luni, 31 august 2015

România - colonie rusă?


Petre M. Iancu




Cât de independenţi sunt românii? Nu prea prea, nici foarte foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasi-inexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine.


Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.


Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.




Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.


Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul "corifeu" şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.


Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.


Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere... croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.


Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile...de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.


Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.


În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.


Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.



Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România riscă acut s-o ia pe calea Republicii Moldova, fiind în pericol să-şi piardă bruma de independenţă pe care i-au dăruit-o apartenenţa la NATO şi la UE.




















Cât de departe poate ajunge Monica Macovei cu partidul ei?


Sabina Fati




Dacă nu se bazează pe oportuniști entuziaști care au călătorit deja prin mai multe partide în căutare de funcții, dacă mizează mai mult pe soluții decât pe ideologie și dacă găsește suficienți oameni curați, care să-și asume o construcție dificilă pe termen lung, Monica Macovei ar putea avea succes cu noul său partid.


Există un spațiu tot mai mare lăsat liber de PSD și marele PNL, ambele uzate de scandaluri și eșecuri după guvernări făcute adesea în beneficiul familiilor lor politice, nu pentru binele oamenilor. Direcția Națională Anticorupție (DNA) desțelenește terenul și în urma proceselor care au loc vechile partide cu greu își vor regăsi credibilitatea. În plus, fiecare dintre ele a demonstrat deja ce poate face când ajunge la guvernare. Cine mai poate crede că PSD, cu un lider deja compromis în interior și în afară, mai are resurse să schimbe ceva? Cine mai poate crede că PNL poate să schimbe sistemul, dacă vine într-o coaliție cu același Gabriel Oprea și ceilalți „progresiști“ din partidul său dedicat unui „interes național“ dubitativ sau cu aripa nemulțumiților aliniați în spatele lui Marian Vanghelie?


Odată cu liberalizarea pieței politice din România, prin schimbarea legii care cere 25.000 de membri din toată țara pentru înregistrarea unui nou partid, se va mări concurența pentru ocuparea locului lăsat liber prin restrângerea votanților PSD și PNL. Deocamdată, socialiștii și liberalii se mențin pe poziții datorită influenței pe care o au în Parlament, în diferitele instituții publice și accesului în mass-media. Dar aceste lucruri nu rămân bătute în cuie, generația alegătorilor se schimbă și odată cu ea și mentalitatea româncelor și românilor, care au deja alte aspirații decât aveau părinții lor acum 25 de ani.


Spre deosebire de ceilalți lideri politici români, Monica Macovei poate fi un model atractiv pentru tineri, pentru cei care au votat negativ și pentru cei care sunt nemulțumiți de felul în care au lucrat marile partide în ultimii ani. Și-a făcut singură cariera, a pledat pro bono ca avocat pentru cei marginalizați, pentru cei cărora statul le încălca drepturile, a avut curajul să susțină încă de la început organizațiile cele mai hulite, cum e cea care îi apără pe homosexuali, a fost alături de Biserica Greco-Catolică în procesul nesfârșit de restituire a proprietăților pierdute odată cu venirea comuniștilor, s-a luptat deopotrivă cu cei din PSD și PNL pentru a pune pe picioare DNA și ANI și a dovedit că se poate face politică în favoarea României, nu în scop personal.


Partidul Monicăi Macovei poate deveni o formațiune antisistem de succes dacă formulează obiective clare pentru țară și soluții practice, care se pot aplica imediat, dacă formațiunea nu se va baza pe un singur om, văzut ca un Mesia politic, dacă schimbă discursul într-unul mai echilibrat, în care „dușmanul“ ocupă un loc mai mic decât proiectul, în care demagogia este înlocuită cu exemplul propriu și dacă renunță la etichetele „stânga“-„dreapta“. Spațiul de mijloc dintre un PNL care tinde să devină „conservator“ și un PSD socialist-ortodoxist este liber și poate fi ocupat de un partid modern, care pune în centrul preocupărilor sale individul cu toate nevoile lui, fără să-i excludă pe cei care dintr-un motiv sau altul se află astăzi la periferia societății.



Monica Macovei poate fi motorul acestui partid, dar în jurul ei trebuie să apară organizatorii, strategii, experții. Când în numele M10 vor începe să vorbească și alți lideri, nu doar Macovei, când aceștia vor avea puncte de vedere serioase despre ceea ce se întâmplă în România și la granițele ei, când ne vor arăta cum se va putea trăi mai bine, cum vom putea avea școli mai serioase și doctori mai responsabili, atunci putem spune că acest partid există cu adevărat. Până atunci, nici Monica Macovei, nici cei din jurul ei nu trebuie să uite că germenele corupției se ascunde în orice construcție politică și adesea crește odată cu partidul. 




















Darling Lilly (27)


