vineri, 31 octombrie 2014

Bun venit


Tania Mariana Ianto




Ce sageata de la soare

mi-a ars clipa de visare

in zori cand dupa o noapte alba

din ganduri teseam o salba?

care raza jucausa

mi-a trecut de prag, de usa

si surade incantata

norii spulberand pe data

cu-n salut fierbinte care

ma trezeste tematoare ?

in caldura ei devreme

imi sopteste : nu te teme

lasa gandurile-n noapte

sa le-mbete luna-n soapte

tu amesteca lumina

si fa-ti ziua mai senina

prinde-ma ca sunt o raza

de speranta mereu treaza

in suflet sa-ti fac pace

sa vezi viata care toarce

si inapoi nu se intoarce...

vesela acum surad
si-i spun razei: bun venit...













Partidul e unul singur


Mihai Maci





Între “Poemele în proză” ale lui Oscar Wilde e unul, teribil în felul lui, despre omul ajuns în “Casa Judecăţii”. La ceasul bilanţului, acesta e pus în faţa faptelor lui şi cum – vorba lui Dostoievski – nu e zi în care să nu încălcăm toate poruncile, acestea strigă la cer: nedreptatea, minciuna, ura, invidia, batjocura şi toate formele ticăloşiei se întâlnesc în Cartea Vieţii Omului. Departe de-a se căi pentru ele, acesta spune simplu, dar răspicat: Da, pe toate le-am făcut. Şi cum e înaintea Judecătorului, acesta îi hotărăşte soarta în eternitate: pentru toate acestea, vei fi trimis în iad. Nu se poate – spune omul. De ce? – îl întreabă Judecătorul ceresc. Pentru că în iad mi-am trăit întreaga viaţă, răspunde omul. Aşa e, şi atunci te voi trimite în rai – îşi schimbă Cel Drept sentinţa. Nu se poate – spune omul. De ce? – e întrebat. Pentru că din viaţa pe care am trăit-o nu mi-am putut imagina niciodată raiul – răspunde cel condamnat. Şi se făcu adâncă tăcere în Casa Judecăţii, încheie Oscar Wilde.

In pragul alegerilor prezidenţiale şi, mai ales, la 25 de ani de la “evenimente”, povestea aceasta e cât se poate de actuală şi pentru noi, căci – în felul lor – ambele momente ne cheamă la judecată. Iar această judecată se cuvine să poarte deopotrivă asupra trecutului (care nu trece niciodată până ce nu e înţeles) şi asupra viitorului (care e orizontul întregii noastre făptuiri, cel care dă sens şi consistenţă prezentului). Trecutul acestui sfert de veac ne e prea aproape pentru a deveni pagină impersonală de manual; îi aparţinem mai mult decât am vrea şi ne condiţionează – direct sau indirect – mai mult decât suntem dispuşi să credem. Viitorul ne pare însă străin şi, departe de-a ni-l apropia, programele şi promisiunile electorale se încăpăţânează să ni-l înstrăineze şi mai mult. Viitorul roz, în care toţi vom fi mulţumiţi şi realizaţi, pe care încearcă să ni-l ofere candidaţii, are o doză de ireal care – chiar şi pe cei mai naivi – ne face să devenim melancolici. Oricât am aplauda pe stadioane şi în pieţe, ştim că nu va fi aşa ci, dimpotrivă, ziua de după alegeri va semăna cu cea dinaintea lor şi, apoi, toate zilele se vor asemăna între ele, debordând de griji şi afaceri mărunte ce nu cunosc nici un fel de aplauze. Înainte de-a duce să alegem, s-ar cuveni să ne oprim puţin şi să ne uităm cum arătăm acum. Care e chipul nostru, dincolo de pulberea iluziilor de acum 25 de ani?

Va trebui s-o recunoaştem o dată: am pornit cu stângul. După carnavalul sângeros din decembrie, ne-am vrut cu toţii eroi şi am ridicat la demnitatea rezistenţei traiul nostru mizer din ultimii ani ai ceauşismului. Ce făceam în acel timp? Trăiam duplicitar, mimând în public acordul cu stupizeniile “geniului Carpaţilor” – deşi nimeni nu credea o iotă din ceea ce mass-media acelor vremuri deversa asupra noastră. Nimeni nu se obosea să citească elucubraţiile lui Ceauşescu (nu din carţile roşii – care aveau un unic destinatar, dar măcar din prima jumătate a tuturor revistelor şi almanahurilor), însă, în ciuda acestui fapt, şedinţele se ţineau regulat, oamenii luau cuvântul, îşi luau angajamente, trimiteau la “lumina” congreselor sau a plenarelor şi apoi plecau liniştiţi acasă. Universul nostru se redusese la spaţiul domestic: Totul pentru casă! Totul pentru familie! – acestea ar fi putut fi cuvintele de ordine ale acelui timp. În familie măcar oamenii puteau să elibereze de duplicitatea publică. Pe nesimţite, familia a devenit opusul societăţii. Cu toţii (indiferent dacă o recunoaştem sau nu acum) simţeam arbitrariul acelui timp. Erau două căi de a-i rezista: prima era încurajată – formalismul; cea de-a doua tolerată – familia. Partidul comunist nu-ţi cerea convingerea, ci doar participarea constantă la un ritual care îţi fixa locul în ierarhia egalităţii propovăduite de ideologie. Toţi minţeau, şi ştiau – uitându-se unii în ochii altora – că mint. Însă tot aşa cum nuditatea pe o plajă de nudişti nu are nimic extraordinar (acolo nimeni nu strigă că “regele e gol”), nici minciuna într-o lume de mincinoşi nu sună fals. Tocmai pentru că ştia că cei de lângă el mint, fiecare se simţea reconfortat: era un simplu gest vid care “trebuia” făcut; viaţa era alta, iar minciuna publică era preţul – în definitiv mărunt de tot – plătit pentru ca omul să-şi poată vedea de ale lui. Estomparea violenţei anilor ’50 (când şedinţele semănau cu execuţiile publice) şi reiterarea lor din ce în ce mai strânsă (sub semnul “mobilizării întregului popor în jurul Comandantului Suprem”) au avut ca efect banalizarea acestei minciuni obligatorii. Oamenii participau mecanic la şedinţe, la defilări, la tot ce era obligatoriu. Consecinţa este aceea că se dedublau perfect şi fără nici o problemă morală. Nimănui nu i se părea scandalos ceea ce se întâmpla; lucrurile erau enervante, supărătoare, dar “în ordine”. Comunismul terminal nici nu le cerea altceva: îşi pierduse el însuşi suflul, mizeria devenise o evidenţă chiar şi pentru (foştii) fanatici, şi tot ce mai putea fi dorit era menţinerea liniştii în societatea aflată într-o criză indepasabilă. Liniştea aceasta le era necesară oamenilor aparatului de partid – mai ales celor de la vârful lui (probabil cu excepţia cuplului Ceauşescu) – din aceeaşi raţiune ca şi tovarăşilor de rând: cu toţii voiau să se tragă acasă şi să trăiască cu adevărat. Să se bucure de ce au, de sănătate, de familie, de lucrurile strânse, de mâncarea “procurată” – să se uite la meciuri, să asculte şi să danseze “populara” şi “uşoara”, să se bârfească unii pe alţii, să se uite la reclamele filmelor “prinse” cu parabolica şi la un film mai deocheat pe video. Asta era viaţa; asta era fericirea unui om din anii sfârşitului comunismului din România. Nimeni nu se gândea decât la două lucruri: cum să se “descurce” şi cum să-şi “asigure” acest spaţiu al intimităţii de asediul – insidios (dar amintirea brutalităţii din anii lui Dej nu dispăruse cu totul) – “organelor” statului. Virtutea supremă a acelui timp era faptul de-a te “descurca”: adică de-a face cât mai puţin din ceea ce ţi se cere şi de-a te refugia cât mai mult în mediul protector al familiei. Întrucât orice activitate presupunea – formal – informarea şi acordul Statului, oamenii nu făceau nimic care să atragă atenţia acestuia. În fapt, viaţa viermuia în ritmul ei natural: spaţiul casnic era amenajat în fel şi chip (să ne amintim doar de închiderea balcoanelor), o întreagă economie paralelă – bazată, în parte, pe producţia casnică a rurarului şi în rest pe furtul mărunt (dar constant) din  întreprinderile socialiste – se dezvolta din mers, sectorul serviciilor funcţiona impecabil în ciuda blocajului oficial (toţi ştiau ce şi cât “se dă” la fiecare medic, la ce profesori se meditează copiii şi cine ce poate “procura”). În general, în acea lume cu puţine nevoi, toate nevoile puteau fi satisfăcute pe o piaţă ce nu avea în comun decât topografia cu cea oficială. “Binele comun” pe care îl clama regimul nu interesa pe nimeni; fiecare se gândea – cât se poate de concret – la binele lui. Paradoxul unei societăţi care se pretindea comunistă consta în exacerbarea individualismului. De vreme ce spaţiul public era confiscat (şi cele două ore de televiziune nu aveau altă menire decât tocmai faptul de-a ne aminti acest lucru), nu mai rămânea decât închiderea fiecăruia în enclava casei şi a familiei sale. Orice ieşire în afară – dacă nu se respectau codurile impuse – risca să-l arunce pe individul singuratic în arcanele puterii absolute şi impersonale. Fiecare ştia, intuitiv (şi din memoria generaţiei precedente), că dacă face un pas greşit, se va regăsi singur – într-o singurătate siderală, căci, pentru a supravieţui, propria familie ar fi trebuit să-l renege. Acesta e principalul motiv al inexistenţei unei rezistenţe articulate la deriva dictatorială a comunismului autohton. Da, toţi vedeau ce se întâmplă, dar – în egală măsură – fiecare ştia că, dacă ar fi spus ceva în afara cercului familial, se autodesemna ca victimă. În felul ei, propaganda oficială avea dreptate: un asemenea gest era o dovadă de nebunie. S-ar mai cuveni spus un lucru: dacă domeniului public i se blochează principala lui funcţie, care e cea a negocierii sociale, atunci existenţele enclavizate vor dezvolta orogolii, frustrări şi invidii proporţionale cu izolarea lor. Lucrul acesta era, evident, în beneficiul puterii: oamenii se urau, se supravegheau şi se denunţau unii pe alţii. Temându-se unii de alţii, temându-se să-şi adreseze (altfel decât oficial sau familial) cuvântul – pentru că aceasta i-ar fi putut compromite – oamenii se supravegheau din priviri, care concentrau, într-un voyeurism generalizat, ferocitatea, banalitatea şi plăcerea intruziunii neinvitate în universul celuilalt. A şti – în maniera “organelor” – mai mult despre celalălt era, în fond, o modalitate de-a fixa o ierarhie între două existenţe care n-aveau nimic în comun, dincolo de mimarea minciunii sociale (care nu însemna nimic nici pentru una, nici pentru cealaltă). Pentru că oamenii nu se puteau întâlni în spaţiul public, se uitau peste gard, în curtea vecinului. Cum fiecare îşi “procura” cum ştia bunurile necesare existenţei, pe acest teren se stabilea competiţia între oameni (şi tot aici se juca şi invidia). Aici era şi “adăpătoarea” la care pândeau “organele”. Ideea era aceea că o măruntă “colaborare” poate să constituie un avantaj în competiţia “procurării”. Şi tot ea ridica voyerismul la nivel de artă. E drept, funcţiona în acea lume o distincţie destul de clară – moştenită din deceniile represiunii – între “ei” şi “noi”. Numai că ultimul deceniu, cele ale mizeriei cotidiene, sfârşise prin a o eroda şi pe aceasta. “Ei” nu mai erau (şi nici nu se mai afişau) ca duşmani ai “rămăşiţelor burgheze”; dimpotrivă, se îmburghezeu cu rapiditatea omului sărac ajuns la resurse şi singurul lucru care-i mai distingea de ceilalţi era poziţia privilegiată în ierarhia corupţiei acelui timp. În acel timp al minciunii şi al furtului, nimeni nu (mai) avea conştiinţa acestor lucruri, tocmai pentru că o atare conştiinţă ar fi presupus ceea ce era cu desavârşire interzis: tematizarea lor. Oamenii se “descurcau” cum puteau şi orice făceau era justificat de “familia” în care se aduna mărunta agoniseală. Erau, în linii mari, două feluri de-a te descurca: furtul direct, dublat de trocul pe piaţa “nereglementată” şi “datul din gură” pe la şedinţe, care se lăsa cu mici “beneficii” cuantificabile. Într-o ţară lăudată a fi de muncitori, acesta din urmă era activitatea cea mai lucrativă. Nu trebuia nici un fel de calificare pentru a o practica: o însăilare de lozinci, insistenţa pe “indicaţiile” şi rolul Tovarăşului, precum şi “aplauzele prelungite” provocate spasmodic erau suficiente. Oricum, nimeni nu era interesat şi nimeni nu asculta aceste discursuri. Ele nu erau nimic altceva decît elementele unui ritual care avea nevoie de figuranţi. Iar figuraţia era răsplătită; nu cu mult, ci acea cu acea nuanţă atât de importantă în ierarhia mentală pe care o stabileau invidia şi orgoliul. Într-un sens, viaţa aceea era foarte cenuşie, dar era o viaţă completă. Sau poate, mai exact ar fi să spunem că era o viaţă aplatizată. Dar dacă apropiem de ea lupa sau microscopul descoperim – precum în rugozitatea de detaliu a unei suprafeţe care în mare pare plană – că avea un relief foarte complex. Discursul “despre” comunism (luat aşa, în mare) şi sublimarea comunismului ca rău absolut ne ascund acest relief. Dar, din nefericire pentru noi, timpul – cei 25 de ani – acţionează asemeni unei lentile: astăzi putem vedea clar relieful în cauză în tot nefirescul lui: e geografia prezentului nostru.

