joi, 30 aprilie 2015

Operatiunea Omega (XI)


Robert Ludlum




Joi – ora 10,15


Joi dimineaţă, la ora zece şi un sfert, când se trezi, în primul moment Alice nu-şi dori decât să rămână în pat pentru totdeauna. Auzea gâlceava copiilor la parter şi cuvintele indescifrabile, dar calme ale soţului ei care încerca să aplaneze disputa. Se gândi la remarcabila lui bunătate, pe care o manifesta de fiecare dată în pofida preocupărilor lui majore. Nu era rău, după atâţia ani de căsnicie.
Poate că soţul ei nu se dovedea la fel de activ sau spectaculos ca Dick Tremayne ori tot atât de puternic ca Joe Cardone sau, în fine, la fel de spiritual şi strălucit ca Bernie Osterman, dar n-ar fi schimbat locul cu cel al lui Ginny, Betty sau Leila pentru nimic în lume. Chiar dacă ar fi trebuit să ia viaţa de la capăt, ea l-ar fi aşteptat pe John Tanner sau pe cineva asemenea lui. Era un soi rar de bărbat. Voia să împartă cu cineva, trebuia să împartă. Totul. Nici unul din ceilalţi n-o făcea. Nici măcar Bernie, deşi el semăna cel mai mult cu John. Până şi Bernie avea mici secrete, din câte spunea Leila.
La început, Alice se întrebase dacă nevoia soţului ei de a împărţi totul izvora doar din compasiunea lui faţă de ea. Deoarece era demnă de milă, înţelegea asta fără să se autocompătimească. Cea mai mare parte a vieţii ei, înainte de a-l cunoaşte pe John Tanner, şi-o petrecuse mutându-se dintr-un oraş în altul sau căutând un adăpost. Tatăl ei, un autodeclarat tămăduitor al relelor lumii, nu era niciodată în stare să rămână prea mult timp într-un loc. Un John Brown al zilelor noastre.
În final, ziarele îl catalogaseră drept... lunatic.
Până la urmă, poliţia din Los Angeles îl omorâse.
Ea îşi amintea articolul.

Los Angeles, 10 februarie 1945 – Jason McCall, despre care autorităţile cred că s-a aflat în solda comuniştilor, a fost împuşcat astăzi în faţa locuinţei sale de lângă canion, în vreme ce ieşea din casă mânuind ceea ce părea să fie o armă. Poliţia din Los Angeles şi agenţi ai FBI au descoperit domiciliul lui McCall după cercetări minuţioase...

Poliţia din Los Angeles şi agenţii FBI nu se mai obosiseră să precizeze faptul că arma lui Jason McCall era doar o bucată încovoiată de metal, căreia el îi spunea „brăzdarul” său.
Din fericire, Alice se afla la o mătuşă din Pasadena atunci când avusese loc asasinatul. Îl cunoscuse pe studentul la jurnalistică John Tanner cu prilejul anchetei întreprinse după moartea tatălui ei. Autorităţile din Los Angeles ceruseră o anchetă publică. Nu trebuia creat un martir. Voiseră să clarifice faptul că în nici un caz moartea lui McCall nu fusese o crimă.

Din păcate, însă, aşa stăteau lucrurile.

Tânărul jurnalist – proaspăt întors din război – înţelesese asta şi catalogase fapta ca atare. Şi, deşi articolul lui nu ajutase cu nimic familia McCall, îl apropiase de fata tristă şi derutată care devenise soţia lui.
Alice îşi curmă şirul gândurilor şi se întoarse pe burtă. Totul era de domeniul trecutului. Acum se afla acolo unde dorise să fie.
Câteva minute mai târziu, auzi voci necunoscute de bărbaţi în holul de la parter. Dădu să se ridice din pat, când uşa se deschise şi soţul ei pătrunse în cameră. El zâmbi şi se aplecă spre ea, sărutând-o uşor pe frunte, dar, în ciuda gestului său degajat, ea îl simţi oarecum încordat.
— Cine e jos? întrebă ea.
— Depanatorii de televizoare. Rebranşează aparatele, dar antena din exterior e stricată. Urmează să localizeze defecţiunea.
— Asta înseamnă că trebuie să mă scol.
— Aşa e. Nu-mi asum riscul să te las în pat în prezenţa a doi bărbaţi bine făcuţi, îmbrăcaţi în salopete.
— Şi tu ai purtat cândva salopetă. Îţi aminteşti? În ultimul an de facultate, când lucrai la o staţie de benzină.
— Îmi mai amintesc că, atunci când veneam acasă, salopeta cădea de pe mine cu o uşurinţă alarmantă. Hai, scoală-te!
Era încordat, îşi zise ea; îşi impunea controlul asupra situaţiei, asupra sieşi. O anunţă că, în ciuda problemelor ce apăreau joia la birou, în acea zi avea să stea acasă.
Explicaţia lui era simplă. După cele întâmplate în după-amiaza zilei trecute, indiferent de continuarea investigaţiei de către poliţie, nu voia să-şi părăsească familia cel puţin până când nu se va clarifica totul.
Invită întreaga familie la Club, unde el şi cu Ali jucară o partidă de dublu cu vecinii lor, Dorothy şi Tom Scanlan. Tom avea reputaţia de a fi atât de bogat încât nu mai muncea de zece ani.
Ali fu surprinsă să constate înverşunarea soţului ei de a câştiga. Se simţi ruşinată când John îl acuză pe Tom că punctase o minge în afara terenului şi de-a dreptul umilită atunci când el trimise, neobişnuit de violent, o minge care trecu razant pe lângă faţa lui Dorothy.
Câştigară setul, iar familia Scanlan refuză să mai joace unul. Aşa că se duseră la piscină, unde John îi agasa la culme pe chelneri. Spre sfârşitul după-amiezii, îl zări pe McDermott şi insistă ca acesta să bea un pahar cu ei. John îi spuse soţiei sale că McDermott venise la Club ca să-l anunţe pe unul din membri că maşina lui depăşise de mult timpul de parcare înregistrat de un contor din oraş.
Şi, în mod periodic, Tanner se ducea la telefonul din clădirea Clubului. Ar fi putut cere să i se aducă un aparat la masa de lângă piscină, dar nu fusese de acord. Pretinse că interviurile lui Woodward deveneau tot mai aprinse, iar el prefera să nu vorbească în public.
Alice nu-l crezu. Soţul ei avea multe talente şi poate că cel mai rafinat era capacitatea lui de a-şi păstra calmul în condiţii de mare presiune psihică. Totuşi, în acea zi aproape că intrase în panică.
Se întoarseră acasă la ora opt. Tanner îi trimise pe copii la culcare; Alice se revoltă.
— M-am săturat! zise ea pe un ton categoric. Îşi împinse soţul în camera de zi şi-l prinse de braţ. Te porţi necugetat, dragul meu. Ştiu ce simţi. Şi eu trec prin aceeaşi stare, însă tu n-ai făcut toată ziua decât să dai ordine pe un ton răstit. Fă asta! Fă aia! Aşa ceva nu-ţi stă în fire.
Tanner îşi aminti de Fassett. Trebuia să rămână calm, normal. Chiar şi cu Ali.
— Îmi pare rău. Presupun că e o reacţie întârziată. Dar ai dreptate. Iartă-mă!
— Povestea aia e încheiată, adăugă ea, sesizând graba cu care-şi cerea scuze. A fost groaznic, dar acum totul e în regulă. S-a terminat.
O, Doamne, îşi zise Tanner. Ar fi vrut din tot sufletul să fi fost atât de simplu.
— S-a terminat, iar eu n-am purtat prosteşte şi vreau ca soţia mea să-mi spună că mă iubeşte şi să bem ceva, apoi să mergem la culcare împreună. O sărută uşor pe buze. Şi asta, doamnă, e cea mai bună idee pe care am avut-o azi.
— Ţi-a luat mult timp până să ajungi la ea, zise ea cu un zâmbet. Mie or să-mi trebuiască vreo câteva minute. I-am promis lui Janet că o să-i citesc o poveste.
— Ce-o să-i citeşti?
— Frumoasa şi bestia. Gândeşte-te la asta! Se desprinse din braţele lui, mângâindu-i faţa cu degetele. Acordă-mi zece-cincisprezece minute.
Tanner o privi traversând holul spre scări. Trecuse prin atâtea necazuri, iar acum se ivise situaţia asta imposibilă.
Se uită la ceas. Era opt şi douăzeci şi Ali avea să rămână sus cel puţin zece minute, poate chiar de două ori pe-atât. Hotărî să-l sune pe Fassett la motel.
N-avea să fie o conversaţie obişnuită cu Fassett. Fără instrucţiuni binevoitoare, fără predici. Era sfârşitul celei de-a treia zile; trei zile de hărţuire a suspecţilor din Omega.
John Tanner voia amănunte. Era îndreptăţit să le primească. Fassett fu alarmat, iritat de întrebările precise ale directorului de ştiri.
— N-am timp să te sun ori de câte ori cineva traversează strada.
— Aştept un răspuns. Week-end-ul începe mâine şi dacă vrei să merg mai departe, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. Unde sunt ei acum? Care au fost reacţiile lor? Trebuie să ştiu.
Urmă o pauză de câteva secunde. Când se auzi, vocea lui Fassett era resemnată.
— Foarte bine... Tremayne a rămas la New York, azi-noapte. Ţi-am spus asta, îţi aminteşti? Când se afla la Biltmore, s-a întâlnit cu un bărbat pe nume Townsend. Acesta e un cunoscut escroc de bursă la Zürich. Cardone şi soţia lui au fost la Philadelphia azi după-amiază. Ea şi-a vizitat familia din Chestnut Hill, iar el s-a dus la Bala Cynwyd, să se întâlnească cu un tip despre care ştim că e o persoană importantă din Mafia. S-au întors la Saddle Valley în urmă cu o oră. Soţii Osterman se află la Piaza. Au cinat aseară târziu cu un cuplu numit Bronson – prieteni de mai mulţi ani, care figurează pe lista neagră a procurorului general.
Fassett se opri, aşteptându-l pe Tanner să vorbească.
— Şi nu s-au întâlnit unul cu altul? Nici măcar n-au vorbit la telefon? Nu şi-au făcut planuri? Vreau adevărul!
— Dacă au vorbit, au făcut-o de la telefoane pe care nu le putem controla, adică ar fi trebuit să se afle în acelaşi timp, la nişte telefoane publice, ceea ce nu s-a întâmplat. Ştim că nu s-au întâlnit, fiindcă i-am supravegheat. Dacă vreunul dintre ei are planuri, sunt individuale, nu coordonate... Mizăm pe asta, aşa cum ţi-am spus. Asta-i tot.
— Nu pare să existe vreo legătură? Cu nici unul dintre ei?
— Aşa e. La concluzia asta am ajuns.
— Dar nu te aşteptai. Spuneai că vor intra în panică. Omega trebuia să fie alertată până acum.
— Cred că sunt. Fiecare dintre ei. Separat. Presupunerile noastre se confirmă.
— Ce dracu’ înseamnă asta?
— Gândeşte-te! Un cuplu aleargă la un mafiot puternic. Altul se întâlneşte cu o familie tot atât de fanatică pe cât e oricine din prezidiul sovietic. Iar avocatul poartă o discuţie neaşteptată cu un hoţ internaţional de titluri de valoare din Zürich. Asta înseamnă panică. NKVD-ul are multe tentacule. Fiecare dintre ei se află pe marginea prăpastiei. Tot ce-avem de făcut e să aşteptăm.
— Începând de mâine, aşteptarea n-o să mai fie atât de uşoară.
— Poartă-te firesc. O să descoperi că poţi acţiona destul de uşor pe două planuri. Întotdeauna se întâmplă aşa. Nu e nici o primejdie, chiar dacă reuşeşti aproape jumătate. Ei sunt acum prea preocupaţi unul de altul. Nu uita, nu trebuie să ascunzi întâmplarea de ieri după-amiază. Vorbeşte despre ea. Fii volubil. Comportă-te cât mai firesc.
— Şi îţi închipui că ei or să mă creadă?
— N-au de ales! Nu înţelegi asta? Ţi-ai creat o reputaţie ca reporter de investigaţii. Trebuie să-ţi amintesc, că o investigaţie se termină atunci când subiecţii intră în conflict? De când lumea, ăsta-i finalul.
— Iar eu sunt catalizatorul inocent?
— Ar fi bine să crezi asta. Cu cât eşti mai inocent, cu atât mai fericit va fi sfârşitul.
Tanner îşi aprinse o ţigară. Nu-l mai putea contrazice pe omul legii. Logica lui era prea solidă. Iar siguranţa, securitatea, sfânta bunăstare a lui Ali şi a copiilor se aflau în mâinile acestui profesionist imperturbabil.
— Foarte bine. O să-i întâmpin pe toţi în pragul uşii, ca pe nişte surori şi fraţi de mult rătăciţi.
— Asta-i metoda. Şi dacă vrei, sună-i pe toţi de dimineaţă, să te asiguri că vor veni. Cu excepţia familiei Osterman, desigur. Procedează ca de obicei... Şi nu uita, noi suntem aici. Cel mai sofisticat echipament care a existat vreodată pe planetă lucrează pentru dumneata. Nici cea mai mică armă n-ar putea să treacă de uşa dumitale.
— Adevărat?
— Am şti dacă s-ar afla o lamă de şase centimetri în buzunarul cuiva. Prezenţa în casă a unui pistol de zece centimetri ar determina evacuarea tuturor în şaizeci de secunde.
Tanner închise telefonul şi trase adânc din ţigară. În timp ce-şi desprindea mâna de pe receptor, avu sentimentul – senzaţie fizică – de plecare, salt, dispariţie.
Trăia o senzaţie stranie, un sentiment copleşitor de singurătate.
Apoi înţelese despre ce era vorba, iar asta îl tulbură profund.
Echilibrul lui depindea acum de un om numit Fassett. Se afla cu totul sub controlul lui.