Michael Connelly




În pragul uşii era Nicole. Avea părul ud şi era îmbrăcată într-un halat pufos care fusese al lui. Nicole i-l făcuse cadou cu ocazia primului Crăciun petrecut împreună, dar el nu îl purtase niciodată. Înfofolită în halatul acela mare Nicole arăta foarte sexy. De obicei, când îmbrăca acel halat după duş însemna că vrea să facă dragoste. Dar nu şi de data asta. Nu mai era cazul. Aruncă o privire la cartea deschisă la serviciile de livrare pizza.
— Eşti incredibil, Henry. După tot ce ai făcut, cobori şi comanzi o pizza de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Înainte aveai conştiinţă.
Se duse la frigider şi îl deschise.
— Ţi-am cerut să pleci.
— Plec, dar nu e ceea ce crezi, Nicole. Încerc să găsesc pe cineva şi ăsta e singurul mod.
Ea scoase o sticlă de apă din frigider şi începu să deşurubeze dopul.
— Ţi-am cerut să pleci, repetă ea.
— Bine, plec.
Făcu o mişcare pentru a se strecura printre ea şi bufetul din bucătărie, dar îşi schimbă brusc traiectoria şi o apucă de umeri, o trase spre el şi o sărută. Ea îl împinse şi vărsă apă pe amândoi.
— La revedere, spuse el înainte ca ea să poată vorbi. Încă te iubesc.
În timp ce se îndrepta spre uşă, scoase cheia de la casă de pe inelul său cu chei şi o puse pe măsuţa aflată sub oglinda de lângă uşă. Apoi deschise uşa, se întoarse şi o privi. Nicole îi întoarse spatele.
36
Breeze se afla pe aleile pietonale din Venice, ceea ce însemna că Pierce trebuia să coboare din maşină pentru a se apropia. În câteva cartiere din apropierea plajei, bungalourile erau construite unul în faţa altuia, fiind despărţite doar de un trotuar. Nu existau străzi. În spatele caselor existau alei înguste care le asigurau proprietarilor accesul la garaje. Faţadele caselor se aflau pe trotuarul comun. În felul acesta puteau fi construite mai multe case pe o bucată mică de teren. Casele de pe arterele pietonale erau la mare preţ.
Pierce găsi un loc de parcare în curba ce ducea spre ocean şi o porni pe jos spre Breeze. Era aproape şapte şi cerul începea să se coloreze în portocaliul închis al asfinţitului. Adresa pe care o luase de la Domino se afla la jumătatea străzii. Pierce păşea agale pe trotuar, de parcă se îndrepta spre plajă pentru a admira apusul. Când trecu pe lângă numărul 909, aruncă o privire ca din întâmplare. Era un bungalou galben, mai mic, cu o verandă largă pe care se afla un şezlong vechi. Ca majoritatea caselor de pe stradă, avea un mic gard decorativ prevăzut cu o portiţă.
Perdelele de la ferestrele din faţă erau trase. Observă că becul de pe verandă era aprins şi luă asta ca pe un semn rău. Se gândi că rămăsese aşa din seara precedentă. Acum, că descoperise locul pe care nu fuseseră în stare să-l găsească nici detectivul Renner nici Cody Zeller, începu să-şi facă griji că Lucy LaPorte a dispărut.
Îşi continuă plimbarea, până la parcarea unde Breeze se termina în Speedway. Se gândi să se ducă după maşină şi să o aducă acolo, dar ajunse la concluzia că ar fi însemnat o pierdere de timp. Rămase în parcare, privind câteva minute soarele care se apropia de orizont, după care porni înapoi către Breeze.
De data asta se plimbă şi mai încet, studiind toate casele. Era o seară liniştită în Breeze. Nu văzu pe nimeni, şi nu auzi pe nimeni, nici măcar zgomotul unui televizor. Trecu din nou pe lângă 909 şi nu văzu niciun semn care să indice că în mica locuinţă exista vreun locatar.
Când ajunse la capătul aleii Breeze, o camionetă albastră de la Domino opri şi parcă la intrarea pe trotuar. Un bărbat scund, de origine mexicană sări din maşină cu un coş etanş pentru transportat pizza şi începu să meargă repede pe trotuar. Pierce îl lăsă să o ia înainte şi apoi îl urmă. Simţea mirosul apetisant al pizzei. Îi era foame. Când bărbatul traversă veranda de la 909, Pierce se opri şi se ascunse după o tufa din grădina vecinului de vizavi.
Bărbatul cu pizza bătu de două ori – a doua oară mai tare – şi părea gata să renunţe, când uşa se deschise. Pierce îşi alesese greşit postul de observaţie, deoarece nu putea să vadă în casă. Apoi auzi o voce, şi ştiu că persoana care răspunsese la uşă era Lucy LaPorte.
— N-am comandat eu asta.
— Sunteţi sigură? Adresa pe care o am eu e Breeze nouă zero nouă.
Bărbatul cu pizza deschise partea laterală a coşului, scoase o cutie plată şi citi ceva de pe o margine.
— LaPorte, normală, cu piper, roşii şi ciuperci.
Ea chicoti.
— Da, eu sunt şi asta comand de obicei. Dar nu şi de data asta. Poate că a fost o greşeală a computerului sau ceva de genul ăsta, şi s-a repetat comanda.
Bărbatul privi în jos către pizza şi clătină trist din cap.
— Ei bine, în regulă. O să le spun.
Puse cutia la loc în coş şi începu să coboare scările. În spatele lui uşa se închise. Pierce îi ieşi înainte cu o bancnotă de douăzeci de dolari în mână.
— Hei, dacă ea nu o aştepta, o iau eu.
Faţa bărbatului cu pizza se lumină.
— Bine, mie-mi convine.
Pierce îi dădu bancnota de douăzeci şi luă pizza.
— Păstrează restul, spuse el.
Faţa omului cu pizza se lumină şi mai tare. O livrare dezastruoasă se transformase într-un bacşiş gras.
— Mulţumesc! Vă urez o noapte bună.
— Sper să fie.
Fără să ezite, Pierce trecu prin portiţa de la intrare şi urcă pe verandă. Bătu la uşă, mulţumind Cerului că nu avea vizor – sau cel puţin el nu vedea niciunul. De data asta, Lucy răspunse după numai câteva secunde. Când îl văzu pe Pierce şi înregistra cicatricele de pe faţa lui, rămase şocată.
— Bună, Lucy. Ai zis că data viitoare să-ţi aduc o pizza. Îţi aminteşti?
— Ce cauţi aici? N-ar trebui să fii aici. Ţi-am spus să nu mă deranjezi.
— Mi-ai spus să nu te sun. Nu am făcut-o.
Lucy încercă să închidă uşa, dar el se aşteptase la asta şi o ţinu deschisă.
— Trebuie să vorbim.
— Nu acum. Pleacă.
— Acum.
Ea cedă şi slăbi presiunea.
— Bine, ce vrei?
— În primul rând, vreau să intru. Nu-mi place să stau afară.
Lucy se retrase şi el intră. Camera de zi, mică, era mobilată cu o canapea, un fotoliu şi o măsuţă de cafea. Exista şi un televizor fixat pe unul din canalele de ştiri şi divertisment de la Hollywood. Mai era un şemineu, mic, în care focul părea că nu mai fusese aprins.
Pierce închise uşa, intră în cameră, puse pizza pe măsuţa de cafea, luă telecomanda şi opri televizorul.
— Urmăream chestia aia, protestă Lucy, care stătea în picioare lângă şemineu.
— Ştiu, spuse Pierce. Ce-ar fi să te aşezi şi să iei o bucată de pizza?
— Nu vreau pizza. Dac-aş fi vrut, aş fi cumpărat-o de la tipul ăla. Aşa m-ai găsit?
Purta blugi tăiaţi şi un tricou verde fără mâneci. Lui Pierce i se păru foarte obosită.
— Mda, aveau adresa ta.
— Ar trebui să-i dau în judecată.
— Lasă-i pe ei, Lucy, şi vorbește cu mine. M-ai minţit. Ai zis că  ţi-au făcut rău, că eşti prea plină de vânătăi pentru a te arăta în lume.
— N-am minţit.
— Înseamnă că te vindeci repede. Aş vrea să ştiu care e secretul…
Lucy nu-i răspunse, dar îşi ridică tricoul. Pe partea stângă, avea vânătăi de un purpuriu intens, iar pe sân altele, mai mici, provocate de degetele agresorului.
— Iisuse, şopti el.
Ea îşi lăsă tricoul în jos.
— Nu minţeam. Sunt rănită. Mi-a stricat şi implantul la unul din sâni, dar nu mă pot duce la doctor până mâine.
Pierce o privi cu atenţie. Era clar că avea dureri şi că era speriată. Se aşeză încet pe canapea. Nu-i mai ardea de pizza. Îi venea să o ia, să deschidă uşa şi să o arunce afară. Şi-o imagina pe Lucy în timp ce era ţinută de doi Metri şi Wentz o bătea. Ştia din propria-i experienţă ce plăcere simţea individul.
— Lucy, îmi pare rău.
— Şi mie. Îmi pare rău că m-am încurcat cu tine. De asta trebuie să pleci. Dacă află că ai fost aici, o să se întoarcă şi va fi cu mult mai rău pentru mine.
— Mda, bine. O să plec, zice Pierce, dar nu se ridică. Nu ştiu, spuse el apoi. În seara asta nu-mi iese nimic. Am venit aici crezând că şi tu eşti implicată. Speram să aflu cine a pus la cale înscenarea.
— În legătură cu ce?
— Cu Lilly Quinlan. Cu uciderea ei.
Lucy se lăsă să cadă încet în fotoliu.
— Sigur e moartă?
Pierce se uită la ea, şi apoi coborî privirea amintindu-şi de ceea ce văzuse în frigider.
— Poliţia crede că eu am făcut-o. Încearcă să construiască un caz.
— Detectivul cu care am vorbit şi eu?
— Mda, Renner.
— O să-i spun că tu încercai să o găseşti, să te asiguri că e teafără.
— Mulţumesc, dar nu o să servească la nimic. El zice că asta făcea parte din planul meu. Te-am folosit pe tine şi pe alţii, am sunat poliţia, şi toate astea pentru a acoperi crima. Zicea că adesea criminalul se deghizează în Bunul Samaritean.
Era rândul ei să vorbească, dar nu o făcu. Pierce citi titlurile unui număr vechi din National Enquirer, aflat pe masă şi îşi dădu seama că pierduse legătura cu lumea. Nu recunoştea nici numele, nici fotografia vedetei de pe prima pagină.
— Aş putea să le spun că am fost pusă să te conduc unde stătea ea, spuse Lucy încet.
Pierce o privi.
— E adevărat?
Ea încuviinţă din cap.
— Dar, jur pe ce am mai scump, n-am ştiut că el îţi înscena ceva, Henry.
— Cine e „el”?
— Billy.
— Ce ţi-a spus să faci?
— Mi-a spus doar că voi primi un telefon de la tine, Henry Pierce, şi că trebuie să aranjez o întâlnire şi să te conduc la Lilly. A zis să fac să crezi că e ideea ta. Asta e tot ce mi-a cerut. N-am ştiut, Henry.
El încuviinţă.
— Nu-i nimic. Înţeleg. Nu sunt supărat pe tine. Trebuia să faci ce ţi-a cerut.
Cântări lucrurile, încercând să-şi dea seama dacă informaţiile pe care le primise erau importante, şi ajunse la concluzia că reprezentau o dovadă clară a înscenării. Din păcate, trebuia să recunoască faptul că, dată fiind sursa acestor informaţii, ele nu aveau să cântărească prea mult în ochii poliţiei, avocaţilor sau juraţilor. Apoi îşi aminti de banii cu care o plătise pe Lucy în seara în care se întâlniseră. Ştia suficient de mult din codul penal ca să-şi dea seama că banii aveau să fie o problemă. Din cauza lor, Lucy putea deveni un martor puţin sau chiar deloc credibil.
— Aş putea să-i spun aceste lucruri detectivului, zise Lucy şi atunci şi-ar da seama că totul a făcut parte dintr-o înscenare.
Pierce clătină din cap, şi brusc îşi dădu seama că era egoist, îl interesa doar modul în care această femeie l-ar fi putut ajuta fără să se gândească măcar o dată la situaţia ei.
— Nu, Lucy. Asta te-ar pune în pericol. În plus… Era pe punctul de a spune că declaraţia unei prostituate nu avea mare importanţă la poliţie.
— În plus, ce?
— Nimic. Doar că nu mă îndoiesc că Wentz îşi va schimba punctul de vedere. Pe lângă asta, ştie că te-am plătit. Ar răstălmăci totul.
Se gândi o clipă şi schimbă tactica.
— Lucy, dacă numai atât te-a pus Wentz să-mi spui, de ce au venit aici? De ce ţi-au făcut rău?
— Ca să mă sperie. Ştiau că poliţiştii vor vrea să stea de vorbă cu mine. Mi-au spus exact ce să declar. A trebuit să urmez un scenariu. Pe urmă m-am hotărât să dispar pentru o vreme. Au spus că în câteva săptămâni totul va reveni la normal.
Câteva săptămâni, îşi zise Pierce. Până atunci piesa se va fi sfârşit.
— Deci, dacă îmi dau bine seama, tot ce mi-ai spus despre ea a făcut parte dintr-un scenariu.
— Nu. N-a fost niciun scenariu.
— Dar povestea că te-ai dus la apartamentul ei şi nu a apărut? Asta a fost inventată doar pentru ca eu să vreau să merg acolo, nu?
— Nu, aşa a fost. De fapt, totul era adevărat. Nu te-am minţit, Henry, te-am manipulat. Am folosit adevărul pentru a te conduce acolo unde voia Wentz să ajungi. Clientul, maşina, toate încurcăturile, totul a fost real.
— Cum adică, maşina?
— Ţi-am mai spus. Spaţiul de parcare era ocupat, deşi ar fi trebuit să fie liber. Pentru clientul meu a fost o adevărată belea. A trebuit să mergem să parcăm şi după aceea să ne întoarcem pe jos şi omul transpira. Nu-mi plac tipii care transpiră. Şi dup-aia, ajungem acolo şi nu răspunde nimeni. A fost ca dracu’.
Pierce îşi dădu seama ce-i scăpase, pentru că nu ştiuse ce să întrebe. Lilly Quinlan nu răspunsese la uşă în acea zi pentru că era moartă în apartament. Dar poate că nu fusese singură. Era o maşină acolo.
— În spaţiul de parcare era maşina ei?
— Nu, cum îţi spuneam, îl lăsa întotdeauna liber pentru client.
— Îţi aminteşti maşina care era acolo?
— Mda, îmi amintesc, fiindcă lăsaseră capota ridicată. Nici eu nu aş lăsa o asemenea maşină cu capota ridicată într-un astfel de cartier. E prea aproape de toate javrele care pierd vremea pe plajă.
— Ce fel de maşină era?
— Un Jaguar negru.
— Decapotabil.
— Asta am spus.
— Cu două locuri?
— Da, maşina sport.
Pierce o privi fără să scoată o vorbă. Se simţea ameţit şi avea senzaţia că o să cadă de pe canapea. Apoi totul îi deveni clar.
— Aurora boreală, şopti el.
— Ce? întrebă Lucy.
Pierce se ridică.
— Trebuie să plec.
— Te simţi bine?
— Acum, da.
Porni spre uşă, dar se opri brusc şi se întoarse către Lucy.
— Grady Allison.
— Ce e cu el?
— S-ar putea să fi fost maşina lui?
— Nu ştiu. Nu i-am văzut niciodată maşina.
— Cum arată?
Pierce văzu cu ochii minţii fotografia de cazier pe care i-o trimisese Zeller. Un gangster, ca nasul turtit şi cu părul dat pe spate şi uns cu gel.
— Destul de tânăr şi foarte bronzat.
— Ca un surfer?
— Aha.
— Poartă coadă, nu?
— Câteodată.
Pierce se întoarse către uşă.
— Nu vrei să-ţi iei pizza?
— Nu cred că pot mânca.

Când Zeller apăru în sfârşit la Amedeo Technologies, era deja ora două. Pierce avea nevoie de timp pentru a pregăti lucrurile, aşa că nu-l sunase pe prietenul lui decât după miezul nopţii şi îi ceruse să vină la sediu pentru că se defectase sistemul de calculatoare. Zeller protestase, motivând că era cu cineva şi nu putea veni decât dimineaţa. Pierce spusese că dimineaţa avea să fie prea târziu, că nu accepta nicio scuză şi că era o urgenţă.
Pierce îi dădu de înţeles că trebuia să vină dacă voia să păstreze intactă prietenia lor şi relaţia de afaceri pe care o aveau. Îşi controla vocea cu greu, pentru că în acel moment prietenia lor era mai mult decât compromisă.
La două ore după convorbirea telefonică, Pierce se afla în laborator aşteptând şi urmărind camerele de securitate de pe monitorul serverului. Era un sistem multiplex care-i permise lui Pierce să-l urmărească pe Zeller parcându-şi Jaguarul negru, şi apoi intrând pe uşa din faţă, unde paznicul îi dădu un card de acces şi îl îndrumă să se întâlnească cu Pierce în laborator. Pierce îl urmări în timp ce cobora cu liftul şi intra în compartimentul etanş. În acel moment, opri camerele de supraveghere şi porni programul de dictare al computerului. Reglă microfonul de deasupra monitorului şi stinse ecranul.
— Bun, zise el. Să-i dăm drumul. E timpul să zdrobim musca aia.
Zeller nu putea să intre decât în compartimentul etanş cu cardul de acces. A doua uşă avea o încuietoare cu panou numeric. Pierce era convins că Zeller ştia combinaţia, de vreme ce era schimbată în fiecare lună şi era trimisă angajaţilor din laborator prin e-mail. Cu toate acestea, după ce traversă compartimentul etanş şi ajunse la despărţitura interioară, Zeller bătu în uşa izolată cu folie de cupru.
Pierce se ridică şi îi deschise. Zeller intră în laborator afişând proasta dispoziţie a unui om deranjat de situaţia în care se găsea.
— Ei bine, Hank, sunt aici. Care e marea nenorocire? Ştii, eram exact pe punctul de a i-o pune uneia când ai sunat.
Pierce se întoarse la scaunul său din faţa serverului şi se aşeză în aşa fel încât să-l poată privi pe Zeller.
— Ei bine, ţi-a luat destul de mult timp să ajungi, aşa că nu mă acuza că te-ai oprit din cauza mea.
— Nici nu-ţi pot spune cât de tare te înşeli, prietene. Mi-a luat atâta pentru că sunt un gentleman perfect şi a trebuit s-o conduc înapoi în Valley. Cum era iar o nenorocită de alunecare de teren în canionul Malibu, am fost nevoit să mă întorc şi să merg până la Topanga. Oricum, a ce miroase?
Zeller vorbea foarte repede. Pierce se întrebă dacă nu cumva era beat, sau drogat sau amândouă la un loc. Nu ştia cum avea să afecteze acest lucru experimentul. Adăuga un element nou, de decor.
— Carbon, spuse el. M-am gândit să coc un lot de circuite cât te aştept.
Pierce arătă cu capul către uşa închisă a laboratorului de circuite. Zeller pocni de mai multe ori din degete în timp ce încerca să-şi aducă aminte ceva.
— Mirosul ăsta… mi-aminteşte de când eram copil… şi dădeam foc la maşinuţele de plastic. Mda, maşinile mele de colecţie.
— E o amintire frumoasă. Du-te în laborator. E şi mai rău. Respiră adânc şi poate o să-ţi aduci aminte întreaga scenă.
— Nu, mersi. Cred că o să trec peste asta pentru moment. Bine, deci am venit. Ce nu merge? Pierce identifică întrebarea ca fiind o replică din filmul Miller’s Crossing al fraţilor Coen, unul din filmele favorite ale lui Zeller. Pierce nu reacţionă, ca şi cum ar fi ştiut replica. În acea seară nu avea de gând să joace acel joc cu Zeller. Se concentra asupra piesei, asupra experimentului pe care îl făcea condiţii controlate.
— Ţi-am spus, cineva a intrat în sistem. Presupusul tău sistem impenetrabil de securitate e un rahat, Code. Cineva ne-a furat toate secretele.
Acuzaţia îl făcu pe Zeller să devină brusc agitat.
— Ho, ho, în primul rând, de unde ştii că cineva fură secrete?
— Ştiu, pur şi simplu.
— Bine, dacă zici. Cred că trebuie să accept asta. Dar de unde ştii că e prin sistemul de date şi nu e gura prea mare a cuiva care vorbeşte sau vinde? Cum rămâne cu Charlie Condon? Am băut de câteva ori cu el. Tipului îi place să vorbească.
— Asta e meseria lui. Eu mă refer la secrete despre care Charlie habar n-are, pe care le ştim doar eu şi încă vreo câţiva, foarte puţini. Oameni din laborator.
Deschise un sertar al biroului pe care se afla computerul şi scoase un mic dispozitiv asemănător unei cutii de releu, la care erau ataşate o mufa pentru curent continuu şi alternativ şi o mică antenă cu fir. Dintr-unul din capetele dispozitivului ieşea un cablu ataşat la o placă de calculator. Pierce îl puse pe birou.
— Am devenit suspicios şi am intrat în fişierele de întreţinere, dar nu am găsit nimic. Apoi m-am dus să mă uit la hardware-ul de la server şi am găsit această placă ataşată. Are un modem fără fir. Cred că e ceea ce în limbajul vostru se numeşte un sniffer.
Zeller se apropie de birou şi ridică dispozitivul.
— În limbajul nostru? Te referi la specialiştii în securitatea computerizată a corporaţiilor?
Răsuci dispozitivul. Era un colector de date. Programat şi ataşat la un cadru de bază, intercepta şi colecta tot traficul de poştă electronică din sistemul de calculatoare şi îl expedia printr-un modem fără fir către o destinaţie prestabilită. În limbajul hackerilor i se spunea sniffer, deoarece colecta totul; apoi hoţul era liber să adulmece prin toate informaţiile şi să adune piesele preţioase.



va urma


















Dorinţe


Iuri Iulian Lorincz







Cât mi-aş dori

să dorm în baldachine

în aşternuturi

albe de mătase

s-alung din somn

vise meschine

păstrând

pe cele mai frumoase

şi cât aş da

să împărţim aceeaşi pernă

acelaşi gând

să-l fredonăm în noapte

un sânge cald

să ne zvâcnească-n venă

iar buzele

să murmure dulci şoapte

m-aş lecui

de insomnii coşmaruri

şi frică de-ntuneric

nu aş mai avea

dar noi iubito

suntem două zaruri

rostogolite-n zări de muşama












Condamnaţi la tăcere (3)


Dumitru Prichici




Primul contact cu serviciile secrete din România



Totul părea că se va sfârşi cu bine în acel an 1958, dar, într-una din puţinele zile pe care le mai aveam până la eliberare, am fost contactat de un civil foarte elegant, pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea.

Am fost întrebat direct dacă doresc să mă angajez în Serviciile Secrete după terminarea serviciului militar, ca radiotelegrafist şi tehnician radio, cu gradul de sublocotenent cu posibilitatea de a lucra în cadrul ambasadelor noastre, de oriunde în lume.

Când el a terminat ce a avut de spus, eu eram hotărât în privinţa răspunsului, care avea la bază în primul rând dorinţa mea şi a colegilor de laborator din Uzina Electromagnetica şi a şefului nostru ing Constantin Faur de a reveni acolo unde eram aşteptat şi unde promisesem că mă voi întoarce după armată.

Mai ţineam minte şi sfatul tatălui meu cum că armata este frumoasă doar să o priveşti şi nu puteam să uit că atât tatăl meu, cât şi bunicul din partea mamei spuneau mereu şi aşteptau încă ziua în care vor veni americanii să ne salveze de comunişti. Aşadar, răspunsul meu a fost categoric NU, deşi domnul foarte elegant îmbrăcat mi-a spus să mă mai gândesc.



Al doilea contact cu serviciile secrete din România


După revenirea la locul meu de muncă, în laboratorul de radio al serviciului tehnic PS (produse speciale), şi după scugerea unei perioade de timp de aproape patru ani, prin 1962, am fost vizitaţi de un grup de civili tot atât de eleganţi ca şi domnul din 1958, dar care, de această dată, au purtat o discuţie secretă cu şeful nostru de serviciu ing. Nae Ştefanescu.

Am înţeles că era vorba despre o lucrare neobişnuită, de această dată foarte secretă, la care urma să participe un număr restrâns de ingineri şi tehnicieni, selecţionaţi după criterii numai de ei cunoscute şi care va dura cel puţin un an de zile.

Am fost informaţi că vom lucra în birourile noastre, în care nu vor mai intra alte persoane în afara celor cuprinse în liste, şi vom avea obligaţia să semnăm periodic unele angajamente de confidenţialitate, de parcă am fi produs arme de distrugere în masă.

Şi totuşi nu era o glumă, lucrarea era atât de secretă, încât în ziua în care au venit din nou acei domni eleganţi, pe culoarele pe unde treceau ei şi cei care purtau pe braţe un SARCOFAG al SECURITĂŢII de mărime neobişnuită, nu mai circula nimeni şi nici uşile nu se mai deschideau la vreun birou sau atelier.

Mai târziu am aflat că acesta era un cadou, un colac de salvare aruncat lui Gheorghiu-Dej de comuniştii dintr-o ţară vecină.

Atunci a fost momentul în care imaginaţia celor mai curioşi din fire a început să producă scenarii care mai de care mai fantastice, cu urmări benefice pentru unii, pentru alţii comice sau tragice, iar noi, cei care ştiam de acum cine este beneficiarul unui nou produs electronic atât de secret, nu am fost speriaţi, dar ne priveam întrebători unii pe alţii.

Volumul de muncă ce ne aştepta pentru următorul an şi păstrarea secretului ne îngrijorau.

Acum, după patruzeci de ani şi după scoaterea lor din exploatare, vă pot spune ce era în acel sarcofag uriaş şi ce a însemnat el pentru mine şi pentru dumneavoastră, cei care am fost cel puţin douăzeci de ani ŢINTELE LUI VII.

Acel produs electronic foarte secret era un grup compact de patruzeci de magnetofoane profesionale, acţionate de un singur motor şi un singur ax de antrenare a benzii magnetice, care lucrau simultan sau în contratimp, pentru a nu se pierde nici o secundă din înregistrările convorbirilor telefonice interne şi internaţionale, a convorbirilor interioare din camerele de acasă, de la locul de muncă, de pe stradă, din parcuri şi de oriunde ne-am fi aflat.

După numărul mare de posturi de cca o mie, m-am speriat de ceace ne aştepta pe noi toţi cei care urmam să fim ascultaţi. Mai târziu, după ani, am constatat cu îngrijorare în ce scopuri le utiliza, noul Preşedinte Nicolae Ceauşescu.

La termenul stabilit, lucrarea a fost predată beneficiarului, iar noi cei desemnaţi pentru a o executa am fost răsplătiţi cu primele obişnuite şi cu o propunere discretă de transfer în vederea supravegherii şi întreţinerii în timpul exploatării lor.

Toate aceste instalaţii erau interconectate cu toate sistemele de comunicaţii telefonice şi radio, prin repartitoarele pe care le-aţi văzut in acele secvenţe la TVR 1, din filmul realizat de Jana Gheorghiu la începutul anului 1990, din care au fost prezentate doar cele acuzatoare la adresa mea şi a colegilor mei din domeniul tehnic-operativ.

Timp de douăzeci de ani şi eu, şi colegii mei de serviciu de atunci am fost ca şi dumneavoastră clienţii ocazionali sau permanenţi ai acestor infernale sisteme concepute la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej, în scopul cunoaşterii şi luării unor decizii ferme în cazurile de abatere de la linia partidului, dar şi pentru depistarea spionilor, sabotorilor din economia naţională sau pentru rotirea cadrelor.

Oferta pentru angajare în acel serviciu tehnic era într-adevăr tentantă doar din punct de vedere material, în rest era o pedeapsă care s-a dovedit a fi greu de evitat.

Condiţiile erau avantajoase, funcţie de ofiţer tehnic, fără a fi obligat să port haina militară, cu un salariu mai mare decât cel pe care îl aveam, în uzina Electromagnetica dar cu un program de lucru fară sărbători, fară duminici, Paşte sau Crăciun libere, iar nopţile, din şapte, trei erau albe, pentru că aceste magnetofoane mergeau zi şi noapte.

Am dat răspunsul pe loc, am spus că doresc să urmez cursurile serale ale Institutului Politehnic Bucureşti şi nu pot renunţa la această dorinţă. Am dat pentru a doua oară un răspuns negativ, la propunerea acelor domni eleganţi şi ce-i drept foarte politicoşi.

Am sperat că va fi ultima dată când mi se mai face o asemenea propunere şi am continuat să muncesc în acel loc, unde timp de zece ani crescusem, învăţasem o meserie frumoasă şi de unde puteam să urmez şi cursurile serale la Politehnică. Am considerat că este ultima şansă de a scăpa de Securitate şi am făcut tot ce a fost posibil pentru a ieşi din colimatorul lor, deşi ei aveau gânduri bune pentru mine.

Mulţi tineri şi-ar fi dorit poate să fie chemaţi să lucreze în condiţiile oferite sau să nu mai vorbim de cei care ne invidiau atunci când lucram în birourile noastre cu paza la uşă, pentru a nu se deconspira lucrarea, pentru a ne proteja de privirile curioşilor şi invidioşilor trepăduşi cu funcţii de conducere în sindicat sau în PCR.

Am decis atunci să-mi caut alt loc de muncă, indiferent unde, pentru a ieşi din vizorul lor chiar mai repede, pentru că nu eram dispus să inventez un alt motiv mult mai serios, mai credibil pentru ei, pentru a mă lăsa să-mi văd de treburile mele, de pregătirea pentru examenele pe care urma să le susţin în vara anului 1963.


Al treilea contact Destin sau jocul întâmplării?


O vorbă din bătrâni spune „Ce-ţi este scris în frunte-ţi este pus". Deşi reuşisem pentru început să obţin prin concurs un post de tehnician electronist la Institutul de Telecomunicaţii din Bucureşti sau o posibilă angajare la Institutul Politehnic Bucureşti, într-unui din laboratoarele Facultăţii de Electronică, la Catedra de Măsurători electronice a prof. univ. Mariana Beliş, destinul mă urmărea.

Tânăr fiind, mai mult sau mai puţin convins de puterea destinului, am început demersurile pentru evadarea din calea celor din serviciile secrete. *

A doua zi după obţinerea locului din Politehnică, am spus vestea cea bună noului meu şef de laborator, ing. Mircea Bărbulescu, care m-a felicitat şi mi-a spus că pot face cererea de transfer pe care el o va aproba.

Am înaintat cererea Serviciului Personal în aceeaşi zi şi am aşteptat câteva zile, după care am întrebat secretara dacă pot să-mi iau cererea aprobată.

„Nu s-a aprobat, mi-a răspuns la telefon, şi ar fi bine să vii tu la şeful de cadre." Aşa am şi făcut, în câteva minute am şi ajuns şi am întrebat dacă ştie cine nu a fost de acord cu transferul, pentru că şeful meu direct a semnat cererea fară nici o altă condiţie.

Nici nu am apucat să termin fraza, că uşa biroului s-a deschis şi a ieşit chiar şeful serviciului de cadre, care mă cunoştea de la meciurile de fotbal de la care nu lipsea niciodată, şi cu un zâmbet sadic după părerea mea, dar amical mi-a spus că nu se aprobă pentru că avem foarte mult de lucru.

M-a condus câţiva paşi pe culoarul pe unde venisem, întrebându-mă: „Ce, nu-ţi place aici unde lucrezi şi unde joci şi fotbal?"

I-am spus că locuiesc prea departe de uzina Electromagnetica, în Bucureştii-Noi, şi vreau să merg din această toamnă la cursurile serale din Politehnică. Cu regret, a spus că nu a acceptat şeful cel mare şi nu are ce face.

Supărat de răspunsul dat, am mers în laboratorul meu şi, fară să le spun colegilor şi şefului meu răspunsul primit, au înţeles că nu se aprobase. Şeful meu mi-a spus să nu fiu trist, pentru că mai este o soluţie, dar care mă va obliga să mai aştept încă două săptămâni, până la plecarea mea la Politehnică, şi mi-a sugerat să-mi depun demisia cu preaviz, iar după două săptămâni să cer cartea de muncă şi să mă prezint la noul loc.

Am procedat aşa cum m-a sfătuit şeful meu, care era pe lângă un foarte bun inginer şi un bun sfătuitor, şi am lucrat încă două săptămâni la vechiul loc de muncă, dar trecând zilnic şi pe la viitorul meu loc pentru a efectua lucrările de laborator, care erau aşteptate de studenţii de la cursurile de zi în special.

In aceste zile, am avut ocazia să constat că timpul este uneori elastic, se comprimă şi se destinde în funcţie de interesele pe care le avem, ajungând să cred că Dumnezeu este atât de puternic, încât noi, oamenii buni care credem în El, suntem optimişti şi puternici datorită credinţei noastre şi fericiţi datorită puterii Lui.

Timpul a trecut mai greu în acele cincisprezece zile, dar a venit şi ziua în care mi-am luat rămas-bun de la colegii şi prietenii mei, de la regretatul meu şef de laborator ing. Mircea Bărbulescu, cel care îmi era ca un frate mai mare.

Bun sfătuitor, după ce mi-a urat succes în viaţă, mi-a spus să nu uit că cei care m-au căutat în 1958 şi mi-au propus şi în 1962 să lucrez pentru ei, în securitate, nu vor renunţa la serviciile mele mai ales după lucrarea la care participasem în ultimul an, considerându-mă util în exploatarea acelor mastodonţi.

In aceeaşi zi, am anunţat şi pe cei care mă aşteptau cu transferul la Institutul de Telecomunicaţii că nu am obţinut transferul şi cu regretele mele şi ale lor, după cum spuneau şi ei, am încheiat discuţia. A urmat o perioadă de nelinişte şi de nerăbdare de a mă vedea plecat din vizorul celor de la securitate.

Pentru mine, acum nu mai conta salariul pe care urma să-l iau, chiar dacă aici la Politehnică era ceva mai mic şi nici soţia mea nu a obiectat. Cei de la serviciul personal mi-au spus că se vor strădui să-mi acorde un salariu cel puţin egal cu cel de la vechiul loc de muncă.

Aşa s-a şi întâmplat, după câteva zile de la intrarea în noile atribuţii, am fost chemat la serviciul personal şi anunţat că s-a găsit un salariu mai bun pentru mine, dar cu condiţia să accept ca în cartea mea de muncă să fie înscrisă funcţia de lăcătuş mecanic, fapt care pe mine nu mă deranja, şi am fost de acord cu propunerea.

Iată-mă la începutul anului 1963 la locul de muncă mult visat, mult mai aproape de casa mea, în alt mediu de lucru, cu perspectiva de a lucra şi urma cursurile serale în acelaşi loc. Cel mai plăcut gând era că cei de la securitate îmi vor pierde urma şi poate vor renunţa.

Acomodarea cu noii şefi şi colegi s-a făcut destul de repede, la fel de repede m-am acomodat şi cu varietatea lucrărilor de laborator efectuate pentru practica studenţilor, care îmi ocupau plăcut timpul şi mă ajutau să-mi cunosc viitoarele teme ca student al aceleiaşi facultăţi.

Dar nu a fost să fie aşa, în acest an 1963 aveam să trăiesc momente pe care nu mi le imaginam, speram să am o viaţă liniştită, mai ales că soţia mea născuse în luna iulie un băiat frumos şi sănătos şi nu se putea plictisi în orele în care eu aveam să fiu prezent la cursurile serale.

Mi-am făcut iluzii deşarte, pentru că ce-i este scris omului în frunte-i este pus şi nu a trecut nici mijlocul verii şi am fost căutat la serviciu de un alt domn pentru acelaşi motiv, cu eternele oferte avantajoase şi chiar tentante, nu numai pentru unul ca mine, care simţeam din plin lipsa unei locuinţe, cu un confort cât de cât mai bun, acum când aveam şi un copil de crescut şi cu un salariu care recunosc că începuse să devină insuficient.

Atunci am recunoscut că nu se poate şi cu varza grasă şi cu slănina întreagă. Mi-am amintit de vorbele ing. Mircea Bărbulescu, că nu voi scăpa niciodată de acei domni eleganţi până nu mă vor convinge să intru în securitate.

Atât insistenţele lor, cât şi ofertele m-au determinat să accept.

In final, pentru liniştea întregii familii, atât a soţiei, cât şi a soacrei mele, îngrijorate ca toate femeile că ginerele ar fi student seralist, cu colege şi colegi de toate vârstele, l-am căutat eu de această dată pe acel domn elegant, pentru a-i da un răspuns pozitiv. Am sunat la numărul pe care mi-l lăsase şi i-am spus că sunt de acord să mă angajez, cu condiţia să nu fiu obligat să port haine militare şi numai în domeniul tehnic.



va urma

















sâmbătă, 29 august 2015

Nu mai vreau sã mã sterg pe tãlpi la iesirea din România!


Miron Beteg




Cînd un întreg popor ajunge sã se simtã inutil în istorie nu mai e vorba de crizã, ci de dezastru. Apocalipsele sociale sunt trecãtoare, e drept, dar cineva trebuie sã le îndure. Si as fi îndreptãtit sã cred cã, în ultimele douã secole, fiecare generatie româneascã s-a simtit proprietara, dar si proprietatea, unor apocalipse ieftine. E drept, existã dictionare care nici mãcar nu dau pluralul cuvîntului apocalips. Aglomerarea repetatã si ascensionalã de aberatii în spatiul românesc ne-a fortat, istoric, si la aceastã subtilitate lingvisticã. Ne mai putem îmblînzi nenorocirile doar inventînd cuvinte. Ca sã punem surdinã realului, suntem generosi cu propriile neputinte plasînd amortizoare logicii gramaticale. Asta pentru a nu recunoaste cã logica existentialã si-a pierdut, de mult, orice sinonimie europeanã. Ori sã admitem cã doar în nepricepere avem, cu adevãrat, specific national.


Trãim în autoritarism, dar nici pe departe unul cotrocenian, bãsescian. Trãim în autoritarismul incompetentei întregii clase politice. Unul mult mai grav decît cel care ar putea, la rigoare, sã fie mãsurat în grade ori înmuiat în cuburi de gheatã care plutesc în pahar. Autoritarismul incompetentei si minciunii este unul fãrã centru de putere si tocmai de aceea nu mai înseamnã intransigentã oarbã, dar mãcar clasificabilã, deductibilã, a cãrei ierarhie a ororii, chiar dacã nu poate fi controlatã, poate fi totusi înteleasã, ci o specie de anarhism în fata cãruia nu poti decît sã te declari neputincios.
România trãieste un adevãrat rãzboi civil al neputintelor. Spartã în fragmente tot mai mici, mai ascutite, realitatea social-politicã e un covor de sticlã pisatã pe care milioane de români sunt obligati sã umble desculti, precum niste fachiri second-hand.


Pomeneam de inutilitate. Suntem inutili cîtã vreme votul nostru a devenit inutil. S-a vãzut: transferurile ideologice se fac nu înainte, ci dupã vot. „Independentii“ si partidele avortate direct în Parlament reprezintã, pînã una alta, un mod legal de a-ti anula optiunea de alegãtor. De-a te desfiinta ca votant. De a-ti interzice participarea la viata politicã a tãrii. Cînd reusesti sã anulezi eficienta votului – unica si mult clamata „putere” a celor multi –, anulezi, în subconstientul colectiv, si ideea de eficientã a oricãrei alte forme de protest social. Neparticiparea la manifestatii, refuzul de a intra în grevã (nici pe departe în utopia unei greve generale), indiferent ce mãsurã economicã ar lua Guvernul, nu vin din lene, nu izvorãsc din dezinteres, nici mãcar nu ilustreazã de tot românescul „las’ cã merge si asa!”, ci sunt corolare ale sentimentului acut de inutilitate, de neputintã. La vot, aparent, tu esti regizorul. Tu hotãrãsti distributia. Dar, la ridicarea cortinei te trezesti si îngrozit, si amuzat, cã actrita aleasã pentru rolul Ofeliei îl joacã pe Hamlet, iar acesta are replicile Reginei-mamã. Si toatã punerea asta în scenã mai si costã miliarde...


Dau bine în scris, acum, gîlgîielile pesimismului si deplinãtãtile deprimãrii, mai cu seamã cã „fluturasul“ de salariu, pentru multi, are singura sobrietate europeanã permisã în România: sumele trecute pe el sunt atît de mici încît par scrise în euro. Abia azi întelegem pe deplin de ce presedintele, referindu-se la presa vîndutã, a vorbit de tonomate cu euro si nu de tonomate care funtioneazã cu lei. N-are rost sã ne pingelim memoria si sã spunem cã doar cei aflati de cîtiva ani la putere sunt vinovati cã viata noastrã a devenit indescifrabilã, iar privirile copiilor nostri, nedumerite si greu de suportat. Cã doar Bãsescu, Boc si sumedenia de „gãuri“ – negre, dar unele gratioase cînd poartã tocuri! – ce graviteazã în jurul lor ne-au impus acest antrenament pentru apocalips. Trãim din reziduuri politice de douãzeci
de ani si, cu foarte rare exceptii, am fost condusi de vidanjori ideologici si nu de oameni politici. S-a tot spus cã nu avem o clasã politicã, ci doar o pãturã de oameni care, nestiind sã facã nimic altceva, s-au gîndit sã candideze.


Si totusi – ne livrãm lor destinele la alegeri, de fiecare datã, cu un soi de frenezie stupidã, frenezie care ne-a transformat, în timp, în niste profesioniti ai inutilului. Ai unei amãgiri confortabile, accesibile. Asteptând, ca prostii, o micã pastilã de normalitate. Doar lenea noastrã sinapticã, deloc întîmplãtoare, ne împiedicã sã privim la Antonescu, Ponta, Geaonã ori Fenechiu si sã deslusim, umbritã dar limpede, arhitectura Boc-ului din ei.



Bãsescu e periculos pentru cã e la putere, ceilalti sunt periculosi pentru cã pot ajunge, oricînd, la putere: ne amãgim inutil dacã nu recunoastem cã toti au semnat, în numele nostru, contractul cu dezastrul. Au, fiecare în parte, politetea gunoierului: nu-i intereseazã curãtenia noastrã, ci jegul vîrît sub covor de ceilalti „oameni politici“. De aceea, personal, doar un singur tip de stire despre actualii politicieni români mã mai intereseazã: data la care vor iesi din viata publicã. Se întîmplã, din cînd în cînd, sã mai plec din tarã. Si sper ca, mãcar peste zece ani, la granitã, sã nu mai fiu nevoit sã mã sterg pe picioare de România atunci cînd o sã vreau sã pãsesc în Europa.




















Mantia Inselaciunii (26)


James Luceno




Cohl clipi, apoi deschise ochii. Văzu neclar faţa plină de sânge a lui Boiny. Se simţea ameţit şi agitat. Ştia că ar fi trebuit să sufere puternic, dar abia îşi simţea corpul. Evident, Boiny îi dăduse o doză de analgezice. Cohl simţea în gură gustul sângelui şi încă ceva – uscăciunea siropoasă a bactei.
Trăsăturile lui Boiny începură să prindă formă şi să devină clare. O rază de laser arsese o tăietură adâncă în partea stângă a craniului verzui al rodianului. Pe rană scânteia bacta proaspăt aplicată, dar Cohl se îndoia că substanţa miraculoasă avea să învingă.
Memoria îi reveni iute. Tresări şi încercă să se ridice în capul oaselor.
— Stai, căpitane, zise Boiny. Avea glasul slab şi răguşit. Odihneşte-te o clipă.
Cohl nu-i dădu atenţie. Se ridică şi imediat căzu cu faţa în jos pe podeaua dură. Auzi cum i se rupse vârful nasului şi simţi o picătură de sânge scurgându-i-se pe mustaţă şi căzându-i pe buza inferioară.
Începu să se târască pe podea spre locul în care trupul Rellei zăcea nemişcat – nemişcat şi rece când îşi întinse mâna şi îi atinse faţa cu vârfurile degetelor.
Brusc, Boiny apăru iar lângă el.
— E moartă, căpitane, spuse el, îndurerat. Când mi#am revenit, nu mai puteam face nimic.
Cohl se târî şi ultimul metru până la Rella. Îşi aruncă braţul drept peste umerii ei, trăgând-o spre el şi plângând în tăcere pentru o clipă.
— Trebuia tu să te întorci, zise el încetişor, printre suspine.
Apoi se răsuci pe spate şi se uită urât la Boiny.
— Trebuia să mă laşi să mor.
În mod clar, Boiny îi anticipase mânia.
— Dacă ai fi fost pe moarte, aş fi putut s-o fac. Trase într-o parte cămaşa sfâşiată a lui Cohl pentru a dezveli vesta blindată de dedesubt. Vesta a absorbit mare parte din încărcătură, dar ai răni interne. Se uită la umărul stâng zdrobit al lui Cohl, apoi se aplecă pentru a-i examina fruntea. Am făcut tot ce am putut cu restul rănilor.
Cohl îşi duse mâna la cap. Raza trasă din pistolul Rellei îi arsese tot părul de pe partea dreaptă a capului şi îi lăsase o rană la fel de adâncă şi de neregulată ca şi cea de pe craniul lui Boiny.
— Unde ai găsit...
— O trusă medicală de urgenţă într-un dulap de lângă uşă. Plasturii cu bacta sunt expiraţi de câteva luni, dar probabil că au destulă eficacitate ca să ne ţină o vreme.
Cohl îşi duse dosul palmei la nas, apoi inspiră anevoie.
— Capul tău...
— Fracturat şi ars. Dar mi-am dat o doză sănătoasă din analgezicele pe care ţi le-am dat şi ţie. Am luat aproape o supradoză. Dar cel puţin acum te văd într#un singur exemplar.
Cohl reuşi să se ridice în capul oaselor. Uitându#se prin încăpere, zări omul pe care îl omorâse zăcând cu faţa în sus pe podea, exact acolo unde căzuse. Altfel, camera era goală. Se uită iar la Boiny.
— De ce nu ne#au terminat?
— Asta nu trebuia să se întâmple. Cred că Havac a intrat în panică.
Cohl se gândi la asta o clipă.
— Nu. Jedi sunt pe urmele noastre. Vrea să fim găsiţi. Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă. Dar nu e destul de nebun să creadă că mi#aş ţine gura despre această misiune, din vreun sentiment de onoare prost înţeleasă.
— Fac pariu că el contează pe faptul că nu o să#i trădezi pe Lope şi pe ceilalţi.
Cohl dădu încet din cap.
— Havac m#a citit bine. Dar o să regrete că nu m#a omorât când a avut ocazia. Cu un efort vizibil, se ridică în genunchiul sănătos. Mai e vreunul dintre ei în depozit?
— Doar agenţii de vamă legaţi pe coridor. Cala de marfă e goală.
Cohl întinse mâna spre rodian.
— Ajută#mă să mă ridic.
Se strâmbă când Boiny îl trase în picioare. Cu grijă, îşi aşeză piciorul stâng pe podea şi aproape se prăbuşi.
— O să am nevoie de o cârjă.
— Găsesc eu ceva, zise Boiny.
Cohl rămase în echilibru pe piciorul sănătos. Se gândi că i#ar putea exploda inima dacă se uita iar la Rella, dar se forţă, totuşi, să coboare privirea.
— Unii dintre noi se nasc pentru a fi trădaţi, şopti el. Nu pot să mă revanşez faţă de tine, Rella. Dar pot încerca din toate puterile care mi#au mai rămas să te răzbun.
Sprijinit în cârja pe care o făcuse rodianul dintr#o ţeavă şi un suport din plastoţel acoperit cu pânză, Cohl îl urmă pe Boiny pe coridor. Agenţii vamali legaţi abia îi simţiră în timp ce se mişcau în tăcere spre intrarea dinspre astroport a depozitului. Agenta a cărei uniformă o luase Rella rămăsese inconştientă de la injecţia pe care Boiny i#o făcuse la bordul navei.
Încăperea din faţă era plină de zgomotul decolărilor şi al aterizărilor, în ciuda faptului că uşile culisante erau închise. Săniile repulsoare încă pluteau la un metru de podeaua acoperită cu rumeguş şi totul era cam aşa cum îşi amintea Cohl.
Boiny cercetă camera o clipă, apoi merse în centrul ei la doi metri de sania din frunte.
— Aici a fost o cutie de arme.
Cohl se uită la urmele trădătoare din rumeguş.
— E prea mare pentru o cutie de arme.
Privind în jur, cei doi zăriră în acelaşi timp holoproiectorul portabil. Se odihnea pe trenul de aterizare ridicat al uneia dintre sănii. Boiny ajunse primul la el. Punându#l pe sanie, îl porni. Cohl şchiopătă către el în timp ce aparatul începea să deruleze imaginile stocate în el.
— Sala întâlnirii la nivel înalt, zise el, ca răspuns la imaginea tridimensională a clădirii maiestuoase cu acoperiş în formă de dom şi a colinei pe care o încorona.
Boiny lăsă imaginile să se deruleze iar, oprind aparatul când arăta o privelişte generală a movilei împădurite şi a celor patru bulevarde care duceau către sală.
— Punctul de observaţie din grupul de acoperişuri pe care l#am văzut mai devreme, spuse Boiny, pornind deja derularea în sens invers a imaginilor. Havac ar fi putut plănui să îl atace pe Valorum înainte de a ajunge la summit.
Cohl îşi mângâie ce mai rămăsese din barbă în timp ce se gândea la asta. Făcu semn spre holoproiector.
— Nu l#a uitat aici. A vrut să fie găsit – aşa cum a vrut să fim şi noi găsiţi.
Brusc, Boiny se aplecă sub una dintre sănii.
— Uite ceva ce probabil nu se aşteaptă să fie găsit, spuse el în timp ce se ridica.
Cohl miji ochii la cilindrul metalic îndesat pe care i#l arăta Boiny.
— Un şurub de blocare?
— Însă un model neobişnuit. Boiny ridică şurubul la nivelul ochilor. Seamănă cu cele pe care le#am tras în droizii de securitate de la bordul Profitului, dar modificat pentru a se potrivi unui droid mai avansat. Poate un model de luptă.
— Havac are un droid, zise Cohl, mai mult pentru sine. Cercetă podeaua din ochi. Asta să fi fost în cutie? Sau să fie de la altceva?
Boiny deveni sceptic.
— Frontul Nebula foloseşte droizi? Asta nu e corect. Se uită iar la şurub. Un lucru e sigur, căpitane. Şurubul ăsta a fost deja într#un droid. Se văd urmele lăsate de instrumentul cu care a fost scos.
Cohl luă şurubul şi îl strânse în pumn.
— L#am avertizat pe Havac că o persoană din Frontul Nebula a informat Departamentul Judiciar despre planurile noastre de a ataca Profitul. Să presupunem că s#a hotărât să#şi ia măsuri de precauţie suplimentare când a pus la cale operaţiunea asta. Se uită la Boiny. Havac a spus că Frontul i#a ademenit pe Jedi pe Asmeru. Asta ar putea însemna că atentatul la viaţa lui Valorum pe Coruscant a fost un truc pentru a distrage atenţia de la Eriadu.
— Corect, zise Boiny cu nesiguranţă.
Cohl aruncă o privire spre holoproiector.
— Havac ne lasă pe noi şi holoproiectorul pentru a fi descoperiţi de autorităţi...
Rînjii cu răutate.
— Boiny, nu sunt sigur cum are de gând Havac să acţioneze, dar cred că ştiu ce plănuieşte să facă.
— Căpitane? zise Boiny zăpăcit.
Cohl vârî şurubul de blocare în buzunarul de la piept şi începu să şchioapete spre coridor.
Boiny îl urmă, făcând semn către holoproiector.
— N#ar trebui măcar să şterg ce e în el?
Cohl clătină din cap.
— Ascunde#l la vedere, aşa cum a făcut şi Havac. Singurul mod în care o să ajungem la el este asigurându#ne că toţi ceilalţi se învârt în jurul cozii.
În faţa intrării în palatul guvernatorului#locotenent Tarkin, Valorum, Sei Taria şi restul delegaţiei Coruscantului aşteptau sosirea caravanei lor de vehicule cu elevatoare repulsoare. Tunicile la modă şi mantiile de brocart erau încă o dată la ordinea zilei, în afara personalului de securitate, care era aproape la fel de numeros ca şi diplomaţii.
— Sper că şederea dumneavoastră cu noi a fost plăcută, îi spunea Tarkin lui Valorum.
— Foarte plăcută, răspunse Valorum. Permiteţi#mi să vă ofer aceeaşi ospitalitate dacă veţi vizita vreodată Coruscantul.
Tarkin zâmbi fără să#şi dezvelească dinţii.
— Sper, domnule Cancelar Suprem, că, odată, Coruscantul îmi va fi a doua casă. Tot Nucleul, de fapt, de la Coruscant la Alderaan.
— Sunt sigur că aşa va fi.
Căpitanul detaşamentului Gărzii Senatoriale se apropie cu o coală de durhârtie în mână. În locul obişnuitei puşti de paradă, un pistol cu laser de ultimă generaţie îi atârna pe umăr.
— Avem traseul convoiului plutitor, domnule Cancelar Suprem.
— Pot să mă uit şi eu? întrebă Tarkin.
Garda se uită la Valorum pentru permisiune.
— Lasă#l să#l vadă.
Tarkin cercetă coala de durhârtie.
— Cam ocolit – poate inutil. Dar nu ar trebui să avem probleme să ajungem la timp la sala întâlnirii. Se uită pe aleea lungă care ducea la conac. Guvernatorul trebuie să ajungă din clipă în clipă. Apoi putem pleca cu toţii.
Tocmai când Tarkin voia să mai adauge ceva, apăru un speeder de teren, îndreptându#se în viteză spre locul în care stăteau el şi Valorum.
— Ce mai e acum? întrebă Tarkin când vehiculul cu două locuri ajunse lângă casă şi se opri.
Fără mantiile lor de Jedi, Adi Gallia şi Saesee Tiin coborâră din vehiculul plutitor şi veniră drept spre Valorum. Tiin fu cel care vorbi.
— Domnule Cancelar Suprem, există o problemă. Avem confirmarea că asasini angajaţi de Frontul Nebula au trecut de securitatea de pe Eriadu. Qui#Gon Jinn şi alţi câţiva Jedi s#au dus la astroport, în speranţa de a#i intercepta.
— Pericolul nu mai este nesigur, domnule Cancelar Suprem, zise Adi cu sinceritate.
Valorum se încruntă.
— Vreau să fie găsiţi, spuse el în cele din urmă. Nu vreau ca summitul să fie întrerupt.
Tiin şi Adi dădură din cap.
— Veţi fi acum de acord să vă însoţim? întrebă Tiin.
— Nu, zise Valorum neutru. Trebuie păstrate aparenţele.
Adi îl privi îndelung.
— Atunci veţi fi măcar de acord să vă ţineţi pornit câmpul de forţă al vehiculului?
— Insist neapărat asupra acestui lucru, interveni Tiin. Este obligaţia lui Eriadu să se asigure că nu păţiţi nimic.
Cu vizibilă neplăcere, Valorum aprobă cu o mişcare din cap.
— Până când ajungem la întâlnirea la nivel înalt.
Roşu la faţă de furie, Tarkin se întoarse către un grup de agenţi de securitate de pe Eriadu care stătea în spatele său.
— Aveţi grijă ca străzile să fie libere. Arestaţi pe oricine aveţi motive să suspectaţi. Nu vă faceţi griji cu problemele de legalitate. Faceţi tot ce este necesar.
Agenţii de securitate de pe Eriadu erau deja la faţa locului când Qui#Gon, Obi#Wan, Vergere şi Ki#Aki#Mundi ajunseră la depozitul vămii.
Un agent uman îndrepta un dispozitiv de scanare spre câteva sănii repulsoare parcate chiar lângă intrare, în interior, pe care încă se mai aflau douăsprezece containere de marfă înguste, ale căror capace deschise arătau că erau goale. În altă parte în spaţiul larg, un grup de agenţi vamali furioşi era interogat.
Comandantul uman al echipei de securitate veni de pe un coridor slab luminat. În spatele său erau doi bipezi acoperiţi cu chitină şi cu solzi verzi, având ochi mari şi negri, râturi scurte, creastă şi guri fără dinţi.
Qui#Gon văzu cum Obi#Wan căscă gura.
— Verpini, explică el. Specia are organe în piept care o ajută să comunice prin intermediul undelor radio. Însă pot să vorbească şi înţeleg şi bazica, dar cu ajutorul aparatelor de traducere. Simţurile lor ascuţite îi fac nemaipomeniţi la munca de detaliu.
— Verpini, zise Obi#Wan, scuturând din cap uimit.
Văzându#i pe cei patru Jedi, comandantul se apropie, în timp ce perechea de extratereştri începu să cerceteze podeaua acoperită cu rumeguş.
Qui#Gon se prezentă pe sine şi pe ceilalţi.
— Avem doi oameni morţi în camera din spate, spuse comandantul după ce se uită la Vergere în acelaşi fel în care se uitase şi Obi#Wan la verpini. Un bărbat, o femeie, ambii morţi din cauza razelor de laser trase de aproape, însă cu arme diferite. Nivelul de carbon de pe podea şi de pe pereţi indică faptul că a avut loc o adevărată luptă cu pistoale. Petele de sânge arată că măcar unul dintre combatanţii care a scăpat era rodian. Plasturi cu bacta, carne sintetică şi cine mai ştie ce lipseşte din trusa medicală aflată în cameră. Aşteptăm analiza amprentelor.
— Partenerul căpitanului Cohl este rodian, zise Qui#Gon.
Comandantul notă acest lucru în datapad, apoi arătă spre grupul de agenţi vamali.
— Au fost luaţi prin surprindere de nu mai puţin de opt atacanţi bine înarmaţi, mulţi dintre ei umani, dar cel puţin patru nikto şi doi bithi.
— După atacul surpriză au fost băgaţi în coridor, aşa că nu pot oferi prea multe informaţii în plus. Însă femeia, cea de acolo, este ofiţerul#şef al navei vamale pe care au deturnat#o teroriştii. A identificat#o pe femeia moartă din spate ca fiind căpitanul cargobotului corellian la bordul căruia a urcat. Este încă un pic cam ameţită din cauza injecţiei soporifice, dar spune că a văzut şi un rodian şi crede că îşi aminteşte că a zărit un gotal şi doi bărbaţi umani.
— Se pare că toţi au ieşit din depozit pe o uşă din spate care dă pe drumul de serviciu al astroportului. Presupunem că pilotează platforme plutitoare sau speedere de teren.
Comandantul se îndreptă spre centrul camerei şi făcu un gest larg.
— Totul aici este aşa cum am găsit, în afară de aparatul ăla pe care l#am observat sub una dintre sănii.
Qui#Gon şi ceilalţi Jedi se uitară în direcţia pe care o arăta degetul lui şi văzură un holoproiector portabil pus pe o cutie de marfă.
— Cohl e în multe feluri, dar nu neglijent, spuse Qui#Gon.
— Şi noi credem că este deliberat. Dar s#a mai auzit ca până şi profesioniştii să facă greşeli.
Comandantul merse la holoproiector. Era gata să îl activeze, când unul dintre asistenţii săi interveni.
— Domnule comandant; verpinii spun că există semnele a mai bine de doisprezece oameni, dintre care câţiva au venit înăuntrul acestor cutii înalte. La un moment dat, cei mai mulţi dintre ei s#au strâns în jurul a ceea ce trebuie să fi fost o cutie, acolo, poate pentru a privi imaginile pe care le conţine holoproiectorul. Printre ei era un gotal, care a venit, de asemenea, într#unul dintre containere. Smocuri de blană au fost găsite în penultimul container şi pe podea, acolo, în cantităţi mari.
— O încăierare? întrebă comandantul.
— S-ar putea, domnule. Gotalii au tendinţa de a năpârli atunci când sunt luaţi prin surprindere sau speriaţi.
— Ce i-ar fi putut speria?
— Nu se ştie, domnule.
Comandantul îşi ridică privirea de pe datapad.
— Altceva?
— Urmele care duc pe coridor şi înapoi. O pereche este, cu siguranţă, rodiană. Sângele din camera din spate explică de ce rodianul mergea nesigur când s#a întors în această încăpere. Cel care l-a însoţit înapoi aici nu se simţea nici el prea bine, judecând după faptul că îşi sprijinea partea stângă a corpului de o cârjă improvizată dintr-o ţeavă. Urmele celor doi răniţi sunt peste tot în această cameră. Rodianul a luat ceva de sub una dintre săniile plutitoare, dar nu putem fi siguri ce a fost – dacă nu a fost holoproiectorul. Dovezile sugerează că amândoi au plecat pe uşa din spate, la fel ca şi ceilalţi, dar au mers pe jos, cel puţin până au ajuns la cabina de anunţuri publice din colţ.
Comandantul termină de notat şi se uită la Qui-Gon.
— Toate acestea vă ajută să înţelegeţi mai mult?
— Căpitanul Cohl, rodianul şi femeia trebuie să fi fost atacaţi în încăperea din spate.
— Atacaţi? De Havac?
Qui-Gon dădu din cap.
— Havac a crezut că toţi trei erau morţi?
— Nu, s-a aşteptat să îi găsim pe Cohl şi pe rodian în viaţă.
— De ce ar risca asta? întrebă comandantul.
Qui-Gon se uită la el.
— Pentru că vrea să ne facă să-i pierdem urma.
Comandantul se scărpină în cap gânditor.
Obi-Wan împinse holoproiectorul către el.
— Să vedem ce găsim aici.



va urma