Când, la 25 decembrie 1989, era împuşcat Ceauşescu, cu toţii credeam că acea execuţie e marca vizibilă a faptului că nu ne vom mai întoarce în lumea “dinainte” – şi am acceptat-o cu toţii ca atare (indiferent de ceea ce invocăm acum). Doar mai târziu, când am început a descoperi că “nu s-a schimbat nimic” ea ne-a apărut ca o simplă crimă, una din multele crime ale acelor zile (şi dintre ele multe puse la cale de Ceauşescu însuşi), care nu mai marchează decât un moment de oroare pe un drum altminteri fără rupturi de nivel, în ciuda “meandrelor” lui (pe care le evoca un alt patron al crimelor acelor zile). În pofida discursului – bombastic – pe tema “revoluţiei”, fapt e că singurele schimbări concrete care au urmat acelor zile au fost abandonarea discursului oficial al propagandei de partid şi legalizarea, ba mai mult, eroizarea şi hipostazaierea ca valoare în noua lume, a descurcărelii în care ne antrenasem atât de bine. Discursul oficial a fost abandonat de toată lumea, inclusiv (sau, poate, în primul rând) de profesioniştii lui, fără nici un fel de problemă morală sau de conştiinţă. Timp de decenii în România s-au produs mii de tone de maculatură despre partid, despre socialism şi comunism, despre “noua revoluţie agrară”, despre Ceauşescu, despre “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, etc. Mii de oameni au muncit – cu normă întreagă – în industria care fabrica asemenea idioţenii. Ce e ciudat e faptul că-n doar câteva ore, în 22 decembrie, toţi aceşti oameni (cu excepţia lui Ceauşescu însuşi) au abandonat limbajul în care au vorbit vreme de decenii. L-au uitat? Nu. Pentru că, aşa cum bine ştie orice psiholog, limbajul formează cadre mentale şi reflexe comportamentale. Oamenii aceştia şi-au scos din vocabular nişte cuvinte – pe care, oricum, nu le foloseau decât în contexte oficiale – dar au rămas în siajul unui mod de gândire pe care l-au vehiculat acele cuvinte. Toată lumea îşi declara, cu entuziasm, adeziunea la noua “formaţiune” şi toţi se întreceau în discursuri de condamnare a trecutului (fără a se gândi că propria lor biografie îi aparţinea). Din nou, la fel ca mai înainte, această amnezie era cauţionată de universalitatea ei: trecutul recent nu era cel al umilinţei personale (în care căutai, cu disperare, “ceva carne” şi o pereche de indispensabili), ci acela al unei drame care potenţa oroarea “revoluţiei televizate”: alături de morţi veneau muribunzii (condamnaţi în spitalele pentru incurabili), apoi supravieţuitorii închisorilor lui Dej. “Loviţi de milă şi iubire”, cu toţii empatizam în acele zile cu victimele şi aura lor victimară a sfârşit prin a se proiecta asupra tuturor: cu toţii fusesem prizonierii unui regim nebun şi criminal, cu toţii suferisem, cu toţii rezistasem şi cu toţii puteam revendica drepturi în noua lume. Acesta a fost pactul revoluţiei. Cum suferisem noi, cei mulţi şi interşanjabili? Îndurând lipsurile de tot felul, mizeria cotidiană şi îndobitocirea instrumentată de propagandă. Şi cum rezistasem? Descurcându-ne. A pune mâna pe ceva nu era un furt, ci o modalitate de-a palea o necesitate pe care statul n-o putea satisface; a nu lucra era o formă de afirmare a libertăţii şi-a independenţei personale; a bârfi o cale de informare alternativă, etc. Umilinţa – grea şi de nemărturisit – se compensa cu exagerarea unui curaj inexistent şi cu un enorm orgoliu resentimentar.

Ceea ce ar fi trebuit să fie condamnabil în trecutul nostru, devenea dintr-o dată un merit – şi o cale de urmat. Căci nu acesta e capitalismul? Nu înseamnă el pur şi simplu a te descurca? Nu e minciuna o “strategie de comunicare” în lumea de oglinzi a mass-mediei? Şi furtul nepedepsit nu e o formă de “management de succes” sau – mai corect – o “scurtătură” atât de necesară “acumulării primitive a capitalului”? Aşa s-a năsut capitalismul românesc şi aşa îl vedem astăzi, la ceasul anchetelor DNA-ului: bazându-se pe delapidarea generalizată a “bunului public”, pe cârdăşii cu geometrie variabilă, pe aranjamente de cârciumă şi având ca unică miză “familia mea” – o casă, apoi încă una, studiile copiilor, nişte călătorii şi ceva decoraţiuni interioare. Nu faptul că lucrurile acestea au cangrenat economia (şi – poate şi mai mult – societatea) e grav, ci faptul că, luaţi dintr-o dată, n-am şti să spunem ce e rău în ele. Nu furtul în sine ne stârneşte mânia (pentru că, în lumea noastră, el are multe nume şi şi mai multe scuze), ci faptul că el nu e democratic, că nu ajunge la toţi. Şi mai deranjantă e etalarea luxului bazat pe furt, care crează ierahii la baza cărora sapă ura şi invidia. Însă dacă acceptăm că descurcarea la scară mică e o virtute, nu e deloc clar de ce descurcarea la scară mare ar fi o infracţiune.

Descurcarea postcomunistă nu e apanajul politicianului şi al afaceristului de tranziţie: se descurcă, la fel de onorabil (chiar dacă sumele sunt diferite), funcţionarul ce “mijloceşte” accesul la nişte date teoretic publice, doctorul ce are “tarif”, profesorul “după ore”, disponibilizatul cu “salariile compensatorii”, mulţimea pensionarilor făcuţi de “de boală” de un medic sau o comisie cointeresată, “subvenţionaţii” din mediul rural, minoritarii plătiţi ca să ramână “minoritari”, toată fauna “marilor proiecte” şi a micilor granturi, autorii de manuale “facultative”, dar obligatorii, universităţile de provincie, vânzătorii ce nu (d)au rest, Agenţiile de stat – toate şi fiecare în parte şi, practic, toţi cei care – pe orice căi – au putut să “ia” câte ceva. Este cu desăvârşire iluzoriu să ne imaginăm că doar un mic grup – sudat prin interese oculte – de “ei” au comis “marele jaf postcomunist”. În fapt, toată ţara a fost părtaşă la acesta, numai că nu în mod egal. Ceea ce-i supără astăzi pe oameni nu e jaful (pe care, într-un scenariu al autocompătimirii, îl atribuie exclusiv celorlalţi), ci nedreptatea flagrantă cu care s-a făcut, instaurând inegalităţi pe care mulţi le văd ca indepasabile.

