentru un timp nedefinit, drept sursă nesecată a unor fapte mărețe; purtată, așadar, de-a lungul și de-a latul lumii, pe modelul Sfintei Fecioare, ca donna angelicata. Caracteristic acestei „iubiri credincioase” este faptul că investiția afectivă se face într-o persoană unică, pământească și de sex opus, dar care, prin concentratul ei spiritual și prin intangibilitatea ei, aparține unui spațiu transcendent și divin. Mecanismul îndrăgostirii continuă să existe, adică el presupune un început – aparența frumoasă –, numai că respectul purtat ființei iubite este atât de mare, încât îndrăgostitul își mobilizează toate resursele psihice pentru a celebra, scoțând-o din lumea tangibilă, splendoarea imaculată a iubitei.

La noi, exact așa s-a petrecut în realitate, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, când Regina Maria, „mama răniților”, a fost supusă unui proces de madonizare declanșat de acei feciori care-și lăsaseră mamele și soțiile acasă, înlăcrimate și mândre deopotrivă. Măreția Reginei a fost aceea de a fi „coborât” printre soldați, dând un conținut palpabil erosului sublimat al patriotismului și întrupând dintr-odată, într-o persoană, fantasma înalt erotică a alegoriilor patriotice tradiționale. În locul unui tablou alegoric atârnat pe pereții spitalului, în locul portretului unui rege abulic (care a cam exasperat-o pe regină de-a lungul războiului), soldații aflați pe paturile de spital s-au pomenit în preajma lor cu o ființă de lumină de o frumusețe ireală. Stând lângă paturile răniților, luând în mâna ei mâna muribunzilor, privindu-i în ochi („Zilele acestea m-am aplecat peste atâtea paturi și am privit în atâția ochi, și toți mă urmăresc la fiecare mișcare, de cum mă întorc îi simt asupra mea, sute și sute…” – 12 septembrie 1916), această femeie, cu ținuta ei covârșitoare, îmbrăcată în uniformă de infirmieră, transforma chipul morții și al suferinței în imaginea unui înger alb care iradia bunătate și iubire. (Un soldat, „în stare să stea în capul oaselor în pat, s-a uitat bine la mine, apoi a spus foarte simplu: «Acum, că v-am văzut, nu mă mai doare nimic».” – Jurnal, p. 142)


 Regina Maria în vizită într-un spital de campanie


Citind Însemnările ei și mărturiile contemporanilor, putem căpăta o vagă idee despre magnetismul extraordinar al Reginei, despre forța ei de seducție ieșită din comun căreia nimeni, de la Clemenceau la țarul Rusiei, nu-i putuse rezista. „Spiritul e totul” obișnuia să spună. Adevărul e că „România Mare” devenise, prin asociere cu statura reginei, o iubită personificată, o fantasmă sublimată grație căreia te puteai instala în orizontul unui ideal.


 Regina Maria cu diademă


Prin unicitatea acestui personaj feminin, patriotismul specific spațiului european a primit pesemne ultima sa tușă romantică. Acestei femei, care a refuzat perspectiva înfrângerii chiar și atunci când din România nu mai rămăsese, neocupată, decât o bucată de pământ, i se datorează, prin exaltarea componentei sale sublimat-erotice, culminația sentimentului patriotic în România.

Totul, după ce rolul ei activ pe scena publică s-a stins, a început să se degradeze. În deceniul al patrulea, patriotismul, când nu se transformă direct în naționalism furibund, intrând pe mâna unor fanatici care fac din crima politică un alibi pentru salvarea patriei, decade până la a deveni o temă demagogică în discursul politicianist.



O iubire din care se poate muri


Românii, ca popor, își dăduseră de trei ori viața „pe altarul patriei”, știind că au ceva de cucerit sau de apărat: prima oară sub Carol I, când trebuia câștigat, odată cu independența, statutul de națiune modernă sub forma Regatului României; a doua oară, când, sub magnetismul Reginei Maria, patriotismul a devenit acel scenariu erotic sublimat de care am vorbit, iar „România Mare”, fantasma iubitei care trebuia să prindă corp. A treia oară, când au trecut Prutul și au făcut greșeala de a nu se fi oprit la Nistru.

Reprezentanții generației interbelice au afirmat în mod constant că, odată cu nașterea României Mari, românii se eliberaseră pentru prima oară de idealul patriotic al „întregirii neamului” și că, de-acum, energiile lor se puteau concentra în direcția continuării modernizării începute la sfârșitul secolului al XIX-lea. Deviza patriotismului devine acum „sincronizarea”, care presupunea punerea la pas cu instituțiile și practicile economico-sociale ale Occidentului. Semnificativ este faptul că patriotismul își modifică substanța și direcția: de-acum, de cucerit nu mai era un teritoriu geografic, ci o configurație spirituală și un comportament. Modificându-și suportul de evoluție – de pe unul material și politic pe unul spiritual –, patriotismul continuă să fie o formă de cucerire, dar de astădată nu de teritorii și de forme de guvernare, ci de valori: mai întâi valori obținute prin import și imitație (o etică a muncii, un ideal de eficacitate și bunăstare, de morală socială, de educație etc.), apoi valori obținute prin „mutație estetică” (Eugen Lovinescu), exprimând forme de creativitate autonomă și de aport original la spiritul Europei. „Patriotismul teritorial” mai cunoaște, cum spuneam, o ultimă tresărire când, în al Doilea Război Mondial, după Dictatul de la Viena, se moare pe frontul de Est cu gândul la redobândirea Basarabiei și a Bucovinei.

