luni, 30 noiembrie 2015

Va accepta Europa o viață de cârtiță?


Andrei Cornea

 




Barbaria ISIS nu face diferențe între creștini, musulmani, evrei sau hinduși și nici între democrații și pseudodemocrații, ci omoară indiscriminat: ceea ce avem nu este un război al civilizațiilor, ci un război împotriva Civilizației, în multiplele ei manifestări.

Pentru mulți dintre noi, Parisul nu-i un oraș ca oricare altul; el încarnează chintesența unui mod de viață pe care nu doar îl iubim, dar prin intermediul căruia descoperim savoarea vieții și valoarea libertății: bulevardele, parcurile, piețele, restaurantele, cafenelele, monumentele, spectacolele, muzeele sale sunt mult mai mult decât suma aritmetică a unor locuri agreabile - ne par la modul superlativ și laolaltă, mai mult decât individual fiecare, prezența sensibilă și, totuși, indescriptibilă, concretă și, totuși, insesizabilă a acelui parfum al divinității pe care îl numim Civilizație.

De aceea, resimțim atacurile teroriste din 13 noiembrie nu numai ca pe o durere ascuțită pricinuită de pierderea celor peste 130 de vieți, de suferința omenească concretă, ci și ca pe un suflu înghețat, doritor să alunge pentru totdeauna acest parfum, astfel încât oamenii, ascunzându-se de teroare, să nu mai rămână decât cu mirosurile fetide ale unei vieți subpământene.

Pe de altă parte, nu trebuie să fim nici uituci cu privire la alte locuri și alți oameni: cu două zile mai înainte, Beirutul era lovit de un atentat într-un cartier șiit. Zeci de morți și un autor: ISIS. Cu două săptămâni înainte, un Airbus rusesc se prăbu­șea în Sinai cu 224 de pasageri la bord. Aproape sigur, din cauza unei bombe strecurate la bord. Autor: un grup terorist afiliat la ISIS. În octombrie, peste 80 de morți la Ankara, în urma unei bombe detonate într-o manifestație. Autor probabil: ISIS. În iunie, atentat cu zeci de morți (deopotrivă, turiști și localnici) în Tunisia. Autor: ISIS. Și am putea continua, evocând războiul civil din Siria și Irak care a produs deja sute de mii de victime și a pus pe drumuri milioane de refugiați, marea majoritate musulmani, dar și creștini. Și să nu uităm, last but not least, nici de monumentele anticei Palmyre aruncate în aer de același ISIS. Care-i legătura, te poți întreba, între demolarea străvechiului oraș al reginei Zenobia și mitralierea civililor din Paris? Aceeași organizație criminală și barbară și aceeași înverșunată ură care vrea să stârpească de pe lume parfumul despre care vorbeam, chiar și atunci când acesta a plutit timp de 1.800 de ani numai peste ruinele deșertului.

Să privim, deci, lucrurile fără partipris: majoritatea victimelor Statului Islamic de anul acesta și din alți ani sunt musulmani suniți sau șiiți. Kurzii, care au obținut recent victorii semnificative împotriva ISIS, sunt musulmani suniți. Turcia, un stat musulman autoritar și din ce în ce mai puțin secular, se confruntă tot mai violent cu ISIS. Tunisia, și ea un stat musulman, este și singura poveste de succes a „primăverii arabe“. Egiptul, tot musulman, a revenit la regimul militar. Așadar, nu doar Franța, nu doar Europa Occidentală, nu doar civilizația noastră, nu doar creștinătatea, nici măcar nu doar democrația sunt atacate și în luptă cu islamo-fascismul ISIS. Barbaria acestei organizații nu face diferențe între creștini, musulmani, evrei sau hinduși și nici între democrații și pseudo-democrații, ci omoară indiscriminat: ceea ce avem nu este un război al civilizațiilor, ci un război împotriva Civilizației, în multiplele ei manifestări.

Iar dacă este așa, atunci numai un răspuns unitar al Civilizației în întregul ei va fi soluția: distrugerea Statului Islamic prin reocuparea, de către o armadă internațională terestră, a Irakului de nord și a Siriei de est. Din nefericire, SUA, sub Administrația Obama, au făcut greșeala strategică de a se retrage prea repede din Irak și de a nu interveni în Siria la timp. Acum vor trebui să trateze cu Rusia pentru o nouă coaliție, făcând desigur concesii în chestiunea Ucrainei și a sancțiunilor economice. Nu e plăcut deloc, mai ales pentru noi, cei din Estul Europei, care cunoaștem bine pofta insațiabilă a Rusiei după putere, teritorii și influență. Mă tem însă că, în prezent, nu există altă soluție de fond, pentru ca ISIS să fie șters de pe fața pământului.

Căci să ne fie clar: oricât de bine s-ar pregăti serviciile de securitate din țările UE, un nou atentat la Berlin, la Roma, la Bruxelles sau la Paris e numai o chestiune de timp. Poate că șapte tentative vor fi dejucate; a opta va reuși, atâta vreme cât există baza teritorială a ISIS cu locurile de antrenament, cu banii din petrol, cu un centru integrat de comandă. Dublata causa, tollitur effectus (odată eliminată cauza, se elimină efectul), spuneau romanii. Și e cazul să-i credem: nu s-au străduit și ei să extindă pax Romana în Siria, cu mândra Palmyră cu tot?

Bineînțeles, europenii mai au și cealaltă „soluție“: în loc să-și trimită armatele în Orientul Mijlociu (plătind un obol din bunăstarea lor pentru asta), să se lase stârniți de politicienii populiști, să-și reverse furia asupra imigranților (care fug de ISIS), să caute țapi ispășitori în interiorul societăților lor și mai ales să se obișnuiască cu lașitatea comodă de a trăi sub asediu, suspendând libera circulație între țările din Schengen, impunând tot mai multe restricții polițienești domestice, permițând serviciilor de informații o putere tot mai întinsă, în schimbul unor beneficii discutabile. Căci mă îndoiesc că vor evita în acest fel atacuri viitoare. (Turcia, care este un stat semi­polițienesc, nu le-a putut evita.)

Dar chiar dacă siguranța cetățeanului va spori întrucâtva în acest fel, la ce bun? Și cârtița e sigură. Doar că trăiește sub pământ.























Condamnaţi la tăcere (16)


Dumitru Prichici

 



Participarea la MAREA REVOLTĂ din Decembrie 1989


In dimineaţa zilei de douăzeci şi unu decembrie 1989, fiind pensionar, am plecat spre locul de desfăşurare a mitingului anunţat şi am ajuns din urmă coloana oamenilor muncii, care se termina în dreptul Hotelului Intercontinental.

Oamenii mergeau mai mult ca un cortegiu funebru, împins de la spate de cadre de miliţie, mai mulţi ofiţeri şi de acei activişti ai organizatorului de la sectoarele de partid, unii dintre ei în temă cu ceea ce va urma, ducându-i ca pe nişte oameni condamnaţi la moarte.

Se putea citi pe feţele lor o teamă amestecată cu scârbă, dar totuşi îşi duceau steagul fiecare şi toţi împreună lozincile până atunci strigate cu supuşenie, iar acum scrise pe o pânză mai roşie ca de obicei, creând un tablou în faţa căruia am rămas pe gânduri, dându-mi singur şi nesilit de nimeni un răspuns scurt: „GATA! Au venit pe tancuri, acum să-i vedem cum vor pleca după 45 de ani".

M-a trecut un fior de bucurie, dar şi de teamă, pentru că ştiam că nu vor renunţa la putere decât după sacrificarea a tot ce are o naţiune mai bun, patrioţii, care erau deja în vizorul acoliţilor lui Ceauşescu, indiferent unde s-ar fi aflat ei, în case, la serviciu, pe stradă şi unul nu ar fi scăpat dacă foştii mei şefi şi colegi nu ar fi întors spatele Ceauşeştilor.

Nici nu intraseră toţi cei împinşi de la spate de miliţieni şi activiştii de partid în Piaţa Palatului, că s-a şi auzit primul ropot de aplauze amestecat cu huidueli şi fluierături, repetate la intervale scurte până în clipa în care s-au auzit primele explozii reale sau simulate de petarde.

Eram pe la jumătatea străzii Ion Câmpineanu, când am văzut venind în fugă, la început câte unu sau doi, după alte huiduieli, grupuri mai mari cu steaguri şi resturi de pancarde strigând disperaţi că se trage.

M-am întors şi eu cu mulţimea de manifestanţi, care de acum luase aspectul unor oameni speriaţi de moarte, strigând fiecare în legea lui unul că a fugit Ceauşescu din balconul CC-ului, altul că se trage şi e dezastru acolo în piaţă, se calcă oamenii în picioare, iar alţii spuneau cu sufletul la gură doar „Fugiţi, fugiţi!"

Am pornit spre casă, imaginându-mi doar scenele de groază trăite de cei prezenţi în locurile unde au fost aruncate acele petarde, cu scopul precis de a ridica tensiunea nervoasă a zeci de mii de oameni, la o cotă suficient de mare pentru a-i speria chiar şi pe cei doi „neînfricaţi luptători comunişti".

Evenimentele de acum evoluau într-o singură direcţie, spre prăbuşirea sistemului dictatorial comunist.

Am povestit ce am văzut şi ce am auzit eu, tuturor, chiar şi vecinilor mei.

Nici un creştin din România nu cred că ar fi dorit moartea celor doi dacă ar fi cedat în acea seară de 21 decembrie 1989, dacă ar fi renunţat de bunăvoie la putere. Ar fi fost şi pentru noi românii un Crăciun cu adevărat fericit, fără o vărsare de sânge ca la Timişoara şi fară ca nişte oameni, creştini şi ei, să fie obligaţi să-şi murdărească mâinile cu sângele unor păgâni, pentru că pericolul revenirii lor era posibil oricând.

Cunoşteam planurile lui, strategia lui militară în cazul unui atac armat extern sau intern, la persoana lui sau a regimului dictatorial creat de el în România. Strategia era numită „Războiul întregului Popor" sau prescurtat RΣ aşa cum o scriam în notiţele noastre de instruire la cursurile de pregătire militară.

De fapt acum nu mai putea fi vorba de un război al întregului popor, pentru că poporul ieşise pe străzi cu mâinile goale şi nu putea declanşa un război civil.

Poate luptele dintre unităţile MApN-ului şi cele ale DSS-ului, provocate şi întreţinute de scenarii ale PCR-ului, până la victoria finală asupra noastră a românilor să fi declanşat un război civil.

Spre nenorocul lor, al comuniştilor, au mai fost şi câţiva români care au stricat jocurile lor strategice şi am scăpat fără a fi dezintegraţi ca Iugoslavia.

Dar să revin la seara de 21 decembrie 1989, când am decis să văd cu ochii mei ce se întâmplă în zona Hotelului Intercontinental, unde se spunea că s-a instalat o baricadă şi a început să se tragă în manifestanţi.

Am ajuns la metroul de la Universitate, de unde am văzut o mulţime de tineri în mijlocul carosabilului, cât era strada de lată, de la hotel până la Restaurantul Dunărea, stând ca două tabere, faţă în faţă, sub o presiune de nedescris, încercând şi unii, şi alţii să străpungă zidul celorlalţi, cu deosebirea că unii erau scutierii, dotaţi cu tot ce ştiţi, iar de partea cealaltă, revoluţionarii autentici, cu mâinile goale de mă şi miram cum pot face faţă.