Se putea şi altfel? Eram pregătiţi şi pentru altceva? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul cred că nu. Nimeni n-ar fi fost înţeles dacă ar fi vorbit, în ’90, despre rigoarea profesională şi despre etica responsabilităţii. Nici un guvern n-ar fi îndrăznit să introducă, atunci, măsuri de eficientizare a muncii şi sancţiuni reale pentru cei care continuă să lucreze ca-n anii ceauşismului. În mod straniu, după ’89 reproduceam exact păcatul comuniştilor de după ’45: trăiam libertatea ca pe o prelungire a clandestinităţii. Deşi vorbeam cu toţii de schimbare, ne mişcam în siajul gesturilor mecanice deprinse în anii “procurării” strictului necesar şi al papagalicirii “directivelor de partid”. Atunci, în acel timp al începuturilor, s-a creat marele partid transpartinic al descurcării ca strategie de viaţă şi al minciunii ca politică de stat. Deşi, ocazional, ne mai dorim şi noi câte ceva din atributele unei democraţii prospere, în fapt ştim – prea bine – că, în lumea noastră, singurul lucru care contează e puţinul pe care pui mâna şi/sau la fel de puţinul care “ţi se dă”. Dar din puţin în puţin mult se face şi talentele noastre naturale (subsumate unui termen pe care nu-l epuizează toate ştiinţele “dezvoltării carierei” de factură americană: şmecheria) ne ajută să ne “asigurăm” împotriva unui viitor pe care, în partea aceasta de lume, l-am ştiut întotdeauna ca fiind nesigur.

E vreo deosebire între noi şi ceilalţi? Nu sunt, în definitiv, la fel toate naţiile lumii dezvoltate? În ultimă instanţă criza aceasta interminabilă nu are ca protagonişti rapacitatea, minciuna şi autoamăgirea la scară planetară? Poate prezentul “integrării” va fi unul al convergenţei (şi nu doar în sensul că vom deveni noi ca ceilalţi, ci şi în acela că ei vor ajunge ca şi noi), dar, în mod cert, trecutul ne e diferit. Din punct de vedere economic, la 1 ianuarie 1990 nu eram cu nimic deosebiţi de ceea ce eram în 14 decembrie 1989. Poate părea deplasată invocarea acestui argument economic, însă – ne place sau nu –  de el depinde întregul nostru mod de a fi. După acel 1 ianuarie nu am beneficiat nici de mai multă muncă, nici de mai multe investiţii (cum a beneficiat Occidentul după 1945 – 1947 şi câteva ţări central europene după 1989). Astfel că, în ciuda tuturor declaraţiilor şi apelurilor (multe, poate cele mai multe, sincere), lumea noastră nu s-a schimbat şi sărăcia ei endemică ne-a condiţionat şi ne condiţionează până astăzi. Atunci guvernul a decis accesul imediat la bunurile şi serviciile limitate de Ceauşescu (n-ar fi putut face altfel, pentru că ar fi fost măturat de strada care vedea o “altă viaţă” tocmai în căldură şi portocale), a introdus week-end-ul, a închis ochii la răstimpurile de nemuncă (în numele libertăţii de expresie) şi ne-a dat divertismentul în care se resorbeau toate visele şi toate frustrările, toate admiraţiile şi toate bârfele noastre. Nimeni n-a strigat atunci: nu, nu de asta avem nevoie, nu cu aşa ceva se construieşte o ţară, o economie şi o societate nouă. Toţi am acceptat aceste lucruri, sub semnul unui meliorism posibil şi dezirabil, şi acceptându-le ne-am raliat unicului partid al acestei ţări: cel al descurcăreţilor, al chibiţilor de televiziune şi a celor care aşteaptă să vadă cum o să fie. Că ne-am certat mai apoi unii cu alţii, că unii au venit cu idei, alţii cu afaceri, că unii au trecut la smoking şi alţii la bermude, că unii şi-au amenajat palate pe Rivieră, iar alţii şi-au pierdut şi micul lor apartament e aproape indiferent. Cu toţii ne-am dus în aceeaşi direcţie, deşi – aproape toţi – cel puţin de la un anumit moment, am înţeles încotro duce. Doar un noroc providenţial ne-a făcut să fim ancoraţi de Europa. În rest, suntem aceiaşi.

Cum suntem – după 25 de ani? Mai înainte de toate, într-un soi de capitalism à la russe care, pentru capitaliştii adevăraţi, seamănă mai mult cu feudalismul. În speţă o lume alcătuită din trei categorii sociale: boieri (care se boieresc graţie funcţiei pe care şi-au cumpărat-o), scutelnici (exceptaţi – în virtutea unui favor personal – de la plata dărilor comune) şi şerbi (a căror muncă necalificată şi a căror existenţă mizeră asigură puţina “plusvaloare” pe care o “smântânesc” celelalte două categorii). La baza economiei practicate de o asemenea societate se află o economie a exploatării extensive: se vinde tot ce poate fi vândut (inclusiv oamenii), se concesionează şi “încredinţează” absolut orice aduce un venit cuantificabil şi palpabil acum şi aici. Săracul nu se gândeşte la viitor, el trăieşte doar în orizontul nevoilor imediate. Nici bogatul autohton nu se gândeşte la viitor, el e bogat doar atâta vreme cât îşi poate etala public un train de vie care să-l facă interesant pentru clienţii săi şi intangibil pentru duşmanii săi. Toate acestea au în centru interesul, definit în cel mai restrictiv, mai egoist şi mai imediat mod. Într-o societate care a practicat timp de secole religia doar la nivelul unor ritualuri comunitare fără a-i interioriza exigenţele, nu există nimic de genul unor valori morale (religioase sau laice) menite a contrabalansa şi a modera excesele hipostazierii interesului ca normă a vieţii publice. Într-o lume a sărăciei endemice, cu resurse limitate, incapabilă de “dezvoltare durabilă”, de acumulare şi de reinvestire şi dispusă la orice cheltuieli (păguboase, dar necesare) de “reprezentativitate”, competiţia e acerbă. Este, din multe puncte de vedere, o luptă pentru supravieţuirea elementară; de multe ori cel care nu “se ajunge” e relegat într-o existenţă vegetală şi fără nici un orizont.  Mai mult, într-o lume lipsită de polistratificarea şi multipla mediere a câmpului social proprie societăţilor dezvoltate, lupta e de tipul sau – sau: sau boierie – sau şerbie (scutelnicia e o etapă extrem de instabilă). Ca atare ideea de cooperare şi cea de negociere sunt foarte puţin dezvoltate în acestă zonă. Substitutul lor (circumstanţial) e cârdăşia – alianţa temporară ce nu presupune decât urmărirea unui interes de moment. Aliaţii de azi pot deveni mâine duşmani şi duşmanii de ieri se înfăţişează azi ca având un scop comun. E limpede că, în aceste circumstanţe, nici cuvântul nu are o valoare prea mare. Într-o lume rămasă timp de veacuri la periferia Orientului, cuvântul poate însemna – în funcţie de auditoriu şi de situaţie – ceea ce spune, opusul a ceea ce spune şi infinita gamă de nuanţe dintre cele două. Cuvântul e o armă şi un risc, pe care doar inflaţionarea lui în discursul găunos al vieţii publice o face mai puţin ofensivă. Cum nici cuvântul nu e luat în serios, nici minciuna nu este. Din această cauză nici contractul nu are, aici, aceeaşi greutate ca în Apus. În lumea întunecată a Nordului angajamentul şi jurământul conjură pedeapsa eternă, în vreme ce – la noi – unde nici păcatul cu fapta nu e atât de grav precum pare, cel cu cuvântul e cu totul neglijabil. Prin urmare, contractul e o simplă bucată de hârtie faţă de care nici unul dintre semnatari nu se simte obligat. Punând problema la nivel social, respectul (faţă de contract, în acest caz) presupune încrederea. Dar dacă puţinătatea resurselor exclude orice colaborare pe termen lung şi “negocierea” se termină – inevitabil – cu eliminarea unui competitor, atunci încrederea nu poate fi decât o formă de nebunie la care mai nimeni nu consimte. Categoriile lumii noastre sunt: familia, aliaţii de moment, şefii, duşmanii şi străinii (ultimii doi parţial superpozabili). Poate părea prea simplu, dar e o cartografiere a societăţii suficient de clară pentru ca fiecare să-şi poată urmări obiectivele. Acestea din urmă nu sunt mari planuri sau proiecte, ci doar trecerea din condiţia de şerb, în cea de boier şi, apoi, menţinerea în boierie. Nici la scară socială nu avem proiecte de anvergură, în lumea noastră detaliile contează; bătăliile decisive se dau pe subtilităţi de nuanţă şi pe arabescuri insesizabile. Asupra centrului existenţei noastre sociale suntem, în mod paradoxal, cu toţii de acord: n-are cum să ne fie bine, lumea aceasta e pradă Prinţului acestei lumi (care, în proiecţia lui seculară, se află la Istambul, la Moscova sau la Washington) şi tot ce putem spera e ca – graţiei şmecheriei – să-i înşelăm vigilenţa. Descurcatul şi şmecheria nu sunt, în acest context, păcate ci, dimpotrivă, sunt virtuţi ale supravieţuirii. La rândul său, faptul de-a supravieţui – cu tot ce presupune el (inclusiv cursa pentru putere sau cea pentru bani, vizibile deopotrivă în socialism şi capitalism) – e deasupra oricărei morale şi, ca atare, desfide orice judecată. În orizontul detaliilor şi în vârtejul vorbelor duse de vânt judecata e glossă subtilă şi ironie muşcătoare. Nimeni nu se simte atins de ea. Ne ştim prea bine unii pe alţii şi, tocmai de aceea, ştim că doar lui Dumnezeu îi aparţine adevărata judecată. Şi mai ştim că El e atoateiertător. În peisajul nostru interesele se aleargă unele pe altele şi alianţele se fac şi se desfac cu o viteză ameţitoare; scena lumii e aceeşi, dar personajele şi situaţiile se schimbă mereu. Lucrurile seamănă mai puţin cu un teatru, cât cu ceva ce situat la jumătatea drumului între bâlci şi carnavalul nebunilor, populat cu figuri groteşti ce se destramă imediat ce apar şi umbre ce se întrupează pe neaşteptate. Fiecare se vede pe sine în lojă şi pe ceilalţi pe scândura subţire a scenei; fiecare îşi dă cu părerea, îşi afirmă opinia şi, în general, are ceva de spus. Contează mai puţin ce spune; ceea ce e important e faptul că vrea să spună, să se audă, să fie luat în seamă. Într-o asemenea hărmălaie de voci e limpede că doar cei mai stridenţi se fac remarcaţi. Aici stridenţa – oricare i-ar fi genul – nu e nelalocul ei, dimpotrivă, e o figură retorică pe care fumul vorbelor şi ceaţa imaginilor o poartă mai departe decât pe altele. A fi înseamnă a fi vizibil, iar a fi vizibil înseamnă a te agita încontinu. Nu contează nici ce faci, nici ce spui – pentru că oamenii sunt prea prinşi într-ale lor ca să-ţi mai acorde atenţie – important e să rămâi undeva, ca o imagine sau un zgomot de fond, vag supărător, dar de neevitat. Altminteri cavalcada de pe scenă te aruncă în uitare. O societate care funcţionează potrivit unor asemenea logici nu are cum să se dezvolte şi nedezvoltându-se nu are cum crea prosperitate. Prin urmare accesul la venituri nu e unul bazat pe competitivitate şi pe valorizarea concurenţială a aptitudinilor şi a calităţilor proprii, ci unul care depinde mereu de redistribuirea sărăciei. Ori ca aceasta să fie redistribuită e nevoie de un redistribuitor – Statul. Şi, vorba proverbului, cine-mparte, parte-şi face. Statul nu e nimic altceva decât o birocraţie stufoasă şi ineficientă, dar care e orizontul realizării pentru cei mai mulţi şi calea cea mai sigură către boierie. Imprevizibilitatea, modificarea aleatorie şi permanentă a legilor, facerea şi desfacerea majorităţilor parlamentare, fiscalizarea absurdă, regulamentele ininteligibile, etc. nu spun decât un singur lucru: că, în ciuda “licenţelor de exploatare” (acordate la “bună” înţelegere), Statul îşi păstrează proprietatea “mijloacelor de producţie”. Dovada cea mai bună e aceea că nimeni nu îl înfruntă: nici sindicate, nici asociaţii profesionale, nici firava “societate civilă”. Nimeni nu are autonomia necesară pentru a-i rezista Statului. A fi la putere înseamnă, aici a te identifica cu Statul. Toată lumea ştie că accesul la resurse trece printr-un pasaj obligatoriu. Şi ştie şi cine (şi cu cât) vămuieşte în acest pasaj. O ştiu şi străinii care, venind aici, se simt eliberaţi de imperativul responsabilităţii la care îi constrânge tradiţia şi presiunea socială din lumea lor. Într-o lume ai cărei localnici se exploatează cinic unii pe alţii, de ce ar face străinii operă de binefacere? Intră şi ei în joc şi aduc în lumea noastră arhaică şi bazată pe metode primitive tehnicile exploatării ştiinţifice. Din păcate pentru noi acestea nu duc la acumularea care a fost premisa dezvoltării Occidentului, ci doar la o aservire fără orizont şi la un verbiaj fără măsură comună cu realitatea palpabilă.