Apoi, după război, are loc prima formă de viol istoric. Apare religia răfuielii de clasă și, pe poarta dintr-odată larg deschisă de dez-unirea prin ură, patriotismul este evacuat din tabloul sentimentelor națiunii române. Cei ajunși în vârful puterii, având complexul ilegitimității, își urau poporul care, la rândul lui, conștient de raptul istoric care se petrecuse, îi ura. Am avut revelația acestei uri reciproc împărtășite, atunci când, trecut de jumătatea vieții pe care-o trăisem într-o societate pustie afectiv, m-am pomenit pe neașteptate în mijlocul unei mulțimi care fremăta de iubire. Asta s-a petrecut cu ocazia vizitei Regelui Mihai I, în ziua de Paști a anului 1992. Se întâmplase atunci ceva ce nici un român nu mai apucase să vadă: se pare că jumătate din populația Bucureștiului ieșise în duminica aceea pe străzi și însoțise, de la Arcul de Triumf până la biserica Sfântul Gheorghe, mângâind-o, mașina în care se afla regele. Mi-am amintit atunci, prin contrast, convoiul prezidenţial care trecea, în anii ᾽80, pe strada încremenită. Am revăzut siluetele trecătorilor obligați să stea pe loc și țintuiți sub privirile iscoditoare ale haitelor de pază care se înșirau de-a lungul trotuarelor Căii Victoriei. Niciodată unui conducător comunist nu i se mângâiase, cu trupurile oamenilor, maşina care îl purta. Pentru că nimeni nu se putea apropia de el și nimeni nu se recunoştea în el. Pentru că nimeni nu îl iubea.

Atunci am înțeles că patriotismul, ca orice formă de iubire, presupune întâlnirea a două „ființe” (entități) într-un sentiment pozitiv, pe teritoriul încrederii reciproce. Altfel spus, că patriotismul reprezintă un scenariu erotic sublimat.



Conducători și conduși


Firul patriotismului s-a rupt, așadar, după război. Oroarea violului istoric care a urmat a fost cu atât mai mare, cu cât victima siluită trebuia să mimeze, pe tot parcursul violului, o satisfacție deplină. Apoi, după deturnarea revoluției din decembrie 1989, violul s-a repetat, dar într-un scenariu grotesc: n-au mai existat, perpetuate, teroarea și crima, pentru că Patria care trecuse după ’90 pe celălalt mal al istoriei purta toate însemnele experienței pe care le făcuse înainte. Fuseserăm idiotizați, marcați cu fierul roșu al supunerii. De astă dată, România a fost violată en douceur, obișnuită fiind deja cu exersarea discreționară a puterii. Violarea a luat forma unei siluiri perverse, participativ-democratice. Victimă ignorantă, ea a fost mai degrabă abuzată. 5

Înclin să cred că în scenariul iubirii de țară, dintre cei doi parteneri – conducătorul ales și cei care se lasă conduși –, rolul decisiv îl are cel dintâi. În primă instanță, când e vorba de un nou conducător, poporul speră. El nu crede încă și nu se livrează celui care conduce, mai înainte de a se convinge că acesta are totul de dat. Un șef de stat – ca orice lider de altfel – îi modelează pe cei conduși în funcție de putința lui de a se investi în ei. Într-un fel, el dă tonul istoriei. Ceilalți nu fac decât să-l accepte sau să-l respingă, plăcându-le sau nu melodia propusă de el. Adevărul e că fiecare lider are poporul pe care-l merită și este urât sau iubit în funcție de parcursul comun pe care-l propune celorlalți. Aspirând să conducă, el trebuie să demonstreze că a uitat de sine și că viața lui este una integral dăruită.

E ceva neomenesc în ființa adevăraților conducători, ceva care îi scoate din sfera aspirațiilor obișnuite, a vanităților sau plăcerilor lumii. Funcția îi modelează atât de tare, încât ei termină prin a deveni o funcție: aceea de a con-duce, adică „de a-i duce pe toți laolaltă” către un bine care este al tuturor. Fără această contopire pe un drum comun nu se naște iubirea de țară și un popor nu are nici ce pierde, nici ce apăra. Patriotismul este o funcție a contopirii între conducător și condus pe drumul către un bine comun. Expresia „poporul meu”, pe care o foloseau în mod frecvent Carol I sau Regina Maria, nu avea un sens de posesiune, ci de identificare pătimașe cu „obiectului muncii” lor. Carol era un fanatic al funcției sale de dăruitor suveran. Ascultați cum îl descrie Regina Maria pe „unchiul”, cum îl numea ea pe fratele tatălui lui Ferdinand:

Regele Carol al României era o figură cum în ziua de azi foarte rar se mai vede: un om care trăia numai și numai pentru datoria și munca lui. Acestea îl absorbeau întru totul – nu avea nici o slăbiciune, cu excepția unei anumite vanități naive [...]. Aceasta îl făcea uman, altfel ar fi fost aproape împotriva firii, fiindcă nu avea nici o patimă, nici un viciu, nici o dorință, nici o slăbiciune – doar muncă, muncă, muncă, din cea mai austeră și copleșitoare. [...] Era de fier, simplu, sobru în vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un călugăr, în fond.6

Am afirmat odată că cel mai mare român din istoria noastră a fost un neamț: Carol I. Patriotismul nu se măsoară în procente etnice, ci în eficacitatea gesturilor făcute în folosul unei națiuni. Neamțul Carol sau englezoaica Maria au fost mai români decât românii aceia „neaoși” care s-au perindat pe scena țării, vorba lui Iorga, dotați „cu fălci puternice și gheare de oțel”.