Până în acel moment nu am auzit să se tragă un cartuş şi am stat la câţiva paşi de cei care împingeau cu forţă spre scutieri. Am trecut cu privirea peste mulţimea de tineri care stăteau pe treptele de piatră, din faţa hotelului, mulţime continuată spre Str. Batiştei cu un rând de cadre militare echipate de luptă, care flancau latura dinspre hotel.

Am plecat în momentul în care a apărut în Piaţa Universităţii un tânăr cu un drapel tricolor uriaş, pe care îl flutura ca pe stadioanele de fotbal, apoi am trecut spre acele cadre militare cu care am încercat să intru în vorbă, spunându-le că este mare păcat să tragă în acei tineri care vor să fie liberi. Nici măcar unul nu a răspuns sau nu şi-a îndreptat privirea spre mine, de parcă nici nu aş fi vorbit cu ei, priveau prin mine undeva peste mări şi ţări, că nici a români nu prea arătau a fi, după muţenia şi culoarea lor.

Am trecut în revistă şi zona din spatele Hotelului Continental spre Ambasada Americană, unde am întâlnit câteva maşini de pompieri dotate cu tunuri de apă, unde de această dată am fost somat să trec mai repede că altfel trag în mine.

Am grăbit pasul, ca să nu mă împuşte, fără ca eu să-l atac nici măcar verbal, şi am pornit spre casă.

Nici nu am ajuns bine că a şi început să se tragă rafale de arme automate grele, în zona Universităţii şi, cuprins de groază şi ură pe cei care au declanşat focul asupra celor de la baricadă, tineri neînarmaţi care cereau doar libertate, am decis ca a doua zi să trec la acţiune, pentru dejucarea acelor planuri de declanşare a războiului întregului popor, adică război civil.

Tirul de arme automate a durat destul de mult şi abia spre miezul nopţii s-a mai liniştit, dar n-am putut închide un ochi cu gândul la ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii, la ce vor face colegii mei în sediile în care lucrau, vor primi ordin să tragă? De la cine? In cine?

A doua zi, pe 22 decembrie 1989, după ce elicopterul a plecat de pe acoperişul CC-ului cu cei doi la bord, am trecut la depistarea unuia dintre comandanţii Direcţiei a V-a şi l-am găsit pe col. Lăzărescu F., cu care am schimbat câteva cuvinte, despre modul în care a intrat în clădire mulţimea de revoluţionari, dacă au fost incidente şi dacă este cumva în clădire generalul Iulian Vlad.

Ne-am strâns mâinile, urându-ne sănătate şi am pornit în direcţia în care mi-a spus că îl pot găsi pe general, trecând pe lângă grupuri mai mari sau mai mici de revoluţionari, unii liniştiţi şi paşnici, alţii agitaţi, alţii având în mâini şi prin buzunare „amintiri" oferite de luxul din clădire, până când am zărit un mic grup de tineri care discutau chiar cu generalul Iulian Vlad.

M-am prezentat şi, fiind convins că mă cunoaşte din timpul vizitelor făcute la noi în unitate şi chiar la mine în atelier, i-am raportat că ar fi bine să dea telefon generalului Ţencu de la „T" pentru a-i comunica să depună toţi oamenii pistoalele la rastel şi să fie trimişi acasă pentru a nu putea fi acuzaţi că au tras, ei fiind cel mai aproape de sediul CC-ului.

A fost de acord şi ne-am deplasat cu tot grupul până la un telefon de minister, de unde a sunat şi a răspuns chiar generalul Ţencu, care aştepta ordine clare şi precise de la superiorii lui.

Ca militar nu avea voie să decidă singur cât timp generalul Iulian Vlad era în viaţă şi era chiar de partea revoluţionarilor cu care stătea de vorbă, când l-am întâlnit în clădirea CC-ului.

A dat un ordin scurt şi clar: „ÎN NUMELE POPORULUI ORDON: DEPUNEŢI ARMAMENTUL LA RASTELE ŞI TRIMITEŢI OAMENII ACASĂ; MAI PUŢIN CEI CARE VOR ASIGURA PAZA SEDIILOR ÎN SCHIMBURI."

S-a auzit în microreceptorul telefonului ţinut la distanţă pentru toţi cei de faţă, circa zece persoane, vocea gen. Ţencu:
„AM ÎNŢELES, DEPUNEM ARMAMENTUL ŞI TRIMITEM OAMENII ACASĂ" după care generalul Iulian Vlad a adăugat: VINE Lt.-Col. PRICHICI ŞI CONTROLEAZĂ CUM S-A EXECUTAT ORDINUL DAT".

Din nou s-a auzit „AM ÎNŢELES, SĂ TRĂIŢI" cuvintele fiind rostite de generalul Ţencu, unul dintre cei care mă cunoştea foarte bine, din timpul celor 25 de ani de muncă în CTOT din DSS.

Am executat acest ordin, întocmai şi la timp, dar niciodată generalul Iulian Vlad nu a redat textual în public ordinul dat generalului Ţencu, referitor la controlul execuţiei ordinului de către mine şi nici despre urmările implicărilor mele voluntare, în desfăşurarea evenimentelor după fuga lui Ceauşescu din CC.

Implicările mele, despre care mi s-a spus că au stricat jocurile politice, dar fără să mi se spună ale cui jocuri, cred că şi-au atins ţintele vizate de mine, pentru că generalul Iulian Vlad, după mai mulţi ani, mi-a putut pune doar întrebarea „Măi Prichici, tu ştii ce le-ai făcut?"

Nu mi-a spus ce ştia, dar ştiu că am fost pedepsit de cei cărora le-am stricat jocurile, care acum trăiesc liniştiţi şi foarte bine.

In acelaşi mod au fost date încă două telefoane, unul generalului Rus de la aviaţia militară, pentru a opri plecarea oricărui individ care ar trebui să fie judecat pentru ce a făcut în cei patruzeci şi cinci de ani de teroare comunistă şi mai ales a celor doi fugari, iar al treilea telefon a fost dat comandantului de la penitenciare, pentru eliberarea deţinuţilor politici.

Nu vă pot spune de câte. ori i-a fost întreruptă legătura telefonică, în timpul comunicării ordinelor, de undeva, cred, din repartitoarele prin care treceau apelurile din birourile CC-ului.

După aceste trei ordine, am mai rămas câteva minute în clădirea CC-ului, pentru a vedea ce se întâmplă şi am însoţit acelaşi grup de tineri care îl înconjura pe generalul Iulian Vlad, intrând chiar şi într-o sală mare de şedinţe, pe care nu o văzusem niciodată şi în care se mai aflau poate 15 oameni de vârste diferite printre care şi prim-ministrul de atunci – Dăscălescu, Verdeţ, un tânăr din Timişoara care a întocmit o listă cu cei prezenţi.

La masa prezidiului se aşezaseră cei doi foşti miniştri şi un tânăr cu barbă, care l-a invitat şi pe generalul Iulian Vlad să ia loc în acel prezidiu ad-hoc.

Bineînţeles că cel tânăr care se autoproclamase primar general al Capitalei, hotărâse ca noi ceilalţi, pe baza unei liste întocmite de cineva din sală să formăm guvernul, insistând să spun şi eu cum mă numesc şi ce profesie am.

Cu modestie, am spus că eu nu doresc nici o funcţie, pentru că nu am pregătirea necesară şi am decis să plec spre unitatea T.

M-am strecurat cu greu pe lângă cei care încercau să intre în sala de şedinţe şi poate în guvernul ce se încerca a se face acolo, întâlnind chiar şi voci, printre care a unui bătrân albit de vremuri, care striga cât îl ţinea gura: „Hoţii! Eu sunt inginer cu diplomă!" şi fluturând-o cerea să fie şi el inclus pe lista guvernului.

L-am privit cu milă, dar nu aveam cum să-l ajut pe bietul om şi mi-am continuat drumul ordonat de generalul Iulian Vlad, încercând să ies pe uşa din faţă a CC-ului, nu pe cea pe care am intrat, de teama celor doi câini mari şi negri ai lui Ceauşescu, blocaţi între uşile de la acea intrare.

Am decis să sar pe una dintre ferestrele de lângă uşa de lajntrarea principală, pentru că la uşă se călcau revoluţionarii în picioare, şi am sărit cam de la doi metri şi ceva atenţionându-i pe cei care se aflau sub acea fereastră să se ferească să nu-i strivesc cu cele optzeci de kilograme ale mele.

Trecuse cred aproape o jumătate de oră de când trebuia să fi ajuns în clădirea din Str. Câmpineanu Nr 8, la doi paşi de clădirea CC-ului, unde aveam misiunea să constat dacă au fost depuse pistoalele din dotare la rastele şi dacă oamenii mai sunt încă în unitate.

Am intrat pe poarta pe care la 1 decembrie 1963 intram însoţit de acel lucrător de cadre, pentru a mă prezenta celui care se numea Ovidiu Diaconescu, maior pe atunci, general acum pedepsit de Ceauşescu cum v-am mai spus, unde am întâlnit pe cel căruia trebuia să-i şi raportez despre situaţia reală din stradă şi din fosta clădire a CC-ului.

Pe generalul Ţencu, l-am găsit împreună cu generalul Gianu Bucurescu, aşteptând veşti bune, deşi nu prea mirosea a bine în clădirea CC-ului. Am omis să vă spun că, în timp ce mă pregăteam să ies pe fereastră, cineva striga disperat că la subsolul clădirii s-a dat drumul la gaze.

A fost o primă încercare de a elibera clădirea de curioşi, dar mai ales de unele persoane care ar fi putut face cu adevărat un guvern democratic, periculos pentru fosta nomenclatură a PCR-ului, după părerea mea şi poate şi a altora.

După verificarea executării ordinului dat de generalul Iulian Vlad, am cerut permisiunea să-l sun şi pe generalul Istifie Geartu care se afla atunci la conducerea unei unităţi cu alt profil, departe de cel electronic, pentru că şi domnia sa cu toţi subordonaţii erau în pericol fiind ţintele vii a unor provocări de care îmi era teamă.

Am reuşit să vorbesc fară să se mai întrerupă legătura telefonică şi i-am spus şi dânsului tot ce am crezut eu că este bine să facă, aşa cum procedase şi generalul Ţencu. I-am urat sănătate şi cu un „să trăiţi" din suflet, ne-am despărţit pentru încă mulţi ani, fiindcă aşa a vrut Cel de Sus.

După ce am sorbit un pahar cu apă, oferit de generalul Ţencu, am fost ajutat cu o maşină şi un şofer, pentru a mă deplasa şi în celelalte unităţi tehnice în care am fost primit ca fost coleg şi subaltern al col. Hristea Teodor, un inginer electronist, bun şi ca om, şi ca şef ce mi-a fost, în ultimii ani de serviciu, în acea unitate „P".

După ce am verificat modul de execuţie a ordinului, în principalele unităţi, am făcut un lucru care mi s-a părut normal: să mă întorc în clădirea CC-ului, să-i raportez generalului Iulian Vlad că ordinul a fost îndeplinit. Nu am mai putut lua legătura cu domnia sa, pentru că nu l-am mai găsit, şi am intrat din nou în clădirea UST-ului din Str. Câmpineanu, pentru a-i ruga pe cei doi generali să-i transmită cu prima ocazie că eu am executat ordinul.