Cu ce rămânem la capătul tuturor acestora? La scară individuală cu disperarea vârstei târzii şi la scară socială cu o subdezvoltare indepasabilă. Cu senzaţia că istoria se repetă, că altundeva am fi putut fi alţii şi am fi putut trăi altfel (Raiul s-a secularizat şi el, şi e în Occident) şi cu un acut sentiment al inutilităţii. Singurul lucru care mai merită a fi spus este acela că toate acestea nu sunt fatalităţi căzute peste noi (deşi, cel mai adesea, tocmai aşa le justificăm), ci opera noastră zilnică; făptuirea noastră în timp. Sub semnul lor ne înregimentăm şi ne recunoaştem ca într-un unic şi mare partid. Şi pe acesta îl votăm la nesfârşit, cu cât mai mult ne clamăm nevoia de “altceva”. Dar oare, din existenţa pe care o ducem noi cotidian, ne mai putem imagina măcar ceva care să fie altfel decât toate acestea? Sau, cum a zis neamţul acela care a pus în mişcare Modernitatea: Ce putem şti? Ce trebuie să facem? Şi: ce putem spera? Aceasta e miza alegerilor şi a sarbătoririi ce se apropie.





















Enigma vieții


Fritz Constantin





N-am descifrat încă enigma vieții,
Și poate nici nu o voi face așa curând.
Știu că la întrebări, există doar soluții,
Ce le putem afla chiar simplu, existând.


De îndoieli și zbucium nu mi-e teamă,
Când știu că-n suflet încă sunt curat.
Și știu să lupt cu viața, fără nici o armă,
Chiar de-am căzut, învins nu m-am lăsat.


Noi suntem cei care avem răspunsul,
La atâtea întrebări ce viața le tot pune.
Greșind, nu-nseamnă că tu ești învinsul,
Doar ai răspuns cum ai știut mai bine,


Vă-ntreb pe voi, poate ați găsit soluții ?
Eu cred că-n doi, e mult mai eligibil 
Un cuplu poate învinge chiar și revoluții,
Cu timpul poate să devină invincibil.


De mă-ntrebați, eu n-am nici un răspuns,
Enigmă-i încă pentru mine astă viață.
Dar n-am fugit și nici nu m-am ascuns,
Ea mă lovește zilnic și eu îi fac față.


Nu știu ce mai urmează, ce-o să fie,
Doar am încredere în mine și-n destin.
Și când am să dezleg enigma vieții vie,

Cu voi am s-o împart și-om face un festin.
















Punctul critic


Dan Tăpălagă





Ne aflam, cu putin timp inainte de prezidentiale, intr-un moment de rascruce, inconjurati o Ungarie si o Bulgarie prabusite sub influenta Rusiei plus cu un razboi la granita, cu americani tot mai prezenti in Romania perfect constienti ca daca o pierd pica toata regiunea si cu o populatie interna mai debusolata ca niciodata. Actuala clasa politica si-a epuizat complet resursele de credibilitate, in societate pluteste o exasperare generala. Intalnesc mai des ca niciodata oameni lipsiti de perspectiva care, indiferent de varsta, vad in plecarea din tara singura solutie. Romania a ajuns intr-un punct critic. 


La 25 de ani de la caderea comunismului, anchetele procurorilor proclama falimentul unui model de a face politica. Ce urmeaza, ce se poate face pentru a evita caderea intr-o noua zona gri? 


Norocul Romaniei este ca inca dispune de o populatie majoritar pro americana si ca, in toate sondajele, pricipala tara perceputa drept ostila iese Rusia. In Ungaria si Bulgaria lucrurile stau radical diferit. Orban joaca pe fata pe mana lui Putin iar ungurii il sustin. In mod ciudat, populatia nu manifesta frica atavica fata de Moscova asa cum o resimt romanii. Sanctiunile impuse de Washington Budapestei ar trebui sa fie un semnal politic ingrijorator si pentru oficialii de la Bucuresti dar mai ales pentru noi, populatia obisnuita. Budapesta a incasat sanctiuni din cauza coruptiei si din cauza indepartarii de modelul democratic occidental. De ce n-ar urma si Romania la rand? 


In Bulgaria lucrurile arata cel putin la fel de prost, populatia fiind de-a dreptul rusofila. 
Am vorbit recent cu cineva care cunoaste bine vecinul din sud. Diferenta dintre noi si voi, mi-a spus, este ca politicienii bulgari tin pe fata cu rusii iar actiunile care submineaza Moscova sunt facute in culise pentru a nu pierde sprijinul populatiei. La noi, in schimb, toti aproape toti se proclama pro-occidentali dar la fel de multi submineaza relatia cu UE sau Statele Unite in diverse moduri facand, direct sau indirect, jocul Moscovei. Dar parca tot stam ceva mai bine decat vecinii bulgari, unde decizia guvernamentala este puternic influentata de rusi. Au recunoscut-o oficial, inainte de ultimul summit NATO. 


Ghinionul Romaniei sta in infectia generalizata cu virusul coruptiei. Oricat ar curata procurorii, cancerul a patruns adanc in toate straturile societatii dar mai ales in partide, cladite pe temelii putrede. Oriunde apesi cu degetul tasneste puroi. Cum e posibil intr-o tara UE ca interlopii sa ajunga pana la familia presedintelui, fratele acestuia fiind arestat, iar coruptia sa planeze asupra familiei premierului, tata socru fiind urmarit penal? Ce viitor are o tara cu o elita conducatoare atat de compromisa?


Sub ei s-au dezvoltat in doua decenii retele intregi de coruptie scoase azi la lumina de procurori si servicii: oameni de afaceri, politicieni importanti sau analfabeti, cu totii au format o mare familie ingrasata din jefuirea resurselor publice. Un intreg establishment care include media si afaceri cu statul s-a ridicat in timp generand o mare de complicitati vinovate. Cu totii au lucrat impotriva publicului pretinzand ca-l servesc dar in realitate l-au jumulit metodic.  