Patriotismul de corecție


Generația care a preluat puterea după 1990 stă deasupra noastră de douăzeci și cinci de ani, cu fălcile și cu ghearele ei. Este formată din români abili, experimentați, îmbătrâniți în rele și pregătiți să predea generației tinere de politicieni ștafeta Răului. Din ghearele lor de oțel se zice că, pe 16 noiembrie, ne-am fi luat țara înapoi.

Dar n-o putem lua cu-adevărat, dacă nu vom recupera și cuvintele confiscate cândva: cele ce vorbesc de o dragoste din care se poate muri; cuvintele acelea pe care, cu sensurile lor mutilate și evacuate de Istorie, le plimbăm de ani și ani în discursul public – și prin viețile noastre – ca pe niște păstăi goale. Cu aceste cuvinte – „patrie”, „patriotism”, „popor” –, golite între timp de sens, s-a trezit în față, ca o enormă provocare comunitară, generația născută în anii ’90. Va ști ea oare să mai facă ceva cu aceste vocabule vide? Să le umple cu un rost și să le ancoreze de o țară din dragoste de care se poate muri?

Nu mai suntem confruntați astăzi cu un război de „întregire a neamului”, ci cu unul de recuperare a valorilor umaniste – selectate de cultura Europei vreme de peste două milenii. (De aceea țara noastră a fost și vrea să redevină una europeană.) Valori pierdute apoi, după 1945, în doar câteva decenii. De-atunci, în locul adevărului a trecut minciuna spusă în față, în locul muncii oneste au apărut abuzul și furtul, locul urbanității l-a luat mitocănia, invidia și ura au luat locul admirației, delațiunea pe cel al solidarității, locul căinței l-a luat perseverarea în crimă și în sacrilegiu. Va ști oare noua generație să inventeze un patriotism de corecție, unul care să readucă România la valorile vechii Europe?

Sămânța acestui patriotism a fost aruncată în Piața Universității exact în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Atunci a fost redescoperită acea formă a iubirii din care se poate muri. Din ea a rodit sloganul de pe 16 noiembrie „ne-am luat țara înapoi”. El stă, într-o oglindă a istoriei, față în față cu acel „vom muri și vom fi liberi”, strigătul celor care, în decembrie 1989, chiar au murit – beți de mânie, de disperare și din dragoste pentru țara pierdută. După douăzeci și cinci de ani ne-am adus aminte, în sfârșit, că le datorăm ceva.


NOTE

1. Maria, Regina României, Jurnal de război 1916-1917, Humanitas, București, 2014, traducere din engleză de Anca Bărbulescu (ediție îngrijită de Lucian Boia), p. 129.

2. Vezi „dragostea de învăluire” și „dragostea de alegere” în Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, Humanitas, București, 2004 (ediție îngrijită de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie), p. 33.

3. Pictorul primei Românii alegorice, executate la Paris în 1850, era un evreu ungur emigrat la București și care aderă, în stilul pasionalității romantice, la cauza pașoptiștilor români. Modelul său, imaginea „tipică” a țărăncii românce, îmbrăcată în bluză țărănească, cu o salbă de aur la gât și ținând pe umăr un steag românesc, este scoțianca Marry Grant, sora consulului englez la București, considerată prima ziaristă româncă, revoluționară pasionată și ea, care va deveni, sub numele de Maria Rosetti, soția lui C.A. Rosetti.

4. Am scris mai mult despre acest subiect în Despre seducție (Trei eseuri, Humanitas, București, 2013), capitolul Amour courtois. Madonizarea femeii, pp. 197-201.

5. Vezi, într-o formidabilă alegorie, și scena violării „Revoluției Române” (Fata-cu-picioare-lungi, femeia gigantică, ușor idioată, de la Circul de Stat) la Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, Humanitas, București, ediția a II-a, 2007, p. 225.


6. Regina Maria, op. cit., p. 73.


















Grupaj de poezii (20)



Eram cândva...
Aurel Chiorean






Eram cândva un vis, sub ploi de iarbă crudă
ce adunau răspunsuri, în taina noastră, multe,
pe pajiștea iubirii, visarea mea cea nudă,
când amintirea lumii, se-așează s-o asculte.

Să asculte oda noastră, călătorind porunci,
când sufletu-mi zărește, iubire-ți, drept catarg,
în plânset m-am născut și tot mai plâng de-atunci,
zăvoarele ce închid, când amintiri se sparg.