Nu am apucat să termin însă ce aveam de spus că a început o canonadă de artilerie uşoară, cum nu mai auzisem de la cel de al doilea război mondial, când românii au trecut Prutul la ordinul lui Antonescu, .pentru a-şi recuceri teritoriile ocupate de ruşi în mod abuziv.

Am plecat după lăsarea serii din Str. Câmpineanu Nr. 8 şi am trecut printre gloanţele ce se trăgeau pe acea stradă în cei care fugeau din faţa CC-ului şi o apucau pe unde puteau, iar eu nu aveam altă cale decât spre Universitate, la tramvaiul de la Sf. Gheorghe care mă ducea spre casă.

M-am închinat când am ajuns acasă, de se mirau şi ai mei de câte cruci făceam, dar numai eu ştiam prin ce trecusem în acea seară, după ce simţisem mirosul de praf de puşcă la ieşirea în Str. Câmpineanu.

Soţia în special era cea mai speriată, când a auzit în ce loc se trage din ştirile de la televizor şi, neştiind unde sunt eu, era disperată că pot fi şi eu printre victimele din acea seară.

I-am spus să stea liniştită că eu ştiu să merg printre gloanţe, printre rafale scurte sau lungi de arme automate şi nici Dumnezeu nu mă părăseşte pentru că nici eu nu-L părăsesc, aşa că trebuie să-mi duc misiunea până la capăt, pentru că oamenii din DSS sunt vânaţi oriunde ar fi ei, pe străzile oraşelor din toată ţara, aşa cum am văzut la Sibiu şi trebuie cineva să facă ordine, să nu se mai tragă aiurea, din răzbunare sau ordine politice!"

Totul a decurs aşa cum am gândit, să le anulez şansa de a fi provocaţi de cineva din DSS cel puţin, clădirile fiind acum în beznă, oamenii acasă, în cine mai puteau trage?


va urma

















PǍRINŢII


Octavian Petrescu







Foşneşte pădurea de fag,
Mă umple de dor înserarea,
Acasă mi-e bine, acasă mi-e drag
Să stau lîngă tata şi mama.
Cu tata ciocnesc un pahar
De vin stors din viţa grădinii,
Dansează în mine prezentul fugar,
Dansează în vînt trandafirii.



Comoară îmi este momentul de-acum,
Mai presus decît multe în lume,
Căci timpul se duce. Din ce ne e drag,
Doar ea, amintirea rămîne.
O, timpul se duce, miros de lămîi
Purtat de o boare amară,
Şi singur deodată la masă rămîi,
Şi vinul îţi curge pe rană.
Se crapă în palme paharul ciobit,
Degeaba dai cu pumnul în masă.
Demult ai plecat, de mult n-ai venit,
Şi nu mai e nimeni acasă.



De-aceea-i iubesc şi de-aceea îi cînt
Mai mult, într-o lume de piatră.
Decît să regret, prefer să-i sărut
Ca şi cum n-ar mai fi niciodată…














Arsenalele din Isher (11)


A. E. Van Vogt






DE ÎNDATĂ ce împinse poarta, Lucy simţi o lumină caldă care-i pătrunse în trup. Se opri la mijlocul unui pas, ezitând să-l mai facă.
Ştia că senzaţia de căldură fusese provocată artificial. Era primul pas al voluptăţii care ducea către înălţimile ameţitoare ale bucuriilor simţurilor oferite de o "casă a iluziilor". De-acum şi până când va părăsi localul acela nu avea să mai treacă nici un moment fără vreo manipulare nouă, poate chiar insidioasă şi nebănuită, a sistemului ei nervos.
Scurta clipă de nehotărâre dispăru sub presiunea finalităţii ei. Încet, încet, merse înainte, studiind totodată casa în care pătrunsese. Era retrasă de la stradă, pe un teren foarte frumos aranjat. Florile şi arbuştii se iveau în mod iscusit dintr-o serie de intrânduri în abundenţa de stânci care alcătuiau cea mai mare parte a împrejmuirii. Un ecran masiv din plante cu frunziş verde luxuriant pornea cam de la treizeci de metri de intrarea clădirii, ascunzând-o cu totul vederii.
Trecând pe sub bolţile de verdeaţă, ajunse curând la o intrare care se forma gradual, începând ca un gard nu prea înalt, ce se ridica treptat până peste capul ei, la o înălţime dominantă şi care, în cele din urmă, se arcuia deasupra, într-un acoperiş strălucitor, li vedea capătul la vreo cincizeci de metri mai departe.
Fără să vrea, încetini de două ori paşii. Prima dată pentru că ceva moale păru să-i mângâie faţa. Era ca şi cum s-ar fi întins către ea o mână iubitoare şi ar fi atins-o delicat, cu degete pline de afecţiune. A doua oară, rezultatul a fost mai dramatic. A icnit brusc pentru că i-a ars faţa un fel de îmbujorare care i s-a răspândit prin tot trupul, încălzindu-i-l. Se simţi jenată şi totuşi fericită, puţin sfioasă, dar excitată. Nu putu să nu se întrebe dacă nu era chiar senzaţia pe care ar fi avut-o o tânără în noaptea nunţii.
Tocmai în asemenea nuanţe excelau "casele iluziilor". Aici, oameni îmbătrâniţi în rele — atât bărbaţi cât şi femei — mai puteau recăpăta, în schimbul unei taxe, emoţii altfel pierdute de trupurile lor suprasaturate de plăceri.
Ajunse la un cot al coridorului şi se trezi în faţa unui alcov cu zeci de oglinzi. Se apropie şovăielnică de ele, întrebându-se dacă ar putea fi uşi, şi fu tulburată de eventualitatea de a o deschide pe cea care nu trebuia. În cele din urmă se opri şi aşteptă ca vreuna dintre uşi să se deschidă de la sine. Dar, după vreo două minute de aşteptare, tot nu se întâmplă nimic, aşa că începu să împingă mai întâi o oglindă, apoi alta.
Primele şase se dovediră înţepenite, de parcă îndărătul lor s-ar fi aflat un zid imposibil de urnit din loc. Cea de-a şaptea se deschise uşor, dovedindu-se a fi o uşă turnantă. Trecu prin ea într-un coridor îngust, numai un pic mai lat decât trupul ei. Ştergea mereu pereţii cu umerii şi avea un sentiment tulburător de claustrare, o senzaţie clară că se află într-un spaţiu prea strimt pentru a fi confortabil. Şi nu era vorba numai de o senzaţie fizică. Aceasta se afla şi în mintea ei, legată de teama de spaţii închise, într-un fel asociată cu toate lucrurile necunoscute care i se puteau întâmplă unei persoane aflată în imposibilitatea de a se mişca altfel decât înainte sau înapoi, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva rău.
Se întrebă dacă senzaţia de stânjeneală ar putea proveni cumva din propria-i încordare, din cunoaşterea faptului că se găseşte aici pentru un scop care nu are nimic de-a face cu activitatea normală a instituţiei respective. Ea, personal, era împotriva lucrurilor care se petreceau într-un asemenea loc şi avea intenţia de a tulbura cel puţin o parte din organizarea respectivă. Neliniştea ei putea proveni perfect din teama ca motivele care o îmboldeau să nu fie cumva descoperite înainte de a-şi atinge scopul propus. I se părea rezonabil ca obişnuiţii acestui local să nu fie speriaţi de un coridor îngust deoarece, fără îndoială, ei ştiau unde se termină acesta.
Dar temerile i se spulberară tot atât de repede cum se stârniseră. Le luă locul sentimentul brusc al aşteptării, al perspectivei unei bucurii imense pe care avea s-o simtă. Ajunse la capătul coridorului aproape fără suflare şi împinse peretele îngust care-l închidea. Acesta se deschise uşor şi, de astădată, spre marea ei uşurare, văzu că a ajuns într-o cameră mică, dar foarte plăcut mobilată. De cum intră, dădu cu ochii de o femeie aşezată la un birou chiar în stânga uşii. Lucy se opri şi femeia îi spuse:
— Te rog, ia loc. Fireşte că oricine ne vizitează prima dată stabilimentul urmează să aibă o întrevedere.
Femeia avea vreo patruzeci de ani, o faţă frumoasă cu trăsături clasice, doar ochii îi erau cam mici şi buzele prea strânse. O pofti cu un gest să se aşeze pe scaun şi Lucy se conformă fără o vorbă. Femeia reluă:
— Înţelegi, de bună-seamă, că tot ce-mi vei spune va rămâne confidenţial. De fapt... şi buzele ei încercară să zâmbească în timp ce-şi atingea fruntea cu degetul bine îngrijit... trebuie să-ţi spun că am o memorie desăvârşită.
Lucy tăcu. Întâlnise în viaţa ei mulţi indivizi înzestraţi cu memorie eidetică şi acceptă ca atare declaraţia femeii cu o asemenea memorie. După toate relatările pe care le auzise privitoare la "casele iluziilor", nu se găsise niciodată, în vreuna din ele, un registru al clienţilor. S-ar părea că această casă îşi păstrează registrele şi arhiva în mintea unei persoane capabile să conserve în memorie asemenea lucruri.
Femeia continuă:
— Asta înseamnă, fireşte, că nu operăm decât cu bani-gheaţă. Ce venit anual ai?
— Cinci mii de unităţi monetare, spuse fără şovăială Lucy.
— Unde lucrezi?
Lucy pomeni o firmă binecunoscută în oraş. Toate acestea erau lucruri simple, pregătite de mult de Arsenale. Toţi membrii erau înregistraţi ca salariaţi ai unei organizaţii, fie subordonată în secret lor, fie proprietatea unui susţinător al lor. Aşadar, dacă vreunul dintre membri era supus unui interogatoriu de rutină în Isher, acesta putea furniza răspunsuri normale şi verificabile.
— Ce chirie plăteşti? întrebă femeia.
— O sută de unităţi pe lună.
— Şi cam cât cheltuieşti pe mâncare?
— Cincizeci-şaizeci, ceva în genul ăsta.
Cu un aer gânditor, femeia spuse, mai mult pentru sine:
— Transportul — zece, îmbrăcămintea — douăzeci şi cinci, di­verse — zece. Înseamnă că-ţi rămân două mii cinci sute bani-gheaţă pentru alte cheltuieli. Dacă ai vrea să vii aici o dată pe săptămână, te-ar costa câte cincizeci de unităţi. Dar îţi putem face o reducere pentru situaţii excepţionale. Treizeci şi cinci de unităţi, te rog.
Lucy îi numără banii, surprinsă de caracterul necruţător al calculelor făcute. De fapt, venitul ei mai era grevat şi de alte plăţi, de pildă impozitul pe venit, de o mie de unităţi. Iar îmbrăcămintea o costa mult mai mult de douăzeci şi cinci. Şi totuşi, la nevoie, dacă pofta ei de plăceri i-ar fi depăşit prudenţa, ar fi putut s-o scoată la capăt cu mai puţin decât spusese femeia. Un fapt evident, implicat în calculele făcute de aceasta, era dorinţa probabilă a unei persoane care aluneca pe panta pierzaniei de a veni de mai multe ori pe săptămână. Într-o asemenea eventualitate, s-ar fi putut muta la o gazdă mai ieftină, şi-ar fi cumpărat haine mai puţin costisitoare, ar fi mâncat mai puţin — erau posibile multe reduceri şi toate la fel de vechi ca şi întreaga istorie a corupţiei oamenilor.
Femeia puse banii într-un sertar şi se ridică:
— Mulţumesc, draga mea. Nădăjduiesc că vom fi legate printr-o asociere îndelungată şi reciproc satisfăcătoare. Poftim pe uşa asta.
Era tot o uşă secretă şi dădea pe un coridor larg, la capătul căruia se deschidea o arcadă amplă. Apropiindu-se de ea, Lucy văzu că aceasta era, de fapt, intrarea într-un dormitor mare şi luxos. Sesiză mărimea dormitorului chiar înainte de a ajunge în pragul lui. Dar multe lucruri dinăuntru îi stârniră suspiciune, aşa că nu intră imediat, ci se opri în prag şi cercetă interiorul. Îşi reaminti că trebuie să nu uite nici o clipă că se află într-o "casă a iluziilor". Aici, tot ceea ce în mod normal ar părea real, ar putea fi numai fantezie. Nu uitase de sfaturile pe care i le dăduse Hedrock: mijloace de a detecta amăgirile produse pe cale mecanică. Şi foarte curând văzu că, dacă-şi îngăduie să privească încăperea cu coada ochiului, toată scena se înceţoşează în mod ciudat, în special la marginile câmpului ei vizual. I se păru că vede silueta unei femei şi sugestia generală făcea ca încăperea să i se pară mai mare decât i se înfăţişase la început.
Lucy zâmbi, merse către peretele opus, trecu prin el — cu toate că păruse compact — şi se trezi într-o sală imensă strălucind toată de oglinzile care căptuşeau trei dintre pereţi. Se grăbi s-o întâmpine o tânără salariată care-i făcu o plecăciune ca şi cum i-ar fi cerut scuze:
— Vă rog să ne iertaţi, domnişoară, dar, întrucât este prima dumneavoastră vizită în stabilimentul nostru, a fost necesar să presupunem că nu cunoaşteţi nimic din "sacul" nostru cu trucuri. Aţi aflat despre această iluzie de la vreun prieten sau aţi mai fost prin alte "case"? Era o întrebare foarte precisă şi Lucy îşi dădu seama că nu trebuie s-o ocolească:
— Mi-a descris-o o prietenă, spuse ea cu toată sinceritatea. Răspunsul păru satisfăcător. Femeia, o blondă micuţă şi vioaie,
o conduse către ceea ce se dovedi a fi o uşă cu oglindă:
— Vă rog să vă schimbaţi hainele şi apoi să treceţi pe uşa din capătul celălalt.
Lucy se trezi într-un mic vestiar. Pe un perete era aşezată, pe portmantou, o rochie albă foarte atrăgătoare, iar pe podea se afla o pereche de sandale. Altceva nimic. Se dezbrăcă încet, dar se simţi brusc implicată. Într-adevăr, n-avea să fie deloc uşor să iasă din situaţia asta. Dacă nu izbutea să-l contacteze pe Cayle în timpul pe care-l avea la dispoziţie însemna că ar putea fi supusă, cu sau fără voia ei, tuturor experienţelor pe care le oferea această "casă".
Rochia albă era minunat de moale când o atingea şi, îmbrăcând-o, senzaţia pe care i-o produse pe piele îi smulse de pe buze o exclamaţie de încântare. Era făcută dintr-o ţesătură specială, foarte scumpă, menită să afecteze doar corpusculii de voluptate din trup. Costa cel puţin o sută de unităţi monetare metrul.
Rămase o vreme locului, lăsând senzaţia de plăcere să-i învăluie tot trupul. Brusc, o cuprinse o adevărată stare de excitaţie. Se legănă ca ameţită, gândind: "De fapt nu contează, orice s-ar întâmpla aici... astă-seară o să mă distrez pe rupte".
Îşi puse sandalele comode şi iarăşi se clătină bâjbâind după încuietoarea uşii; apoi, revenindu-şi, o deschise şi se trezi, clipind des, într-o încăpere ca un pavilion al oglinzilor, unde bărbaţii stăteau la mesele înşirate de-a lungul peretelui din stânga, iar femeile de-a lungul celui din dreapta. Peste tot, desene viu colorate, strălucitoare. De-a curmezişul, la capătul opus, un bar, cu băuturi. Lucy încercă aşa, cam fără voie, să testeze iluzia privind scena cu coada ochiului. Dar nu-şi făcu prea multe griji. Asta era deci sala de întâlnire. Peste câteva minute trebuia să i se ofere prilejul de a-l găsi pe Cayle. Dacă nu stabilea contactul... mă rog, n-avea mare importanţă, mai rămâneau şi alte nopţi. Sau cel puţin aşa îşi spuse nedesluşit în sinea ei.
Porni prin încăperi, dându-şi aere. Se uită dispreţuitoare la cele­lalte femei, aşezate pe la mese, sorbind din pahare. Majoritatea erau mai în vârstă decât ea, chiar mult mai bătrâne. Plictisită deodată de această competiţie, se uită la bărbaţii de pe cealaltă parte. Observă abia atunci că ceea ce i se păruse a fi o sală, în realitate era o pereche de săli. O barieră transparentă despica spaţiul în două, din tavan până la pardoseală, despărţindu-i pe bărbaţi de femei. Bineînţeles, şi această barieră putea fi, şi ea, tot o iluzie. Lucy, ştiind câte ceva despre energiile implicate în procesele prin care aceste "case" îşi realizau efectele scontate, bănuia că, până la urmă, avea să se pro­ducă o îmbinare a celor două despărţituri.
Gândul îi pieri din minte în timp ce trecea repede în revistă şirul bărbaţilor. Erau, aproape fără excepţie, relativ tineri. Trecu cu pri­virea peste Cayle înainte de a-l recunoaşte. Simţi nevoia de a-l mai privi o dată, dar prudenţa îi blocă gestul. Încercând să se trezească după scurta ameţeală produsă de emoţii, se îndreptă către una dintre mese purtând imaginea lui .mintală.
Se aşeză şi toată surescitarea îi dispăru. Se simţi îngrozitor amintindu-şi faţa lui răvăşită din momentul acela al dezastrului. Un Cayle Clark istovit, nefericit, cu ochii scoşi din orbite... ăsta era chipul pe care-l ţinea minte. Se întrebă aşa, într-o doară, dacă ochii lui sticloşi au observat-o cumva. În cele din urmă gândi: "Să-l mai privesc o dată peste un minut. De data asta am să încerc să-i atrag atenţia".
Se uită mereu la ceas, hotărâtă să nu se lase "grăbită. Mai erau încă cinci secunde până la sfârşitul minutului când, din nişă, apăru un individ care ridică mâna în sus. Lucy îi aruncă repede o privire lui Cayle şi văzu, brusc emoţionată, ochii lui supraveghind-o intens, după care îl auzi vorbind pe un ton jovial:
— Ei, oameni buni, acum cade bariera. Iată momentul potrivit pentru a face cunoştinţă.
Reacţiile la acest semnal fură diferite. Majoritatea femeilor rămaseră la locurile lor. Dar multe dintre ele se ridicară în grabă şi tot în grabă traversară sala. Văzându-l pe Cayle că vine spre ea, Lucy nu se sculă. El se lăsă greoi pe scaunul din faţa ei şi-i spuse cu toată seriozitatea:
— Sunteţi foarte atrăgătoare, domnişoară.
Dădu din cap, acceptând complimentul, dar nu avu tăria să vorbească. Un fel de chelner al localului se aplecă spre urechea ei şi o întrebă în şoaptă:
— Vă place, domnişoară?
Lucy înclină iarăşi din cap şi funcţionarul îi spuse:
— Poftiţi pe-aici.
Lucy se ridică, socotind în mintea ei: "De-ndată ce suntem singuri putem să ne făurim un plan".
La una din uşi se produse nu numai învălmăşeală, dar şi agitaţie. Femeia care o interogase iniţial pe Lucy se repezi înăuntru şi-i vorbi cu glas scăzut "chelnerului". Peste o clipă se auzi o sonerie. Lucy se întoarse pe jumătate şi, într-un mod destul de ciudat, îşi pierdu echilibrul. Simţi cum cade în întuneric...
Hedrock se mai afla în biroul lui, la unsprezece şi un sfert, când bâzâi teleecranul, pe care apăru chipul lui Lucy, clătinând nedumerită din cap:
— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Lucrurile păreau să meargă bine. M-a recunoscut fără să se trădeze şi se pare că tocmai urma să fim conduşi într-o cameră intimă, când totul s-a întunecat. M-am trezit abia aici, în apartamentul meu.
— O clipă numai, zise Hedrock.
Întrerupse legătura şi chemă nava de protecţie. Comandantul clătină din cap:
— Tocmai voiam să vă sun. A fost o razie a poliţiei, probabil cu un răgaz foarte scurt pentru alarmă, pentru că le-au încărcat pe femei în autoavioane — câte şase în fiecare aparat — şi le-au expediat repede acasă.
— Dar cu bărbaţii ce s-a întâmplat?
Hedrock era foarte încordat. În cazuri grave sau de primejdie, "casele" acestea aveau nişte obiceiuri destul de ciudate.
— Păi tocmai d-asta nu v-am sunat imediat. Am văzut cum i-au încărcat pe bărbaţi într-un avion de transport şi i-au trimis de-acolo. M-am ţinut după ei, dar au folosit metoda obişnuită.
— Aha, înţeleg, spuse Hedrock. Îşi acoperi ochii şi gemu în sinea lui. Problema lui Cayle Clark se complica iarăşi şi nu era nimic de făcut decât să-şi ia mâna de pe el.
— Bine, căpitane, zise el cu un aer întunecai. Succes la treabă!
Închise aparatul, o chemă din nou pe Lucy şi-i împărtăşi veştile.
— Îmi pare rău, dar asta înseamnă eliminarea lui din scenă. Nu îndrăznim să ne amestecăm.
— Şi eu ce să fac? întrebă ea.
— Aşteaptă! Atâta doar. Aşteaptă.
Altceva nu era de spus.





va urma





















sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Clasa de mijloc între identități antagonice


Sebastian Lazaroiu




Avem un segment social nou, în curs de coagulare, care își dorește pași mai rapizi înainte, care e mai atent la valori fundamentale decât la mici pomeni electorale, dar care e abia în curs să-și construiască o identitate națională.


După protestele ample pe străzile marilor orașe ulterioare tragediei de la Colectiv, mulți s-au întrebat dacă spiritul revoluționar se va menține pentru a putea pune presiune în continuare pe clasa politică de la București să accepte reformele atât de necesare în multe domenii ale societății. Demisia lui Victor Ponta a trimis oamenii în casă, dar nu înseamnă că potențialul de revoltă a intrat în adormire.

Impresia multora care au participat în piețe la manifestațiile de protest este că, cel puțin în primele două zile, am avut acolo reprezentanții clasei de mijloc, acei români care nu depind de stat, relativ tineri (vârstă mijlocie), educați, cu familie și copii, cu un salariu acceptabil pentru a lua un credit la bancă.

Revendicările lor n-au făcut nicio referire la salarii sau pensii mai mari, obsesia populistă a clasei politice postdecembriste, care și-a luat voturile din categoriile dependente de bunăvoința guvernului sau primăriei. Acolo și-au găsit politicienii legitimitatea, pentru ca, de cealaltă parte, odată ajunși la guvernare, să poată prădui în liniște bugetele.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat. PIB-ul României a crescut rapid în ultimii 15 ani, aderarea la UE și libera circulație și-au pus amprenta nu doar asupra instituțiilor și economiei, dar și asupra mentalităților. Dispariția pe cale biologică a unor cohorte de vârste obișnuite să depindă de stat, precum și creșterea sectorului privat au creat acest embrion al clasei de mijloc, mult diferit de tot ce am văzut în anii comunismului și tranziției în România. Alte valori, alte crezuri, un alt tip de raportare la politicieni și manipulările lor cotidiene.