Daca nu s-ar teme de reactia opiniei publice, cei mai multi politicieni romani din toate partidele existente azi, ar prefera mai degraba modelul rusesc de societate, nedemocratic, corupt si inchis. Daca n-am fi avut norocul istoric de a fi plasati la locul potrivit pe harta intereselor americane, cu toata prezenta noastra in UE astazi am fi defilat in pluton,sub talpa lui Putin, alaturi de Ungaria si Bulgaria. Asa cum am vazut in cazul Ucrainei sau Ungariei, Bruxelles-ul este pur si simplu impotent. Nu de la UE va veni salvarea, ci in primul rand de la noi insine. Din fericire, mai avem o sansa, dar nu foarte mare. De ce spun nu foarrte mare? 


Asa cum putem vedea cu totii, s-a creat deja o masa critica de politicieni importanti cu probleme serioase in justitie. As spune ca exista deja o dorinta comuna a partidelor de a slabi justitia, de a stopa tavalungul anchetelor, deoarece cu totii se simt astazi in pericol. Avem deja construita o coalitie a penalilor, a aparut un interes transpartinic de a opri nebunia. 


Pe acesti politicieni cu gandire deformata nu-i mai intereseaza astazi interesele tarii si nu mai lucreaza de mult in slujba cetatenilor. Isi vor cheltui de acum incolo toata energia pentru a se asigura ca scapa, pentru a anihila tot ce le ameninta azi libertatea si linistea. Azi ii retine doar momentul electoral, dar dupa alegeri nu vor mai pierde o zi. Sa nu ne facem  iluzii prea mari: exista deja un acord tacit intre politicienii de la putere si din opozitie ca puterea justitiei trebuie cumva slabita. Nimeni, nici opozitia, nici Traian Basescu, nu mai vorbim de PSD sau Victor Ponta, nu gandeste altfel. Cu totii se tem ca, intr-o buna zi, isi vor pierde libertatea sau, mai rau, averea furata cu atata truda. 


Care ar fi, totusi, sansa noastra? Intai de toate, avem nesperata ocazie de a vedea in clar unde este localizata sursa raului in politica romaneasca, unde s-au strans pungile cu puroi, cine functioneaza ca o mafie organizata. Or, marele partid trebuie oprit cu orice pret sa ia toata puterea pentru a evita distrugerea accelerata, pentru a nu ne transforma oficial in stat mafiot. Chiar daca pare dificil, acest lucru se poate intampla doar constientizand ca orice vot impotriva extinderii raului este o sansa acordata democratiei. De acord, unii candidati sunt slabi, altii n-au partide in spate. Dar votand cu oricare din ei va acordati singuri o sansa de a nu muri sufocati. Daca va amagiti in schimb ca nimeni nu merita votul vostru, daca baltiti mai departe in zeama urii - altfel legitime - fata de toata clasa politica, nimic nu va mai sta in calea marelui partid. Opriti raul mergand la vot si dati o sansa acestei tari sa respire. 


Abia echilibrata putin puterea politica vom putea trece apoi la pasul urmator: sa fortam schimbari in partide. Partidele nu mai pot functiona dupa alegeri cu aceiasi oameni. Vor incerca, desigur, sa traga pe sfoarta publicul si de acum incolo, prin clasice operatiuni de cosmetizare, cu ajutorul mogulilor, sau incerand sa omoare justitia pentru a scapa de dosare. Va trebuie iesit in strada daca e nevoie pentru a apara singurul bun castigat in tot acesti ani cu eforturi uriase. Apoi, va trebui sa marim presiunea in fiecare zi, sa boicotam partidele si politicienii care isi apara coruptii sau ii mentin in randurile lor. 



In fine, s-ar putea sa se coaguleze energii pentru noi partide, o alta idee generoasa compromisa in ultimii ani. Daca nu vom merge hotarat in directia asta si ne vom resemna "ca oricum nu se mai poate face nimic", vom intra curand in pluton alaturi de Ungaria si Bulgaria. Suntem pe muchie de cutit. Daca nu actionam acum, Romania se va goli rapid de energiile pozitive si se va transforma intr-un mare azil de batrani care, din cand in cand, va schimba gastile care le fura lor pensia, noua viata si tarii intregi un destin.




















Din lumea incisivilor de fier


Liliana Trif




Din lumea incisivilor de fier 
Şi-a nepăsării cert-universale, 
Zâmbind, îmi pun o floare la rever 
Şi vă transmit saluturi cordiale.


Din lumea celor simpli şi desculţi 
Reduc procentual o ierarhie 
Şi mă aşez în rândul celor mulţi 
Cerând să scriu ce simt în poezie.


Din lumea ce n-a fost a mea nicicând
Nu vreau nimic şi mă declar bizară, 
Înger căzut, eu am trăit sperând 
Că aripile nu cresc în afară.


De-aceea nu mă simt prizonier, 
Am locul meu şi partea mea de soare... 
În lumea incisivilor de fier 

Nu m-am contagiat cu nepăsare.














Comisia Europeană îi dă o veste proastă premierului Ponta în plină campanie prezidențială


Cristi Șelaru




CE estimează, într-un studiu publicat joi, că, în 2012, s-au pierdut 177 de miliarde de euro din cauza nerespectării legislaţiei privind TVA sau a necolectării acestei taxe, România fiind statul UE cu cel mai mare deficit de încasare a TVA, cu 44% din veniturile preconizate (8,8 miliarde de euro).


Un studiu al Comisiei Europene privind deficitul de încasare a Taxei pe Valoarea Adăugată arată că, în 2012, s-au pierdut 177 de miliarde de euro din cauza nerespectării legislaţiei privind TVA sau a necolectării acestei taxe. Această sumă reprezintă 16% din veniturile totale din TVA preconizate ale celor 26 de state membre, Cipru nefiind inclus în studiu din cauza lipsei unor date.


Cele mai mici deficite de încasare a TVA au fost înregistrate în Olanda şi Finlanda (5% din veniturile preconizate) şi Luxemburg (6%).


Cele mai mari deficite de încasare a TVA au fost în România (44% din veniturile din TVA preconizate), Slovacia (39%) şi Lituania (36%).


Grecia a înregistrat cea mai semnificativă îmbunătăţire între 2011 (9,1 miliarde de euro) şi 2012 (6,6 miliarde de euro), dar continuă să fie unul dintre statele membre cu un mare deficit de încasare a TVA (33%), precizează Comisia Europeană.


În România, deficitul de încasare a TVA a scăzut uşor în 2012, la 8,8 miliarde de euro, faţă de 8,9 miliarde de euro în 2011, dar în termeni procentuali a rămas la 44% din veniturile preconizate.


În acelaşi timp, în 2012 veniturile din TVA au fost de 11,2 miliarde de euro (veniturile preconizate fiind de 20,05 miliarde de euro) faţă de 11,4 miliarde de euro (venituri preconizate de 20,3 miliarde de euro) în 2011.


"Deficitul de încasare a TVA este în esenţă un indicator al eficacităţii – sau al ineficacităţii - măsurilor de asigurare a respectării legislaţiei privind TVA şi a măsurilor de conformare la legislaţia privind TVA, în întreaga UE. Datele prezentate astăzi arată că mai sunt multe de făcut. Statele membre nu-şi pot permit să piardă venituri de o asemenea amploare. Ele trebuie să crească presiunea şi să ia măsuri decisive pentru a recupera aceste sume care se cuvin bugetelor publice. Comisia, în ceea ce o priveşte, se concentrează în continuare pe reformarea fundamentală a sistemului de TVA, pentru a-l face mai robust, mai eficient şi mai greu de fraudat", a declarat Algirdas Šemeta, comisarul pentru fiscalitate.


Studiul Comisiei, bazat pe date Eurostat, arată că deficitul de încasare este provocat de fraude, de falimente şi insolvenţe, de erori statistice, de plăţi întârziate şi de evitarea plăţii TVA ocolind legislaţia, dar fără a o încălca.



CE precizează că statele membre trebuie să îşi reformeze sistemele naţionale de impozitare într-un mod care să faciliteze conformarea, să descurajeze evaziunea şi evitarea, precum şi să îmbunătăţească eficienţa colectării impozitelor. Executivul reaminteşte că oferit orientări clare în acest sens prin intermediul recomandărilor specifice fiecărei ţări.


















Întuneric şi nimic


Sandu Alrox




Durere veșnică vorace așteaptă

precum vulturul ce-şi umezeşte ciocul

când vede carcasa, care este corpul meu,

fragment în șuvițe subțiri

marea dragoste se prăbușește

în gaura neagră, grevata în absență;

înecate într-o găleată de lacrimi

precum struțul, cum ar fi ascuns sub pământ

sau împreună dăm glas la vânt

de-a lungul vieții soarta care ne-a adus împreună.














Faza musamalizarii


Paul Dragos Aligica





Prieteni, ca si dv comentez doar din ceea ce se vede pe fluxuri si surse deschise. Sunt altii mai informati si mai bine pozitionati ca sa corecteze lucrurile daca e cazul:
Observ ca lumea se limiteaza in buna masura la a pune niste intrebari. E normal. E bine sa fie formulate intrebarile cheie. E bine ca s-a depasit faza musamalizarii in ideea ca e dreptul oricarui roman liber sa fie ofiter acoperit, premier, sef de partid si organizator de lovituri la adresa statului si ordinii constitutionale. Ca fiecare roman patriot are acest drept, nu? De aia am facut revolutia: Ca oamenii serviciilor sub acoperire sa fie prim ministrii si sa jongleze cu ordinea de drept si institutionala cum vor interesele lor politice. Ale cui interese? Care "lor", care "ei"? Interesanta intrebare, nu?