Mă doare visul meu, mă doare și îl simt,
din dorul meu cu tine, în timp de iarbă verde,
mă doare și-al meu suflet, pe care încă îl mint,
cu lumea care încă il încearcă, dar nu-l crede.

Aștept cu nerăbdare, să treacă a ta zăpadă,
să vină primăvară, în visul meu cu noi
și să rămână clipa, ce pot s-o fac plămadă,
că rost pentru un cuvânt, sub fulgi albi:AMÂNDOI !




Stea cazatoare
Luminita Potirniche






ma simt ca o cometa
care tot o stea cazatoare este.
la ce bun o trena lunga
de obsesii ignorate cumva.
vin una dupa alta
incercari de tot felul.
eu le arunc indarat
unde coada asta incandescenta
ma ajuta sa ma propulsez
cu ajutorul arderii clipelor.
la nesfarsit as putea inainta
impinsa de spaimele care ard
undeva unde nu le mai vad.
dar simt ca tot progresul acesta
nu-i decat darul pe care
pierzania mi-l face.
duc dupa mine o cohorta de flacari
si nu-mi pare rau de cele care se fac jar
ci de cele care se fac cenusa.
dar cu bagare de seama sa fiu,
uneori vantul intoarce vapaia
si-as deveni o stea fara urmare,
cazuta
si nu cazatoare.
norocul meu ar fi sa cad in mare,
doar un fum fara scrum,
doar un val.




Dorinta
Holly Winner






Lasa-mi libertatea!
Lasa-ma sa cant,
Lasa-ma sa rad,
Sa vorbesc, sa scriu,
Lasa-ma sa stiu!

Lasa-ma sa plec,
Lasa-ma sa vin,
Lasa-ma sa trec,
Sa merg, sa petrec,
Lasa-mi gandul lin,
Nu-mi lasa suspin!

Daca nu vei vrea,
Nu vei fi a mea
Pasare sau stea,
Ci doar altceva.
O cadere grea!

Lasa-mi libertatea,
Nu ma ingradi!
Si, daca nu vrei,
Nu ma mai iubi!
Dar lasa-mi libertatea!




Din lacrima copilăriei
Aurora Luchian






Din inimioara-mi mititică,
Cu glăscior de turturică,
Voi recita o poezie,
Şi o dedic cu bucurie,
Copiilor din jurul meu,
Frumoşi precum un curcubeu!

În lumea noastră e splendoare,
Mirific, taină şi culoare.
Şi flori, şi câmp, raze de soare,
Păduri şi râuri călătoare,
Ce susură încetişor,
Un fel de doină, ca de dor!

În lumea noastră inocentă,
Vorba urâtă-i "corigentă".
Prieteniile sunt sfinte,
Loialitatea e fierbinte,
Iar sfatul mamei, mângâierea,
Nobil şi cald, dulce ca mierea!

Şi trec anii, şi tot vor trece,
Ieri nouă ani, astăzi am zece,
Şi mâine...Uf, uite se scurge
Copilăria, şi aş plânge,
Dar mă abţin. Şi furişat,
O lacrimă tot am scăpat!




Dulce sfântă Înălțare
Constantin Anton






E lacrima închisă între petale
Și sufletul a înflorit în adevăr ;
Îngeri de lumină ard a întrebare
Doamne, ce să iert ... dacă eu sper ?!
Sângele plutește prin mister
Priviri ard în lacrimi abisale ;
Cu liniștea reînzidită în cer
Dulce-i sfânta-mi Înălțare !
Cu inima plină de dor, în revărsare
Un ritual stingher e orișice plecare :
Cad păsările în zboruri inegale
Și gându-ntrînsul tot mai pasager ...
O lacrimă e-nchisă în petale ...
Mă iartă Doamne, eu încă mai sper !




Mersul apei din tăcere
Luminita Amarie






Va fi târziu și încă ne vom plânge
Vom arunca spre ceruri cu uitări
Vom asculta cum sângele se frânge
Sătui vom fi de vorbe și trădări

Ne vom iubi, ne vom iubi cu teamă
Cu patos și durere vom tăcea
Vom auzi pământul cum ne cheamă
Dorindu-ne să fim altcineva

Vom aștepta în taină revederea
Cu alte trupuri vom dormi în nopți
Precum o absolvire mângâierea
Vom fi mantaua nopții peste morți

Ne vom gândi la ce-a putut să fie
La tot ce-a fost, la timpul blestemat
Ne vom ruga lumina să ne ție
Să ne privim mai mult cu-adevărat

La ochii tăi, la crucea palmei tale
Sărutul tău de piatră-nrourat
Ne vom visa venindu-ne în cale
C-ai să rămâi, că nu-ți voi fi plecat

Va fi târziu, târzie așteptarea
Din noi va face zei-acestui dor
Și când ne va cuprinde-mbrățișarea
Vom fi o iarbă crudă -

Zeii mor?






















Crăciun cu un hoţ furat


Petre M. Iancu






Mă încântă memoria momentului de graţie de acum exact un veac, când furtuna de oţel s-a potolit, iar din tranşee s-a intonat sfios, apoi din ce în ce mai viguros, melodia unui cântec de Crăciun. Minciuna a murit puţin.