va urma

















Cânt de dragoste


Fábián IMRE








V

Braţele tale colan de aur la gâtul meu



eşti vlăstarul viu al inimii
în ochii tăi lumina înaltului ceresc
atât de curată te adevereşti
ca prima floare a pomului roditor
ca licărirea uleiului
ca dulcele vinului
ca făina albă a grâului



tu care eşti privirea văzând zorile
tu care eşti mâinile harnice ale zilei
tu care eşti floarea îmbobocită a serii
vei fi cheia casei mele
vei fi partea mea aprig dorită
ca mustul din teasc
ce izvorăşte-n şiroaie
aşa dezvăluie-mi tu
ceea ce-i mai bun între toate



frânge o creangă de cedru
şi atinge-mă cu frunzele ei
ca o adiere matinală de vânt
respiraţia ta peste mine



eu te ţin să stai dreaptă pe stâncă
te învăţ versetele noului cântec
ca în cătuşe cu mâinile mele îţi prind mijlocul
iar tu tot mai gingaşă te topeşti ca mierea
ochii tăi inima-ţi ale mele-s
obrazul lin se întoarce spre mine
cum apele mării mereu spre ţărm se întorc
lacome înghiţind razele dulci ale soarelui



de nu ai apă
eu îţi arăt izvorul ce te redă vieţii
când pământurile tale se uscă de secetă
eu le ud şi le pornesc spre rodire



sădim copaci împreună
şi vedea-vei pădurea crescută din ei
crengile cu frunzele lor te-or atinge
aşa cum şi rădăcinile lor se ating



braţele tale colan de aur la gâtul meu
ochii tăi şi surâsul tău
le-am scris pe tăbliţa inimii mele
ca un porumbel aproape sătul ciugulind fără grabă
nu te mai temi de mâinile care îmbie cu seminţe
în ceasuri tăcute slăveşte pe Domnul
că toate le-a întocmit atât de frumos



pe capul tău coroana-i de aur
ci tu cât poţi arunc-o mai departe
fii simplă şi despodobită ca iarba
căci eu te-oi împodobi cu săruturi
iar tu arată-te oamenilor în faţă

şi ei văzându-te s-or minuna












I se spunea Machiavelli (XI)


Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea




Candidatura lui Mănescu la ONU



Lavinia Betea:
L-am cunoscut pe Corneliu Mănescu în ultimele luni de viaţă. Era la vârsta marii senectuţi şi foarte bolnav. Dar nu puteai să nu-i admiri distincţia şi... charisma.

Stefan Andrei:
Dacă dumneata, care studiezi arhive, vei găsi la Ministerul de Externe o frază scrisă de Mănescu, eu voi fi... Mănescu era o inteligenţă nativă, dar una spre şmecherie. Ştia să iasă bine, inteligent la întrebările dificile.

Lavinia Betea:
In raport cu intervievatorul ce eram, acest simţ se manifesta prin arta dozării informaţiilor şi aprecierilor. Dar dumneavoastră la ce situaţii vă referiţi?