Ce legatura exista intre servicii (sau o parte a lor) si evolutiile din ultimii ani? Isi asuma cineva raspunderea pentru asta? Exista o relatie politica si institutionala intre parti/grupari/directii/unitati ale serviciilor secrete si evolutiile politice din tara via persoana care ca agent, colaborator, membru al unei retele de informatii a actionat in clandestinitate in sfera politicii, justitiei si administratiei publice ajungand la varful executivului si lider al celui mai mare partid politic? Ce justifica aceasta situatie absurda? Cum a fost posibila numirea si aprobarea acestui individ de catre autoritati, inclusiv cea prezidentiala? De ce aceasta informatie nu a aparut in 2012, vara?


In plus: Ce naiba de situatie e asta intr-o tara civilizata sau pretentii de civilitate? Premierul unei tari este agent acoperit si ascunde asta in fata propriului popor . Pe cine pacalim aici? Pe cine manipulam? Despre ce vorbim aici, prieteni?! Intelegem necesitatea ofiterilor acoperiti, dar ce sistem e asta? Ce situatie dementa este asta?!


In plus: Cine sunt cei care au avut acces la aceasta informatie altfel secreta ptr poporul roman? Cine sunt? Cum au folosit informatia? Exista astfel de "cunoscatori" in afara tarii? Cine sunt? Cum au folosit informatia? Cine ne garanteaza ca informatia nu a fost folosita in dauna intereselor nationale? SIE? SIE? SIE? Ce alte informatii ni se mai ascund?


Deci e bine sa fie formulate intrebarile cheie. E bine ca s-a depasit faza musamalizarii in ideea ca "ce e rau in a fi principala interfata politica si diplomatica cu o mare putere non-europena, non-Nato, cultivata ca prima interfata de ambele parti, din pozitia de ofiter acoperit?". Chiar asa: Ce e rau, ce conteaza?! Samd, samd


Deci e bine sa fie formulate intrebarile cheie. Si lista de intrebari poate continua. Numarul lor e bulversant. Dar lucrurile nu trebuie sa se limiteze la a pune intrebari, a specula si trancani balcanic. E de inteles ca EI asta vor. Dar inteleg ca o parte a publicului, a liderilor de opinie, a lumii politice si o parte a serviciilor vrea ca aceasta chestie sa fie nu doar lamurita ci si rezolvata.


Si de rezolvat nu se rezolva pe calea status qvo-ului si revenirii la normalul electoral. Asta e clar. Nu sunt alegeri normale cand exista suspiciunea ca un serviciu secret sau o parte a lui este profund implicat(a) in setarea politicii nationale la varful executivului, in parlament si administratie printr-un agent acoperit organizator si responsabil al unor "alegeri libere" in care se intampla sa fie si principalul candidat si favorit.


NU E IN REGULA. E CLAR? NU E IN REGULA. 



Cat de incompetent, corupt, iresponsabil sa fii ca jurnalist si figura publica pentru a nu te framanta si pune in stare de alerta de grad zero acesta situatie fara precedent?!




















NE SCRIE LĂCRĂMIOARA


Popa Ines Vanda





Din adormite clipe aştepţi cu-atâta dor

Să-nalţi prin aripi visul în valsuri de iubire,

Un înger ocroteşte al inimii odor,

În ochi, aquamarinul zâmbeşte a-nflorire.



Aprind iar licuricii o flacără uitată

Culeasă dintre valuri de scoici mărgăritare,

Nu mai există temeri, doar lacrima curată.

A poposit iubirea cu stropi de lăcrămioare.



N-am să închid ferestre, opresc în rugă clipa!

Parfum îmi e iubirea pictată-n primăveri,

Iar îngerii din ploaie şi-au scuturat aripa,

De astăzi port vesminte de stele şi visări.



Mă uit într-o oglindă şi te zăresc pe tine

Şi inima îţi cântă cu simfonii celeste,

Dansăm desculţi de temeri, ne-mpodobesc rubine 


Cu rouă lăcrămioara ne scrie o poveste!















Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!


Gabriel Liiceanu





Portret „fenomenologic” (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția României


N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.


Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.


Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi  dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.



Limbajul


Înainte de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat prin cele câteva intervenții din Parlament. Erau în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.


O să-mi răspundeți poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag prima tușă a portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făceau să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!), cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs  odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele parlamente românești de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți.


Tupeul


În materie de cutezanță impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai mare. Sunteți campionul. Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l  descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem timpul scriind am simțit că, în fața libertăților pe care vi le luați, puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul discreționar scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri, cronicarii reușeau să dea o narațiune convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la cârma țării. Așa încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele dvs de arme”.


Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă va ajunge din urmă și vă va înhăța. Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror, prim-ministru și ca eventual președinte, cu o asemenea mârșăvie în portofoliul vieții dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi, procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii date pe față. Faptul că ați reușit nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.


Îmi amintesc prima conferință de presă după declanșarea scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul. Doi ani mai târziu, ați avut tupeul să readuceți singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie, darămite „așa ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie, nici măcar dacă, așa cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe bune”, sub privirea ei exigentă.


Ce n-ați făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de sânge care nu se lasă șterse? Ați desființat comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare. V-ați pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în anonimat. Ne-ați explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii, 2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!) că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați pus în mișcare, ca să ne convingeți că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă! Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face și că hoția asta se va rabate asupra imaginii poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a ales un hoț să-l reprezinte.


Totul a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil! V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul român nu știe ce-i un plagiat? (Asta e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am constatat că toți știau. Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa. Poate că 90% dintre români nu știu, și prea puțin le pasă, de plagiatul dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și străinii pe care-i întâlniți – știu. Și-atunci, dacă aș vrea să mă exprim prețios, v-aș spune că vă ascundeți după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.


Aș mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu. Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați transmis că-i țineți pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu dezgust” urările pe care i le făceați. Nu v-a dat mai multă importanță. Nu a scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-și exprima perplexitatea și sila.


Iarăși, recent, v-ați purtat față de ruși, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci ați intervenit în treburile justiției și ați cerut procurorilor să ridice sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului român. După care v-ați grăbit să-l denunțați pe Băsescu ambasadelor din România că atentează la independența justiției!


Românii n-au mai avut parte, în țara lor, de un spectacol de contorsionism de o asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hrușciov se ducea să instaleze rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace. Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de inspirație răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ autohton. Și că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs, poporului român: o terapie de șoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Și că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un „înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-ați furat: decența, pudoarea, bunul simț și locul pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate. Și asta pentru motivul simplu că nimic nu poate stărui la nesfârșit în inomabil.


Aș mai spune că, înnăscut fiind, tupeul dvs s-a manifestat de fiecare dată în forme compatibile cu vârsta. Dar de-abia din clipa în care ați intrat în viața politică, el și-a găsit debușeul, a devenit vizibil, nociv și a început să  înflorească cu adevărat, atingând, în ultimii doi-trei ani, formele lui de exprimare mature. Asta a fost pentru dvs politica românească de la ora actuală: debușeul pentru un viciu. Iar viața politică de la noi s-a rostogolit atât de jos în acești 25 de ani, încât s-a dovedit pregătită pentru a-l primi și pentru a vi-l cultiva.


Minciuna


Este de fapt o componentă a tupeului dvs. Pentru că e minciună împotriva evidențelor. Dvs, de pildă, dacă ați fi pe jos, în țărână, ați susține sus și tare că sunteți în șa și călăriți voios. Minciuna are sens câtă vreme induce în eroare, câtă vreme își păstrează forța de desfigurare. Dar minciuna dvs nu păcălește pe nimeni (mă rog, pe nimeni dintre cei care au ieșit din minoratul mental). Cei care v-au împins înainte vă acceptă așa cum sunteți și consideră pesemne că minciunile fac parte din „arsenalul” dvs, că asta e arma pe care o preferați. Oricum pe ei nu-i afectează, câtă vreme vă pot utiliza în mod eficient. Nouă, celorlalți, minciunile dvs ne sunt băgate cu forța pe gât, devenind astfel o nemaipomenită formă de sfidare și dispreț. „Îți bați joc de mine?, se spune. Mă minți de la obraz?” Mințind în mod public și de la obraz, dvs ne disprețuiți pe toți.


Felul dvs de a minți a devenit legendar. „Minte și când îl întrebi cât e ceasul”, mi-a spus despre dvs un prieten după vara lui 2012. Ceea ce-nseamnă că prezentarea distorsionată a lucrurilor a devenit la dvs un reflex. Mințiți și când nu e necesar, ca să fiți sigur că veți minți cu rost dacă la o adică va fi necesar. Iarăși, acest tip de a minți nu face parte dintr-un sistem, așa cum se-ntâmpla în comunism. Acolo politicienii mințeau solemn și uniform, de la nivelul unei minciuni colective și impersonale care, ca ideologie, îi îngloba pe toți și-i străjuia de undeva de deasupra capetelor lor. Pentru că toți mințeau la fel, minciuna lor nici nu mai avea relief.


Dvs practicați minciuna oportună, ocazională, la firul ierbii. La dvs, minciuna are personalitate. Mințiți numai pe cont propriu, nu inspirat de vreo mare minciună colectivă. Mințiți după cum vă bate vântul minciunii, după cum cad zarurile în ziua aceea, după ce potlogărie sau minciună anterioară trebuie să cârpiți. Rezultatul? O suită de afirmații punctuale care nu se adună în caracterul unificator al unei linii. Comportamentul dvs nu poate depăși nivelul punctului, nu poate deveni liniar, ca să nu mai vorbim că nu poate alcătui harta cu contururi ferme care e necesară pentru nașterea unui caracter. Fiind făcut din milioanele de puncte dipersate ale minciunilor dvs, așadar neputând oferi garanția unei coerențe morale, dvs nu aveți, obiectiv vorbind, caracter. E, și acesta, un viciu de construcție, o malformație, un handicap din naștere. Cum naiba să vrei să conduci o țară în felul ăsta? Gândiți-vă că, sculându-se dimineața, românii nu vor ști niciodată în ce punct al minciunilor dvs se află în ziua aceea. Or, e extrem de neliniștitor, de inconfortabil și de văduvitor de proiecte să nu știi niciodată exact pe ce lume ești. Cu dvs ne putem culca seara în Europa și trezi a doua zi în China.