În cor s-au prins în acel decembrie 1914 din ce în ce mai mulţi soldaţi din tranşeele germane. 'Stille Nacht, heilige Nacht' le-a pătruns în suflete britanicilor din prima linie a frontului vrăjmaş. Unul după altul, oamenii au încetat să apese pe trăgaci. Au luat aminte, au început să cânte, au ieşit din tranşee, s-au adunat în jurul unui brad să fumeze, să sfideze gerul şi să-şi facă mici cadouri, unii tăindu-şi nasturii de la manta spre a avea ce dărui duşmanilor. 

În amnezia generală care s-a instalat pe un front lung de 800 de kilometri au uitat cu toţii de război şi de ucis. Şi-au strâns mâna, s-au împrietenit şi s-au iubit. Nici gând de terorişti sinucigaşi să arunce în aer pacea spre a răstigni „necredincioşi". Neucisul avea să mai dureze, înainte ca nişte lideri ticăloşi să-l reordone sever şi cu aplomb. Pentru liniştea şi pentru gloria lor. 

Şi apropo de lideri, vorba Papei, loviţi de o formă sau alta de „Alzheimer spiritual". E greu de evocat prunci, speranţe, sărbători şi pace înainte de a se fi dereticat prin casă. Înainte de a se fi asumat adevărul şi de a se fi restabilit dreptatea. Or, cei care le-au furat românilor dreptul la vot continuă, vai, să fie la putere! 

Iar cotloanele postcomuniste cu tot cu balastul lor putinisto-securisto-legionaro-antiamerican sunt grajdurile lui Augias! Duhnesc din ele neadevărul, prostia şi minciuna! Iar cireaşa de pe tortă sunt ieşirile anuale ale unui ex-preşedinte. Debarcarea Ceauşeştilor i se datorează nu în ultimul rând lui. Tot lui însă şi întăririi puterii lui autoritare, asasinarea lor bestială, la 75 de ani după momentul de graţie din decembrie 1914. 


Iliescu şi sentinţele sale memorabile 


Lui Ion Iliescu îi place să emită verdicte de prostie. Uneori are succes. Alteori o dă în bară în chip monumental. E cazul, mai nou. Din nou. Căzut în dizgraţie la începutul anilor 70 şi căţărat în fruntea bucatelor două decenii mai târziu, ex-nomenclaturistul ceauşist a recoltat multe aprobări pentru eticheta de „prostănac” pe care i-a lipit-o de frunte ghinionistului său urmaş la cârma PSD, Mircea Geoană. 

Recent, Iliescu i-a gratulat indirect şi pe istoricii în opinia cărora el şi elita postcomunistă în fruntea căreia s-a aflat au furat revoluţia din 1989, deturnându-i obiectivele spre a se înstăpâni în România şi a se perpetua la putere dincolo de limanul prăbuşirii imperiului comunist. „Ce e aia Revoluţie confiscată? E o prostie!” - a afirmat el zilele trecute, sentenţios. 

În ciua emfazei şi prezumţiozităţii ei aş putea avea oarece înţelegere pentru această ieşire intempestivă. Aş putea-o cataloga drept o simplă afirmaţie defensivă, una pro domo, devreme ce el însuşi se confruntă cu acuza de a fi hoţul-şef al revoluţiei. Aş trece-o cu vederea, poate, dacă aserţiunea n-ar aparţine unui ins cu somnul aparent netulburat de sângele vărsat. Omului, care le-a mulţumit minerilor după barbaria din iunie 90. 

De m-aş lobotomiza, de mi-aş amputa memoria şi aş obtura istoria ultimilor 25 de ani chiar aş putea avea simpatia pe care ar merita-o orice om atacat aiurea de un politician perdant, complet discreditat şi doldora de cele mai jenante defecte, ca Victor Ponta. Liderul PSD a încercat să-l transforme în ţap ispăşitor pe Ion Iliescu pentru propria înfrângere lamentabilă în alegeri în faţa „lucrului” Klaus Iohannis, alias „Traian Băsescu”. De această istorică înfrângere Iiescu, în mod cert, nu e mai vinovat decât cel care, aflat la cârma fostului PCR, n-a catadicsit ani la rând să-şi reformeze partidul. 


Din nou despre telerevoluţia şi noima ei 


Pe de altă parte, mă recunosc vinovat de „prostie” în sensul iliescist al noţiunii. Mă înscriu în rândul celor care continuă să creadă obstinaţi că Ion Iliescu şi ai săi au confiscat revoluţia. Mă mai încăpăţânez să cred că unul din instrumentele principale cu care s-a realizat acest furt, cu efecte net mai grave decât cel intelectual comis de nepotul său spiritual, Victor Ponta, a fost ficţiunea telerevoluţiei. 

Unul din obiectivele ei esenţiale fusese stabilirea supremaţiei unui anumit discurs mitico-mistic privind revoluţia, cu Iliescu în postura de erou fondator. 

Îndărătul acestui mit întemeietor s-a escamotat deturnarea idealurilor antitotalitare ale tinerilor revoluţionari care, în decembrie 89, şi-au dat viaţa pentru o Românie realmente liberă şi nu doar „originală democratic”. Aşa o anvizaja Iliescu, făuritor, între altele, al alianţei ruşinii, rămase în istorie sub denumirea de „Patrulaterul roşu”. 

Funcţionase ani la rând ca reţea, înaintea formării lui oficiale, în 1992, neofasciştii, neolegionarii, securiştii şi neocomuniştii dându-şi mâna spre a susţine puterea în fruntea căreia se cocoţase în decembrie 89 Ion Iliescu. Autoritatea lui se consolidase decisiv nu doar prin vărsările de sânge din decembrie şi mineriada din iunie 90 care expulzase România pe timp de ani din familia naţiunilor civilizate. Un rol cheie în această operaţiune de consolidare a puterii postcomuniste îl jucase mitul „preşedintelui pentru liniştea noastră”, transportat cu succes de telerevoluţie.  

În reacţie la oripilarea democraţiilor occidentale faţă cu barbaria de pogrom ţarist a mineriadei, premierul său de-atunci, Petre Roman, a dat în 1990 un interviu plin de duplicităţi revistei Der Spiegel, pentru analiza căruia şeful guvernului de la Bucureşti m-a înfierat cu sârg în presă. 

Bănuiesc că Iliescu nu mai ţine minte această poznă. Cum probabil a uitat că el însuşi a cerut, prin ambasadorul său Chebeleu, să fiu osândit, dacă nu şi dat afară din slujba mea de la Deutsche Welle. N-avea, fireşte, să fie singurul care să-şi dorească îndepărtarea mea din umila funcţie de redactor. La sfârşitul anilor 90 aveau să-i urmeze alţi vajnici apărători ai unor varii forme de democraţie mai mult sau mai puţin originală. 


Memoria lor e vie 


I se poate ierta că a uitat sau ignoră toate acestea. Dar Iliescu ar trebui să-şi amintească măcar de cei aproximativ opt sau nouă sute de tineri ucişi după ce el trecuse la cârma României. Îl mai nelinişteşte oare că 80 la sută din morţii revoluţiei trec în contul executivului său şi nu în cel al cuplului ucis la ordinele sale? 

Îi mai chinuie oare insomniile chemarea incalificabilă pe care el, Ion Iliescu, liderul zis azi social-democrat le-a adresat-o atunci minerilor invadatori ai Bucureştiilor, care au devastat capitala împreună cu securiştii vremii, au bătut, maltratat şi asasinat oameni în stilul khmerilor roşii, doar pentru că victimele purtau ochelari, aveau barbă, o carte sau un ziar independent în buzunare, sau pur şi simplu păreau „altfel”? 

Îl mai bântuie oare calificativele sale de „legionari”? Mai ştie că le-a atribuit acest epitet nu minerilor asasini ori securiştilor din fruntea lor, ai căror acoliţi se dau azi de ceasul morţii în varii publicaţii să reabiliteze ceauşismul cot la cot cu Căpitanul, ci membrilor firavei opoziţii democratice, unii din care s-au văzut zdrobiţi de bâtele ortacilor? 

Mai ţine oare minte când s-au întâmplat toate acestea? Dacă nu, să-i amintim noi. S-au întâmplat la câteva luni după ce Ion Iliescu şi Petre Roman îi dăduseră undă verde lui Vadim să-şi scoată publicaţia zisă „România Mare” şi se produsese nenorocirea ciocnirilor interetnice de la Târgu Mureş care au legitimat reapariţia Securităţii! 


Fiecare pre limba lui piere 


Dacă toate acestea n-au fost o restauraţie justificând conceptul  confiscării oare ce să fi fost ele? E norocul prezumtivului făptaş că, într-o ţară în care la mare preţ s-a ţinut nu memoria, ci televiziunea şi telerevoluţia ei, cu o justiţie precară până azi, Ion Iliescu n-a înfundat niciodată puşcăria pentru crimele pentru care poartă principala răspundere morală şi politică. 

Şi nu, Ion Iliescu nu-i un prost. Dar nici filosof. Căci în acest caz, covârşit de ruşine şi căinţă, ar fi preferat să tacă până în mormânt şi dincolo de el. 

Rămâne ceea ce a fost. Un politruc incapabil în veci pururi să evadeze din cămaşa de forţă a pseudogândirii sale de lemn. Încât calificativul de prostie, aplicat celor care afirmă că revoluţia a fost confiscată, e onorantă. 

În ce-l priveşte, Iliescu e totuşi destul e deştept ca să nu fie în stare să-şi evite pedeapsa. Osânda lui e o poveste care s-ar putea chema "Hoţul furat" şi ţine de restabilirea adevărului. Întrucât a rămas la adăpost de demenţa senilă şi Cerul în care nu crede i-a conferit, spre paguba sa, destulă inteligenţă, Iliescu n-are cum să nu realizeze victoria progresivă a naraţiunii ce spulberă legenda sa şi-a telerevoluţiei. 

Pedepasa ex-preşedintelui constă din durerea morţii, sub ochii săi de politician longeviv, a mitului FSN, reprezentat de el însuşi, ca fictiv erou al "salvării naţionale" . L-au condamnat între timp chiar proprii lui nepoţi spirituali. Dacă până şi un Ponta a ajuns să ia distanţă! Vorba lui Gorbaciov, cel căruia Iliescu îi cerea ajutor acum exact un sfert de veac. Chiar viaţa îi pedepseşte pe întârziaţi... 


Celorlaţi, Sărbători Fericite!


















duminică, 28 decembrie 2014

Cine eşti, domnule Ponta?


Cristian ANDREI







Când se va uita în oglindă, Victor Ponta va trebui să răspundă la întrebarea cine este. Ce îl defineşte. Nu poţi să-ţi ghidezi întreaga viaţă politică după ce crezi tu că vor cetăţenii. Tu, în interiorul tău, trebuie să crezi în ceva, să ai propriile valori. Şi pe baza lor să acţionezi.


O criză profundă străbate PSD de sus până jos, o undă de şoc se resimte încontinuu. Iar cauzele trebuie privite la vârful partidului, unde Victor Ponta se află într-o criză de identitate şi personalitate. Votul masiv din 16 noiembrie a fost ca o lovitură de tren pentru Ponta. O spune fostul său partener, Crin Antonescu. Lovitura primită de Ponta a fost una morală, un vot de blam la adresa tiparului său de om politic.


PSD nu a pierdut doar alegerile prezidenţiale, ci şi-a pierdut identitatea. Prima întrebare pentru pesedişti ar fi: cine este PSD? De ce liderul său a pierdut o bătălie la peste un milion de voturi, deşi partidul a dat totul pentru el? Cine a greşit, partidul sau liderul?


Principala problemă a lui Ponta nu a fost că a pierdut alegerile, ci că nimeni nu ştie în ce crede, ce vrea să facă în viitor. Nici măcar baza partidului nu poate răspunde la acest lucru. Care sunt valorile şi principiile care stau la baza construcţiei sale ca om şi ca politician. Ponta este un tânăr care a crezut că poate fi de stânga şi de dreapta, că exacerbarea anti-băsimului dincolo de orice limită este calea spre succes, un politician dependent de sondaje şi consilierii care îl ghidează, un lider urcat pe umerii unei maşini de propagandă care a împroşcat cu atacuri mizere adversarii.


A crezut că dualismul – duplicitatea sa ţin loc de esenţă, că lipsa sa de credinţă în ceva cu adevărat nu va deveni vizibilă. Că aroganţa te scuteşte de răspunsuri, că mişto-ul şi ironia pot ascunde lipsa unei viziuni, că servilismul interesat al multora îl ajută. A găsit duşmani acolo unde nu erau, a inventat ”manipulări de presă”, a ajuns să simtă că oricine îl contrazice îi este automat duşman, că oricine nu îl susţine este doar un băsist. Sindromul şefului care începe să se creadă atotştiutor şi vede în jurul său numai conspiraţii.


Ponta este imaginea dualităţii, a falsului, a neasumării responsabilităţii. Tânăr rebel după Revoluţie participă la mineriadă alături de mama sa, dar se înscrie în partidul lui Iliescu după anii 2000. Recunoaşte că o face din oportunism pentru carieră. În tinereţea politică vorbeşte despre corupţie şi reformarea partidului, dar ajunge ca după cinci ani de mandat să promită tot reformarea partidului. A plagiat lucrarea de doctorat, a negat totul cu vehemenţă pentru ca apoi să renunţe teatral la titlul de doctor chiar pe Facebook. A fost prins minţind şi nu a recunoscut vreodată acest lucru.


La finalul campaniei electorale i-am transmis premierului că este mult prea tânăr pentru a participa la emisiuni în care i se aduc ode. Nu a răspuns niciodată. Apropiaţii săi vorbesc despre comunistul Iliescu. În vestuţa sa de candidat la prezidenţiale, Ponta a părut uneori mai bătrân decât Ion Iliescu. Fostul preşedinte credea în ceva, Ponta a fost doar o imagine construită. 


Victor Ponta a devenit dependent de puterea pe care o deţine, nu poate renunţa la ea pentru că s-ar sinucide politic. A încercat să-şi cumpere respectul, iar acolo unde nu a reuşit să cumpere a încercat să intimideze.


Când se va uita în oglindă, Ponta va trebui să răspundă la întrebarea cine este. Ce îl defineşte. Nu poţi să-ţi ghidezi întreaga viaţă politică după ce crezi tu că vor cetăţenii. Tu, în interiorul tău, trebuie să crezi în ceva, să ai propriile valori. Să spui cinstit dacă ai lucrat sau nu pentru SIE.


Când într-un sondaj IRES 69% dintre respondenţi apreciază alegerile prezidenţiale drept ”evenimentul pozitiv al anului 2014”, rămâne ca premierul să se gândească foarte bine ce îl recomandă să stea în fruntea Palatului Victoria. Cele 5,3 milioane de voturi sunt ale partidului, nu ale candidatului care a obţinut cea mai ruşinoasă înfrângere din istoria PSD.

Întrebarea fundamentală rămâne: în ce crezi, domnule Victor Ponta, în afara de necesitatea menţinerii puterii? Cine eşti cu adevărat şi ce vrei?





















sâmbătă, 27 decembrie 2014

Grupaj de poezii (19)



FEMEIE CU NUME DE-ALINT
George Safir






Femeie cu nume de-alint,
Ţi-e chipul oază de stele.
Habar nu ai cum mă mint
Că eşti în braţele mele.

Ce-ascunzi în tine, femeie,
De nu mă laşi să trăiesc?
Mă tot ghionteşte-o idee,
Să-ţi spun ce mult te iubesc!

Spre tine paşii mă poartă,
Eşti ţelul meu şi destin.
Când mai lipsesc tu mă iartă,
Căci tot la tine eu vin.

Femeie, tu ştii că mai mint,
Îmi iartă vorbele goale,
Dar numai cu tine m-alint
Şi-s viu în braţele tale.

Ce-ascunzi în tine, femeie,
De nu mă laşi să trăiesc?
Mă tot ghionteşte-o idee,
Să-ţi spun ce mult te iubesc!




între da și nu
Gina Zaharia






în seara asta orbii cosesc odată cu tine
îți reglează mișcările într-un crescendo vindecător
cu armură pe latura inimii
din când în când te întrebi de ce ai ales tocmai al cincilea deal
are ceva sideral îmbătrânește într-un alt ritm
sculptează câte puțin din mine
cu palmele tale
se aruncă într-un clovn
îl răpune

te odihnești în urcușul de ploi
un busuioc sălbatic îți taie privirea vezi cum aleunecă soarele
l-ai legat de piciorul păsării-spin
câte lanțuri argintii se rostogolesc căutând geografia păcii
îmi dăruiești transparența brațelor eu am surâsul
porțile mari țin nemișcați străjerii isteți

am legat prezentul în piroane de vise
e credincios câte o fulgerare-două pe zi
restul e pulbere în cupe eu una tu una
de-ar fi să derutăm toți prizonierii în același timp i-am elibera
de teamă le-am croi haine pe măsura noastră
nu te opri
cerul nu poate fi împărțit
între da și nu




Aș vrea uneori
Sandu Alrox






Aș vrea uneori să dau culoare
ego-ului tău cu puterea mea
să fii capabila la o zi
să te văd cu mâna ridicată spre cer
strigându-ți victoria împotriva vieții ...

aș vrea uneori mai mult
strigătul meu pentru inima ta
făcut atât de puternic ...

aș vrea uneori să simt puterea ta
crescând cea proprie și nu invers ...

aș vrea, cu și fără voia ta
ca tot ceea ce rămâne într-un echilibru personal
dar echilibru nu e.

Și atunci trebuie doar să te uit
amintindu-te mereu
să sfârșesc prin a deveni atât de mic
de a fi rupt de la viața însăși.

Și atunci trebuie doar să dăm mâna
fiindca pe urma vei avea nevoie
de ați trăi viața
cu propria-ți putere.




CLARA
Cristina Ciurlan






In arsita si praful gros de periferie
Clara, surade sters, tràind din fantezie
Micutà si firavà ,sub anii ce-i braveazà
O virgulà curbatà in jumàtàti de frazà

Cu ochii mari viseazà o zi de libertate
Speranta o cuprinde, zicandu-i "maine poate"
Clara e doar un numàr pe-asfaltul sàràciei
Muscand panà la sange din tipàtul mandriei

Nopti furibunde, albe, mustind obscenitate
Si zile de cenusa, gand fàrà demnitate
Clara asteaptà haita, flàmandà, fàrà suflet
Fugarà càprioarà temand si-al sàu ràsuflet

Clara priveste fixà, imobilà, pe stradà
Vrand si urand pe-aceia ce nu vor sà o vadà
Ea nu-si aduce-aminte cà trebuia sà creascà
E doar un inger trist ce tipà sà tràiascà.

Pàseste sovàielnic, sperand sà inteleagà
De ce si cand si unde a trebuit sà-aleagà
Clara e vis si soare pe strada incàlzità
Un zbor ràpus devreme, o inimà rànità.




Vocalize
Vasile Ionac






Desculțe flăcări ard fără comori
pe dealuri și-n hârtoape de tot felul,
iar armele, ce-mpodobesc rastelul
poartă-n glonți reziduri de urdori.

se doarme-n lume tot mai răgușit
și se răstoarnă cu lătura stresul;
pe drumuri asfaltate nu-mi văd mersul,
dar îl aud cum rage bocănit.

se-ngroapă, se dezgroapă-n orice zi
stindarde, dar și flamuri fără preț;
mereu între un lup și un mistreț
rage foamea, ca și cum ar fi...

pe uliciori nu-i loc pentru asfalt,
că se colindă cu litanii vechi;
oare ascultă vechile urechi
din cer, o rugăciune fără gard?

neprețuită-i starea de-a visa
când fără țărm ne izvorâm curat;
poate de-aceea, când mă-ntorc în sat,
mă simt stăpân chiar pe ființa mea.




Rondelul cerului
Alexandra Mihalache






Pod de iubire, zbor spre veșnicii,
Crin de mătase și speranță,
Mă pierd sub bolta viselor târzii-
Albastru dor și eleganță.

Refugiu azurit... Mereu să-mi fii
Seninul tău e cutezanță,
Pod de iubire, zbor spre veșnicii,
Crin de mătase și speranță.

Sclipirile în veci îți vor fi vii,
În ochii-ți văd nesiguranță,
Un cer de lacrimi...Fade bucurii
Măsoară-a inimii distanță.
Pod de iubire, zbor spre veșnicii...