Fenomenul „străzii“ nu e nou. El s-a manifestat și în alte circumstanțe, când, la fel, nu era vorba de bani, ci de drepturi fundamentale și valori. Iarna lui 2012, manifestația ințială pro-Arafat (nu cea deturnată în zilele următoare). Toamna lui 2013, zeci de mii de oameni mărșăluind pe stradă împotriva exploatării de la Roșia Montană. Toamna lui 2014, milioane de români din diaspora și din țară au răsturnat spectaculos un deznodământ implacabil la prezidențiale.

Pentru actualul guvern tehnocrat, instalat de Iohannis, menținerea presiunii „străzii“ asupra clasei politice este singura modalitate realistă de a supraviețui. Parlamentarii de la toate partidele deja își fac propriile calcule referitoare la răsturnarea actualului guvern, undeva în primăvară, cel mai târziu în toamnă. Așteptările „străzii“ sunt exact ce ei nu ar putea satisface niciodată: depolitizarea administrației, modernizarea sectorului sanitar, reforma curriculară în educație, liberalizarea vieții politice. Niciun guvern tehnocrat nu va putea să le pună în practică fără sprijinul partidelor, dar ar putea măcar să folosească pârghiile executive pentru a demara procesele. De pildă, o selecție riguroasă la nivelul administrației publice, care să scuture clientela incompetentă, poate fi făcută și fără sprijinul parlamentului.

Câtă vreme există energia acestei middle-class cu aspirații mai înalte decât 10 lei la salariu și ea va fi pusă în slujba actualului cabinet tehnocrat, partidele nu vor îndrăzni să-l răstoarne pe Cioloș. Dacă energia se va diminua sau dacă guvernul va devia de la obiectivele reieșite din revolta străzii, atunci politicienii se vor repezi ca niște șacali în parlament să-i trimită la plimbare pe tehnocrații lui Iohannis.

Nu văd un pericol de diminuare a acestei energii, dar există riscul unei canalizări spre alte țeluri și valori, care cred că sunt destul de importante pentru cei care astăzi își doresc o Românie modernă. Și mă refer aici la valorile naționale. Această generație nouă, care a prins prea puțin din perioada comunismului, a crescut în tranziția destul de tulbure către capitalism: capitalismul de pradă. Anumite frustări au rămas. Și asta pentru că acești oameni, ceva mai informați decât media, au înțeles că devalizarea economiei nu s-a făcut doar cu complicitatea oamenilor politici și a mediului de afaceri autohton. Într-un fel sau altul, au existat și complicități din afară. Autostrada Bechtel, corupția de la ApaNova, chiar proiectul de la Roșia Montană reprezintă țesături mai complicate între decidenții politici de la București și interese corporatiste sau politice din Occident, din care românii au ieșit păgubiți. Această frustrare poate fi ușor canalizată spre respingerea ipocriziei Vestului, împreună cu valorile sale fundamentale. Există, așadar, riscul să aruncăm copilul cu tot cu apa murdară din copaie.

Criza refugiaților și pericolul terorismului sunt alte teme care pot devia energia clasei de mijloc, prin specularea unor frici primare și a nevoii de siguranță, împotriva Occidentului, cu tot ce înseamnă el. Nu am convingerea că acești oameni, altfel bine informați, au încă acea capacitate de a discrimina între o linie de propagandă și o analiză rece a unei stări de fapt. Când emoțiile și fricile intervin, chiar și cei mai raționali oameni devin vulnerabili la mesaje fruste, primitive, care răstoarnă încet, dar sigur, un întreg set de valori.

Aceste generații, pe care le văd strigând în stradă „Corupția ucide!“, pot la fel de bine să strige mâine „Refugiații ucid!“ sau „Nu mai vrem în Europa!“. Credeți că e exagerat? Dacă da, ar fi indicat să-i studiați mai amănunțit și probabil veți găsi un amestec straniu de convingeri, transmise unele prin media și școală (și nu trebuie să uităm cum au funcționat acestea în ultimii 25 de ani), altele prin propria experiență, care nici pe departe nu conduce spre o coerență valorică solidă.


Să fim, deci, rezervați. Avem un segment social nou, în curs de coagulare, care își dorește pași mai rapizi înainte, care e mai atent la valori fundamentale decât la mici pomeni electorale, dar care e abia în curs să-și construiască o identitate națională în cadrele unui proiect european care se metamorfozează sub ochii noștri într-o federație a statelor și regiunilor.





















Din aventurile lui Luke Skywalker (7)


George Lucas




Beru, mătuşa lui Luke, turna într-un ulcior un lichid albăstrui, dintr-un recipient scos de la gheaţă. Din spatele ei, din camera unde se servea masa, se auzea pînă la bucătărie zumzetul neîntrerupt al unei conversaţii.

Oftă cu tristeţe. Discuţiile din timpul mesei dintre so­ţul ei şi Luke deveniseră din ce în ce mai aprige, căci neastîmpărul tînărului îl împingea pe cu totul alte căi decît cea a cultivării pămîntului. Căi pentru care Owen, un om care se agăţase cu încăpăţînare de soi, ca nimeni alt­cineva nu avea nici un fel de înţelegere.

După ce puse recipientul în frigider, aşeză ulciorul pe o tavă şi se grăbi cu ea în sufragerie. Beru nu era o fe­meie sclipitoare, dar înţelegea instinctiv importanţa pozi­ţiei pe care o deţinea în gospodărie. Funcţia ei era ase­mănătoare cu cea a barelor catalizatoare dintr-un reactor nuclear. Atîta vreme cît era de faţă, Owen şi Luke con­tinuau să degaje multă căldură, dar dacă lipsea de lîngă ei mai multă vreme, buuum!

Dispozitivele de condensare încorporate în fiecare far­furie menţineau mîncarea fierbinte pe masă. Intră grăbită. Cei doi îşi coborîră imediat glasurile începînd să vorbească pe un ton civilizat şi trecură la alt subiect. Beru se făcu că nu observă schimbarea.

- S-ar putea ca R2 să fi fost furat, unchiule Owen, spunea Luke, de parcă tot despre asta vorbiseră pînă atunci.
Unchiul său se servi din ulciorul de lapte şi, cu gura plină, mormăi un răspuns.

- Jawa au tendinţa să ia tot ce le iese în cale şi nu este legal, dar, Luke, să nu uiţi că de fapt, le este frică şi de umbra lor. Ca să recurgă la un furt atît de făţiş, ar fi trebuit să ia în considerare consecinţele faptei lor: acelea de a fi urmăriţi şi pedepsiţi. Teoretic, minţile lor nu sînt capabile de aşa ceva. Ce te face să crezi că robotul a fost furat?

- În primul rînd, pentru că funcţionează extraordinar de bine pentru un rebut. A proiectat o înregistrare sub formă de hologramă în timp ce-l curăţăm...
Luke încerca să-şi ascundă groaza ce-l cuprinse, realizînd gafa pe care era cît pe ce s-o facă. De aceea, con­tinuă grăbit:
- Dar asta n-are nici un fel de importanţă. Motivul pentru care cred că ar fi putut să-l fure este acela că, după cum susţine el, se afla în proprietatea unui anume Obi-Wan Kenobi.

Poate că ceva din mîncare sau din lapte îl făcu pe unchiul lui Luke să rămînă cu fălcile încleştate. S-ar fi putut tot atît de bine însă ca aceasta să fie o expresie de dezgust, o manifestare a opiniei sale faţă de acel personaj ciudat. În orice caz, îşi văzu de mîncat fără să ridice ochii la nepotul său.
Luke se prefăcu că nu observă expresia de repulsie de pe chipul lui Owen

- Am crezut, urmă el cu hotărîre, că s-ar putea re­feri la bătrînul Ben. Prenumele este diferit, dar numele, identic.
Văzînd că unchiul său continua cu străşnicie să rămînă tăcut, îl întrebă direct:

- Tu ştii despre cine vorbeşte, unchiule Owen?
În mod surprinzător, unchiul său se arătă mai degrabă stînjenit decît furios.

- Nu ştiu nimic, mormăi el cu nasul în farfurie. Nu e decît un nume din alte vremuri, mai adăugă el foindu-se nervos în scaun. Un nume care nu poate să aducă decît necazuri.

Luke refuză să ia seama de avertismentul implicit şi forţă:
- Atunci, este vorba de vreo rudă de-a lui Ben? Nu ştiam că are rude.

- Tu să te ţii deoparte de vrăjitorul ăla bătrîn, m-auzi? explodă unchiul său, înlocuind neîndemînatic ra­ţiunea cu o ameninţare.

- Owen..., interveni blînd mătuşa Beru, dar fermierul i-o reteză aspru.

- Ce spun eu acum este foarte important, Beru, îşi îndreptă atenţia din nou spre nepot. Ţi-am mai vorbit despre Kenobi. E un bătrîn nebun, periculos şi rău-intenţionat şi cel mai bine e să-l ocoleşti.

Privirea rugătoare a lui Beru reuşi să-l mai liniştească.
- Robotul acela nu are nimic de-a face cu el. N-ar pu­tea avea, bolborosi el mai mult pentru sine. Înregistrare, hm! Ei bine, mîine să iei robotul cu tine în Anchorhead şi să-i ştergi memoria.

Owen se aplecă, pufnind, peste mîncarea încă netermi­nată din farfurie. Părea hotărît:
- Şi aşa o să terminăm şi cu prostiile astea! Nu-mi pasă ce crede maşina despre locul de unde vine. Am plă­tit-o cu bani grei, şi acum ne aparţine.

- Dar să presupunem că totuşi ar aparţine altcuiva, insistă Luke. Ce-ar fi dacă acest Obi-Wan ar veni să-l caute?
Pe chipul brăzdat al lui Owen apăru o expresie ciu­dată, un amestec de durere şi sarcasm: o amintire fugară.

- Nu va veni. Nu cred că omul acela mai e în viată,. A murit cam pe vremea cînd a murit şi tatăl tău, înfulecă din mîncarea fierbinte. Acum hai să nu mai vorbim des­pre asta.

- Atunci această persoană a existat cu adevărat, mur­mură Luke, privind în gol, în farfurie. Adaugă încetişor: L-a cunoscut pe tatăl meu?

- Am zis să nu mai vorbim despre asta! ţipă Owen. Singura ta îndatorire în ceea ce priveşte roboţii este să-i pregăteşti pentru treaba de mîine. Nu uita, ultimele noastre economii au intrat în aceşti doi roboţi. Nici nu i-aş fi cumpărat dacă n-am fi fost atît de aproape de vremea secerişului.

Îl atenţionă pe Luke cu o lingură.
- Mîine dimineaţă vreau să-i pui la treabă la irigatoarele dinspre sud.

- Ştii, unchiule, spuse rece Luke, am impresia că aceşti roboţi se vor descurca foarte bine. De fapt, eu..., ezită, aruncîndu-i unchiului, pe furiş, o privire clocotitoare. Mă gîndeam la înţelegerea noastră... m-am legat să mai stau încă un sezon...
Unchiul său nu reacţionă, aşa că Luke se repezi îna­inte de a-i ceda nervii.

- Dacă aceşti roboţi o scot singuri la capăt, vreau să-mi înaintez cererea pentru a intra la Academie, anul viitor.

Owen se încruntă, şi, mîncînd, încercă să-şi ascundă nemulţumirea.
- Adică, vrei să spui că o să-ţi înaintezi cererea la anul... după seceriş.

- Acum ai destul de mulţi roboţi şi toţi funcţionează bine. Or să te ţină.

- Roboţi, da, dar ei nu pot înlocui un om, Luke. Ştii asta. La seceriş am nevoie de tine mai mult ca oricînd. Nu e vorba decît de încă un sezon în afară de ăsta.
Acum, că cearta încetase şi furia i se potolise, Owen îşi coborî privirea.

Luke se juca tăcut cu mîncarea, fără să se atingă de ea.
- Ascultă, îi spuse unchiul, pentru prima oară avem şi noi ocazia să ne îmbogăţim cu-adevărat. Vom avea destui bani ca să angajăm mînă de lucru suplimentară data viitoare. Nu roboţi... oameni. Atunci ai să te poţi duce la Academie, se fîstîci, căutîndu-şi cuvintele, ne­obişnuit să se roage. Am nevoie de tine aici, Luke. În­ţelegi, nu-i aşa?

- Dar e vorba de încă un an, unchiule, replică Luke posomorit. Încă un an.
De cîte ori nu mai auzise el vorbele astea? De cîte ori nu repetaseră identic această discuţie ca să ajungă la acelaşi rezultat?
Convingîndu-se încă o dată că Luke ajunsese la un mod propriu de gîndire, Owen ridică din umeri în semn de nepăsare faţă de obiecţia nepotului său.
- Nici n-o să-ţi dai seama cum trece timpul.

Luke se sculă brusc de la masă, împingîndu-şi la o parte farfuria cu mîncare.
- Aşa ai spus şi anul trecut, cînd a plecat Biggs. Se întoarse şi ieşi repede din încăpere.

- Luke, unde te duci? strigă îngrijorată mătuşă-sa în urma lui.
Răspunsul lui Luke veni mohorît şi amar.
- Se pare că nicăieri.
Apoi adăugă din considisraţie pentru sensibilitatea ei: 
- S-ar impune să termin de curăţat roboţii ăia dacă mîine trebuie să fie gata de lucru.

După plecarea lui Luke, în sufragerie se aşternu tă­cerea. Soţul şi soţia mîncau mecanic. Pînă la urmă, mă­tuşa Beru se opri, îşi ridică privirea şi puse degetul pe rană:

- Owen, nu poţi să-l ţii toată viaţa aici. Mare parte dintre prietenii lui au plecat, aceia cu care a crescut. Aca­demia înseamnă atît de mult pentru el.

- O să-i dau voie la anul, îi replică el nepăsător, îţi promit. O să avem bani... sau poate anul următor.

- Owen, Luke nu este fermier, continuă ea dîrz. Şi oricît te-ai munci tu cu el, nu va fi niciodată, clătină încet din cap. Seamănă prea mult cu tatăl lui.

- Pentru întîia oară, Owen Lars rămase gînditor şi îngrijorat tot restul serii şi, pe cînd privea culoarul pe care ieşise Luke, murmură:

- De-asta mi-e teamă.


Luke o luase în sus, spre dune. De pe mormanul de nisip privea cele două apusuri de soare; sorii gemeni ai lui Tatooine se cufundau încet, mai întîi unul, apoi celă­lalt, undeva, în depărtare, dincolo de lanţul de dune. În lumina difuză, nisipurile căpătau nuanţe de auriu, roşu-cafeniu şi roşu-portocaliu învăpăiat, înainte ca noaptea care se apropia să aştearnă, încă o dată, pătura somnului peste culorile strălucitoare. Curînd, şi pentru prima oară, acele nisipuri aveau să dea naştere unor roade folositoare. Ţinutul pînă atunci sterp avea să trăiască o explozie de verde.

Această anticipare mentală ar fi trebuit să-l înfioare pe Luke. Ar fi trebuit să fie tot atit de copleşit de emoţii pe cît era unchiul lui, cînd vorbea despre apropiata re­coltă. Dar tînărul nu simţea nimic altceva decît un gol imens, de nepăsare. Nici măcar perspectiva că va avea, pentru prima oară în viaţa lui, o mulţime de bani, nu-l impresiona. Ce-ar fi putut face cu banii în Anchorhead... sau oriunde în altă parte pe Tatooine?

O parte din el, una însemnată, devenea pe zi ce trece tot mai temătoare să nu rămînă cumva neîmplinită. Acest sentiment nu era neobişnuit pentru tinerii de vîrsta lui, dar, din motive pe care Luke nu le înţelegea, pe el îl răs­colea cu mult mai multă putere decît pe oricare altul dintre prietenii săi.

Cum frigul nopţii se furişa peste nisipuri cuprinzîndu-i picioarele, Luke îşi scutură pulberea de praf de pe pantaloni şi coborî în garaj. Poate că lucrînd la roboţi, îşi va uita puţin de ciuda ce-i măcina sufletul. Aruncînd o privire în jur împrejurul camerei, nu observă nici o mişcare. Nu se vedea nici unul din noii roboţi. Puţin în­cruntat, Luke scoase din centură un aparat mic de tele­comandă şi apăsă cîteva butoane protejate de plastic.

Aparatul emise un zbîrnîit pe ton jos. Semnalul de apel îl scoase la iveală pe robotul mai înalt, 3PO, ce sări din spatele avionetei, cu un ţipăt de surpriză.
Luke o porni către el, arătîndu-şi pe faţă nedumerirea.
- Pentru ce te-ascunzi acolo?

Robotul veni spre el, disperat, împiedicîndu-se de botul aparatului, pe cînd se străduia să-l ocolească. Luke se mira de ce, în ciuda apelului, R2-D2 nu se arăta de nicăieri.
Motivul absenţei lui - sau ceva legat de aceasta - îl află de la C-3PO fără ca el să mai apuce să i-l ceară, căci androitul începuse deja să turuie:
- Nu e vina mea, implora el înnebunit. Vă rog, nu mă scoateţi din funcţiune! I-am spus să nu plece, dar el a făcut-o. Probabil că e defect. Ceva i-a dereglat com­plet circuitele logice. Tot bolborosea ceva despre o anume misiune, domnule. N-am văzut pînă acum un robot gran­doman. Astfel de lucruri nici n-ar trebui să existe în te­oria cognitivă a roboţilor de un tip atît de simplu ca cel al lui R2-D2, şi...

- Vrei să spui...? începu Luke, dar rămase cu gura căscată.

- Da, domnule... a plecat.

- Şi cînd te gîndeşti că eu însumi i-am deblocat releul ăla, bombăni Luke ca pentru sine.

Avea deja în faţa ochilor minţii figura unchiului său. Ultimele lor economii se aflau în aceşti doi roboţi, spu­sese el.
Se repezi afară din garaj, în căutarea unor argumente dealtfel inexistente, care să-i explice de ce o luase razna R2-D2. 3PO îl urmă îndeaproape.
De pe o mică colină care alcătuia punctul cel mai înalt din apropierea locuinţei lor, lui Luke i se oferi panorama deşertului înconjurător. Îşi scoase preţiosul binoclu şi exploră deşertul pînă spre orizontul ce se întuneca văzînd cu ochii, în căutarea unui obiect mic, metalic, cu trei picioare şi ieşit din minţile lui de maşină.

3PO îşi croi din greu drum prin nisip ca să i se ală­ture lui Luke.
- Acest R2-D2 n-a făcut niciodată altceva decît să ne provoace necazuri, se văită C-3PO. Roboţii astromecanici devin tot mai iconoclaşti; uneori nici eu nu-i mai pot înţelege.

Într-un tîrziu, Luke îşi îndepărtă binoclul de la ochi şi comentă sec:
- Nu se vede nicăieri.
Lovi furios cu piciorul în pămînt.

- La naiba! Cum de-am putut fi atît de prost? Cum de l-am lăsat să mă ducă de nas cu releul ăla?! Unchiul Owen o să mă omoare.

- Iertaţi-mă, domnule, îndrăzni 3PO plin de spe­ranţă, căci figuri de jawa îi dănţuiau în minte, dar n-am putea să pornim în căutarea lui?

Luke se întoarse. Studie cu atenţie perdeaua de în­tuneric ce avansa înspre ei.
- Nu noaptea. Este prea periculos, cu toţi tîlharii care mişună pe-aici. Nu mă îngrijorează atît jawa, cît oa­menii nisipurilor... nu, nu pe-ntuneric. Va trebui să aş­teptăm pînă mîine dimineaţă, ca să pornim pe urmele lui.

De jos, dinspre casă, se auzi un strigăt.
- Luke! Ai terminat de curăţat roboţii? Am să co­mut generatorul pentru energie pe timp de noapte.

- Foarte bine! răspunse Luke ocolind întrebarea. Cobor în cîteva clipe, unchiule Owen!

Se întoarse, aruncînd o ultimă privire orizontului, ce dispăruse în întuneric.

- Mamă, am încurcat-o! bodogăni el. Roboţelul ăla mic mă face să dau de bucluc.

- O, dar e foarte priceput la aşa ceva domnule, con­firmă 3PO cu o veselie prefăcută.
Luke îi aruncă o privire acră şi coborîră împreună în garaj.


- Luke! Luke!
Frecîndu-şi ochii cîrpiţi de somn, Owen privea dintr-o parte în alta, dezmorţindu-şi gîtul.

- Pe unde o fi trîndăvind băiatul ăsta? se întrebă el cu glas tare, căci nu primea nici un răspuns.
Nu se auzea nici o mişcare în casă. Şi căutase deja pe-afară.
- Luke! strigă el.
Luke, luke, luke...îi răspunse impertinent ecoul, din pereţii locuinţei. Se întoarse supărat şi intră cu paşi mari în bucătărie, unde Beru pregătea micul dejun.

- L-ai văzut pe Luke în dimineaţa asta? întrebă el cît putu de blînd.
Ea îi aruncă o privire rapidă, apoi îşi văzu de gătit.

- Da. A spus că are ceva de făcut înainte de a porni spre creasta de sud, aşa că a plecat dis-de-dimineaţă.

- Înainte de micul dejun?
Owen se încruntă îngrijorat.

- Nu-i stă în obicei. I-a luat şi pe cei doi roboţi cu el?

- Cred că da. Sînt sigură că unul, cel puţin, era cu el.

- Atunci... cugetă el, nemulţumit dar fără să aibă vreun motiv obiectiv de a-şi ieşi din ţîţîni, ar face bine să termine de reparat irigatoarele de la sud pînă la prînz, că altfel o să-i arăt eu lui.

Din capsula de supravieţuire pe jumătate îngropată în nisip, care alcătuia coloana vertebrală a unei dune puţin mai înaltă decît vecinele ei, se ivi un cap protejat de o cască uşoară de metal alb. Vocea trăda eficienţă, dar şi oboseală.
- Nimic, şopti el camarazilor săi. Nici un fel de în­registrări. Nici urmă de viaţă.
Capsula era pustie. La auzul acestei veşti, puternicele arme automate se lăsară în jos. Unul dintre bărbaţii în armură se întoarse şi strigă către un ofiţer care se afla ceva mai încolo.

- În mod sigur, domnule, aceasta este capsula care a părăsit nava rebelă, dar nu are pe nimeni la bord.

- Şi totuşi, a rămas intactă în urma aterizării, îşi zise ofiţerul. Asta nu se putea întîmpla decît dacă a func­ţionat pilotul automat. Dar dacă a fost într-adevăr vorba de o defecţiune, atunci comenzile nu aveau cum să se activeze.
Ceva nu era în regulă.

- Iată de ce nu e nimeni la bord şi nu se află nici urmă de viaţă, domnule, se auzi o voce.
Ofiţerul se răsuci şi făcu cîţiva paşi pînă la locul unde, un alt soldat îngenunchea în nisip. Acesta îi întinse un obiect ce strălucea în lumina soarelui.

- Un fragment dintr-o carcasă de robot, observă ofiţerul după ce privi în treacăt  
bucăţica de metal.
Superiorul şi subordonatul schimbară o privire plină de semnificaţie. Apoi ochii lor se întoarseră simultan spre înaltele podişuri dinspre nord.


O ceaţă densă din nisip fin şi pietriş se înălţa în spa­tele spiderului pe măsură ce acesta aluneca de-a lungul nesfîrşitelor întinderi vălurite de pe Tatooine. Repulsorii antigravitaţionali zbîrnîiau. Din cînd în cînd, vehiculul se poticnea uşor de o ridicătură mai mică sau mai mare, apoi, echilibrat de pilot, îşi continua drumul lin pe terenul capricios.

Luke se lăsă pe spate în scaun, savurînd momentele neobişnuite de relaxare, în timp ce 3PO conducea cu îndemînare puternicul vehicul de sol, ocolind dunele şi pintenii de stîncă.
- Pilotezi destul de bine spiderul pentru un robot, observă el pe un ton de admiraţie.

- Mulţumesc, domnule, replică 3PO măgulit, fără să-şi ia vreo clipă ochii de la peisajul din faţa sa. Nu l-am minţit pe unchiul vostru cînd am susţinut că versatilitatea este un alt nume de-al meu. De fapt, de cîteva ori mi s-a cerut să execut activităţi neobişnuite în împrejurări care i-ar fi îngrozit pe proiectanţii mei.

Ceva bîzîi în spatele lor, o dată, apoi încă o dată.
Luke se încruntă şi ridică capota spiderului. După ce trebălui cîteva clipe la motor, bîzîitul încetă.
- Cum e acum? strigă el spre 3PO.

Acesta îi făcu semn că reglajul era satisfăcător. Luke se întoarse, intră în cabină şi coborî capota. Pe cînd îşi îndrepta din nou atenţia asupra deşertului uscat din faţa lor, băiatul îşi dădu pe spate părul căzut pe ochi şi răvăşit de vînt.

- Se zice că bătrînul Ben Kenobi trăieşte undeva, în zona asta. Chiar dacă nimeni nu ştie cu precizie unde, nu pot să înţeleg cum acest R2-D2 ar fi putut să ajungă pînă aici, atît de repede.
Părea abătut.

- Cred că l-am pierdut undeva, în spate, printre dune. Ar putea fi oriunde pe-aici. Şi unchiul Owen trebuie să fie deja îngrijorat că nu m-am întors încă de la creasta de sud.

3PO se gîndi o clipă, apoi îndrăzni:
- V-ar fi de vreun folos dacă i-aţi spune că a fost vina mea?

Chipul lui Luke se însenină la auzul acestei sugestii.
- Desigur... Acum are de două ori mai multă nevoie de tine. Probabil că te va dezactiva numai pentru o zi sau două sau îţi va şterge parţial memoria.

Să fie dezactivat? Să-i fie ştearsă memoria? 3PO adăugă grăbit:
- Dacă stau mai bine să mă gîndesc, domnule, R2-D2 n-ar fi plecat de-acasă, dacă nu i-aţi fi deblocat releul.

În acel moment însă, Luke era preocupat de ceva mai important decît asumarea responsabilităţii pentru dis­pariţia micului robot.

- Aşteaptă o clipă, îl sfătui pe 3PO privind ţintă la tabloul de bord. Am prins ceva pe ecranul radarului. Nu pot să-i disting forma de la distanţa asta, dar jude­cînd după mărime, ar putea fi hoinarul nostru. Dă-i bătaie.
Spiderul ţîşni înainte, de îndată ce 3PO apăsă pe accelerator; pasagerii lui nu ştiau însă că în tot acest timp alţi ochi îi urmăreau, la rîndul lor.



va urma
















CERUL


Liliana Albu







Noaptea este-ntunecată,
Cu o mantie îmbrăcată.
Jumate de portocală
S-a urcat pe cer, cu-o scară.




Stele de la pluguşor
Stau certate, pentr-un nor.
Puf moale de păpădie
Înşirat pe o hârtie.




Un car mare din steluţe,
Iată, cum fac din mânuţe.
Şi acolo-i un car mic.
Parc-a mai crescut un pic.




Iată cum din acuarelă
S-a pictat cerul cu-o schemă.
Pe o scară steaua mea,

Tare mândră mai era













Băgău (36)


IOANA BRADEA




niciodată n-am vorbit treaz cu tine, asta ar fi trebuit să te supere, mă aflu mereu într-un delir calculat, conştientizat, congestionat, băga-mi-aş picioarele, nu prea gîndesc exact - azi m-am drogat iar, de exemplu, nu pricep de ce să-ţi spun ţie aşa ceva, da’ îţi spun - eu sînt o fiinţă care nu moare repede, tot trag de mine şi poate că m-aş simţi mai bine dacă nu mi-aş face răul ăsta cu mîna mea... mda... să fii tu însuţi e o luptă îngrozitoare, asta s-a mai spus, evident, totul e gîndit şi deja calculat. Poate nu ţi-ai dat seama, da’ acum eu sînt pacientul vostru... al tău... ceea ce mi se pare grotesc. Nu ştiu cîţi ani ai, dar nu te mai gîndi tu la chestiile alea, astea, alealalte. O să vină ele singure iubirile, da’ mi-ar fi plăcut să fiu eu primul pentru tine, aşa ţi-aş trage nişte limbi... ştiu, acuma îţi vine să mă înjuri, poate-ţi zici în gînd porcu’ dracului da’ cu voce tare te rog nu-mi spune nimic, bine? Aşa ţi-aş linge pizda pînă ar curge totul din tine, te-ai termina sub ochii mei măi fată, parc-aş fi prins într-o criză idioată, mai spune şi tu ceva, că eu sînt maniaco-depresiv, ăsta-i diagnosticul pe care mi l-aş pune numa’ că...“ îl ascult cu sprîncenele arcuite, sare aşa de la o idee la alta pînă cînd încep să mă foiesc pe scaun şi să-mi rod unghiile, ere’ c-ar trebui să dau o fugă pînă la baie, las receptorul pe scaun, se uită Silvia lung după mine şi izbucneşte în rîs, trei minute să-mi frec acuma chiloţii cu hîrtie igienică şi tot o să se vadă, tot mai rămîn urme, cînd mă întorc îl găsesc pe Ionaş vorbind în continuare netulburat, Andreea! naiba să te ia, unde-ai dispărut? mă laşi să vorbesc aşa ca tîmpitu’, păi cine te crezi tu - nevastă-mea? mamă! ce te-aş mai fute... iartă-mă, de data asta vorbeam cu dulapul, debitez, vezi bine, o noapte de gardă mai cretină ca asta n-am pomenit de mult, ascult acuma privirea ta căpruie plutind deasupra zgomotului - asta e dintr-o poezie pe care n-am mai apucat s-o scriu, sper că nu i s-a sculat vreunuia s-o scrie înaintea mea, citeşte-mi ceva că eu o să mă-ntind aici pe canapea, vreau să dorm un pic cu vocea ta în gînd

Răsfoiesc foile agendei pe genunchi poate aici să găsesc ceva - fii atent că am adunat o colecţie impresionantă de scrisori primite de la oameni cu care-am vorbit uneori eu, alteori ele, îţi citesc cu toată disperarea generată de ultimele zile de coşmar pe care le-am trăit 23:40 pm dă-mi Doamne lacrimi să plîng alături de natura ce plînge în această noapte. Oare de cine îmi este dor cu adevărat? De Irina sau de Lia? Care dintre ele două este ea - vocea suavă, dulce, fină, blîndă cu care eterul a inundat interiorul fiinţei mele? Irina spune că Lia. Lia nu spune nimic pentru că nu mai vrea să spună. Eu pe cine să cred? Să întreb doar în noapte, mut, asemeni lui Pavarotti în Tosca „Non ti scordar di me?“ Minunata calitate, profunzime, prospeţime a vocii din eter nu o poate explica nimeni. S-a învăluit asemeni autorilor ei preferaţi Blaga, Eliade, Kant într-o undă de mister ce m-a înnebunit complet. Şi cum misterul nu poate fi descoperit decît cu greutate... sau poate cine ştie?

Blîndă voce, blînd suflet, blînd chip şi ascunsă minte, de ce nu îmi spui adevărul? Unde eşti? Cine eşti? Cum şi unde să te caut? Am crezut naiv că te-am găsit. Ce mult m-am înşelat! Căutarea nu putea fi atît de scurtă. Minutul, clipa de fericire nu putea veni atît de devreme. Rondoul, menuetul, valsul şi tangoul atît de mult aşteptate nu. puteau veni atît de devreme. Şi totuşi... am sperat. Şi sper încă... în ce, Doamne?! Arată-mi din puterea Ta divină drumul către ea. Luminează-mi tainic acest drum cu o pulbere de stele din mijlocul căreia să răsară ea, numai EA.

EA, vocea din eter, vocea de-o noapte.
EA, unda de lumină.
EA, roua dimineţii.
EA, luceafărul existenţei mele.
EA, cea care m-a scos la lumină.
Unde este EA? CINE ESTE EA?
O iubire idilică învăluită în mister. Dacă aş fi fost pictor aş fi învăluit-o în culori îmbinate de alb şi negru, de deschis şi închis, de mister total. Dintre pictorii clasici i-am spus că îmi place Boticelli. Oare cum i-ar fi pictat el vocea fără să îi vadă chipul?

Atîta vreau: să o văd. „Vedi Roma, poi morire" - să vezi Roma şi apoi să poţi să mori. Să vezi chipul lui Dumnezeu şi să mori, aşa cum scrie în Biblie, datorită cutezanţei ce ai avut-o.

Oare Da Vinci ar fi putut s-o picteze pe Monalisa fară să o vadă? Dă-mi această bucurie sau plăcere de a vedea misterul ascuns al chipului şi sufletului tău şi apoi pot muri împăcat. Nu lăsa neterminat ceea ce se poate finisa, transformîndu-se într-o capodoperă. Nu te ascunde! Nu te teme! Nu te voi atinge nici măcar cu o floare, pentru a nu-ţi tulbura aura de mister. Lasă-mă doar să te învălui cu privirea şi cuvintele mele, să te împlinesc, să te finisez pe tine, cea care spui că nu eşti terminată. Lasă-mă să-mi cînt bucuria, fericirea în faţa ta. Lasă coardele sensibile ale sufletului meu să se îmbine cu instrumentele delicate ale sufletului tău şi să creeze armonia unei simfonii dumnezeieşti. 

Nu mă lăsa în durere. Nu mă lăsa în suferinţă. Nu mă lăsa în necunoaştere. Pentru că altfel, m-aş transforma în neant. M-aş duce acolo de unde am venit, unde nu e nici zi, nici noapte, nici iubire, nici dor, nici vise, nici vorbe, nici voci, nici TU. Şi eu vreau ca TU să fii! Să fii cu fiinţa ta cea minunată. Să fii cu sufletul tău pur. Să fii cu glasul tău. Să fii cu mine. Unde, cînd şi cum? Nu ştiu! Doar TU îmi poţi răspunde! De eşti Irina sau Lia, doar TU poţi şti. Dar ceea ce ştiu este că EU sînt ce sînt şi că vocea ta a devenit o parte a fiinţei mele. Aş vrea să plîng dar nu am lacrimi. Aş vrea să te implor, dar nu ştiu unde te pot găsi şi nu ştiu cine eşti. Aş vrea să ştiu mai multe decît ştiu. Aş vrea să pot mai mult decît pot. Of! Ce mult aş vrea să fii lîngă mine în aceste momente grele. Am nevoie de tine! De aerul pe care îl respiri, de apa pe care o bei, de tot ceea ce ţine de tine. înţelege, de poţi înţelege. Sper şi cred totodată că vei înţelege. Şi atunci cînd ne vom vedea pe 28.08.2001, la ora 11 în Piaţa Universităţii, acel „la revedere" din finalul convorbirii va deveni realitate iar sufletul meu iluminat, senin şi în pace îşi va putea lua o nouă înfăţişare, mai optimistă decît cea pe care o are în momentul în care scrie aceste rînduri...


Salut Corina
te sărut poştal, că nu pot original!

Aşa cum cerul îşi adună stelele pentru a forma o constelaţie a culori tot aşa îmi adun şi eu gîndurile pentru aţi compune cîteva cuvinte care sper să-ţi aducă zîmbetul pe buze. Corina dragă aceste iniţiale care deocamdată nu-ţi spun nimic, vor fi poate pentru tine începutul unui coşmar, căci ele sînt cutremură-te codul tău de identitate, acolo undeva, la centrul care tea trimis pe pămînt. Habar n-ai de asta, ştiu că habar n-ai, dar aşteaptă să citeşti toată scrisoarea şi atunci vei înţelege. Poate că mă vei înţelege şi pe mine ai fost prima femeie din viaţa mea de care am impresia că mam îndrăgostit de tine prin telefon cînd team auzit mi-am dat seama că eşti foarte diferită dintr-e toate femeile din lume. Şi nu te compari cu Andreea, colega ta obraznică şi nesimţită. Cred că am fost primul client care tea distrat. Apropo deai putea măcar o singură dată să-mi mai cîţi un cîntec chiar dacă nu şti melodia la cîtec. Corina poţi afla că eu sînt în unitate şi mi sa făcut un dor de tine de simt că nebunesc. Corina tu ce mai faci cum te mai descurci cu meseria pe care o ai sper că bine.
Dacă nu te supăra că te întreb ai uitat bancul cu bafta puiului cred că nu-lai uitat sau acel cuvînt oltenesc sau mai bine zis înjurătură CAR care înseamnă (Pulă) Stau adesea şi mă tot gîndesc la tine şi la vorbele care mi-le spuneai cu tesnică şi iubire Corina poate cu altă ocazie te voi mai suna să te mai aud măcar o singură dată şi atunci pot muri fericit. A.M.R. este scădere 12 zile au mai rămas din viaţa de soldat. Dar în curînd va pleca prietenul tău eu îi doresc armată uşoară şi masturbare plăcută.
Corina cred că te-am plictisit foarte tare şi nu te-ai supărat că ţi-am scris mam ţinut de cuvînt, nu ştiu dacă te ţi şi tu de cuvînt mi-ai promis că îmi vei scrie. Ai şi tu un singur prieten „Florin" de la Tîrgu Jiu. Toată viaţa mea pe care o am mă voi strădui să te pot întîlni în realitate poate ai bună plăcere sămi trimiţi o fotografie de a ta. Aici prieteno încerc să mă retrag încet din micuţa mea scrisoare dar nu înainte de aţi ura mult succes şi fericire. Cu stimă şi respect al tău prieten Florin
19-XI-2001
TE IUBESC
TE ROG, AŞTEPT RĂSPUNS



Bună iubito

In prima m-ia scrisorică pe care ţio dăruesc ţie, iubito, pot săţi spun că, am ajuns cu bine, şi teafăr, din toate punctele, de vedere, am ajuns şi totuşi m-am echipat şi m-am aşezat pe pat, ca, să îmi revin, nu fiind că, îmi era rău, dar să-mi pot imagina cuvintele, tale şi cu guriţa, aia a ta dulce îţi văd chipul în ochii mei cum se apropie de ce îi este iubit nu pot uita clipele petrecute în seara aia numai că erai pe fir hei nui nimic totul e perfect pînă în prezent te rog să fie numai aşa. Dar să fi fost lîngă tine totul era numai perfect să fim numai noi întrun paradis al cîmpului escitării dar nu am avut posibilitate de a fi lîngă tine, nui nimic, putem vorbi pînă îmi eau şi eu concediu te voi anunţa cît pot de repede posibil ca, să îţi poţi rezolva şi tu pentru concediu pînă atunci gîndeştete la mine şi eu nu te voi uita nici o dată nici cînd voi fi lîngă tine, dragă Eva, îţi mai aduci aminte cîte, am vorbit noi atunci seara draga mia iubită. Am uitat ceva să-ţi spui că, luni a fost ziua mia nu de naştere. Şi mai am o singură rugăminte la tine dragă am uitat pozele acasă şi nu am acum la mine te rog nu te întrista, că am să-ţi trimit, cît pot de repede te rog, că, sînt foarte sincer cu tine te iubesc mai mult ca, ori ce pe lume, şi vom fi fericiţi mai mult de cît ai fi fost vreo dată te voi simţi foarte bine alături de mine, să şti că am mai suna-t după ce ai plecat din tură tot nu eram sigur că ai plecat şi am vorbit cu Nicole şi cu colega aia a ta am uitat cum o chema parcă ceva reţin nu nu nu mai reţin nu sînt sigur dar tu ştii hai să vorbim despre noi cu dragostea mia eu nu mă joc ce vreau să stau alături de tine cît doreşte inimioara ta Eva, cuvintele mele sînt pentru tine ceva foarte important a mă angaja promisiunilor spuse s-au promise faţă de tine îmi voi da toată silinţa pentru a ajunge cît de repede la tine. Tu vei primi scrisoarea şi vei citio cu drag şi dacă doreşti poţi să le spui şi la cologele tale cu care-te-ai mai bine că, ţiam trimis răspunsul dar păcat că nu am avut poză dar ţio trimit cît pot de repede te rog credemă. Sînt nebun după tine te iubesc şi aş vrea să fiu alături de corpul tău cald şi săţi sărut guriţa ta aia dulce săţi strîng corpul în mînă chiar şi braţe te rog, m-am îndrăgostit foarte mult de tine credemă nu mai rezist poţi săţi dai seama şi nu uita trimitemi răspuns cît poţi de repede vreau săţi aud cuvintele tale şi să le citesc te rog scuzămi scrisul eram grăbit te rog nu mă uita că te iubesc foarte mult. Eva îţi aştept scrisoarea te rog!

Marian
12 .01.2001


Dragă Andreia

Incă de la început acestei scrisori îţi pot spune că sînt sănătos şi îţi urez şi ţie multă sănătate de la mine Costel că nu ne-am văzut doar prim telefon sau fotografie să ştii că sînt un băiat bun şi respect orice fată. Andreia să ştii că eu ţi-am scris că după voce tea-m înţeles că eşti o fată bună şi îţi place distracţia şi mie îmi place să şti că eu am o problemă că aş vrea să ne cunoştem ori în Alexandria ori în Bucureşti. Cum miai spus tu că eşti blondă cu ochi verzi Andreia să şti că te iubesc foarte mult după cum am stat de vorbă prin telefon şi să ştii că te iubesc Andreia pe Costel şi dacă vrei să ne întîlnim scriem pe adresa pe care ţiam spuso sau dacă vrei să mai vorbim prin telefon dămi număru de telefon al tău Andreia. Eu te iubesc foarte mult dar să ştii iubitul ăsta nu să ştie dacă e albă sau e neagră Andreia dar să ştii că eu după ce ţia-m dat telefon am auzit vocea ta şi parcă a mai trecut o zi din viaţă dar dacă vrei să ne vedem vino la mine sau vin eu la tine că eu stau singur nu stau cu părinţi stau singur şi mă gîndesc la cîte o prietenă şi aştep ziua cînd plec la servici. Să şti că am avut şi eu o prietenă şi nu a fost să fie cu mine că ei îi plăcea să se distreze cu altu nu cu mine că eu eram mai slab dar cum ţiam spus prin telefon Andreia dar să ştii că am 2 ani că nu mai miam făcut altă prietenă doar pe tine prin telefon doar să ştii că am sunat de la serviri şi team găsit pe tine pe fir să nu gîndeşti că eu dacă am sunat ca să te fac pe tine o prietenă bineînţeles că eu îm cer scuze că am vorbit aşa prima dată aşa-i la linia fierbinte.

Eu cu acest mic anuţ îţi pot spune că te iubesc Costel şi îmi cer scuze pentru scrisul că l-am scris la servici şi îmi tremura mîna. Incodată îţi cer scuze pentru Andreia pentru scris. Fotografia mai tîrziu dar trimeto tu Andreia dacă vrei şi apoi îţi trimit şi eu.

Altău prieten prin telefon şi scrisoare Costel pentru Andreia.
23.01.2001


Dragă Andreea, 
cred că unica soluţie este să vin eu la tine în Bucureşti, la adresa care mi-ai dat-o tu să discutăm şi apoi să te văd. Nu îmi place ca cineva să îmi rîdă în faţă mai ales acuma că am şi eu problemele mele pe care le ştii şi tu şi pe care nu este nevoie să ţi le mai scriu acum în această scrisoare. Nu ştiu ce părere ţi-ai făcut tu despre mine mai ales acum după ce ţi-am scris cea de-a trei-a scrisoare la care eu nu am primit nici un răspuns. Dacă nu mă crezi că este cea de-a trei-a eu o să îţi dau cele trei tichete poştale precum că ţi-am trimis cele trei scrisori de care ţi-am spus mai sus. Dacă ai chef de glume te sfătuiesc să nu le faci pe seama mea pentru că nu o să reuşeşti niciodată. Să nu te bucure faptul că eu sînt în Focşani şi tu eşti în Bucureşti pentru că nu se ştie niciodată cînd o să te trezeşti cu mine la tine, adică la Bucureşti. Poate că o să te întrebi ce am vrut să spun prin cuvintele acestea şi o să-ţi explic pentru că acum am timp deoarece am şi eu cîteva zile libere după cum bine ştii de la telefon. Deci în concluzie mă refeream la faptul că nu îmi place să îşi bată cineva joc de mine adică, să mă „ducă de nas...“. O să te sperie faptul că o să vin la tine, nu-i aşa? Dar sînt şi eu curios să văd cine face mişto de mine mai ales pe banii mei pentru că ţie îţi convine să faci aşa ceva pentru că tu eşti plătită să faci aşa ceva dar eu sînt obligat să plătesc ca să îţi ţin ţie companie la telefon.



va urma