Incompetența


Nimeni nu ar putea spune ce anume știți să faceți. Cred că nici dvs nu știți. Formal vorbind, ați făcut studii juridice. Formal vorbind, ați dat și un doctorat în drept penal, dar, ținând cont că un sfert din lucrare este un plagiat, adică un furt, faptul de a-ți atesta calificarea în  penal recurgând la un gest infracțional (plagiatul este o infracțiune) a reușit să împingă, în România, paradoxul pe culmi. Iarăși, deși o vreme ați fost procuror  în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție („secția Anticorupție, Urmărire Penală și Criminalistică”), ba chiar, se zice, ați fost trimis în Italia pentru a studia obiceiurile mafiei, România nu a beneficiat cu nimic de pe urma acestor funcții și experiențe. Ați fi avut din plin ce face în anii aceia, odată revenit în țară. Erau anii în care în România se nășteau și începeau să se organizeze „grupuri infracțonale”. Nici unul dintre borfașii politici care și-au început cariera atunci, marea majoritate din PSD, și care de câțiva ani trec pe bandă pe la DNA nu apare în palmaresul dvs profesional. V-ați remarcat în schimb, odată ajuns șef al PSD-ului, prin zidul de protecție pe care l-ați ridicat în jurul colegilor dvs de partid trimiși în judecată, al urmăriților  și al condamnaților penal. Ați pus astfel în circulație un nou paradox: un procuror care conduce un partid de infractori și care ține, public, partea infractorilor!


Așadar, ce știți să faceți? Sigur este că știți să-i jigniți pe cei care nu fac parte din lumea dvs. „Fasciști” i-ați numit pe câțiva dintre intelectualii de seamă ai țării, folosind cuvinte al căror sens vă scapă. Știți, așadar, să criminalizați opțiunile politice care nu vă convin. Deși oficial trăim într-o democrație care garantează libertatea alegerii, v-am auzit în mai multe rânduri amenințând cu o justiție viitoare care, reglându-și conturile cu actualul președinte, ar urma să și-o regleze și cu cei care au optat, politic, pentru el („O să dea ei seama!”).


Însă efectele incompetenței (și nepăsării) dvs care au lovit țara vor apărea din plin la anul, când se va face bilanțul celor doi ani și jumătate de guvernare. Deja de-acum, pentru un ochi avizat, situația este alarmantă. E al treilea trimestru (neîncheiat) în care, pe fondul unei economii emergente, România se află în recesiune tehnică. Cu felul în care cheltuiți banii era firesc să ajungem aici. Nu vă pasă de unde se vor putea umple găurile finaciare apărute prin cheltuielile de la buget menite să vă atragă un capital de simpatie. Uluitoare este generozitatea electorală cu care împărțiți alocații și subvenții de stat, fără să știți din ce vor fi acoperite în viitor datoriile făcute în numele lor. Când mai aruncați cu câte o pomană în stânga și-n dreapta, folosiți cuvântul magic „sustenabil”. Spuneți: e „sustenabilă” pomana. Dar n-ați explicat niciodată cum anume „se susține” ea și nici cu ce drept o faceți, din banii noștri, tocmai în campania electorală.


Două sunt lucrurile pe care, cred, știți să le faceți cu adevărat. Primul: aveți în mod cert vocație de arivist. V-ați cățărat atât de tenace pe scara vieții încât iată, deși „cârlan” încă (vorba „bunicului” dvs Ion Iliescu), sunteți gata-gata să ajungeți la vârf. Ați făcut-o cu o năucitoare lipsă de scrupule și cred că atunci când culisele acestei ascensiuni vor fi date complet pe față, lumea, amețită până acum de „comedia Spânului”, se va trezi în cele din urmă, îngrozită de anvergura mistificării. Deocamdată, din trusa dvs de cățărător, fac parte și tehnicile pentru secretizarea culiselor urcării.


Al doilea lucru pe care-l practicați cu voluptate sunt giumbușlucurile. Le faceți în ședințele de guvern, la televizor, în public, deîndată ce vă pomeniți în fața microfoanelor. Giumbușlucuri, glumițe, bănculețe, bășcăliuțe, miștocăreli, răspunsuri în doi peri peste tot… Măști, mascarale și mascarade. Și totul cu o mină zâmbăreață și trădând o nemăsurată încântare de sine.


Dar până la urmă, toate astea nu vă conferă decât pitorescul punctual al unui personaj. În fond, în spațiul diversiunii, al populismului și al tehnicilor acaparării, n-ați inventat nimic nou. Până la urmă, nu sunteți decât un urmaș: nu faceți decât să duceți mai departe ceea ce ați primit de la înaintașii dvs.


Moștenirea primită de la bunicul


Bunicul dvs politic, Ion Iliescu, s-a pomenit, la sfârșitul lui ’89, cu un popor bolnav în brațe. După patruzeci și cinci de ani de comunism, pacientul avea febră peste 40 de grade. Orice bun patriot ajuns în locul primului președinte liber ales ar fi încercat să joace rolul medicului. I-ar fi predat bolnavului primele lecții de democrație, l-ar fi învățat primele noțiuni de piață liberă și ar fi încercat să-l facă să se obișnuiască, încet-încet, cu lumina, prea tare după atâția ani de umilință, a libertății. L-ar fi integrat, pe scurt, într-un vast program de recuperare.


Dar bunicul dvs (ales în mod liber de bolnavul febril) a preferat să-i crească bolnavului febra și să-i sporească delirul. Singurul lucru care l-a interesat a fost să le asigure celor care ne inoculaseră virusul înainte de 1990 o aterizare lină pe celălalt mal al istoriei. Avea nevoie în continuare de febra noastră. Cu un popor incult politic, ținut decenii la rând departe de orice decizie, poți face orice. Și mai ales, vei fi sigur că-l va vota ani la rând, ca salvator, pe cel care nu va face decât să-l îmbolnăvească mai rău.


Așadar, „bunicul” n-a vrut să facă din poporul român o societate de alegători liberi într-o democrație matură, ci o masă de manevră în mâna unui partid unic, dusă cu zăhărelul pomenii de la un ciclu electoral la altul. Ce nu face un om sărac pentru un litru de ulei, pentru o masă în curtea bisericii, pentru un bal al primăriei cu mici și sarmale? Sărăcia este un ingredient esențial în scenariul manipulării. Oamenii săraci nu pot gândi dincolo de ziua de mâine, nu fac planuri, nu caută soluții. Oamenii săraci pot fi lesne introduși în ecuația lui „a cere” și „a primi”.


Așadar, bunicul dvs i-a crescut bolnavului febra, i-a cultivat maladia, a continuat să-l țină cu mințile sucite. Și toate astea spunând că, „om de stânga” fiind (inexact: un comunist nu e niciodată om de stânga, ci de extrema-stângă),  moare de dragul poporului. A dat drumul peste țară armatei de activiști și securiști ajunse cu bine, cum spuneam, pe noul țărm al istoriei. S-au uitat o vreme, temători, în jur, și-au pus o vreme piciorul în ghips, s-au lămurit cum stau lucrurile, apoi și-au aruncat vechile uniforme de „activiști” și au reapărut radioși la rampă: acum purtau costume de „democrați” și „oameni de afaceri”.


Primul lucru pe care l-au făcut: preluând canalele de comunicare ale societății, au folosit sistematic sofismul ca mod de manipulare. Orice tentativă de lustrație a fost denunțată ca „vânătoare de vrăjitoare”. Le-au creat investitorilor  străini, concurenți nedoriți, portretul de „capitaliști rapace” și au ridicat împotriva lor scutul demagogic al formulei „nu ne vindem țara!”. Aceste cuvinte magice le-au permis s-o acapareze ei și, obiectiv vorbind, au condamnat la subdezvoltare economia României. Împotriva celor care ar fi putut juca rolul de medic al societății, au pus „masele muncitoare” să strige „moarte intelectualilor!”. Sub pulpana lungii  guvernări iliesciene a înflorit corupția și s-a născut baronetul României, „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat atât de inspirat dl Iliescu însuși, tot el, apoi, asigurându-i toate condițiile ca să se dezvolte. Au pus, și au ținut sub control politic până în ultima clipă, justiția țării. Au pronat cu toții pacea socială („un președinte pentru liniștea noastră”), care nu era altceva decât privilegiul acordat noului activ de partid de a fura în liniște și impunitate.


Pe această temelie a așezat „bunicul” dvs tranziția. Cine ar putea să numere exact deceniile cu care a întârziat el România să  apuce pe drumul bunăstării și al civilizației? Cine ar putea să măsoare întinderea răului inaugural pe care ni l-a făcut?


Exploatarea febrei pacientului


Trecând la conducerea  PSD-ului, ați preluat această moștenire. În fapt, un imperiu al corupției și furtului organizat, producând pentru populația României, „ceas de ceas și clipă de clipă”, sărăcie și dezolare. Fiul spiritual al dlui Iliescu și tatăl dvs politic, Adrian Năstase, i-a întărit granițele, punând la punct tehnicile profesioniste de drenare ale banului public în buzunare particulare. Ați preluat bolnavul bine îmbolnăvit. Aveați de făcut două lucruri. Mai întâi, trebuia să-i administrați în continuare drogul febrei, al pomenii și al minciunii. Dar, mai ales – și asta vă punea de la început o uriașă răspundere pe umeri – să le redați jefuitorilor de bugete aflați în vârful ierarhiei, pe lângă certitudinea conservării surselor de îmbogățire, și siguranța că se vor bucura, netulburați de justiție, de rodul furturilor trecute, prezente și viitoare.