Stefan Andrei:
De exemplu. A venit la el o delegaţie parlamentară din Coreea de Nord. Ion Mărgineanu, cel care a fost ambasador la Roma şi director Agerpres, mi-a şi povestit. Vine delegaţia nord-coreeană şi spune: „Tovarăşe Mănescu, ştiţi prietenia dintre iubitul nostru conducător şi marele dv. conducător. Ajutaţi-ne într-o problemă. Dv. aveţi experienţă, aţi fost la ONU. Se pune chestiunea ca în Uniunea Interparlamentară să intre cele două Corei. Noi nu suntem de acord, pentru că există o singură Coree. Pentru că iubitul nostru conducător vrea să asigure în viitor unitatea Sudului şi a Nordului. De aceea nu vrem să se ajungă la recunoaşterea a două Corei. Dar n-am vrea să intre nici Coreea de Sud singură. Să nu intre nicio Coree în Uniunea Interparlamentară. Spuneţi-ne cum să procedăm."

Lavinia Betea:
Când se petreceau faptele?

Stefan Andrei:
Cred că era prin 1976. Şi Mănescu - care era preşedintele grupului român în Uniunea Interparlamentară şi şeful delegaţiei române la şedinţa comisiei Uniunii Interparlamentare - zice: „Mda... E o problemă... Deci dv. nu vreţi nici să intre cele două Corei, nici să fie numai Coreea de Sud... E o problemă foarte serioasă“. Nota coreeanul cuvânt cu cuvânt, săracul. După care reia din nou: „Marele nostru conducător, iubitul vostru conducător... Daţi-ne soluţia!“. Iar Mănescu: „Domnule, v-am dat soluţia mură-n gură, ce să mai dau!?“ Acesta a fost răspunsul lui. N-a dat nicio soluţie, le-a repetat că e o mare problemă. Mănescu avea alt mare păcat. Nu mai citea. Nu a avut obişnuinţa asta. Ca şi Ceauşescu.

Lavinia Betea:
Mănescu fusese prieten cu Miron Radu Paraschivescu (43) în tinereţe. Iar cu Geo Bogza (44) a fost în relaţii de amiciţie până la moarte.

Stefan Andrei:
Să-ţi dau şi exemplul lui Macovescu. A trăit în cerc de intelectuali. Dar nu avea har. Mănescu era un om foarte bun de relaţii, era un bărbat superb, ştia să pozeze, era bine îmbrăcat, era un om rasat, îşi alegea cravate de la New York din cel mai scump magazin, bea whisky când toată lumea stătea...

Lavinia Betea:
...în ţuici tradiţionale.

Stefan Andrei:
Aşa. Pretenţios la mâncare, ştia ce să comande... însă nu citea. Eu am fost acolo, la el în ambasadă, la Paris. Şi eu beau... dar el! Eu am fost cu Mănescu, în 1972, într-o vizită în Africa (46). Eu am făcut comunicatele cu partenerii, eu am organizat întâlnirile lui Ceauşescu, cu partidele politice din ţările africane... Şi când am venit la Cairo - eram cu ambasadorul Ovidiu Popescu, care trăieşte şi care a evocat momentul acesta în cartea de memorii publicată, şi cu Mateescu, stenograful lui Ceauşescu. Şi, la masă, Corneliu Mănescu zice: „Domnule, voi în Secţia relaţii externe a CC-ului vreţi să luaţi locul Ministerului de Externe". Eu eram prim-adjunct în acea secţie. Şi am spus: „Tovarăşe Mănescu, dacă vă referiţi la activitatea mea în Africa, am intrat pe un teren viran pentru că dv. nu v-aţi ocupat de nimic altceva decât de două întâlniri cu miniştri de externe - în Algeria şi în Zair“. Şi-i zic mai departe: „însă sunteţi aşa de gol pentru că de la «Desculţ» şi «Negura» n-aţi mai citit nimica".

Lavinia Betea:
I-aţi reproşat aşa ceva?

Stefan Andrei:
Da. Pe faţă. Şi am continuat: „Nici nu am o plăcere să vă înfrâng". Şi linişte totală a fost. Scrie şi Ovidiu Popescu...

Lavinia Betea:
Mizaţi pe antipatia lui Ceauşescu faţă de popularitatea şi succesul lui Mănescu. Şi pe schimbul de generaţii, foarte important în evoluţia partidului, după cum mi-a argumentat Dumitru Popescu (46).

Stefan Andrei:
Ştiam că... de fapt, cel care nu-1 plăcea era Maurer. Au fost cazuri când Mănescu venea şi spunea: „Tovarăşe Ceauşescu, poate să luăm şi noi o poziţie în legătură cu cutare eveniment internaţional..." La care Ceauşescu, nervos, îl repezea: „Caută şi tu Scînteia, pe ultima pagină, stânga, declaraţia Guvernului României". Iar Maurer, cu reproş: „Uite ce ministru de Externe mi-ai dat, Nicule!“.

Lavinia Betea:
Dar nu Ceauşescu i-1 dăduse, ci Gheorghiu-Dej! La sugestia lui Ceauşescu, după informaţiile dv., Guvernul Maurer din 1961 a intrat în schemă cu Mănescu titular la Externe. Probabil că şi Maurer păstra ambiţia de-a stăpâni Externele şi începuse să-l invidieze pe Mănescu în ipostaza de preşedinte al celei de-a XXII-a Sesiuni a ONU.

Stefan Andrei:
Iată altă istorie de dinăuntru. A fost o întâlnire la Moscova în 1970, în legătură cu Germania (47). Pană, pus de formă secretar al CC pe probleme internaţionale, s-a dus la Mănescu. „Măi Cornele, noi amândoi, ploieşteni... cum e, măi, la întâlnirile astea, ce să fac eu acolo?“ Şi-l „lămureşte'* Mănescu: „Dom’le, stai să vezi cum se bat alţii între ei şi după meci intervii şi tu“. Aşa era la ONU. Că dacă la ONU zicea ceva cehoslovacul, răspundea cel din Noua Zeelandă sau cel din Franţa. La Moscova, nu. Şi încep comunicările. Pană se uita şi aştepta să înceapă cearta. Dar nimeni nu se ceartă. La primul paragraf, toţi sunt de acord. Vine al doilea paragraf. Pană aştepta, cum i-a spus Mănescu să poată zice şi el ceva. Toţi „sateliţii“ - de acord. Roşu, traducătorul care era la mine în sector, se duce la Pană şi avertizează: „Tovarăşi, nu e bine, noi nu suntem de acord cu asta. Ar trebui să propunem să luăm materialul să îl studiem...". Când a revenit Pană, s-a dus supărat la Mănescu: „Uite, dom’le, ce mi-ai
făcut! Spuneai că se bat cap în cap...!“ Mănescu avea şi faţă de Moscova un complex. Pentru că făcuse parte din comisia de recensământ din Transnistria (48). Şi ruşii îi aruncau mereu... Iar Brejnev l-a luat foarte tare.

Lavinia Betea:
Cunosc rapoartele funcţionarilor de la Institutul Central de Statistică trimişi în Transnistria pentru recensământul comandat de Antonescu (49). A fost şi Mănescu acolo. Făcuseră rapoarte pe placul comanditarului - românii din Transnistria urăsc comunismul, colhozurile etc. I-au agăţat apoi, prin Securitate, sovieticii. Sabin Manuilă, fostul director al ICS, fugise în străinătate, dar, în frunte cu Anton Golopenţia, recenzenţi din Transnistria au fost „lipiţi“ de ancheta grupului de „agenţi“ ai „trădătorului Pătrăşcanu (50)“.

Mi-aduc aminte cum, primindu-1 la Kremlin, Brejnev l-a luat tare de tot pe Mănescu: „Cum este, dom’le, posibil aşa ceva?! Uite, foarte bine, voi publicaţi în Scînteia declaraţia noastră care arată că, la frontieră, chinezii ne-mpuşcă... Dar, alături, e şi declaraţia chinezilor care spun că noi tragem la frontieră în ei. Cum este posibil aşa ceva?! Ce poziţie aveţi voi în Tratat? Tu eşti ministru de Externe al unei ţări membră a Tratatului! Cum permiteţi aşa ceva?“ Iar Mănescu se scuză: „Tovarăşe Brejnev, nu mi-a venit ziarul, eu nu l-am citit.“
Apoi, Brejnev a continuat: „De ce propuneţi voi reducerea cheltuielilor militare în Tratatul de la Varşovia? Nu vezi că americanii le măresc? Ce, vrei să vină încă o dată imperialiştii peste noi şi să ajungă până la marginea Moscovei?"; „Tovarăşul Brejnev, când s-au hotărât acestea la Bucureşti, eu eram în vizită în Suedia. Aşa că nu ştiu cum s-a ajuns la poziţia asta“. Cam aşa se scuza Mănescu în faţa lui Brejnev, care insinua că Mănescu ar fi de partea duşmanilor Moscovei, deoarece fusese alături de ei şi în ultimul război... La întoarcerea în Bucureşti, Mănescu a fost făcut praf în Prezidiul Permanent pentru cum s-a comportat şi cum i-a răspuns lui Brejnev. Vezi în arhivă. Mănescu nu era pentru aşa ceva. El era bun la nivelul Adunării Generale ONU, unde sigur că poziţiile Tratatului de la Varşovia erau criticate de cei din NATO, ale celor din NATO de cei din Tratatul de la Varşovia.

Lavinia Betea:
Atât de direct cerea socoteală Brejnev unui ministru de Externe român?

Stefan Andrei:
Am avut şi tete-â-tete cu Brejnev... El a participat, din partea sovieticilor, la înmormântarea lui Preoteasa. Am multe amintiri cu el. Imi vine una amuzantă în minte. Eram în Crimeea, lângă lalta. Acolo era o construcţie cu grinzi metalice puternice, cu doar doi pereţi. în spate, spre munte şi în faţă, spre mare - liber. La începutul unei discuţii lungi cu Ceauşescu, Brejnev ne-a spus: „Măi, uite care e situaţia: poţi să fumezi, şi eu fumez, dar, uite, ai mei îmi dau o ţigară pe oră. Maşinăria aceasta care se roteşte scoate o ţigară pe ceas. Dar eu am pachetul de ţigări în buzunar.“ Şi începem. Ceauşescu: „Tovarăşul Brejnev, vă adresez salutul din partea conducerii noastre, nu ştiu ce...“. Brejnev: „Tovarăşul Andrei, aprinde o ţigară ca să îţi miros şi eu fumul". Eu spun: „Tovarăşul Brejnev, am fumat mai înainte şi cam mult.“ Ceauşescu: „Vrem de asemenea nu ştiu ce să dezvoltăm, relaţiile, cutare..., avem nevoie şi noi de materii prime la nivelul măcar al Iugoslaviei sau al Finlandei". Brejnev: „Tovarăşul Andrei, aprinde ţigara aia!". La care Ceauşescu, exasperat că Brejnev umblă după fum de ţigară şi nu se concentrează pe ce-i spune el, îmi zice: „Aprinde!". Tot fumul trecea pe la... pe la Ceauşescu. Brejnev către mine: „Nu fuma repede, fumează mai încet". Şi lua şi el în plămâni, (râde) Cel mai chinuitor moment din istoria fumatului meu...

Lavinia Betea:
Prestigiul lui Mănescu a fost mare. Cel puţin în ţară. In 1989, mulţi se aşteptau ca el să fie succesorul lui Ceauşescu. A şi apărut o ştire în acest sens în presa străină, fiind ataşată la ea o fotografie cu Sergiu Nicolaescu (51). Avea charismă. Plus avantajul de-a fi fost preşedintele celei de-a XXII-a sesiuni ONU, în timpul când România s-a opus invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Corneliu Mănescu mi-a declarat însă că ar fi avut şanse şi la secretariatul general al ONU, dar că tocmai din ţară a venit opoziţia (52)...

Stefan Andrei:
Dar, ca să fii secretar general al ONU, trebuie să ai unanimitatea membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate. Potrivit Chartei ONU, nu poţi să fii propus Adunării Generale decât ca o propunere unanimă a celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Trebuie ca membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate să fie de acord cu aceasta. Tocmai Ceauşescu a zis: „Hai, mă, să încercăm cu Mănescu secretar general al ONU". într-o primă fază, ai noştri de la Washington făcuseră o informare în ţară numai despre discuţii cu alte ţări prietene cu România. Nu Franţa sau Marea Britanie. Cu ţări în curs de dezvoltare din care rezulta că, în general, ar avea şanse Mănescu să fie ales secretar general. Şi trimit telegrama, telegrama vine la mine...

Lavinia Betea:
Cine a făcut informarea?

Stefan Andrei:
Ambasada, cu Bogdan (53), ambasadorul nostru, cu Maliţa, cu Ecobescu. Şi telegrama a venit la mine, iar eu am dirijat-o: Ceauşescu şi Maurer. Că eu dirijam telegramele care veneau pe linie de MAE. Cele care veneau pe linia Securităţii nu treceau pe la mine. Şi am trimis telegrama aceasta. Maurer a mers la Ceauşescu şi i-a spus: „Eu nu sunt de acord să candideze ca secretar general pentru că nu va face faţă. In loc să folosim ONU pentru politica noastră, a României, ne va pune în situaţia să ne supărăm fie cu americanii, fie cu ruşii". Aceasta a fost opinia lui Maurer despre Mănescu.

Lavinia Betea:
Şi i-a înfipt-o lui Ceauşescu în cap.

Stefan Andrei:
Ceauşescu a insistat, l-am propus şi ce s-a întâmplat? Acolo, prima lovitură ne-a dat-o Kissinger: „Nu putem fi de acord că acesta ne cucereşte toate femeile frumoase din America", a spus întâi în glumă. Apoi, în serios: „Nu putem fi de acord ca ministrul de Externe al unei ţări a Tratatului de la Varşovia, fie ea chiar România, să fie secretar general al ONU. Vrem să fie o ţară neutră sau nealiniată*'. Englezul a spus la fel. Nu că este împotrivă să fie numit un reprezentant al României, ci că „suntem împotrivă ca secretarul general al ONU să fie dintr-o ţară comunistă*'. Dimineaţa, când era deschiderea Târgului Internaţional la Bucureşti, mă cheamă Ceauşescu şi Maurer: „Dă telegramă lui Corneliu Mănescu să vină în ţară. Şi, în acelaşi timp, în locul lui îl trimitem pe Macovescu**. Reprezentant la Adunarea Generală a ONU. Am luat măsuri, l-am chemat pe Mănescu, am vorbit cu Macovescu, şi Ceauşescu mi-a spus: „Hai să-l punem pe Macovescu în locul lui Mănescu**. Ministru de Externe. Ceauşescu a făcut o întâlnire cu conducerea MAE la care am participat şi eu: „Mai demult, tovarăşul Mănescu a spus că vrea să fie schimbat. Uite, să-l schimbăm, avem nevoie...“, a motivat acolo Ceauşescu.

Lavinia Betea:
Dar spusese Mănescu că vrea să fie schimbat?

Stefan Andrei:
Probabil c-o fi spus cândva. Şi l-a schimbat pe Mănescu cu Macovescu. Iar pe Mănescu l-a trimis vicepreşedinte cu Relaţiile externe al Frontului Unităţii Socialiste (64). Şi i-a păstrat acelaşi salariu pe care l-a avut la Externe. După aceasta, l-a trecut şi preşedintele grupului parlamentar român în Uniunea interparlamentară. Şi în situaţia aceasta, Mănescu a lucrat cu mine ca secretar al Comitetului Central cu problemele externe. Eu primeam telegramele de la Externe şi le dirijam către Ceauşescu şi Maurer. La partid, coordonam activitatea externă a FUS.

Lavinia Betea:
O organizaţie ce funcţiona extraordinar pe hârtie...

Stefan Andrei:
Nu. La secţia Relaţii externe erau o serie de delegaţii care veneau în ţară. Nu la invitaţia Partidului Comunist, ci la invitaţia FUS. Aşa a intrat în ţară şi delegaţia Partidului Conservator din Marea Britanie.
Invitată de FUS pentru că n-aveau relaţie cu partidele comuniste propriu-zise. Pe urmă, o serie de mişcări din Thailanda. Le invitam pe linia FUS. Dar acolo, la FUS, Mănescu avea un singur om în subordine. Când venea o delegaţie pe linia FUS, se ocupau oamenii de la mine din secţie. Iar eu aveam 60. Mănescu venea de două-trei ori pe săptămână la serviciu, îl onoram cu o sticlă de whisky şi un cartuş de ţigări.

Lavinia Betea:
Şi, altfel?!

Stefan Andrei:
Stătea acasă, se întâlnea cu prietenii... Avea faţă de Ceauşescu un antecedent. Căci s-au cunoscut când Ceauşescu era mai mic, la armată. Şi, de fapt, Ceauşescu îl făcuse şi ministru de Externe. A venit o perioadă Macovescu, când, de fapt, eu coordonam Ministerul de Externe ca membru în Biroul Permanent al CPEx. Când am trecut eu ministru de Externe s-a specificat în comunicatul de presă că sunt membru al Biroului Permanent al CPEx. Pentru omul care nu cunoştea, n-avea semnificaţie. In fapt, avea mare importanţă. Când pleca Macovescu la ONU, eu vedeam cuvântarea lui. Când erau şedinţele Tratatului de la Varşovia, răspundeam de documentele Ministerului de Externe şi i le prezentam lui Ceauşescu. Când am început Conferinţa de la Helsinki, pentru securitate şi cooperare, eu eram coordonatorul activităţii delegaţiei din partea conducerii. Prin mine îşi transmitea Ceauşescu deciziile. Delegaţii cereau lămuriri după discuţii faţă de o propunere sau alta şi veneau la mine cu ele. Iar eu mergeam după aceea la Ceauşescu să avizeze.


Note:

43 Miron Radu Paraschivescu (1911-1971), poet, publicist. Intre cele două războaie mondiale a fost simpatizant al stângii de orientare comunistă. A scris în presa legală şi ilegală, controlate de PCdR. După 23 August 1944, a dus virulente campanii de presă împotriva culturii „burgheze". A publicat mai multe volume de versuri şi nu a deţinut funcţii de prim-rang.

44 Geo Bogza (1908—1993), scriitor, ziarist. In perioada interbelică, a frecventat cercurile avangardei literare, fiind un apropiat al ideilor stângii. Figura în evidenţele poliţiei ca suspect de simpatii comuniste. Arestat de două ori — o dată pentru pornografie. A călătorit în Spania, la începutul războiului civil, în calitate de ziarist. Şi-a legat numele de genul reportajului literar. In 1989 s-a alăturat unui protest faţă de Nicolae Ceauşescu.

45 în perioada 11 martie-6 aprilie 1972, Nicolae Ceauşescu a întreprins vizite oficiale în mai multe state africane: Algeria (11-16 martie), Republica Africa Centrală (16-18 martie), Republica Democrată Congo (18-21 martie), Zair (21-23 martie), Zambia (23-27 martie), Tanzania (27-30 martie), Sudan (30 martie-1aprilie), Egipt (2-6 aprilie).

46 Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010, p. 246.

47 Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, desfăşurată la Moscova, pe 20 august 1970.

48 în aprilie 1941, Guvernul român a organizat recensământul general al populaţiei, pentru a constata situaţia socio-demografică după cedările teritoriale din 1940. în toamna anului 1941, având în vedere că România a redobândit teritoriile estice, recensământul s-a extins şi în Basarabia şi Bucovina de Nord. Ulterior a fost introdusă şi Transnistria în recensământ (decembrie 1941-ianuarie 1942). Aici s-a realizat o inventariere primară a populaţiei după originea etnică şi s-a efectuat un inventar al bunurilor publice.

49 Ion Antonescu (1882-1946), ministru de Război şi prim-ministru al României (1940-1944). Condamnat la moarte şi executat pentru crime de război.

50 Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Ediţia a Il-a revizuită, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008, pp! 334-346.

51 Sergiu Nicolaescu (n. 1930), inginer. Ulterior, a devenit actor şi regizor, iar după 1990 - om politic. A excelat în genul filmului istoric şi a creat adevărate epopei, consonante cu tezele comuniste naţionaliste. în timpul regimului comunist, trambulina carierei sale a fost relaţia specială avută cu familia Lilica şi Ion Gheorghe Maurer. A fost implicat în evenimentele din decembrie 1989. A fost ales senator în mai multe legislaturi (1990-2004) şi (2008-prezent).

52 Lavinia Betea, Partea lor de adevăr (Interviul cu Corneliu Mănescu), Compania, Bucureşti, 2008, pp.564-565.

53 Corneliu Bogdan (1921-1990), diplomat. A fost ambasador al României la Washington (1967-1976).

54 Frontul Unităţii Socialiste (FUS), organizaţie care reunea, începând din 1968, Partidul Comunist Român, organizaţiile de tineret, de masă şi obşteşti din România. FUS era singura organizaţie care participa la alegeri. La origine s-a aflat Frontul Democraţiei Populare (FDP), organizat la Congresul I al PMR, în vederea alegerilor din martie 1948. FDP a fost înlocuit cu Frontul Unităţii Socialiste (FUS), constituit la plenara CC al PCR din 24-25 octombrie 1968, la propunerea lui Nicolae Ceauşescu. Era condus de un Consiliu Naţional al cărui preşedinte a fost Nicolae Ceauşescu. Avea consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Periodic organiza congrese, primul ţinându-se în 1974. La al doilea Congres (ianuarie 1980), FUS a devenit Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS).

55 Grigore Gafencu (1892-1957), om politic, diplomat. Ministru al Afacerilor Externe (1939-1940), ambasador al României la Moscova (1940-1941). Din 1941 până la moarte a trăit în străinătate (Elveţia, Franţa, SUA). A activat în organizaţiile exilului românesc.

56 Joseph Goebbels (1897-1945), politician german de orientare naţional-socialistă. A deţinut funcţia de ministru al Propagandei în timpul celui de-al Treilea Reich (1933-1945).

57 Mihai Levente (1915-1976), profesia de bază: economist. Membru al PCdR din 1939. A făcut parte din celula comunistă de la Institutul Central de Statistică. După 23 August 1944, a deţinut funcţia de secretar general în mai multe ministere. In 1950 a fost arestat în „ancheta Pătrăşcanu". Eliberat, a deţinut mai multe funcţii precum: director general al Direcţiei Centrale de Statistică, rector al Institutului Agronomic din Bucureşti, membru al CC al PCR (1965-1976), director al Institutului de Cercetări Economice al Academiei RSR, ambasador în Liban,
Kuweit şi Iordania.

58 Eugen Jebeleanu (1911—1991), jurnalist de stânga, poet, membru al Academiei (1974). în 1936 a scris un reportaj despre procesul de la Braşov, publicat de ziarul „Cuvântul liber", în urma căruia a fost condamnat utecistul Nicolae Ceauşescu.

59 Paul Sfetcu, 13 ani in anticamera lui Dej (Selecţie, introducere şi note de Lavinia Betea), Ed. a Il-a revizuită, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008, pp. 331-333.

60 Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (1895-1989), sociolog, om politic. Simpatizant al stângii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membru în conducerea Uniunii Patrioţilor, organizaţie creată de PCdR în care activau mai ales intelectuali. Arestat în noiembrie 1943, a fost condamnat la 15 ani de închisoare. După 23 August 1944 a deţinut mai multe demnităţi.

61 Pe 11 septembrie 1969, Ion Gheorghe Maurer a avut o întrevedere cu Ciu Enlai, oprindu-se în Beijing la întoarcerea de la funeraliile lui Ho Şi Min.

62 Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (ediţie promoţională), Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 472.

63 Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (ediţie promoţională), Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 279. 

64 Lavinia Betea, Partea lor de adevăr (Interviul cu Ion Gheorghe Maurer), Compania, Bucureşti, 2008, pp. 350-351.



va urma



















miercuri, 29 aprilie 2015

Misiune dificila. Jurnal (11)


C.V.R. Schuyler




Joi, 5 aprilie 1945


Am primit un mesaj de la dl Maniu care dorea să ne vadă pe mine şi pe dl Berry. I-am invitat ieri atât pe Berry, cât şi pe Maniu la ceai. la mine acasă.
Dl Maniu şi-a exprimat recunoştinţa pentru că a avut ocazia să vorbească cu amândoi deodată. El ne-a descris situaţia disperată în care se află acum România şi a arătat că, pe zi ce trece, comuniştii se instalează mai temeinic în România.
Dl Maniu a subliniat că totuşi românii înşişi nu sunt câtuşi de puţin comunişti.
Consideră că pot fi făcuţi să urmeze doctrina comunistă doar printr-o domnie a terorii, care va duce la uciderea majorităţii liderilor anticomunişti şi la intimidarea maselor propriu-zise. Pentru a împiedica aşa ceva, spune că va fi necesară o coaliţie a tuturor forţelor care se opun comunismului. A scos în evidenţă faptul
că nu se aşteaptă ca Marea Britanie şi Statele Unite să debarce trupe în România.
Consideră totuşi că următorii factori — dacă sunt controlaţi şi coordonaţi în mod corespunzător — vor duce la înfrângerea programului comunist:
a. acţiunea Regelui, care ar trebui să refuze noi concesii comuniştilor, să nu semneze noi legi de natură comunistă şi să demită guvernul Groza cu prima ocazie.
b. opoziţia unită şi coordonată a partidelor istorice faţă de toată propaganda comunistă.
c. presiuni diplomatice exercitate de anglo-americani, atât la Moscova, cât şi în România.
Dl Maniu este sigur că, dacă toţi aceşti factori vor exercita presiuni simultan, înfrângerea programului comunist este o certitudine. Spune însă că orice întârziere va duce la noi dificultăţi şi se vor pierde noi vieţi de români ca urmare a execuţiilor comuniste.


Dl. Maniu ne-a lăsat impresia că este pe deplin combativ şi pe deplin încrezător în justeţea cauzei sale şi în triumful final. Ne-a spus că demisionează acum din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc din două motive:
în primul rând, deoarece după o activitate politică de cincizeci de ani are mare nevoie de câteva luni de odihnă şi, în al doilea rând, deoarece — ca urmare a faptului că Statele Unite şi Marea Britanie nu i-au acordat sprijin — a fost incapabil să-şi ţină promisiunea făcută poporului român şi anume că Marea Britanie şi Statele Unite nu-i vor permite Rusiei să-şi răspândească doctrinele comuniste în România, dacă aceasta se va ridica împotriva Germaniei. Dl Maniu
afirmă că, dacă în viitor poporul român va dori ca el să revină la cârmă, va reflecta asupra acestei variante.


Astăzi, la cererea domniei-sale, l-am invitat pe dl Brătianu la ceai,împreună cu dl Berry. Dl Brătianu mi-a spus că doreşte să ne pună la curent cu situaţia generală. Ne-a oferit prea puţine informaţii pe care să nu le fi avut deja. Ne-a spus însă că Partidul Naţional Liberal nu-şi va modifica ţelurile şi obiectivele, în mare parte neschimbate de aproape o sută de ani. El afirmă că, de vreme ce comuniştii sunt acum la putere, este necesar ca Partidul Naţional Liberal să rămână deoparte. Cu toate acestea, organizaţia lor există încă, şi, dacă — sau atunci când — va sosi momentul potrivit, se vor întoarce din nou în forţă pe scena politică. Era foarte nerăbdător să afle dacă vizitele mele la Caserta şi la Sofia au avut vreo influenţă asupra situaţiei din România. Nu am putut să-i ofer
nici o informaţie, iar el a părut oarecum dezamăgit.


Dl Brătianu ne-a spus că, deşi Regele este un tânăr minunat, este cam lipsit de experienţă şi are prea puţini consilieri cu discernământul politic necesar.
A spus că se teme că presiunea continuă la care comuniştii îl supun pe Rege, care este lipsit de orice sprijin, l-ar putea obosi, facându-1 să cedeze şi să accepte cele mai multe cereri ale comuniştilor. Ne-a spus că Regina, deşi este o persoană sinceră şi fermecătoare, nu excelează nici ea în perspicacitate politică. Se îndoieşte că Regele ar avea abilitatea politică dovedită atât de tatăl lui, cât şi de unchiul său, Regele Ferdinand.


In ultimul timp am avut o groază de neplăceri cu ruşii din cauza sosirii pe neaşteptate a 88 de aviatori evacuaţi (77) Aceştia se aflau într-un tren cu destinaţia Odessa, care s-a oprit pentru câteva minute în Bucureşti. Ofiţerul american, cel mai înalt în grad din grupul respectiv, colonelul Waugh, a reuşit să ajungă la un telefon în gara Bucureşti şi să ne sune la Misiune. Am trimis de îndată oameni la gară, am aflat că rusul care avea în grijă grupul primise ordin să-i ducă la Odessa, şi l-am convins să ne lase să-i preluăm temporar, pentru a le permite să facă un duş şi să se schimbe. între timp, aveam de gând să aranjăm cu generalul Susaikov o modificare a ordinelor, astfel ca ei să poată fi evacuaţi din Bucureşti pe calea aerului. Din păcate, nu am reuşit să-i contactăm, nici pe Susaikov, nici pe Vinogradov, timp de aproape 24 ore. între timp, după cât se
pare, rusul care-i avea în grijă, a intrat în panică şi i-a scris lui Susaikov un raport prin care îl informa că americanii îi răpiseră pe cei de care răspundea, lăsându-1 cu buzele umflate. A doua zi, Susaikov m-a chemat la o întrunire în care şi-a exprimat nemulţumirea provocată de acţiunile noastre. I-am spus că refuz să
accept reproşul său implicit, având convingerea că acţiunile noastre au fost în întregime justificate şi i-am cerut să autorizeze de îndată o modificare a ordinelor în vigoare, permiţând ca refugiaţii să fie transferaţi direct în Italia, pe calea aerului. Susaikov mi-a răspuns că nu poate modifica ordinele date de comandantul Frontului 2 Ucrainean, asupra căruia nu avea nici un fel de autoritate. A respins şi sugestia mea de a cere de la Moscova confirmarea afirmaţiei mele că se ajunsese la un acord la nivel înalt prin care se permite evacuarea pe calea aerului, din Bucureşti, a tuturor piloţilor doborâţi. Precizându-mi obiecţiile, am acceptat să-i duc înapoi la gară pe aceşti oameni, însă, când am ajuns la birou, am aflat că medicul meu îi examinase şi declarase că 28 dintre ei erau inapţi de
călătorie, dacă nu beneficiau în prealabil de spitalizare. L-am informat pe Susaikov în legătură cu acest raport şi i-am solicitat concursul pentru o modificare a planurilor care să ne permită reţinerea acestor 28 de persoane în spital, până când vor fi declaraţi apţi pentru călătorie. Susaikov a refuzat categoric şi mi-a spus că, dacă nu-i înapoiez pe toţi cei 88 de evacuaţi, aşa cum căzusem de
acord la început, îmi va reveni în întregime răspunderea pentru această acţiune şi că va trebui să fiu pregătit să suport consecinţele. I-am confirmat primirea scrisorii, mi-am asumat deplina răspundere, însă am afirmat că-i voi reţine pe cei 28, care nu sunt încă în stare să suporte călătoria. Am raportat întregul incident în Italia şi aştept încă comentariile generalului McNarney. Se pare că,
Susaikov a fost serios deranjat de incident, întrucât a anulat o întâlnire cu mine,
programată pentru joi dimineaţă. Ceilalţi 60 de piloţi au fost predaţi ruşilor
azi-noapte la gară şi se află acum în drum spre Odessa. Trebuie să recunosc că
ruşii le-au creat cele mai bune condiţii posibile, oferindu-le două vagoane de
dormit pentru călătorie.


Ieri am primit o copie după telegrama adresată de generalul McNarney
generalului Marshall, prin care propunea chemarea mea pentru consultări. In
această recomandare, McNarney parafrazase telegrama mea către el. Azi-dimineaţă
a sosit o copie a telegramei de răspuns a generalului Marshall. în răspuns
se spunea că se avea în vedere chemarea mea la Washington, pentru o scurtă
perioadă, ceva mai târziu, dar că acum, datorită anumitor discuţii aflate în
derulare, nu se considera recomandabil să-mi părăsesc postul. Dl Berry şi cu
mine considerăm acest mesaj ca pe un semn bun, în sensul că cel puţin Departamentul
de Război consideră că situaţia din România rămâne o problemă ce
trebuie încă discutată şi că, încă pare posibil ca Statele Unite să ia măsuri.


Luni, 9 aprilie 1945


Sâmbătă după-amiază, am fost până la Predeal cu maşina şi m-am întors
duminică. Rechiziţionasem acolo o vilă pentru a oferi puţină relaxare ofiţerilor
noştri, la sfârşit de săptămână. în acest week-end a avut loc inaugurarea oficială
a vilei. Este frumos amplasată, are o vedere superbă de pe terasă, grădina este
umbroasă şi include un teren de tenis. Ne va folosi mult la vară.

Sâmbătă după-amiază a sosit în Bucureşti un alt grup de 24 de aviatori
doborâţi, aflaţi în custodia unui ofiţer rus. El avea ordin să-i predea în Bucureşti,
pentru a fi transferaţi în Italia. Detaşamentul nostru de aviaţie i-a preluat imediat
şi i-a încartiruit în spitalul francez care este cantonamentul tuturor aviatorilor
noştri. Luni, dis-de-dimineaţă, Secţia aviaţie din Comisia Aliată de Control rusă
l-a convocat pe colonelul Emmens la o şedinţă şi i-a spus că toţi aviatorii doborâţi
trebuie evacuaţi via Odessa. Imediat l-am sunat pe generalul Vinogradov şi
i-am solicitat o întrevedere. L-am întâlnit în fine azi, la orele 12,30. Mi-a explicat
că au primit instrucţiuni contradictorii în această privinţă şi că expediază de
îndată o telegramă la Moscova, în încercarea de a le clarifica. Am cerut să fim
autorizaţi să ne păstrăm aviatorii, până în momentul clarificării întregii probleme.
A fost de acord pentru moment, dar a spus că trebuie să se consulte cu
generalul Susaikov şi că mă va căuta el. Mai târziu, după-amiază, m-a sunat
să-mi spună că generalul Susaikov a refuzat categoric să ia în considerare orice
altă amânare a problemei şi că intenţiona să continue evacuarea tuturor aviatorilor
noştri via Odessa. A mai indicat şi ca toţi aceşti aviatori să fie gata de
deplasare miercurea asta. Am telegrafiat imediat în Italia, explicând situaţia şi
cerând ca aceasta să fie clarificată de îndată la Moscova. Dacă nu primesc ordine
precise să procedez altfel, mă voi supune cererii generalului Susaikov, menţinându-
mi obiecţiile. Totuşi, trei sau patru aviatori nu vor putea călători
miercuri. II informez pe generalul Susaikov în legătură cu acest fapt, şi îi spun
că aceşti oameni vor fi ţinuţi la pat, în spital, până când vor fi în stare să
călătorească.


Am trimis de curând două echipe în inspecţie, în ţară. O echipă sub conducerea
colonelului Ross s-a deplasat în nord, prin Transilvania, spre Sighet, în
judeţul Maramureş. O altă echipă, sub comanda colonelului Doboş, medicul
nostru, a călătorit spre nord-vest, spre Timişoara, de acolo la Arad, apoi spre
est, prin Transilvania şi înapoi, la Bucureşti. Ambele echipe au fost însoţite de
ofiţeri de legătură ruşi şi ambele s-au întors deja. Au raportat că, în toate cazurile,
oficialii ruşi şi români au fost extrem de politicoşi şi le-au oferit toate condiţiile
să vadă tot ceea ce doreau şi să pună orice fel de întrebări oricui ar fi dorit.
Lucrurile par să meargă destul de bine peste tot în ţară, cu toate că există încă o
mare doză de derută în privinţa însămânţărilor de primăvară. O mare parte din
pământurile care au fost confiscate nu au fost împărţite cum se cuvine la ţărani,
maşinile agricole stau nefolosite, şi persistă încă o mare confuzie în legătură
cu cine urmează de fapt să facă însămânţările pe aceste terenuri. în prezent,
nimeni nu pare să sufere de lipsă de mâncare, iar oficialităţile locale ruse raportează
că obligaţiile impuse prin Armistiţiu sunt îndeplinite cu destul de multă
promptitudine.


O situaţie foarte neobişnuită a apărut în judeţul Maramureş, unde minoritatea
ucraineană pare să fi câştigat ascendent, foarte probabil cu ajutorul activ
al ruşilor. Această minoritate s-a declarat în favoarea unirii cu Republica Carpato-
Ucraineană, care, la rândul său, ceruse să devină membră a Uniunii Sovietice
(78). Un document consemnând această dorinţă a circulat prin Maramureş şi
a obţinut 5 000 de semnături, în mare parte — din câte am înţeles — prin forţă.
Toate întrunirile împotriva acestei mişcări au fost împiedicate de către ruşi. Cu
toate acestea, românii din această provincie au reuşit să pună clandestin în
circulaţie un alt document prin care se cerea reprimarea minorităţii ucrainiene şi
unirea cu România. Acest document se pare că însumase 70 000 de semnături şi
fusese trimis guvernului de la Bucureşti. Punctul de vedere al ruşilor aflaţi la
faţa locului este că problema ar ţine de negocierile de pace şi că Maramureşul
este o regiune atât de săracă, încât nimănui nu-i pasă de ceea ce se întâmplă
cu ea.


Peste tot în Transilvania, comuniştii par să deţină controlul politic absolut.
Ei şi-au organizat propriile administraţii locale, în care majoritatea membrilor
sunt unguri. Cu excepţia Maramureşului, primesc prefecţi numiţi de către guvernul
de la Bucureşti. Aceşti prefecţi, bineînţeles, vor fi cu toţii comunişti sau
cel puţin cu vederi de stânga. în Maramureş, oficialităţile ucrainiene aflate acum
la putere afirmă că nu vor permite nici unei persoane oficiale numite de la
Bucureşti, să intre în provincie, întrucât, consideră că ei nu mai fac parte din
România.


Joi, 10 aprilie 1945


Astă-seară, generalul Vinogradov mi-a trimis o notă referitoare la conversaţia
noastră de ieri, în care i-am spus că la Moscova s-a ajuns la o înţelegere
între generalul Hill, din partea Forţelor Aeriene ale armatei noastre şi mareşalul
Kundiakov, şef al Forţelor Aeriene Ruse. Acest acord mi-a fost comunicat din
Italia şi se referea la evacuarea aviatorilor doborâţi, direct din Debreţin sau
Bucureşti spre Italia, cu avioane ale Aliaţilor. în nota sa, generalul Vinogradov
afirma că vorbise la telefon cu mareşalul Kundiakov personal, care negase
categoric semnarea unui astfel de acord. Bineînţeles că i-am informat imediat
pe cei din Italia, dar întreaga afacere m-a pus într-o poziţie întrucâtva jenantă.
Bănuiesc că, la Moscova, generalul Hill a făcut verbal nişte aranjamente provizorii
pe care le-a considerat acord, dar pe care mareşalul Kundiakov a socotii
nimerit să le nege ulterior. Mâine, dis-de-dimineaţă, toţi aviatorii noştri doborâţi,
cu excepţia a patru sau cinci, care nu sunt încă în stare să călătorească, vor fi
urcaţi într-un tren către Odessa. Se pare că ruşii fac tot posibilul să le asigure
condiţii bune. Ne-au sugerat să-i ducem la Ploieşti cu automobilul, ca să poată
fi plasaţi imediat în vagoane circulând pe calea ferată cu ecartament larg, care
duce la Odessa, evitând astfel necesitatea transbordării la graniţă, cum ar fi cazul
dacă ar pleca din Bucureşti, pe linia ferată cu ecartament normal.


După toate semnele, actualul guvern se îndreaptă spre o criză. Se pare că
elementele comuniste din guvern, în frunte cu Gheorghiu-Dej, şi ministrul de
Interne, (80), îşi continuă programul fără ca măcar să se consulte cu dr. Groza sau
cu alţi miniştri riecomunişti. Acum, Groza este practic neputincios, dorinţelor
sale nu li se acordă atenţie, iar el nu ştie nici măcar pe jumătate ceea ce se petrece
în guvern. Este şi el conştient de acest lucru şi, printr-un intermediar, l-a abordat
pe Maniu pentru a-i cere sfatul. Bineînţeles că Maniu l-a sfătuit desigur să
demisioneze dacă nu e în stare să-şi facă simţită autoritatea în guvern. Groza a
conferit ieri şi cu Brătianu, o oră sau două, discutând probabil aceeaşi situaţie.
Această stare de fapt, ca şi presiunile exercitate asupra Regelui, arată că ne
putem aştepta în curând ca lucrurile să se lămurească. In acest caz, rezultatul
probabil va fi un guvern în întregime comunist. Am înţeles că Gheorghiu-Dej
ţine foarte mult să fie el viitorul premier. El ţine în continuare cuvântări în care
afirmă că, în privinţa întreprinderilor particulare comuniştii nu au nici un fel
intenţii rele, că sunt de părere că este absolut necesar ca tot capitalul privat să
fie investit în întreprinderi româneşti şi că cei care fac investiţiile ar trebui să şi
obţină profituri rezonabile. El a afirmat chiar că, cei care se abţin să-şi pună
capitalul la treabă, de frică să nu-1 piardă sau din alte motive, ar trebui aspru
pedepsiţi. In orice caz, cam pe săptămâna viitoare, lucrurile ar trebui să ajungă
la punctul culminant.


Joi, 12 aprilie 1945


Astă-seară târziu, ne-a parvenit prin radio vestea morţii subite a preşedintelui
Roosevelt (81). A fost desigur un şoc puternic pentru toţi cei pe care îi
afectează. Este încă prea devreme să apreciem efectele asupra situaţiei locale,
dar probabil că acest lucru va putea fi făcut într-o zi sau două. Am trimis un
mesaj de condoleanţe Departamenului de Război şi bineînţeles că vom arbora
drapelul în bemă. în următoarele zile vom primi probabil multe mesaje de
condoleanţe de la diverse oficialităţi.


Mi-am petrecut cea mai mare parte din zi pe terenurile petrolifere şi la
rafinăria Societăţii Româno-Americana (82), de lângă Ploieşti. A fost o călătorie
cât se poate de interesantă. Societatea aceasta pare să facă tot ceea ce este
omeneşte posibil pentru a-şi mări producţia de petrol cu echipamentul disponibil.
încă din septembrie trecut s-au depăşit cu mult livrările totale prevăzute în
articolele 10 şi 11 ale Convenţiei de Armistiţiu, dar ruşii îi silesc să mărească şi
mai mult producţia. Se forează doar în două noi puţuri, în loc de cele şase sau
şapte care ni s-a spus că ar fi trebuit să lucreze pentru a se menţine producţie
mare pe termen lung. Lipsa utilajelor limitează însă, considerabil, aceste
noi tentative.


Rafinăria Româno-Americană de lângă Ploieşti a fost intens bombardată.
Cu toate acestea, societatea a făcut o treabă extraordinară repunând-o imediat
în funcţiune. Clădiri dărâmate, rezervoare şi utilaje distruse, grămezi de moloz
sunt împrăştiate peste tot. Şi totuşi, în mijlocul acestui prăpăd, unităţile esenţiale
au fost reparate şi sunt funcţionale. Majoritatea lucrează sub cerul liber, întrucât
clădirile au fost aproape complet distruse. Principalul este însă că operaţiunile
esenţiale pentru rafinarea petrolului se desfăşoară în continuare, iar benzina,
kerosenul, ţiţeiul etc. se livrează de la rafinărie la destinaţiile fixate. Societatea
apreciează că va fi nevoie de încă 18 luni pentru a se repara toate instalaţiile.
Ritmul este lent, îndeosebi pentru că nu există practic utilaje noi. Maşinile stricate,
cazanele, ţevăria se repară şi se refolosesc. Şi tablele de oţel de la rezervoare
se repară şi se folosesc la noile rezervoare. Uzina trebuie să se bizuie
aproape în întregime doar pe propriile forţe, întrucât nu se poate aştepta ajutor
de nicăieri din afară. Una peste alta, fac o treabă excelentă.


Vineri, 13 aprilie 1945


Azi toată ziua am avut în continuu vizitatori care doreau să-şi exprime
părerea de rău pentru moartea preşedintelui nostru. în plus, s-au primit multe
cărţi de vizită cu scurte mesaje de condoleanţe. Pentru prima şi unica dată de
când suntem aici, au venit să mă vadă generalul Susaikov şi generalul Vinogradov.
înainte să sosească, am aranjat ca şi domnul Berry să fie prezent. Ei s-au
exprimat într-o manieră tipic rusească, foarte ceremonios, şi se pare atent
regizată. Ei păreau chiar sinceri când au afirmat că este o mare lovitură pentm
toate Naţiunile Aliate. Domnul Pavlov, care este mâna dreaptă a domnului
Vîşinski şi consilierul politic rus în Bucureşti, mi-a făcut separat o vizită. Domnul
Berry a fost de faţă şi cu această ocazie, iar Pavlov s-a exprimat şi el pompos,
a stat doar câteva minute şi a plecat.


In absenţa vicemareşalului Stevenson, generalul de brigadă Greer, a făcut
o scurtă vizită, să-şi exprime regretele. A spus că întreaga naţiune britanică îl
plânge pe preşedintele nostru, ca şi când ar fi fost propriul lor conducător.


Românii au fost deosebit de sinceri în exprimarea sentimentelor. Membri
ai guvernului, generali, amirali, oameni politici şi industriaşi au venit să mă
vadă. Mulţi au trecut şi pe la domnul Berry. încă şi mai mulţi şi-au trimis cărţile
de vizită. Părerea aproape unanim exprimată a fost că România şi-a pierdut cel
mai bun prieten şi cel mai credincios apărător din întreaga lume. Ei consideră
că aceasta este cea mai cruntă lovitură posibilă dată speranţelor viitoare ale
naţiunii române. Nu realizasem niciodată până acum ce simbol al libertăţii,
democraţiei şi păcii devenise preşedintele Roosvelt în ochii tuturor popoarelor
oprimate din Europa. Comandantul Forţelor Aeriene (83) din România mi-a spus
că azi la amiază şi-a aliniat trupele în faţa statului său major, a coborât drapelul
în bemă, s-a prezentat onorul, iar el a citit anunţul oficial al morţii preşedintelui.
Mi-a spus că, în timpul ceremoniei, a zărit lacrimi în ochii multor ofiţerii şi
soldaţi. Nu se poate pune la îndoială sinceritatea sentimentelor acestor români.


Seara târziu am primit instrucţiuni din Italia ca, în afară de coborârea în
bemă a drapelului timp de 30 de zile şi de o scurtă ceremonie memorială în ziua
funeraliilor, celelalte manifestări obişnuite de respect nu se vor organiza din
cauza războiului. Nu se vor trage salve de foc, nu se vor purta banderole de doliu
şi nu vor avea loc parăzi sau ceremonii militare complicate.


Peste tot în oraş se văd drapele americane îndoliate. Pe tramvaie se află
alături steguleţe române şi americane, iar cele americane au panglici negre.
Acelaşi lucru se remarcă şi la autobuze. Pe multe clădiri publice şi particulare se
văd steaguri americane îndoliate. Chiar şi generalul rus care locuieşte la două
case distanţă de mine şi care de regulă arborează drapelul sovietic pe un catarg
deasupra clădirii, azi-dimineaţă ridicase lângă simbolul sovietic un drapel
american tivit cu negru.


Este de la sine înţeles că azi nu am fost în stare să facem prea multă treabă,
încă nu am primit nici o autorizare pentru avioanele noastre, deşi am depus
cererea cu mai bine de două săptămâni în urmă. Deoarece încă mai ţinem sub
supraveghere medicală câţiva aviatori americani, vom mai avea probabil de
aşteptat câteva zile până ce vom primi autorizările de zbor pentru avioane. Nu
am reuşit să-l văd nici pe generalul Susaikov de aproape zece zile. Se pare că
nu putem face mare lucru. Desigur că nu intenţionez să prezint aceste probleme
minore eşaloanelor superioare decât în cazul în care lucrurile se vor înrăutăţi
mult mai mult faţă de prezent. Bănuiesc că, într-una din aceste zile, totul se va
rezolva foarte urgent şi anume îndată ce ruşii vor considera că şi-au salvat
prestigiul în problema controversei referitoare la evacuarea aviatorilor.


De mai multe săptămâni, Poliţia secretă română a început urmărirea micii
colonii poloneze (84) din Bucureşti. Cei mai mulţi au fost arestaţi, iar puţinii
rămaşi, care se ascund, sunt ridicaţi unul câte unul. Mare parte din aceşti oameni
au fost în slujba Serviciului secret britanic şi nu am nici o îndoială că arestările
au fost ordonate de Moscova. Britanicii au trimis mai multe proteste generalului
Susaikov, însă fără rezultat. Au încercat să mă atragă şi pe mine să-i sprijin, pe
motiv că aceşti polonezi sunt aliaţii noştri şi că nu ar trebui molestaţi de poporul
unui fost stat inamic. Intrucât majoritatea acestor oameni sunt pătaţi de activităţile
lor clandestine anterioare, am hotărât să mă ţin de o parte. Astăzi, dl Le
Rougetel a venit să mă vadă, rugându-mă să-l ajut să facă să parvină nişte
fonduri puţinilor polonezi rămaşi în libertate. Am refuzat. Deşi nu a spus-o clar,
am certitudinea că aceste fonduri reprezintă plată în avans pentru noi operaţiuni
secrete în serviciul britanicilor şi, bineînţeles, că nu doresc să mă amestec în aşa
ceva. Din diverse informaţii primite mai demult, nu cred că polonezii de aici au
jucat foarte cinstit. S- a relatat că în mai multe rânduri s-au aflat în contact strâns
cu japonezii, aici la Bucureşti şi, că, pentru un timp, ar fi folosit o staţie radio
de la Legaţia japoneză.


Note:

(77). La începutul anului 1945, s-a decis ca prizonierii de război americani şi membrii echipajelor avioanelor americane care au aterizat forţat la răsărit de linia frontului rusesc să fie trimişi la Punctul de Adunare de la Odessa, de unde urmau să fie epatriaţi.
Problematica a stârnit o dispută între Moscova şi Washington. (Corespondenţa dintre Stalin, Roosevelt şi H. Trvman. ESPLA. I958,pp. 234-238).

(78). La începutul anului 1945, minoritarii ucrainieni, sprijiniţi de cei maghiari şi cu acordul tacit al trupelor sovietice din zonă, au încercat să impună încorporarea Maramureşului în RSS Ucraineană. Reacţia viguroasă a populaţiei româneşti a determinat eşuarea acestei tentative, (vezi Florin Muller, Tentative de rapt teritorial şi de sovietizare a regiunii Maramureş în anii 1944-1945, în „Revista istorică", nr. 7-8/1993, pp. 699-709).

(79). Ibidem.

(80). Teohari Georgescu.

(81). La 12 aprilie 1945, după încetarea din viaţă a lui F.D. Roosevelt, la preşedinţia SUA aurmat Harry S.Truman, până atunci vicepreşedinte al ţării.

(82). Societate industrială şi comercială de petrol creată la începutul secolului XX. A avut un rol însemnat în industria petrolieră din România până la naţionalizarea acesteia, în 1948.

(83). General Emanoil Ionescu.

(84). O parte din polonezii rezidenţi în România au fost folosiţi de diferite servicii secrete, atât înainte cât şi după 23 august 1944. Este cunoscut cazul polonezilor folosiţi pentru a transmite mesaje cifrate din sediul Ambasadei Japoniei la Bucureşti. Schimbarea radicală a situaţiei din România a permis sovieticilor să anihileze
reţelele poloneze din Bucureşti, considerate a fi puse în serviciul guvernului polonez din exil (Londra), aflat în competiţie cu guvernul provizoriu de la Lublin, susţinut de sovietici.


va urma