Și prilejul nu s-a lăsat așteptat. Ne pregăteam să ieșim din criză. Eram cu toții la greu. Fără „măsuri de austeritate” se pare că nu prea aveam cum s-o scoatem la capăt. Știați și dvs prea bine că altă soluție nu exista. Ar fi fost – momentul acesta de opintire pentru o țară întreagă – o minunată ocazie de conciliere politică a societății și un început de reconstrucție a României. Într-un context ca acela, adversitățile politice ar fi trebuit să amuțească o vreme. Dar, în loc să vă pese de noi, ați mai crescut febra pacientului cu un grad. Ați ațâțat în mod cinic și sălbatic populația împotriva celor care, pentru a ne scoate întregi la mal, se văzuseră constrânși să ia măsuri nepopulare. Au făcut-o știind foarte bine că opoziția îi poate transforma  în victima unui populism la îndemână. Ați avut lipsa de fair play să recurgeți la el. I-ați demonizat pe cei care, alegând să scoată țara la liman, știau prea bine că riscă să se înece ei. Din acel moment, eliminarea lui Traian Băsescu, tăietorul-de-pensii-și-salarii, a devenit și a rămas singurul punct în programul dvs politic. N-ați pierdut ocazia să-i dați în cap adversarului când era cu mâinile legate. Încercarea disperată de a-l da jos nu era altceva decât un mod de a împacheta în „bine național” spaimele care vă bântuiau fără încetare. Erați terorizat pur și simplu de gândul unei justiții scăpate total de sub control politic. În locul unei solidarizări politice la greu, care v-ar fi legitimat pentru prima oară după 1990 ca un „partid pentru țară”, și nu ca unul al răului organizat, ați preferat să sădiți, în mințile noastre febrile, fantasma dictatorului. De fapt, n-ați făcut decât să lipsiți România de punctul ei intern de echilibru. De când ați preluat guvernul, România nu mai e guvernată. Combinațiile de gașcă, pe care le numiți „politică”, vă acaparează tot timpul. Iar pe noi ne țin cu sufletul la gură și ne dau senzația că ne aflăm în epicentrul unui cutremur perpetuu.  Ne-ați furat direcția în care trebuia să mergem. Ce s-a petrecut în vara lui 2012 reprezintă, după mineriadele „bunicului”, cel mai neprietenos act la adresa poporului român. Ați fost atunci leit băieților răi din Portocala mecanică. Păreați un huligan adolescent scăpat în magazinul de porțelanuri al fragilei noastre democrații. Ați spart cu bâta obiecte prețioase, arse la foc mocnit, ani la rând, în cuptoarele renașterii chinuite ale acestui popor. Tot ce se căznise să iasă cu greu la lumină – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Institutul Cultural Român, Parlamentul însuși (ați încurajat migrarea subvenționată a politicienilor de la un partid la altul) – a fost făcut zob în câteva zile.


Vin alegerile


Iar acum suntem în preajma alegerilor prezidențiale. Febra  pacientului trebuie exploatată din nou la maximum. O vreme, i se aduce acestuia la pat pomană. „I se dă.” Ca și pe vremuri. „Ce se dă aici?” era întrebarea standard pe care o punea orice trecător când vedea o coadă. Și dacă socotea că are vreo șansă „să primească”, se așeza și el la coadă „să i se dea”. O, „se dădeau” de toate! Partidul, în grija și iubirea lui pentru noi, ne dădea când pâine, când ouă, când brânză, când schelete de pui. Câte puțin din toate, pentru ca instinctul foamei și al vânătorii să fie mereu în alertă. Iar noi „primeam”, când primeam,  pâine, ouă, brânză, schelete de pui. În aceste condiții, mărfurile încetaseră să fie mărfuri, iar banii ajunseseră o formalitate. Se umbla cu banii într-un buzunar, și cu punga de plastic pliată în celălalt buzunar. Esențial era să poți face ceva cu banii și punga. Iar când făceai, pentru că totul avea alura unui hazard binevoitor și a unei generozități al cărei autor rămânea în umbră (știai, doar, că e „Partidul”), nu te puteai desprinde de senzația că ți „se dăduse” și că „primiseși”. Evident, ceea ce ni se „dădea” și ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua.


Și dvs luați din banii noștri și-i dați fără să ne-ntrebați ce vrem să se facă cu ei. Îi dați sub formă de „alocații” lăcașelor de cult,  primăriilor comunale, copiilor de etnie romă – toate astea în plină campanie electorală.  Evident, pentru toată acestă generozitate țintită, practicată pe banii noștri, primiți voturi. În fapt, ați alocat o parte din banii noștri alegerii dvs ca președinte. Slujbașii clerului sunt tranformați în agenți electorali, primarii își conduc plutoanele rurale la vot, etnia romă își face peste noapte partid și declară pe față că „vă așteaptă la negocieri” și vă „sprijină”. În preajma alegerilor, folosind banii publici, v-ați pus astfel la punct o adevărată armată electorală făcută din preoți, romi și primari. Ce democrație e asta și ce „cursă electorală”, când unul dintre candidații la prezidențiale ia startul avantajat de funcția de prim-ministru și-și cumpără din bugetul de rezervă al țării alegători și agenți electorali? Până și locuitorul ultimului cătun ar trebui să țipe de indignare.


Dar lucrul cel mai grav este că ați ridicat la rang de politică de stat cea mai teribilă formă a ne-patriotismului: populismul. „Mândri că suntem români”? Într-un moment în care România se află în coada clasamentelor europene la mai toate capitolele importante ale vieții (civilizație, salarii, sănătate, educație, mediu, șosele…)? Mândri că suntem români putem fi când ne gândim la domnitorul Cuza, la Brătieni, la Carol I, la Spiru Haret, la Carol Davila, la Regina Maria, la Eminescu și Caragiale, la Cioran și la Mircea Cărtărescu, dar nu la Ponta și la guvernarea lui. Când unul dintre noi ridică glasul să spună în ce hal ne-a adus țara clasa politică a tranziției, e denunțat de corul huiduitorilor de profesie ca nepatriot. Nu patriotismul de paradă e pus în discuție. Nu participarea ipocrită la hramuri și la plimbări de moaște e nepatriotică.  Nu anexarea politică în emisiuni de televiziune a unor copii medaliați la concursuri de gimnastică sau la olimpiade de matematică e nepatriotică.  Nu menținerea în analfabetism a populației e nepatriotică. Nu surparea permanentă a instituțiilor statului de drept și oblăduirea borfașilor sunt nepatriotice. Arătați cu degetul sunt cei care îndrăznesc să spună că se întâmplă toate astea. Și care o fac pentru că sunt răniți de moarte de imaginea unei populații care bântuie prin lume, fugind unde vede cu ochii de o țară devastată de hoție, circ și minciună.


Final neașteptat. Un prinț shakespearian pe drumul Damascului


Am obosit să vă scriu. În momentele în care nu mai văd ieșire din urâțenia în care ne faceți să trăim și pe care vreți s-o instalați de-acum în inima vieților noastre, îmi imaginez o miraculoasă convertire. Îmi spun că aveți toate datele să faceți cel mai formidabil salt: să deveniți din persecutor al binelui – misionar al lui. Încerc să vă tentez, încerc să vă conving. Ascultați.


Cine servește răul în mod călduț, meschin, nespectaculos nu are de unde se converti. În schimb, cine e instalat în epicentrul lui – cine minte la scară mare, fură doctorate, face zid în jurul jefuitorilor de țară și-și pricopsește anturajul – are din plin terenul solid pentru a executa saltul mântuirii  sale. E nevoie de întreaga vizibilitate a răului, pentru ca binele să poată apărea la lumină prin contrast, ca forță eliberată. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ajuns să pășească pe drumul Damascului. Pentru că acolo alchimia morală e mirifică. Noi, ceilalți, trăim o viață întreagă zidiți în mediocritatea păcatelor noastre, pe care încercăm s-o domolim din când în când cu câte o faptă bună la fel de mediocră. Măreția binelui, în schimb, apare când ea se opune unui rău măreț venit nu din afară, ci din chiar viscerele lui. Dinlăuntrul aceleiași persoane. Nu cred să existe fericire mai mare decât să trăiești ziua în care simți cum pleacă demonii din tine. Închipuiți-vă cum arată o inimă care bate diavolește în slujba tuturor netrebniciilor lumii, schimbând deodată direcția bătăilor, cu aceeași patimă și forță, întru alinarea suferințelor omenești.


Dvs aveți toate datele pentru a realiza o răsturnare de proporții. Poporul român, când nu știe să iasă din impas, așteaptă o minune. Nu vreți dvs să-i furnizați minunea asta și să deveniți opusul a ceea ce sunteți? Nu vreți să fiți ca Henric, prinț de Wales, fiul regelui Henric al IV-lea? Cel pe care prietenii de beție și de netrebnicii cu care se-nhăitase, burduhănosul Falstaff în primul rând, maestrul lui în stricăciune, lăudăroșenie, minciună și depravare, îl numeau Hal?  Cel despre care regele se întreba de unde anume se adunaseră în fiul său „atâtea patimi josnice, nevrednice, murdare, deșănțate, de unde-atât noroi? De unde cârdășia cu haimanale fără căpătâi”? Hal, cel care în preajma morții tatălui devine opusul său, cel care se transformă în prințul Henric, iar care din clipa în care își pune, ajungând Henric al V-lea, coroana pe cap, îi spune lui Falstaff, vechiului dascăl al depravărilor sale, ca „sub strășnicia morții, să plece la zece mile” de palatul său? Povestea asta e una dintre cele mai frumoase din câte se află în piesele istorice ale lui Shakespeare.


Nu sunteți tentat, o clipă, să intrați în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteți socrul și pe ceilalți dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toți acești ani, „la zece mile” de locuința dvs? Vă dați seama ce show la scara istoriei ați putea regiza? Sunt tentat să spun acum din nou, așa cum am spus la capătul unui Apel pe care l-am scris în ultima zi a anului 1989: „Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi”.



Iar dacă nu puteți, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă îndurați de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceți să vină năpasta peste România, ajungând dvs președinte al ei! Nu cred că în halul în care e acum, țara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiți să o așezați, pentru câțiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsați să apucăm pe drumul lung și ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre.