vineri, 31 iulie 2015

De prin Media adunate - Tehnica unei operaţiuni de forţă sau autopsia unei foste regiuni a Ucrainei


Corneliu Vlad





Un război cum altul n-a fost


Dacă despre războiul Crimeii de la începutul secolului al XIX‑lea istoricii spun că ar fi fost primul război „modern”, despre (şi folosim un termen eufemistic), alipirea Crimeii la Rusia se poate afirma că ar fi primul război tot „modern” fără împuşcături, explozii de artilerie şi bombardamente, dar mai ales fără hecatombe de morţi şi răniţi. Un război, într-un fel, curat‑curăţel. Iar operaţiunile militare, de tip război fulger, au fost de o eficacitate ce va rămâne de bună seamă consemnată istoriceşte. Despre această performanţă a armatei ruse, preşedintele Putin a declarat la 28 martie 2014, adică în momentul „de după”: „Evenimentele din Crimeea au fost un examen. Ele au demonstrate marile capacităţi ale forţelor noastre armate şi moralul solid al oamenilor”. Dar dacă aceste spuse par mai degrabă exteriorizări publice triumfaliste, de tipul celor pe care le au întotdeauna învingătorii în confruntări armate, reţine atenţia totuşi un – să-i zicem? – detaliu: prin această declaraţie, preşedintele Rusiei a confirmat implicit participarea militarilor ruşi la preluarea controlului peninsulei Crimeea, ceea ce Moscova nu declarase până atunci niciodată în mod oficial. Şi nu mai puţin important este că preşedintele Putin a confirmat, şi el, noul tip de război, de data aceasta cum nu se poate mai explicit, când a declarat că profesionalismul militarilor ruşi „a permis evitarea provocărilor şi împiedicarea vărsării de sânge”.

Exegeţii situaţiei internaţionale s-au şi grăbit să etapizeze, pentru istorie, mai puţin e obişnuitul eveniment ce depăşeşte cu mult cadrul specializat, fortamente limitat, al polemologiei.

Bunăoară, expertul ucrainean Volodimir Fesenko remarca, imediat după operaţiunea de preluare de către forţele proruse a controlului asupra teritoriului Crimeii, că militarilor ruşi şi miliţiilor proruse le-ar fi necesare doar două săptămâni pentru a separa Crimeea de restul Ucrainei. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ba, chiar mai rapid decât estima analistul ucrainean. „Ei urmăresc (de multă vreme – n.n.) un plan foarte raţional. Ei au separat Crimeea de restul Ucrainei pas cu pas, pregătind anexarea sa”, aprecia analistul din Kiev. „Toate acestea au pregătit etapa următoare, referendumul, pentru legitimarea anexării”, adăuga el.

După analiza lui Fesenko, Moscova a preluat de facto controlul asupra Crimeii şi a realizat alipirea sa la Federaţia Rusă în cinci etape.

1. Înlăturarea echipei conducătoare Ianukovici şi instalarea, la Kiev, a unei noi puteri, prin forţă. 
La cinci zile după fuga de la Kiev a preşedintelui Viktor Ianukovici, la Simferopol, capitala Crimeei, grupuri înarmate proruse preiau controlul clădirilor Parlamentului şi Guvernului regional şi arborează drapelul rus. Un deputat prorus local, Serghii Aksionov, este ales rapid premier regional interimar, iar Parlamentul votează alipirea la Rusia şi decide organizarea unui referendum la 16 martie. Noile autorităţi preiau controlul poliţiei locale şi, cu sprijinul miliţiilor „de autoapărare”, încep să recruteze soldaţi care depun jurământ de supunere faţă de viitorul „stat”.

2. Preluarea controlului asupra teritoriului peninsulei. 
Din momentul în care Guvernul trece în mâinile forţelor proruse, mii de militari ruşi – dintre care se crede ca mulţi provin din echipajele Flotei Ruse la Marea Neagră – sunt mobilizaţi operativ în peninsulă. După aprecierile grănicerilor ucraineni, efectivele lor ar fi însumat circa 30.000 de persoane. Aceşti militari, bine echipaţi, dar fără însemne de identificare, încercuiesc rapid zonele militare ale statului ucrainean. Aceştia din urmă au refuzat iniţial să se predea sau să plece. În paralel, flota rusă blochează vasele marinei ucrainene, în special în portul Sevastopol.

3. Trasarea frontierelor. 
Separarea peninsulei Crimeei de restul ţării este un lucru relativ uşor. După instalare, forţele ruse stabilesc puncte de control pe cele două mari rute care duc către peninsulă. Pe aeroportul din Simferopol, zborurile care vin sau pleacă spre Kiev sunt anulate, fiind autorizate doar zborurile de legătură cu Moscova. În gara din Simferopol, echipe de miliţie controlează pasagerii ce vin din restul Ucrainei.

4. Preluarea controlul comunicaţiilor. 
Transmisia celor şase canale de televiziune ucrainene este întreruptă o vreme şi înlocuită de canale ruseşti. Jurnaliştii ucraineni şi străini sunt descurajaţi sau uneori chiar agresaţi, oricum, împiedicaţi să transmită.

5. Organizarea unui referendum. 
Locuitorii din Crimeea au de ales între alipirea regiunii la Rusia şi revenirea la o autonomie extinsă – o independenţă de facto – de care se beneficiau conform fostei Constituţii a Ucrainei din 1992. Menţinerea status quo-ului în cadrul Ucrainei nu s-a luat în considerare.

De partea occidentală, la 18 martie 2014, postul France tv Info propunea propria sa „cronică” a acestui război sui generis, fixând şase „date-cheie care au făcut să basculeze Crimeea către Rusia”:

22 februarie: preşedintele Ianukovici este destituit.
Revoluţia din vestul Ucrainei şi din Kiev face să se cutremure bastioanele proruse din estul ţării, se exprima, hazardat şi hiperbolic, sursa franceză de presă. După săptămâni de manifestaţii, şi multe zile de înfruntări sângeroase în centrul capitalei, preşedintele Ianukovici este destituit.

După care, Crimeea devine teatrul a numeroase tensiuni între partizanii revoluţiei şi cei prorusi, care exprimă veleităţi de separatism. Această mică republică autonomă este, întradevăr, singura regiune a ţării în care rusii sunt minoritari – ţinea să atragă atenţia sursa menţionată.

27 februarie: „Rusia se invită în Crimeea”. După destituirea lui Ianukovici, în Crimeea încep ciocniri între cele două tabere. La 27 februarie, zeci de oameni înarmaţi ocupă sediile Parlamentului şi Guvernului regiunii pe care arborează drapelul Rusiei. Pe străzi şi şosele, militanţi prorusi înarmaţi controlează vehiculele pentru a preîntâmpina deplasările revoluţionarilor şi eventualele transporturi de arme. Grupuri de militari în uniformă cu ecuson negru, dar care refuză să-şi declare naţionalitatea, patrulează la intrarea în aeroporturi. La începutul lui martie, noi trupe ruse se instalează în peninsulă. Bazele militare ucrainene încep să fie încercuite.

6 martie: se decide referendum în Crimeea.
Parlamentul local cere preşedintelui Vladimir Putin realipirea la Rusia şi organizarea unui referendum la 16 martie. Deputaţii se (ante)pronunţă deja pentru anexarea Crimeii de către Rusia. La Kiev, în UE şi la Washington, referendumul este considerat ilegal, ceea ce înrăutăţeşte relaţiile între Moscova şi Occident.

11 martie: Adoptarea declaraţiei de independenţă.
Fără a mai aştepta rezultatul urnelor, Parlamentul din Crimeea adoptă o „declaraţie de independenţă a republicii autonome a Crimeii şi a oraşului Sevastopol” faţă de Ucraina. Liderii occidentali încep să facă declaraţii de dezavuare iar la Kiev pro-europenii denunţă „ocuparea Crimeii de către Rusia”.

16 martie: realipirea este votată prin referendum.
„Rezultatele definitive ale referendumului: 96,6% pentru!”, comunica primul ministru prorus Serghei Aksionov. Parlamentul Crimeii prezintă oficial candidatura la integrarea la Rusia, care devine şi prima ţară care recunoaşte independenţa Crimeii. Occidentalii ripostează şi anunţă noi sancţiuni aplicate Rusiei.

18 martie: 
Moscova oficializează anexarea Crimeii. La Kremlin, preşedintele Vladimir Putin semnează cu noii lideri din Crimeea un acord prin care Crimeea este oficial alipită la Rusia.


Republica Crimeea, statul care a existat o singură zi


În analele lumii, peninsula Crimeea va rămâne cel puţin pentru un fapt nemaiîntâlnit – sau poate rarisim întâlnit – în istoria lumii: existenţa acestui teritoriu, ca stat independent, a durat o singură zi. De ce această – pentru judecata comună – ciudăţenie? Simplu: pentru ca Federaţia Rusă să nu poate fi învinuită că ar fi răpit Crimeea de la Ucraina. Crimeea, parte a statului ucrainean, şi-a declarat mai întâi desprinderea din acest stat, după care, ca stat independent, a decis alipirea sa la Federaţia Rusă, ca „republică autonomă”.

Dar istoria singurei zile a statului independent Crimeea, ziua de 17 martie 2014, este, în felul ei, şi „ziua cea mai lungă” din istoria peninsulei. În această zi s-au decis şi s-au produs schimbări spectaculoase, peste noapte, cum se poate zice în cel mai propriu sens al expresiei, pentru Crimeea şi cele două milioane de locuitori ai săi.

Să rememoram faptele faimoasei zile, apelând la altă cronică a aceleiaşi France tv Info, intitulată „Cum se pregăteşte Crimeea să devină rusă”.

La 17 martie, Parlamentul Crimeei a cerut mai întâi „Naţiunilor Unite şi tuturor statelor lumii să recunoască republica Crimeea ca stat independent”, dar în acelaşi timp, a solicitat Moscovei „integrarea sa ca nou subiect al Federaţiei Ruse, cu statut de republică”, decizie cuprinsă într-un text adoptat în unanimitate de 75 de deputaţi.

În aceeaşi zi, Parlamentul local a comunicat oficial că „moneda naţională a republicii Crimeea este de acum înainte rubla”. Hrivnia ucraineană va mai putea fi utilizată în paralel cu moneda rusă pana la 1 februarie 2016. Şi tot în aceeaşi zi, Parlamentul a anunţat şi abandonarea „simbolică” a orei ucrainene şi reglarea orologiului după cel al capitalei Rusiei, adică la GMT+4, ceea ce înseamnă cu două ore mai devreme decât până la aceasta hotărâre.

Altă decizie: toate unităţile militare ucrainene amplasate în Crimeea vor fi desfiinţate, după cum a anunţat, în aceeaşi zi, preşedintele parlamentului din Crimeea.

Personalul lor are de ales între a părăsi regiunea sau a continua să rămână pe loc pentru a se integra în forţele armate ale Crimeii, acum parte a Rusiei. Şi, în sfârşit, o ultimă, dar esenţială măsură: bunurile statului ucrainean au fost „naţionalizate”. Decizie votată tot în unanimitate de cei 85 de deputaţi. Bunurile confiscate au fost remise instituţiilor şi organelor competente ale Crimeii. Primele vizate – întreprinderile petroliere şi de gaz natural. Una dintre primele „naţionalizări” decise de Parlament a vizat activele societăţii petroliere publice ucrainene Cernomorneftgaz, care se ocupă de explorarea şi exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi din zona ucraineană a Marii de Azov şi a Marii Negre.


Aşa se face că, pe cale de consecinţă, România redevine vecin direct, de frontieră – e drept maritimă – cu Rusia, ceea ce nu este – sau nu ar trebui să fie – prilej de migrene.























DANSUL UMBRELOR


VALENTINA GRAUR LĂZĂRENCU








De după geam răsună cornul lunii,
Vestind că noaptea, iarăşi, a venit,
O noapte de sfârşit al acţiunii,
Al unei zile, duse-n infinit.



Închid răcoarea, o-nvelesc în storuri,
Opresc lumina lunii şi de stea,
Dar, nu mă pot dezbăiera de doruri,
Ce mişună ca umbre-n prejma mea.



Eu le gonesc, le dau pe uşă-afară,
Dar ele-n amintirea mea se-opresc,
Sunt adunate toate grămăjoară,
Nu pot, cu ele, nici să aţipesc.



Căci ele se-nvârt, în dans continuu,
Pe-o muzică de Mozart cel etern,
Întru şi eu în umbra-acestui geniu,

Care-mi surâde-n note de patern.













Chiparosul trist (2)


Agatha Christie




Sora O’Brien ieşi repede din dormitorul doamnei Welman şi intră în baie. Spuse peste umăr:
— Pun imediat ceainicul pe foc. Sunt sigură că o să-ţi prindă bine o ceaşcă de ceai, soră.
Sora Hopkins răspunse molatic:
— Bun, dragă, întotdeauna îmi prinde bine o ceaşcă de ceai. Mereu am fost de părere că nimic nu se compară cu o ceaşcă de ceai bun... tare!
În timp ce umplea ceainicul şi aprindea lampa de gaz, sora O’Brien spuse:
— Am tot ce-mi trebuie în dulapul asta... ceai şi ceşti şi zahăr... iar Edna îmi aduce lapte proaspăt de două ori pe zi. Nu mai trebuie să fiu tot timpul pe drumuri. Lampa asta e grozavă, ibricul fierbe cât ai clipi.
Sora O’Brien era o femeie de treizeci de ani, înaltă, cu părul roşu şi dinţi albi, strălucitori, cu pistrui şi zâmbet cuceritor. Veselia şi vitalitatea ei o făceau să fie preferata pacienţilor. Sora Hopkins, sora districtuală, care venea în fiecare dimineaţă să ajute la schimbarea aşternuturilor şi la toaleta greoaiei bătrâne, era o femeie de etate medie, cu aspect domestic, aer capabil şi mişcări iuţi.
Rosti aprobator:
— În casa asta totul e bine făcut.
Cealaltă încuviinţă:
— Da, unele sunt de modă veche, nu există încălzire centrală, dar există o mulţime de cămine şi toate servitoarele sunt nişte fete foarte îndatoritoare, iar doamna Bishop are mare grijă de ele. 
Sora Hopkins spuse:
— Fetele astea de azi... eu n-am răbdare cu ele... nu ştii ce vor… şi nu-s în stare să facă o treabă ca lumea.
— Mary Gerrard e o fată drăguţă, spuse sora O’Brien. Zău că nu ştiu ce s-ar face doamna Welman fără ea. Ai văzut cum a întrebat de ea mai înainte? Ah, bine, trebuie să recunosc că e o fiinţă fermecătoare şi ştie să se poarte.
— Îmi pare rău pentru Mary, spuse sora Hopkins. Bătrânul ăla, care îi e tată, face tot ce-i stă în puteri ca s-o necăjească.
— Nu-i în stare de-o vorbă bună, moşneagul zgârie-brânză. Fluieră ceainicul. Acum când apa e gata să fiarbă, pun ceaiul.
Ceaiul era fiert şi turnat în ceşti, fiebinte şi tare. Cele două femei se mutară în camera sorei O’Brien, cameră alăturată dormitorului doamnei Welman.
— Vor veni domnişoara Carlisle şi domnul Welman, spuse sora O’Brien. A sosit azi-dimineaţa o telegramă de la ei.
— Vai, dragă, am văzut eu că bătrâna era uşor agitată. A trecut ceva timp de când n-au mai fost aici, nu-i aşa?
— Vreo două luni sau mai mult. Domnul Welman e un tânăr tare drăguţ. Dar pare atât de încrezut!
Sora Hopkins spuse:
— Zilele trecute, am văzut fotografia ei în „Tatîer”… Era cu un prieten în Newmarket.
— E foarte cunoscută în societate, nu? Şi e întotdeauna atât de bine îmbrăcată! Ce părere ai, soră, e cu adevărat frumoasă?
— E greu de spus cum arată fetele astea nemachiate! După părerea mea, nu-i nici pe departe ca Mary Gerrard!
Sora O’Brien îşi ţuguie buzele şi-şi lăsa capul într-o parte.
— Poate ai dreptate. Dar Mary nu are stil.
Sora Hopkins rosti sentenţios:
— Penajul frumos face păsările frumoase.
— Încă o ceşcă de ceai, soră?
— Mulţumesc, soră, n-am nimic împotrivă.
În faţa ceştilor aburinde, cele doua femei se strânseră mai aproape.
Sora O’Brien spuse:
— Noaptea trecută, s-a întâmplat ceva ciudat. La două, ca de obicei, am intrat s-o aşez mai confortabil pe bătrânica mea, şi am găsit-o trează, însă trebuie că visase ceva căci, imediat ce m-a văzut, mi-a spus: „Fotografia. Vreau fotografia”. I-am spus: „Vai, bineînţeles, dar n-aţi putea aştepta până dimineaţă?”, dar ea mi-a răspuns: „Nu. Vreau să mă uit acum la ea”. Aşa că am întrebat: „Bun. unde e fotografia? Va referiţi la cea a domnului Roderick?” „Roderick? Nu. Lewis”. Şi începu să se zbată, şi m-am dus s-o ridic, şi reuşi să-şi scoată cheile dintr-o cutiuţă de lângă pat şi mi-a spus să descui al doilea sertar de la scrin, unde am să găsesc, mai mult ca sigur, o fotografie mare într-o ramă de argint. Aşa am şi făcut. Ce bărbat frumos! Într-un colţ, de-a curmezişul, scria „Lewis”. Era o fotografie veche, se-nţelege, trebuie să fi fost făcută cu mulţi ani în urmă. I-am arătat-o, iar ea a rămas mult timp uitându-se la ea, murmurând: „Lewis... Lewis”. Apoi a oftat şi mi-a dat-o s-o pun la loc. Şi, închipuie-ţi, când m-am întors, adormise senină ca un copil.
— Crezi că era bărbatul ei?
— Nu! Căci azi-dimineaţă, când am întrebat-o aşa, în treacăt, pe doamna Bishop care era prenumele domnului Welman, ea mi-a răspuns: „Henry”!
Cele două femei schimbară priviri. Vârful nasului lung al sorei Hopkins tremură uşor de plăcere. Rosti gânditoare:
— Lewis... Lewis. Nu-mi amintesc de numele ăsta prin părţile astea.
— Trebuie să fi fost demult, dragă, îi reaminti cealaltă.
— Da, desigur, iar eu sunt aici doar de câţiva ani. Mă întreb...
Sora O’Brien spuse:
— Un bărbat foarte- frumos. Arata ca un ofiţer de cavalerie!
Sora Hopkins sorbi din ceai:
— Foarte interesant.
Sora O’Brien rosti visătoare:
— Poate când erau tineri s-au iubit, dar au fost despărţiţi de un tată fără inimă...
Sora Hopkins oftă adânc:
— Poate a fost omorât în război...


Când, în cele din urmă, plăcut stimulată de ceai şi de speculaţii romantice, sora Hopkins părăsi casa, Mary Gerrard îi ieşi alergând în întâmpinare.
— Oh, soră, pot să vă însoţesc până în sat?
— Bineînţeles, draga mea Mary.
Mary Gerrard rosti în surdină:
— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Mă îngrijorează foarte mult un lucru.
Femeia mai în vârstă o privi pătrunzător.
La douăzeci şi unu de ani, Mary Gerrard era o fiinţă încântătoare, cu un aer ireal de trandafir sălbatic. Avea gâtul lung şi delicat, un păr de un auriu stins, care-i cădea în valuri moi de-a lungul capului minunat modelat, şi ochii de un albastru adânc şi intens.
Sora Hopkins spuse:
— Care-i necazul?
— Necazul e ca timpul trece, tot trece, şi eu nu fac nimic!
Sora Hopkins răspunse sec:
— Mai ai destul timp.
— Da, dar e atât de... atât de anapoda. Doamna Welman a fost minunat de bună, plătindu-mi instruirea aceea costisitoare, îmi dau seama că trebuie să încep să-mi câştig existenţa. Sunt datoare să mă calific în ceva.
Sora Hopkins dădu din cap cu simpatie.
— Dacă n-o fac, totul a fost o pierdere de timp şi bani. Am încercat să-i explic ce simt, dar... e greu... nu pare să înţeleagă. Spune întruna că mai e o grămadă de timp.
— E o femeie bolnavă, nu uita, îi aminti sora Hopkins.
Mary roşi, ruşinată.
— Oh, ştiu. Cred că n-ar trebui s-o bat la cap. Dar e atât de supărător... şi tata-i aşa de... aşa de nesuferit în privinţa asta!  îşi tot bate joc de mine că sunt o damă subţire! Dar zău că nu vreau să stau fără să fac nimic!
— Ştiu.
— Necazul e că şi calificările astea sunt foarte costisitoare. Cunosc destul de bine germana şi aş putea face ceva cu ea. În realitate însă, vreau să devin soră. Îmi place foarte mult să lucrez într-un spital, printre bolnavi.
Sora Hopkins spuse prozaic:
— Trebuie să fii rezistentă ca un cal, să ştii!
— Sunt! Şi zău că-mi place să fiu soră. Sora mamei mele, cea din Noua Zeelandă a fost soră. Aşa că am asta în sânge.
— Ce-ai zice de masaj? Sau dădacă? Îţi plac copiii, şi se scot bani frumoşi din asta.
Mary spuse cu îndoială:
— Costă mult să te califici pentru aşa ceva, nu? Eu speram... dar, desigur, asta-i o lăcomie din partea mea... deja a făcut prea mult pentru mine.
— Te referi la doamna Welman? Prostii! După părerea mea, îţi datorează asta. Ti-a dat o educaţie aleasă, dar care nu serveşte la nimic altceva. Nu vrei să predai?
— Nu-s destul de deşteaptă.
— Sunt minţi şi minţi! Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, ai deocamdată răbdare, Mary. După părerea mea, cum spuneam, doamna Welman e datoare să te ajute să-ţi croieşti viaţa.  Şi nu mă îndoiesc că asta e şi intenţia ei. Însă adevărul e că ţine la tine şi nu vrea să te piardă.
— Oh! Mary îşi ţinu răsuflarea, icnind uşor.  Chiar credeţi?
— N-am nici cea mai mică îndoială! Biata bătrână, zace aproape neajutorată, paralizată pe-o parte, şi n-are pe nimeni şi nimic care s-o amuze. Pentru ea, o fata drăguţă, proaspătă ca tine înseamnă enorm. Prezenţa ta e binefăcătoare în camera unui bolnav.
Mary rosti moale:
— Dacă într-adevăr credeţi că e aşa... asta mă face să mă simt mai bine... Draga mea doamnă, ţin foarte, foarte mult la ea! A fost mereu atât de bună cu mine! Aş face orice pentru ea!
— În cazul ăsta, cel mai bun lucru este să rămâi aici şi să nu-ţi mai faci griji! N-o să dureze mult.
— Vreţi să spuneţi...?
Ochii lui Mary erau largi şi înspăimântaţi. Sora Hopkins dădu din cap.
— Şi-a revenit spectaculos, dar nu pentru mult timp. Va urma un al doilea atac, apoi un al treilea. Ştiu foarte bine cum decurg treburile astea. Ai răbdare, draga mea. Dacă-i faci ultimele zile fericite şi-i distragi atenţia de la boală, e o faptă foarte bună. Va fi timp şi pentru restul.
Mary spuse:
— Sunteţi foarte amabilă.
— Uite-l pe tatăl tău ieşind din casă... şi aş putea spune că nu prea e în toane bune!
Tocmai se apropiau de porţile mari de fier. Un bărbat în vârstă, cu spatele încovoiat, cobora cu greu cele două trepte ale căsuţei.
Sora Hopkins rosti veselă:
— Bună dimineaţa, domnule Gerrard.
Ephraim Gerrard exclamă scorţos:
— Ah!
— E o vreme foarte frumoasă, insistă sora Hopkins.
Bătrânul Gerrard răspunse ţâfnos:
— Poate pentru dumneata. Pentru mine, nu. Mă chinuie îngrozitor nenorocitul ăsta de lumbago.
Sora Hopkins spuse voioasă:
— Presupun că-i din cauza umezelii din săptămâna trecută. Vremea asta caldă şi uscată o să te scape foarte repede de el.
Atitudinea ei competentă păru să-l supere pe bătrân. Spuse în silă:
— Soarele… soarele… Toate sunteţi la fel. Sunteţi foarte vesele când vedeţi necazurile oamenilor. Puţin vă pasă! Şi Mary tot spune ca vrea şi ea să fie soră. Te-ai fi gândit că o să vrea să fie ceva mai acătării, cu franceza şi germana ei, lecţiile de pian, şi tot ce a învăţat la şcoala aia selectă a ei şi în călătoriile în străinătate.
Mary spuse tăios.
— Va fi foarte bine pentru mine să fiu soră!
— Da, şi-ai vrea mai degrabă să nu faci nimic, nu-i aşa? Să te fâţâi de colo-colo, cu nasul pe sus, dându-ţi aere de damă simandicoasă şi graţioasă. O leneşă, asta eşti, fata mea!
Mary protestă cu ochii în lacrimi:
— Nu-i adevărat, tăticule! N-ai dreptate!
Sora Hopkins interveni cu un aer hotărât, de bună dispoziţie:
— Suntem niţeluş întors pe dos în dimineaţa asta, nu-i aşa? Nu crezi cu adevărat ce spui, Gerrard. Mary e o fată bună şi o fiică bună.
Gerrard îşi privi fiica cu un aer de vădita răutate.
— Nu mai e fiica mea... acum... cu franceza si istoria ei, şi cu vorbirea ei aleasă. Puah!
Se întoarse şi intră din nou în căsuţă. Încă plângând, Mary spuse:
— Vedeţi, nu-i aşa, soră, ce greu e? Nu e deloc rezonabil. De mic copil nu m-a iubit. Mama îmi lua întotdeauna partea.
Sora Hopkins rosti cu blândeţe:
— Hai, hai, nu te mai necăji. Toate astea ne sunt date pentru a ne pune la încercare!  Doamne, trebuie să mă grăbesc, în dimineaţa asta mi-am cam făcut de cap.
Urmărind silueta, ea se îndepărta grăbită, Mary se gândi cu tristeţe ca nimeni nu-ţi e cu adevărat de folos şi că nimeni nu te poate ajuta cu ceva. Cu toată amabilitatea ei, sora Hopkins era foarte mulţumită când putea să-ţi plaseze micul ei stoc de platitudini cu pretenţii de originalitate.
Neconsolata, Mary îşi spuse:
— Ce să fac?


Doamna Welman zăcea pe mormanul de perne bine aşezate. Respiraţia îi era puţin grea, dar nu dormea. Ochii săi... ochi încă adânci şi albaştri, ca cei ai nepoatei sale, Elinor, priveau în tavan. Era o femeie masivă, greoaie, cu un profil frumos, ca de şoim. Pe chipul său se putea citi mândrie şi hotărâre.
Coborându-şi privirea, o lăsă să se odihnească pe silueta de lângă fereastră, cu duioşie... aproape cu iubire. În cele din urmă spuse:
— Mary... 
Fata se întoarse repede.
— Oh, v-aţi trezit, doamnă Welman.
Laura Welman spuse:
— Da, m-am trezit de câtva timp.
— Oh, n-am ştiut, aş...
Doamna Welman o întrerupse:
— Nu, e în regulă. Mă gândeam la o mulţime de lucruri,
— Da, doamnă Welman?
Vocea caldă, plină de interes, privirea deschisă, făcură ca, pe chipul bătrânei, să se aştearnă o expresie de tandreţe.
— Ţin foarte mult la tine. draga mea. Eşti foarte bună cu mine.
— Oh, doamnă Welman, dumneavoastră aţi fost bună cu mine. Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră, nu ştiu ce m-aş fi făcut!
— Nu ştiu... nu ştiu, sunt sigură... Bolnava se mişcă neliniştită, braţul drept i se răsuci, cel stâng rămânând inert, fără viaţă. Vrei să faci tot binele pe care-l poţi face, dar e atât de greu să ştii care e acel bine... care e cel corect. Întotdeauna am fost prea sigură de mine.
Mary Gerrard spuse:
— Oh, nu, sunt convinsă că întotdeauna aţi ştiut ce e cel mai bine şi mai corect.
Dar Laura Welman clătină din cap.
— Nu... nu. Sunt îngrijorată. De când mă ştiu am avut un defect capital, Mary: sunt mândră. Mândria poate fi însuşi diavolul. Asta se trage din familie. Şi Elinor e mândră.
Mary spuse repede:
— V-ar fi plăcut să-i aveţi lângă dumneavoastră pe domnişoara Elinor şi pe domnul Roderick. Asta vă va înveseli mult. N-au mai fost de mult pe aici.
Doamna Welman spuse moale:
— Sunt copii buni... copii foarte buni. Şi amândoi ţin la mine. Ajunge doar să-i chem şi sosesc imediat. Dar nu vreau s-o fac prea des. Sunt tineri şi fericiţi...  au toată viaţa înainte. Nu trebuie să-i rupi din lumea lor ca să-i aduci aproape de decădere şi suferinţă.
— Sunt sigură că ei nu gândesc aşa, doamnă Welman.
Doamna Welman continuă, parcă mai mult pentru sine decât pentru fată:
— Mereu am sperat să se căsătorească, dar niciodată n-am încercat să le-o sugerez. Tinerii sunt atât de contradictorii. Puteam să mi-i îndepărtez! Demult, pe când erau copii, am avut impresia că Elinor îşi dăruise inima lui Roddy. Dar nu eram sigură dacă se întâmpla acelaşi lucru şi cu el. El e o făptură ciudată. Aşa era şi Henry... foarte rezervat şi dificil de înţeles... Da, Henry...
Tăcu un timp, cu gândul la defunctul ei soţ. Apoi murmură:
— E atât de mult de atunci... atât de mult... Eram căsătoriţi doar de cinci ani, când a murit. Dublă pneumonie... Eram fericiţi... da, foarte fericiţi, însă, cumva, toate astea par cu totul ireale, fericirea aceea pare ireală. Eram o fată ciudată, solemnă, nedezvoltată... aveam mintea plină de idealuri şi de cultul personalităţii. Nimic real...
Mary îngână:
— Trebuie sa vă fi simţit singură... după aceea.
— După aceea? Oh, da... îngrozitor de singură. Aveam douăzeci şi şase de ani... iar acum am peste şaizeci. Un timp lung, draga mea... un timp lung, foarte lung. Rosti cu o înverşunare bruscă: Şi acum, asta!
— Boala dumneavoastră?
— Da. Întotdeauna m-am temut de un atac cerebral. Te umileşte atât de tare! Să fii spălat şi culcat ca un sugar! Să nu poţi face nimic singur. Asta mă înnebuneşte. Sora O’Brien e bună din fire, pot să spun asta. Nu face caz când mă răstesc la ea şi nu e mai proastă ca majoritatea sorelor. Dar e o mare diferenţă când te am pe tine prin preajmă, Mary.
— Zău? Fata se înroşi. Sunt... sunt atât de bucuroasă, doamnă Welman.
Laura Welman întrebă iute:
— Erai îngrijorată, nu-i aşa? În privinţa viitorului. Lasa-l în seama mea, draga mea. Voi avea grijă să ai tot ce-ţi trebuie ca sa fii independentă şi să ai o profesie. Dar mai ai răbdare un pic... pentru mine înseamnă foarte mult sa te am aici, lângă mine.
— Oh, doamnă Welman, bineînţeles... bineînţeles! N-am sa vă părăsesc. Dacă mă vreţi aici...
— Te vreau aici... Glasul era neobişnuit de adânc şi plin. Eşti... îmi eşti ca şi o fiică, Mary. Te-am văzut crescând aici, la Hunterbury, de când abia învăţai să mergi... te-am văzut devenind o fată frumoasă... Sunt mândră de tine, copilă! Sper doar să fi făcut ce era cel mai bine pentru tine.
Mary spuse repede:
— Dacă vă gândiţi la faptul că fiind atât de bună cu mine şi dându-mi, pe deasupra, şi o educaţie... Ei bine, mai presus de condiţia mea... Dacă credeţi că asta m-a făcut o nemulţumită, sau... sau... cum spune tata, m-a făcut să-mi dau aere de doamnă, zău că nu e adevărat. Vă sunt extrem de recunoscătoare, să ştiţi. Iar dacă sunt nerăbdătoare să încep să-mi câştig existenţa, e doar pentru că îmi dau seama că aşa e corect şi nu... şi nu... ei bine, şi nu să stau degeaba, după tot ce-aţi făcut pentru mine. N-aş... n-aş vrea să pară că profit de pe urma dumneavoastră.
Glasul Laurei Welman luă o bruscă nuanţă tăioasă:
— Aşadar asta îţi vâră în cap Gerrard? Nu-i da atenţie, Mary. Niciodată nu s-a pus şi nu se va pune problema că ai profita de pe urma mea! Îţi cer să mai rămâi puţin aici pe socoteala mea. Curând totul se va sfârşi... Dacă lucrurile şi-ar urma cursul firesc, viaţa mea s-ar putea termina pe loc... fără s-o mai lungesc cu aiureala asta cu sore şi doctori.
— Oh, nu, doamnă Welman, doctorul Lord spune că puteţi trăi încă mulţi ani.
— Nu sunt deloc dornică, mulţumesc! I-am spus, zilele trecute, că, într-un stat civilizat, tot ce-aş avea de făcut, ar fi să-i sugerez că vreau s-o termin cu viaţa, iar el să mă ajute să mor fără dureri, dându-mi un drog amăgitor. Iar dacă ai avea cât de cât curaj, doctore, i-am spus, ai face-o oricum!
Mary striga:
— Oh! El ce a spus?
— Nepoliticosul tânăr doar a rânjit la mine, draga mea, şi mi-a spus că nu are de gând să rişte să fie spânzurat. A adăugat: „Dacă mi-aţi lăsa toată averea dumneavoastră, doamnă Welman, ar fi altă treabă, bineînţeles!” Ce şarlatan nesăbuit! Dar îmi place. Vizitele lui îmi fac mult mai bine decât doctoriile lui.
— Da, e foarte drăguţ, spuse Mary. Sora O’Brien se gândeşte mai tot timpul la el, ca de altfel şi sora Hopkins.
— Hopkins ar trebui să aibă mai mult bun simţ la vârsta ei.  Cât despre O’Brien, ea zâmbeşte prosteşte şi spune: „Oh, doctore” şi răstoarnă etuvele alea lungi ale ei ori de câte ori el se apropie de ea.
— Sărmana soră O’Brien!
Doamna Welman spuse cu indulgenţă:
— De fapt nu e un soi rău, dar toate sorele mă supără. Întotdeauna cred că ai vrea „o bunătate de ceai” la cinci dimineaţa! Se opri. Ce-a fost asta? Maşina?
Mary se uită pe fereastră.
— Da, e maşina. Au sosit domnişoara Elinor şi domnul Roderick.



va urma


















joi, 30 iulie 2015

Blindatele morţii (3)


Sven Hassel




Morţi, nimic altceva decât morţi.
Copii, părinţi, prieteni, cunoştinţe, iubiţi, duşmani...
Un lung şir de sicrie umplute cu cadavre din care flăcările au făcut mici mumii.
Zi după zi am adus cadavre. Era munca noastră, comandoul de gropari.
La primul semnal al alarmei, toţi au făcut ultimii lor paşi spre beciuri. Au rămas acolo, murind de frică, până când fluviul de fosfor i-a înghiţit.
Cei care nu ştiu ce înseamnă să plângi pot să vină să înveţe alături de noi, aducătorii de moarte, comando-ul de blindate, în preajma acestor morminte.


FURIOSO


Bineînţeles, un regiment disciplinar este făcut pentru ispăşirea celor mai grele păcate, fie în garnizoană, fie pe front. Revenisem de pe frontul de est. Trebuia să învăţam să luptăm cu noul model de blindate pentru a fi din nou trimişi la măcelăreală. Trecusem prin lagăre de con­centrare, prin închisori, prin tabere de reeducare şi prin alte instituţii de tortură ale celui de‑al treilea Reich. Dar, printre noi, doar Pluto şi Bauer erau de drept comun.

Pluto, marele docher din Hamburg (în civilie Gustav Eicken), fusese condam - nat pentru furtul unui camion cu făină. Nega întotdeauna că este adevărat, dar până şi noi prietenii lui, eram convinşi că şmanglise făina. Bauer căpătase cinci ani de muncă forţată pentru vânzarea unui porc şi a câtorva ouă pe piaţa neagră.

Bătrânul (subofiţerul Willy Beier), şeful nostru, era cel mai în vârstă, însurat, doi copii, tâmplar de meserie. Convingerile politice îi oferiseră un an şi jumă - tate de lagăr de unde, în continuare „irecuperabil politic", ajunsese în Regimentul 27 disciplinar. Joseph Porta, soldat de rangul întâi, înalt, slab şi de o lene incomparabilă, nu uita nicio­dată să spună că este comunist. Un steag roşu pus pe clo­potniţa bisericii îl adusese aici. Era un berlinez de o ve­selie şi o neruşinare inimaginabilă.

Hugo Stege era student şi fusese arestat în timpul unei demonstraţii. Trei ani la Orianenburg şi Torgau îna­inte de a ajunge în găunosul 27. Müller, sfântul nostru, nu voise să‑şi renege credinţa. Purta bentiţa mov a studen­ţilor teologi şi asta îl costase patru ani la Gröss Rosen, de unde fusese graţiat pentru a fi trimis să moară alături de noi. Cât despre mine, eu dezertasem. Trecerea prin lagărul Lengries fusese scurtă, dar violentă, pentru a sfârşit în acest regiment al morţii.

După bombardament fusesem separaţi în comandouri de curăţitori şi coman - douri de gropari. Ştiţi ce vrea să zică asta, să îngropi cadavre zdrobite după un atac aerian? Ai de ce să verşi de scârbă.

Timp de cinci zile, ajutaţi de prizonieri ruşi, adunasem cadavrele şi acum, în cimitir, le puneam unul lângă altul în uriaşe gropi comune, încercând să identificăm ceea ce mai putea fi identificat. Fără speranţă. Focul îşi făcuse admirabil treaba. Aproape toate hârtiile dispăruseră, arse sau furate de jefuitorii de cadavre care mişunau printre ruine. Dacă aceste hiene cu faţă de om erau prinse, erau împuşcate pe loc, ca nişte câini turbaţi. Ciudat, nu doar scursorile făceau aşa ceva.

Într-o seară târzie am prins două femei pe care Bătrânul le remarcase primul. Pentru a fi siguri ne-am ascuns şi le-am privit cum treceau printre ziduri şi se opreau deasupra cadavrelor în descompunere. Cu o dexteritate de hoţ contro - lau hainele şi una dintre ele adunase deja treizeci şi una de ceasuri şi o duzină de bijuterii, fără să mai vorbim de bancnote. Aveau şi un cuţit cu care tăiau de­getele cu inele. Dovada era acolo, nimic de zis. Le‑am îm­pins cu paturile armelor spre un perete ars şi am descăr­cat un încărcător de pistol‑mitralieră în ele. Liniştitul Müller a tras. Bauer le împinse cu piciorul ca să fie sigur că sunt moarte.
 ― Târfe scârboase! scuipă Porta. Probabil membre de partid. Gunoaiele astea strângeau totul...

Porta era jos în groapă, cu Pluto. Noi ceilalţi le dă­deam trupurile pe care le descărcăm din căruţe. Mâini şi picioare atârnau peste margini, bărbaţi, femei, copii, nu conta, de-a valma. O căpăţână se legăna lovindu‑se de roată, cu gura deschisă, arătându‑şi într‑un rânjet dinţii lucioşi.
Bătrânul şi Halter îi notau pe cartonaşe galbene şi roşii pe cei care îi putusem identifica, ceilalţi erau numă­raţi ca sacii: atâtea fete, atâţia băieţi. Aveam, pentru această muncă, rachiu la discreţie, şi goleam rapid sticlele ascunse în spatele unui mormânt vechi. Nici unul n‑ar fi rezistat treaz.
Un creier de prusac metodic indicase să fie puşi îm­preună morţii din aceeaşi pivniţă. Deci primeam din timp în timp căzi pline cu o pastă carbonizată care fusese alcă­tuită din fiinţe umane. Deasupra o fişă indica numărul celor din adăpost. Cincizeci de oameni stropiţi cu fosfor de‑abia umpleau o cadă normală.
Un gogeamite prizonier rus, care ne ajuta, plângea fără să se poată opri. Numărul copiilor îl emoţiona. Îi aşeza cu blândeţe în mormânt, murmurând:
 ― Salkii prastaludina, malenkii prastaludina!(Săracii oameni simpli, micuţii oameni simpli!)

Dacă vedea punându-se adulţi peste copii, devenea aproape nebun, aşa că-l lăsam să facă ce vrea. Deşi bea enorm, părea calm; aranja cu precauţie mem - brele micuţe, pieptăna părul ciufulit şi, din zori la asfinţit, făcea singur această treabă înspăimântătoare.
Bătrânul vedea în această linişte aparentă semnele care preced nebunia.

Din fericire, îl aveam pe Porta. Pe durata acestei co, umorul său drăcesc ajungea să ne distragă atenţia şi, când un braţ s‑a desprins de corp, i‑a strigat, cu un hohot de beţiv, lui Pluto care stătea cu el în mână, uimit:
 ― Ce frumuseţe de labă! trase un gât de rachiu. Pu­ne‑i‑l la îndemână ca să‑l aibă acolo unde‑i aşteptat, vreau să zic în cer sau în iad.
Lăsă sticla lângă piatra de mormânt căzută pe care se mai putea citi: „Odihnească‑se în pace".
 ― Asta nu se referă la o sticlă de rachiu! chicoti el.
Deasupra fiecărui strat de cadavre aruncam un strat subţire de pământ, apoi aşezam un nou strat. Cum nu aveam prea mult loc, le tasam, călcându‑le în picioare; deodată m‑am trezit înotând în cadavre. Porta zbiera în groapă:
 ―  Ce scârbos! Mai rău decât tine, Pluto, când te‑ai umflat cu fasole, nimic de zis!

Când o groapă era plină, scriam numărul corpurilor pe o hârtie prinsă de un par, în ajutorul celor care, mai târziu, urmau să aşeze o placă sau o cruce.
Patru sute şi cincizeci de necunoscuţi, şapte sute de necunoscuţi, o sută şi optzeci de necunoscuţi... Întotdeauna un număr par de dragul ordinii. Birocraţia prusacă era în drepturile ei.
Pe măsură ce treceau zilele era şi mai rău. Soseau ca­davre pe jumătate devorate de câini şi de şobolani. Cor­puri putrezite care ţi se scurgeau printre degete: ne văr­sam şi sufletul din noi, dar trebuia să continuăm. Chiar şi Porta îşi pierdu moralul şi rămase tăcut. Spiritele se înfierbântaseră, ne certam pentru nimic.
O femeie pe jumătate goală, cu picioarele grotesc: ră­sucite sub ea, pe care Porta a vrut să le îndrepte, a fost picătura care a vărsat paharul.
 ― Las-o aşa! spuse Pluto. Ce‑ţi pasă cum stă? Nici măcar n‑o cunoşti.
Porta se apropie cu paşi de beţiv de docher, acoperit ca noi toţi de o mâzgă verzuie.
 ― Chiar şi un golan ca tine ar trebui să‑nţeleagă că nu putem lăsa o fată în poziţia asta şi fără chiloţi, în ace­eaşi groapă cu bărbaţii... Dacă există lumea cealaltă, eu Joseph Porta, nu‑mi iau responsabilitatea unui viol... Pe toţi dracii!

Îşi dădu capul pe spate, ridică sticla şi lăsă rachiul să‑i curgă pe gât. Râgâi apoi de câteva ori violent, şi scuipă pe un morman de cadavre.
 ― Pe naiba, destul, Porta! urlă locotenentul Halter, dând cu pumnul în masa pe care scria. Ajunge, pentru Dumnezeu!
 ― La ordinele dumneavoastră, locotenente. Joseph Porta, gropar, cioclu sau căcănar, este la ordinele dum­neavoastră, dar asta, nu schimbă lucrurile cu nimic! Voi s‑o vedeţi şi spuneţi dacă‑i posibil s‑o‑ngropăm aşa!
 ― Pentru ultima dată, destul! răcni Halter. Soldat Porta, îţi ordon să taci!
 ― Nici vorbă! Vezi‑ţi d‑ale tale, eu d‑ale mele. Să mi te adresezi cu domnule până una alta!
Furios, locotenentul sări printre cadavre şi se apucă să‑l bumbăceas­că pe Porta. Se bătură ca două brute. Re­veniţi din surpriză, Pluto şi Bauer opriră bătaia, doborân­du‑i pe fiecare cu câte un pumn. Porta şi Halter se ros­togoliră în noroiul dezgustător, de unde îi traserăm, şi sfârşiră prin a‑şi recăpăta cunoştinţa.

Privind chiorâş se ridicară şi traseră, sub suprave­ghere, un gât zdravăn de alcool. Cum Porta se întorcea în groapă, locotenentul îi întinse mâna:
 ― Iartă‑mă, camarade. Nervii, dar ai mers prea de­parte! Să uităm!
 ― Bine, bine, locotenente... Porta nu‑i ranchiunos, dar unde ai învăţat să dai aşa? Mai ştiu doar pe unul, co­lonelul Hinka. Dar din cauza porcului de Pluto, data vii­toare ne va căsăpi. Ne va călca‑n picioare.

Eram din ce în ce mai beţi. De mai multe ori, câte unul dintre noi căzu în groapă însoţit de hohote de râs şi de acuze ţă de morţi.
 ― Uite! strigă Porta de răsună cimitirul, uite o pu­toare cu condicuţă... Dumnezeule! Dar o cunosc!...

Izbucni în râs, şi aruncă o fişă galbenă locotenentului Walter.
 ― Este Gertrude... Bunule Dumnezeu! Cea din Wil­helmstrasse... rahat! Şi ea! Nu‑s opt zile de când ne‑am întâlnit şi iat‑o aici.
Porta se aplecă şi o examină curios pe Gertrude moartă. Cu competenţa unui expert, preciză:
 ― O torpilă. Se vede imediat: i‑au plesnit plămânii. În rest n‑are nimic. Când te gândeşti... Cea mai bună târfă pe care am cunoscut‑o... Merita douăzeci de mărci!
Ne aplecarăm curioşi peste amanta lui Porta. Fu apoi rândul unui bărbat elegant.

Stege pufni în râs:
 ― Un client pentru Gertrude!
 ― Mai bun decât un golan ca mine, ai, Gertrude? râse Porta. Dacă ţi‑aş fi spus acum opt zile c‑o să te‑ngrop lângă un domn aşa frumos! Vezi, totul se sfârşeşte cu bine!

Locotenentul aruncă o privire spre şirul lung de ve­hicule care aduceau, fără încetare, noi cadavre.
 ― La naiba! Încă nu s‑a sfârşit? strigă la adjutantul care conducea coloana. Mai sunt totuşi şi alte plutoane în afară de noi!
 ― Da, domnule locoten. Dar se pare că sunt o mul­ţime de cadavre, iar mai multe plutoane s‑au sonat.

Halter înjură şi continuă să‑şi facă listele.
Zi după zi, făceam pe groparii. Eram beţi morţi, glu­mele noastre ajunseseră la ultima limită a obscenităţii, iar faptul că eram încă în stare ne deschidea o portiţă de scăpare în faţa nebuniei, căci dacă am fi stat să ne gân­dim...
Pentru sfârşit, ne‑a pus să coborâm în beciuri, de unde renunţaseră să mai scoată cadavrele. Iar noi, oamenii morţii, în uniformele negre ale diviziei de blindate, cu în­semnele cu cap de mort, am fost puşi să curăţăm restu­rile cu aruncătorul de flăcări. Sarcină înspăimântătoare, care‑i gonea din faţa noastră pe supravieţuitorii îngroziţi.

Flăcările lungi carbonizau cadavrele, transformându‑le în cenuşă. Pe urmă dinamita exploda şi, într‑un nor gros de praf, resturile casei în care locuiseră atâtea generaţii se surpau.
Presa oficială se mulţumi să descrie în puţine cuvinte aceste viziuni de infern: „Mai multe oraşe din norul Ger­maniei, printre care Köln şi Hanovra, au suferit atacuri inamice. Riposta noastră nu va întârzia. Deja numeroase bombardiere au fost doborâte de A.L.A. şi de vânători."


va urma



















tu, omule!


Cristina Ciurlan








tu, omule!
ai imbàtisat vreodatà un copac?
ti-ai lipit scoarta fetei tale
de obrazul lui incercat?
crengile tale
au simtit pulsul bratelor lui
tàcute, supuse si subjugate de zborul privighetorilor?



ai logodit picàtura ta sàratà
de clei cu lacrima lui dulce?
tu, omule! ti-ai muscat vreodatà
limba in fata tàcerii sale
ingenunchind la picioarele lui ?
atunci, si doar atunci,
ràdàcinile tale pot fi popas pentru cantecul

privighetorilor...














I se spunea Machiavelli (XXIV)


Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea




La moartea lui Gaddafi



Lavinia Betea:
Ştirea zilei de azi e moartea liderului libian Muammar el-Gaddafî (32), pe care l-aţi cunoscut. Ce sentiment aţi încercat aflând-o?

Stefan Andrei:
Pentru mine este o veste tristă. în viaţa mea, eu n-am văzut cu ochi buni, n-am împărtăşit teoria asasinatului politic ca practică a politicii. Am apreciat, în schimb, faptul că în unele state latino-americane, după o lovitură de stat, foştilor preşedinţi li se pune la dispoziţie un avion cu care să se deplaseze şi să se stabilească într-o altă ţară. Moartea lui Gaddafi miroase însă a petrol.

Lavinia Betea:
Cei doi - Ceauşescu şi Gaddafi - îşi spuneau unul altuia „frate“. Pentru frăţia de afaceri sunt concludente dovezi. în frăţia de idei, cât de departe au mers?

Stefan Andrei:
Gaddafi avea unele concepţii politice pe care noi nu le împărtăşeam. Cum puteam aproba ideea că statul Israel nu poate fi acceptat de arabi deoarece a fost creat artificial în inima lumii arabe, că este o creaţie a imperialismului american şi a sionismului mondial? Gaddafi, contrar României, se opunea categoric unor negocieri între arabi şi Israel, între Israel şi palestinieni pentru soluţionarea politică a conflictului din Orientul Mijlociu, în spiritul Rezoluţiilor 246 şi 343 ale Consiliului de Securitate al ONU. El regreta că România n-a rupt relaţiile cu Israelul, aşa cum au procedat URSS şi alte ţări socialiste. El a fost nemulţumit că Nicolae Ceauşescu l-a convins pe preşedintele egiptean Anwar Sadat să-l întâlnească pe Menahem Begin, premierul Israelului. Şi mai ales pentru că, după vizita lui Sadat în Israel, s-a deschis pârtia negocierilor şi înţelegerilor de la Camp David, care au dus la pacea dintre Egipt şi Israel. România nu împărtăşea sprijinul dat de Gaddafi unor mişcări teroriste - IRA din Irlanda, ETA din Ţara Bascilor, organizaţiilor islamiste din Filipine. Gaddafi a criticat violent demersurile lui Arafat (33), ale Organizaţiei de Eliberare a Palestinei şi a condamnat Acordurile israelo-palestiniene de la Oslo. Nu întâmplător, fracţiunea palestiniană condusă de Jibril (34), cea mai radicală componentă a mişcării palestiniene, era susţinută din toate puterile de Gaddafi.

Lavinia Betea:
Cum s-au întâlnit prima dată Ceauşescu şi Gaddafi?

Stefan Andrei:
România a stabilit relaţii diplomatice cu Libia în 1974, cu prilejul vizitei lui Ceauşescu, care a continuat atunci să viziteze Siria şi Irakul (35). în vara lui 1973, venind de la Moscova, al doilea om din Libia, maiorul Jalloud (36), s-a oprit la Bucureşti. Şase ceasuri a durat convorbirea lui cu Ceauşescu. A început prin a cere să rupem relaţiile cu Israelul, la fel ca toate celelalte state socialiste din Europa. Ceauşescu a respins, i-a expus principiile noastre, dar nu s-a găsit atunci nicio insulă pe care să iniţiem o colaborare româno-libiană. Atât de supărat a fost Jalloud, încât nici nu i-a mai înmânat lui Ceauşescu invitaţia ce i-o făcuse Gaddafi de-a vizita Libia. In decembrie 1973, Gaddafi l-a primit pe consilierul prezidenţial Mircea Maliţa. Exprimându-şi mirarea că preşedintele Ceauşescu survolează Libia în trecere spre alte ţări, Gaddafi a aflat că acesta nu primise invitaţia lui. Şi-a reînnoit invitaţia prin Maliţa. Aşa s-au cunoscut. Eu l-am însoţit pe Ceauşescu în vizitele efectuate în Libia în 1979 şi 1985 şi-am fost angajat în programul vizitelor lui Gaddafi, în România, în 1981 şi 1983.

Lavinia Betea:
Cunoştea Ceauşescu Cartea verde unde personajul straniu care a fost Gaddafi îşi expunea doctrina?

Stefan Andrei:
La timpul apariţiei, i-am făcut lui Ceauşescu un rezumat al ei. Gaddafi se arăta şi în ea obsedat de consecinţele lipsei de unitate a lumii arabe în „lupta contra imperialismului american şi a sionismului mondial". Gaddafi a făcut însă multe pentru unirea lumii arabe, propunând proiecte statelor vecine — Egiptul, Sudanul, Tunisia sau Siriei şi Marocului. Toate au eşuat. Gaddafi era partizanul unui socialism arab naţionalist. Am vorbit cu Ceauşescu într-o seară despre teoriile lui Gaddafi. Şi am fost amândoi de părere că islamismul este singura religie care se extinde în lume, în special în Africa şi Asia. Că ea atrage îndeosebi populaţia nevoiaşă din ţările în curs de dezvoltare. Nu comunismul îi atrăgea pe aceşti oameni. In toată Africa era un partid comunist în Maroc, altul în Africa de Sud; Partidul Comunist din Sudan fusese strivit de eşuarea loviturii de stat din decembrie 1971. La fel, în Asia. Exista un partid comunist în Japonia. In cea mai numeroasă ţară islamică din lume, Indonezia, partidul comunist a fost distrus prin măsuri bestiale în 1965. Partidul Comunist din India, în ciuda sciziunii, era puternic în anumite regiuni. Iar partide comuniste minore erau în Irak, Siria, Iordania, Liban.

Lavinia Betea:
Procura mult armament Gaddafi de la noi?

Stefan Andrei:
Noi am avut o cooperare economică foarte bună cu Libia. Dezavuat de Occident, Gaddafi a dezvoltat relaţiile cu URSS şi cu ţări socialiste europene. Procura armament mai des din URSS, Cehoslovacia, RDG. De altfel, serviciile speciale ale Libiei erau instruite de securişti est-germani.


Intre interesele Israelului si resursele tarilor arabe



Lavinia Betea:
Dacă mi-aţi povesti despre relaţiile României cu fiecare dintre ţările Americii Latine, Asiei sau Africii, ar rezulta un ciclu de istorii cu finalitate foarte îndepărtată. în ansamblu, care a fost politica României în Orientul Mijlociu, comparativ cu planurile Uniunii Sovietice?

Stefan Andrei:
Planul strategic al sovieticilor era să-şi extindă dominaţia în Orientul Mijlociu asupra ţărilor arabe, începuseră cu Egiptul. Aveau acolo, pe vremea lui Nasser (37), consilieri care hotărau ce să facă egiptenii. Sovieticii aveau influenţă foarte mare şi în Siria. Iar Ceauşescu i-a spus lui Sadat, în aprilie 1972 (38), că soluţia radicală pentru îmbunătăţirea relaţiilor sale şi libertate în negocieri este să se despovăreze de consilierii sovietici. „Cât timp în România au fost consilieri sovietici, noi n-am putut face o politică independentă“, i-a zis el. Sovieticii aveau influenţă şi în Irak. Nu uita că Sadam Hussein (39) primea armament din Uniunea Sovietică, că avea oameni pregătiţi în Uniunea Sovietică. Nu uita că atât Mubarak (40), cât şi Hafez al-Assad (41) au făcut academia de aviaţie militară în Uniunea Sovietică. Mulţi ofiţeri egipteni şi sirieni făcuseră studii militare sovietice.

Lavinia Betea:
Din lecturile mele reiese că România avea un mare atu în zonă - industria petrolieră. Cu legături dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, determinate de industria petrolieră. Atât de vestiţi erau specialiştii români încât, la începutul anilor 1960, însăşi Coreea de Nord a renunţat la expertiza Moscovei în prospecţiunile petrolifere şi a cerut asistenţă României (42).

Stefan Andrei:
In anii 1960-1980, România a fost pe locul doi în lume la exportul pentru utilaj de foraj şi rafinării şi pe locul trei la producţia echipamentelor în branşă.

Lavinia Betea:
Documente recent declasificate arată că România s-a implicat prima dată în problemele regiunii în noiembrie 1956. După ce a pus la dispoziţia ONU forţe pentru menţinerea păcii în criza Suezului, a fost solicitată discret de Israel să medieze tratativele de pace cu Egiptul (43).

Stefan Andrei:
Nu ştiu aceasta. Pentru mine, istoria aceasta începe cu poziţia după „Războiul de şase zile“ din 1967. Atunci, la Moscova, s-a convocat o întâlnire cu reprezentanţii statelor participante la Tratatul de la
Varşovia. La care a venit, surprinzător, şi Tito. Acolo n-a fost stenogramă. Interpretul lui Ceauşescu, Nicu Bujor, lucra la mine în secţie şi mi-a povestit că Tito a cerut ruperea relaţiilor cu Israelul. „Pentru ce am venit aici, că eu sunt ţară nealiniată?, a zis Tito. Am venit aici ca să-i dăm sprijin lui Nasser“. Tito avea cu Nasser relaţii speciale, ca fondatori ai „mişcării de nealiniere" (44). El a fost folosit de lumea arabă ca un fel de mediator către lagărul comunist, în favoarea lumii arabe. Dar el nu subordona relaţiile lui cu ţările arabe relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Dorind, de fapt, avantaje şi de la unii, şi de la alţii — americani, arabi, sovietici, nealiniaţi. Când Tito şi-a făcut propunerea, Ceauşescu s-a îndreptat spre Maurer şi i-a spus: „Noi nu rupem relaţiile cu Israelul". Şi au anunţat acest lucru în comunicat. Toţi ceilalţi le-au rupt. Această poziţie a avut un ecou nefavorabil în multe ţări arabe pentru România. In schimb, a avut un ecou extraordinar pentru Occident, America, Israel. Reţine
un lucru pe care foarte mulţi nu-1 amintesc - tocmai după aceasta a avut loc sesiunea Adunării Generale a ONU pe problemele Orientului Mijlociu. Din partea României a mers Maurer. Iar poziţia noastră cu Israelul a favorizat foarte mult continuarea vizitei lui Maurer în SUA şi întâlnirea cu preşedintele Johnson. Prima reuşită a fost aceasta, că americanii şi-au dat acordul ca preşedinte al Adunării Generale a ONU să devină Corneliu Mănescu. Sovieticii îl susţineau pe Bogdan Labanovski, adjunctul ministrului de Externe al Poloniei. Având sprijinul american, am obţinut uşor sprijinul Marii Britanii. Cum începusem discuţiile pentru vizita din 1968 a lui De Gaulle în România, am primit şi sprijinul Franţei. Până la urmă, şi URSS s-a alăturat celorlalţi membri ai Consiliului Permanent de Securitate al ONU.

Lavinia Betea:
In discuţiile dintre Johnson şi Maurer, premierul român i-a făcut responsabili pe sovietici de provocarea conflictului din Orientul Mijlociu, prin amestec în treburile interne ale ţărilor arabe (45).
Ştiţi ceva mai mult?

Stefan Andrei:
N-am văzut asta în vremea lui Maurer. Dar relaţiile noastre cu ţările arabe au cunoscut cea mai puternică dezvoltare în perioada lui Nicolae Ceauşescu. Şi, mai ales, prin faptul că România n-a mai făcut comerţ, ci a realizat obiective foarte importante. In Libia lucrau în anii ’80 circa 11.000 de români. Rafinării în Iordania şi în Siria, uzine chimice, fabrici de ciment, irigaţii, porturi maritime, exploatări piscicole... Din punct de vedere politic trebuie spus că până la urmă - cu excepţia lui Gaddafi, care făcea uneori glume răutăcioase la adresa faptului că avem relaţii cu Israelul - noi jucam foarte mult cartea palestiniană, care era numitorul comun al ţărilor arabe. Legătura noastră specială cu Arafat, cu OEP (46), cu organizaţiile palestiniene, a fost vector foarte important în relaţiile noastre cu ţările arabe. Iar când avea loc o răcire a relaţiilor României cu una dintre ţările arabe, OEP ne ajuta foarte mult. Arafat mergea şi ne apăra cauza. Prima întâlnire dintre Arafat şi Ceauşescu a avut loc la Cairo, în aprilie 1972 (47). Eu am organizat-o.

Lavinia Betea:
Cum?

Stefan Andrei:
Printr-un consilier al ambasadei, pe care-1 chema Căruntu, am aflat că el se află acolo. Am vorbit cu Ceauşescu, am obţinut aprobarea lui şi, prin acel consilier, l-am contactat. Am organizat întâlnirea dintre Ceauşescu şi Arafat unde-a participat şi Faruk Kaddumi (48), secretarul lor pentru probleme internaţionale. Arafat a venit sentimental, plângând. „Suntem o ţară fără paşaport", zicea el. Şi că vrea să fie sprijinit de România. Discuţia a fost de principiu, de vreo 40 de minute, urmând, zicea Ceauşescu, să ne vedem la Bucureşti. A venit, au discutat mai mult. Eram deja secretar al Comitetului Central şi participam şi eu. 

Lavinia Betea:
Urmărind primirile şi vizitele lui Ceauşescu în străinătate, reiese că acesta se întâlnea cu Arafat, cu liderul iordanian, algerian, libian, tunisian, sirian şi irakian. Cât interes pentru conciliere şi cât pentru resursele şi pieţele lumii arabe?

Stefan Andrei:
E mai complicat. Problema este că nu au fost numai comerciale relaţiile cu ei. întotdeauna, noi am avut în vedere că există o mare comunitate de români în Israel şi nu ne era indiferentă soarta acestora în condiţiile unui război între Israel şi ţările arabe. In al doilea rând, am considerat că ţările arabe sunt unite prin faptul că sunt dezunite. Acesta e specificul lumii arabe. Şi că singurul punct de reazem în care toţi arabii, într-o formă sau alta, îşi exprimă solidaritatea, sunt palestinienii. Care sunt consideraţi, de toţi ceilalţi, ca arabi prigoniţi, persecutaţi...


Note:

32 Decesul lui Muammar el-Gaddafi a fost anunţat în 20 octombrie 2011.

33 Yasser Arafat (1929-2004), lider politic palestinian. A condus Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (1969-2004). A fost primul preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene (1996-2004). împreună cu Shimon Peres şi Yitzhak Rabin, a primit Premiul Nobel pentru Pace (1994).

34 Ahmed Jibril (n. 1938), politician palestinian. Lider al aripii extremiste de stânga a mişcării de eliberare a palestinienilor. A întemeiat Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei.

35 în perioada 12-21 februarie 1974, Nicolae Ceauşescu a vizitat mai multe state arabe, astfel: 12-14 februarie - Libia, 14-17 februarie — Liban, 17-19 februarie - Siria, 19-21 februarie - Irak.

36 Abdessalam Jalloud (n. 1944), om de stat libian. S-a aflat la conducerea Guvernului Libiei între 1972 şi 1977. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gaddafi, Jalloud a fost responsabil cu exploatarea petrolului, la începutul anilor 1970.

37 Gamal Abdel Nasser (1918-1970), colonel, om de stat egiptean, în 1952, colonelul Nasser şi Muhammad Naguib au declanşat „revoluţia egipteană", prin care a fost înlăturat regimul monarhic. A fost al doilea preşedinte al Egiptului (1956-1970). Promotor al pan-arabismului, Nasser a fost o figură centrală în istoria modernă a Orientului Mijlociu. A devenit un erou al lumii arabe după ce a decis naţionalizarea Canalului Suez (1956). A fost unul dintre liderii „mişcării de nealiniere".

38 în perioada 2-6 aprilie 1972, Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită de stat în Egipt.

39 Saddam Hussein (1937-2006), lider politic de origine irakiană, între 1979 şi 2003 a deţinut funcţia de preşedinte al Irakului. In timpul mandatului său, Irakul a fost implicat în război împotriva statului vecin Iran (1980-1988), a Kuweitului şi a Statelor Unite şi a aliaţilor săi (Războiul din Golf, 1990-1991). A fost înlăturat de la putere, judecat pentru crime împotriva umanităţii, condamnat la moarte şi executat.

40 Hosni Mubarak (n. 1928), ofiţer de armată, om de stat egiptean. A ocupat funcţia de preşedinte al Egiptului, în perioada 1981-2011. Inlăturat de la putere în urma unei revolte populare, se află în prezent în arest şi este judecat pentru crime împotriva protestatarilor egipteni.

41 Hafez al-Assad (1930-2000), general, om de stat sirian. A condus Siria, în calitate de preşedinte, în perioada 1971-2000. Intre 1970 şi 1971 a ocupat funcţia de prim-ministru.

42 Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (în engleză, The Organization of the Petroleum Exporting Countries - OPEC) reprezintă interesele următoarelor state: Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Venezuela. Din 1965 are sediul central la Viena.

43 Larry Watts, op. cit., p. 296.

44 „Mişcarea de nealiniere" este o organizaţie interguvernamentală a statelor care resping înregimentarea în blocuri politico-militare. A fost întemeiată la Belgrad, în 1961, la iniţiativa lui Jawaharlal Nehru, prim-ministrul Indiei, Gamal Abdel Nasser, preşedintele Egiptului, şi Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei.

45 Larry Watts, op. cit., pp. 296-300.

46 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a fost înfiinţată la 2 iunie 1964 la Ierusalim, din iniţiativa statelor arabe. Scopul organizaţiei a fost reprezentarea politică a palestinienilor şi lupta armată împotriva Israelului. In 1993, prin Acordurile de la Oslo, OEP a recunoscut Israelul.

47 în perioada 2-6 aprilie 1972, Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită în Egipt.

48 Faruk Kaddumi (n. 1931), lider politic palestinian. A fost unul dintre fruntaşii mişcării palestiniene Fatah. Printre altele, a fost Secretar General al Comitetului Central al Fatah. Din 1973 a devenit şeful departamentului Politici al OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), funcţie similară cu a unui ministru de Externe. In anii 1990 a intrat în dezacord cu liderii palestinieni favorabili unei înţelegeri cu statul Israel.



va urma













miercuri, 29 iulie 2015

Misiune dificila. Jurnal (24)


C.V.R. Schuyler




Luni, 27 august 1945 

Intoarcerea dlui Berry de la Washington

Dl Berry s-a întors ieri după-amiază. Ne-a telegrafiat vineri, spunând că se află în Grecia şi a cerut aprobare de intrare imediată în ţară. I-am prezentat de îndată problema generalului Vinogradov, care ne-a spus că nu ne putea da aprobarea decât pentru duminică, cel mai devreme. Prin urmare, am aranjat să-l trimitem pe colonelul Emmens cu avionul meu, duminică dimineaţă la Atena, urmând să se întoarcă împreună cu dl Berry, duminică după-amiază. Astă-seară, dl Berry a venit la mine acasă la cină şi am petrecut mai multe ore studiind în amănunt datele pe care le adunase la Washington. In general, se pare că Departamentul de Stat este foarte satisfăcut de modul în care acţionează Misiunea noastră, iar Departamentul de Război consideră că, atâta timp cât Departamentul de Stat este mulţumit, nu ar trebui să se facă nici o schimbare. Dl Berry s-a întâlnit cu Preşedintele o dată înainte de Potsdam şi o dată după. Mi-a spus că Preşedintele părea foarte interesat de situaţia din Balcani şi că a fost încântat să adopte o linie dură la Potsdam. Din păcate, dl Berry părăsise Statele Unite înainte de ultima criză din România şi, prin urmare, nu era în măsură să ne ofere informaţii precise referitoare la viitoarele acţiuni probabile ale Departamentului de Stat.


Punerea în libertate a doctorului Filderman

Azi-dimineaţă, am aflat că dr. Filderman a fost eliberat din închisoare şi s-a întors acasă. înţeleg însă că se află încă sub strictă supraveghere. Până acum nu avem cum să ştim dacă scrisoarea mea de sâmbătă către Susaikov are vreo legătură cu această eliberare. Sunt totuşi înclinat să cred că are.


Demisia dlui Durma, ministrul de Finanţe

Dl Durma, ministrul de Finanţe în Cabinetul Groza a demisionat. Acest lucru va spori dificultăţile cu care se confruntă Groza deoarece, fără semnătura Regelui, el nu va putea numi legal un nou ministru, iar fără un nou ministru de Finanţe, cheltuirea fondurilor guvernamentale ar fi ilegală. Va fi interesant de văzut cum se va descurca guvernul în această situaţie dificilă.


Nici un răspuns din partea Rusiei în privinţa conferinţei la nivel înalt

Nu avem încă nici o veste din Rusia despre felul în care va răspunde la solicitarea americanilor şi britanicilor de a se convoca o conferinţă cu privire la situaţia din România. într-un mesaj transmis ieri, Departamentul de Stat a lăsat să se înţeleagă că se aşteaptă un răspuns nefavorabil.


Viaţa Regelui este ameninţată


Situaţia de aici este în general calmă. Regele stă în Bucureşti, fiind de părere că trebuie să fie aproape, în caz că apar tulburări. Consilierii săi au primit de mai multe ori ameninţări la adresa vieţii sale şi, din acest motiv, ei insistă ca el să rămână în zona Palatului, unde poate fi protejat. Nu-1 lasă acum nici măcar să meargă la Snagov sau la Sinaia.


Joi, 30 august 1945 

Problemele agriculturii româneşti discutate în şedinţa comună a Comisiei Aliate de Control

Azi după-amiază am avut şedinţa obişnuită a Comisiei Aliate de Control, ţinută conform programării anterioare, la data de 30 august. Şedinţa a fost dedicată în întregime situaţiei agriculturii din România. Cu o zi în urmă, îi adresasem generalului Susaikov o scrisoare dură în care evidenţiam faptul că prin proastă administrare, slabă organizare, ineficienţă şi apatie generală, recolta agricolă românească de anul acesta este mult sub standard şi pentru anul viitor nu se prevede vreo îmbunătăţire. Aceeaşi situaţie fusese semnalată de către vicemareşalul Stevenson,într-o scrisoare trimisă în urmă cu câteva săptămâni. în consecinţă, la întâlnirea de astăzi, Susaikov i-a convocat pe miniştrii Agriculturii şi Resurselor, cărora le-a cerut să ne dea raportul. Bineînţeles că aceste rapoarte au încercat să prezinte imaginea unor eforturi herculeene depuse de actualul guvern pentru a îndrepta o situaţie foarte proastă, care fusese provocată de sabotajul deliberat al miniştrilor lui Rădescu. în ciuda tuturor acestora, ministrul Resurselor a trebuit să admită că, anul acesta, România nu va fi în stare să-şi satisfacă propriile necesităţi de hrană şi s-ar putea să fie nevoită să importe din străinătate aproximativ 1 500 000 tone de cereale. Atât vicemareşalul, cât şi eu, am accentuat faptul că o astfel de situaţie, într-o ţară care, înainte de război s-a aflat printre cei mai mari exportatori de cereale din Europa, era extrem de regretabilă. Generalul Susaikov ne-a susţinut cu tărie. La sfârşitul întâlnirii, el a vorbit vreo 15-20 de minute şi a expus într-un mod foarte clar şi concis măsurile care trebuie luate urgent de guvern, pentru a încerca să îmbunătăţească situaţia recoltelor din anii viitori. A scos în evidenţă şi lipsa de organizare corespunzătoare, lipsa unei planificări elementare şi de împărţire a responsabilităţilor între diferitele ministere, toate acestea contribuind la agravarea situaţiei deja proaste. El a solicitat un nou raport în termen de o săptămână, în care să se expună un sistem revăzut de raţionalizare pentru ţară şi un plan mult mai bine organizat pentru însămânţările de toamnă. După părerea mea, această şedinţă a Comisiei Aliate de Control este singura de până acum, în care, prin eforturile reunite ale celor trei naţiuni aliate, am reuşit într-adevăr să luăm măsuri constructive. Dl Whipple, expertul nostru agricol din personalul dlui Berry, a fost el însuşi foarte mulţumit de eficienţa acţiunilor recomandate de către Susaikov şi aşteptăm cu interes raportul guvernului de săptămâna viitoare.


Discuţii cu prinţul Mavrocordat

Astă-seară, am luat cina acasă la prinţul Nicolae Mavrocordat. Au fost de faţă alţi câţiva români. Mavrocordat are fabrici şi moşii întinse în Bucovina de Nord, zonă care face acum parte din Rusia sovietică. El mi-a spus că diverşi ţărani, care reuşesc să se strecoare peste graniţă, îi aduc în permanenţă noutăţi despre proprietăţile sale de altădată. Deşi călătoriile către şi din România sunt interzise în mod expres, aceşti oameni reuşesc să scape de grăniceri, folosind poteci din pădurile dese. Mavrocordat spune că, în general, ţăranii din acea regiune sunt nemulţumiţi, în mare parte pentru că ştiu că se află sub stăpânire străină. Multora dintre ei li s-a permis să îşi păstreze proprietăţile, îşi păstrează propriile şcoli şi toate obiceiurile lor româneşti. Câţiva dintre ţăranii mai înstăriţi, împreună cu unii negustori au fost însă deportaţi, iar pământurile lor s-au reîmpărţit restului populaţiei. Oricine deţine mai mult de două hectare de pământ este obligat să plătească dări substanţiale către stat, până într-acolo încât, tot ce este peste două hectare este practic consfiscat în decurs de an sau doi. Un mare număr de fii de ţărani au fost obligaţi să se înroleze în armata rusă.


Mavrocordat a discutat cu mine şi despre situaţia în care se găseşte acum Regele. Mavrocordat îl cunoaşte de mult timp pe Negel, mareşalul Curţii, şi a avut de curând mai multe discuţii îndelungate cu el. Spune că Negel are un caracter destul de slab, lăsându-se intimidat de ameninţările ruşilor şi comuniştilor din ultimele câteva zile. Mavrocordat crede că influenţa lui Negel asupra Regelui este considerabilă şi ne cere insistent să facem tot ce putem pentru a mări fermitatea lui Negel în actuala criză. El a sugerat că doar câteva cuvinte din partea dlui Berry sau a mea,prin care să ne exprimăm speranţa în perspectiva generală, ar fi de mare ajutor. Ţinând seama de instrucţiunile în vigoare, de a nu face nimic care să agraveze situaţia, nu cred că dl Melboume sau eu vom fi în măsură să facem asemenea demersuri.


Marţi, 4 septembrie 1945 

Tulburări în Piaţa Palatului

In ultimul timp, în mai multe rânduri, au avut loc dezordini în Piaţa Palatului. De două ori au fost tulburări serioase, în care oamenii au fost grav răniţi. Joia trecută, de pildă, un grup de oameni adunaţi să se uite la o mică ceremonie de schimbare a gărzii, au hotărât să profite de un drept consfinţit prin tradiţie, ca să viziteze Palatul şi să semneze în cartea Regelui, în semn de loialitate. O mulţime destul de numeroasă s-a strâns în faţa uneia din intrările Palatului, însă totul s-a desfăşurat în ordine şi linişte, lumea aşteptând la rând pentru a semna. Aflând ce se pune la cale, guvernul a trimis la faţa locului vreo trei-patru camioane pline de muncitori înarmaţi cu bâte, care au început imediat să manifeste gălăgios în sprijinul guvernului Groza. Toţi cei care ieşeau din Palat şi nu se alăturau de îndată demonstraţiei erau bătuţi şi maltrataţi în diverse feluri. Au rezultat mai multe răniri grave.

Sâmbătă dimineaţă am fost informat că guvernul pregăteşte o mare demonstraţie pentru după-amiaza respectivă şi încă una pentru ziua de duminică, în intenţia de a stârni entuziasmul în favoarea lui Groza. Ca urmare, i-am trimis generalului Susaikov o scrisoare prin care-i atrăgeam atenţia asupra tulburărilor anterioare şi asupra recomandării făcute de mine la ultima întâlnire a Comisiei Aliate de Control de a nu se autoriza demonstraţii din partea nici unei părţi, până la încheierea convorbirilor dintre cele trei guverne ale noastre cu privire la actuala criză guvernamentală. L-am rugat insistent să ia imediat măsuri pentru oprirea celor două manifestaţii planificate să aibă loc sâmbătă şi duminică. Vicemareşalul Stevenson i-a adresat generalului Susaikov o scrisoare similară, în care se sublinia că, în ciuda asigurărilor date de Susaikov, s-a ajuns la vărsare de sânge în două rânduri, când jandarmeria şi poliţia locală se pare că nu au vrut sau nu au putut preîntâmpina tulburările. Demonstraţia de sâmbătă s-a dovedit a fi una de foarte mici proporţii, fără tulburări. Demonstraţia de duminică a fost complet contramandată. Nu ştim, fireşte, în ce măsură acest lucru se datorează scrisorilor noastre, însă sunt convins că au contribuit mult la temperarea demonstraţiilor.


Sosirea la Bucureşti a doi corespondenţi de război americani, la invitaţia guvernului român

Doi corespondenţi de război americani au sosit pe neaşteptate vinerea trecută, prin Bulgaria. Destul de surprinzător, aceştia doi nu s-au numărat printre persoanele ale căror nume au fost prezentate Comisiei Aliate de Control pentru aprobare. Cei doi — dintre care unul era reprezentantul ziarului „New York Herald Tribune", iar celălalt al lui United Press — călătoreau prin Bulgaria, când s-au întâlnit cu un funcţionar de la Consulatul român, care le-a sugerat să viziteze şi România. Bineînţeles că s-au declarat încântaţi să o facă, drept pentru care consulul român a contactat guvernul de la Bucureşti şi le-a aranjat să facă o vizită. Cu toate că nu aveam cum să ştim cu certitudine, bănuim că guvernul român a colaborat cu ruşii în realizarea acestor aranjamente. De când au sosit la Bucureşti, guvernul şi-a dat toată osteneala să le stabilească un program încărcat. Duminică au fost duşi la Deva pentru a asista la inaugurarea unei clădiri guvernamentale. Au călătorit împreună cu Groza însuşi şi cu alţi membri ai guvernului acestuia. Au avut lungi interviuri şi conferinţe de presă cu Groza, Tătărescu, Constantinescu-Iaşi (ministrul Propagandei) şi mulţi alţii. Li s-a aranjat chiar o întâlnire cu domnul Maniu. Au luat cina la mine aseară. Unul dintre corespondenţi este o fată al cărei soţ, de asemenea corespondent, a fost ucis în Normandia. Cu toate că amândoi sunt relativ tineri şi lipsiţi de experienţă, par să evalueze pe deplin situaţia aşa cum este în toate ţările balcanice. Nu s-au lăsat păcăliţi de încercările guvernului de a-şi etala puterea şi coeziunea. S-au convins mai degrabă pe deplin de imensa presiune exercitată de comunişti pentru a-şi păstra poziţiile. Vor părăsi curând ţara şi intenţionează să relateze amănunţit ceea ce consideră ei că este situaţia reală, de îndată ce vor ieşi din zonele aflate sub dominaţie rusă. Cred că, în ansamblu, sosirea lor aici a fost o întâmplare fericită, deoarece sunt sigur că presa noastră de acasă va acorda spaţii ample relatărilor lor.


Alegerile bulgare


Dl Berry a făcut duminică o scurtă călătorie la Sofia cu avionul meu şi s-a întors luni dimineaţa. El a purtat o discuţie interesantă cu dl Barnes, reprezentantul Departamentului de Stat al Statelor Unite la Sofia. Spre marea noastră surpriză, ei a aflat că şi Barnes trimisese din proprie iniţiativă scrisori guvernului bulgar şi Comisiei Aliate de Control, în care cerea amânarea alegerilor din Bulgaria. După ce aceste scrisori au ajuns la destinaţie, a raportat la Washington despre demersul făcut. Cam peste o zi, a primit o mustrare severă din partea Departamentului de Stat care-i dezaproba acţiunile, pe motiv că nu intenţionăm să provocăm o criză în Bulgaria la ora aceasta. Din fericire, ruşii au fost de acord să cedeze, aşa că s-a dovedit a fi o victorie pentru diplomaţia americană. Totuşi, atât eu, cât şi dl Berry, suntem destul de îngrijoraţi să constatăm că Departamentul de Stat nu este încă dispus să adopte o poziţie fermă în problemele balcanice.


S-a primit textul răspunsului ruşilor la solicitarea guvernului Statelor Unite de a organiza convorbiri privitoare la guvernul român

Situaţia noastră politică din România este în continuare calmă pentru moment. In seara aceasta, târziu, s-a primit textul răspunsului dat de Rusia la nota guvernului Statelor Unite prin care se solicita organizarea de consultări. După cum ne aşteptam, guvernul sovietic pretinde că guvernul Groza este excelent, că se bucură de sprijinul unei părţi considerabile a populaţiei şi că se achită de responsabilităţile şi obligaţiile sale într-un mod demn de toată lauda. Nota afirmă mai departe că gestul Regelui a fost provocat în întregime de amestecul în afacerile politice al reprezentanţilor Statelor Unite şi Marii Britanii din România şi că asemenea gesturi pot avea doar un efect deosebit de dăunător asupra activităţii Comisiei Aliate de Control. Nota se încheia cu o declaraţie conform căreia, dacă guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii mai doresc să aibă consultări , guvernul sovietic va fi de acord, dar cu condiţia că acesta să aibă loc doar după încheierea actualei sesiuni a Consiliului miniştrilor de la Londra.

Deşi era de aşteptat, acest răspuns ne-a deprimat totuşi. Dacă se vor ţine consultările aşa cum propune Rusia, ele nu vor începe mai devreme de o lună, timp în care guvernul Groza, cu ajutorul Rusiei, va continua să-şi întărească poziţia. Este puţin probabil ca Regele să se poată menţine pe tot parcursul acestei luni în situaţia vulnerabilă în care se găseşte. Practic, va trebui să semneze decrete şi să continue să aibă relaţii normale cu guvernul. Dacă nu insistăm pentru consultări imediate, mi-e teamă că viitorul României va continua să fie întunecat. Trebuie să arăt că acesta nu este şi punctul de vedere al vicemareşalului Stevenson. El a trecut pe la mine aseară şi s-a declarat foarte mulţumit de situaţia actuală. Consideră că ruşii sunt deja în defensivă, că, de vreme ce au dat înapoi în Bulgaria, vor face şi aici acelaşi lucru şi că guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii sunt angajate acum într-o politică de forţă, agresivă, pe care o vor face să fie acceptată fără probleme la masa tratativelor. Este de părere că puterea sovieticilor în Balcani este în mod cert pe ducă. Aş vrea să pot fi de acord cu el, dar părerea mea este că situaţia se prezintă exact invers. Regret poziţia lui, căci, după cât mi-a spus, a trimis deja mai multe telegrame în care îşi susţinea punctul de vedere, iar acestea ar putea convinge guvernul său că s-ar putea să nu fie necesare alte intervenţii ferme cu privire la situaţia din Balcani, de vreme ce totul se desfăşoară atât de bine.


Vineri, 7 septembrie 1945 

Cercurile româneşti sunt îngrijorate de publicarea textului răspunsului sovietic la nota Statelor Unite

Cercurile locale româneşti au fost serios îngrijorate de publicarea, ieri, a textului răspunsului rusesc adresat Marii Britanii şi Statelor Unite pe tema consultărilor cu privire la guvernul român. Rusia a susţinut, desigur, că guvernul Groza se achită foarte eficient de obligaţiile sale, că este reprezentativ pentru o mare parte din populaţie şi nu trebuie, sub nici un motiv, să fie înlocuit. Totuşi, Rusia a acceptat consultări pe tema situaţiei din România, în cazul în care Marea Britanie şi Statele Unite mai doresc aşa ceva, dar numai după ce alte probleme ridicate în faţa Consiliului miniştrilor de la Londra vor fi fost rezolvate. De aici rezultă o amânare de una până la trei luni, ceea ce este, bineînţeles, de neacceptat. Textul nu a fost publicat în întregime aici. BBC şi alte posturi de radio i-au redat însă esenţa, ceea ce a redus serios speranţele românilor într-o soluţionare rapidă a actualelor dificultăţi politice. Regele şi consilierii săi îşi păstrează însă calmul, iar Regele este de neclintit în refuzul de a semna vreun decret sau de a avea vreun contact oficial cu guvernul Groza. El adoptă desigur o poziţie curajoasă. De asemenea, insistă ca partidele din opoziţie să se abţină de la demonstraţii de stradă sau de la a provoca tulburări locale ori vărsări de sânge. Desigur, comuniştii profită de ocazie pentru a evidenţia lipsa de sprijin pe care o are politica Regelui, dar demersul său este cu siguranţă cel mai bun lucru pentru ţară în ansamblu.


Situaţia nu s-a îmbunătăţit deloc în urma gestului lui Stalin de a-i invita pe Groza, Tătărescu, Ghelmegeanu şi pe alţii din guvern să vină la Moscova. Această delegaţie a părăsit Bucureştii lunea trecută, iar ziarele au fost pline de articole ce expuneau în termeni strălucitori primirea făcută românilor la Moscova. Se pare că Stalin însuşi a dat o petrecere pentru Groza, iar atât Stalin cât şi Molotov s-au dat peste cap pentru în a-1 onora. Tătărescu a făcut cunoscut anterior plecării că principalul scop al vizitei lor era să aibă consultări cu dl Molotov, înaintea plecării acestuia la întâlnirea Consiliului miniştrilor de la Londra. Pare foarte probabil ca aceste discuţii să includă propuneri pentru anumite schimbări de personal în cabinetul Groza, în scopul de a acţiona la Londra în vederea lărgirii guvernului Groza. Vor fi discutate, probabil, şi alte probleme de mare importanţă, precum frontiera Basarabia—Dobrogea, extinderea relaţiilor comerciale române cu alte ţări, îmbunătăţirea situaţiei financiare pe plan local şi posibilul sprijin rusesc dată fiind criza de alimente care ameninţă România.


Statele Unite transmit un răspuns dur la cererea sovieticilor de a amâna conferinţa

Personal, am fost foarte încurajat văzând ieri, în dosarele dlui Berry, răspunsul prompt dat de guvernul nostru notei Moscovei, prin care se respingea planul nostru de consultări. în termen de 24 de ore, guvernul nostru a dat un răspuns foarte ferm, în care se sublinia că obligaţiile ce ne revin, în virtutea înţelegerii de la Potsdam, implicau indiscutabil organizarea imediată de consultări; arătând că o amânare de peste o lună ar fi absolut nesatisfăcătoare, răspunsul sugerează soluţionarea actualului impas dintre Rege şi guvern. Această sugestie arată că solicitarea demisiei lui Groza. făcută de către Rege, a fost absolut constituţională, iar că refuzul lui Groza a fost categoric în afara legii. De aceea, propunem ca, pentru a asigura o oarecare continuitate guvernului român, să i se ceară lui Groza să demisioneze imediat, dar să se facă în aşa fel, încât guvernul său să continue să funcţioneze cu un statut temporar, de guvern interimar, până la încheierea convorbirilor tripartite privitoare la problema românească, insistând din nou ca acestea să aibă loc imediat. Nota noastră se încheie cu respingerea energică a acuzaţiilor ruşilor, conform cărora reprezentanţii Statelor Unite şi Marii Britanii în România au instigat actuala criză, prin amestec ilegitim în treburile politice interne româneşti. Nota menţionează că atât vicemareşalul Stevenson, cât şi eu, am respins categoric acuzaţiile generalului Susaikov în această privinţă.


Şedinţa comună a Comisiei Aliate de Control din 6 septembrie 1945

Ieri după-amiază, am avut o şedinţă comună a Comisiei Aliate de Control, relativ amicală. Generalul Susaikov era plecat, iar şedinţa a fost prezidată de către amiralul Bogdenko, care, în urma avansării sale, este superior în rang generalului Vinogradov.


Discutarea propunerii de revizuire a modului de acţiune a Comisiei Aliate de Control

Printre altele, am discutat propunerile pe care le-am înaintat luna trecută, referitoare la noile proceduri ale Comisiei Aliate de Control. Acestea diferă considerabil de cele preconizate de generalul Susaikov. Amiralul Bogdenko a arătat că metodele lui Susaikov, bazându-se aproape exact pe cele stabilite pentru Ungaria, constituie o soluţie conformă deciziilor luate la Potsdam. El a spus că, ţinând cont de aceasta, nu are competenţa de a discuta vreo abatere de la aceste propuneri. I-am răspuns că voi raporta această chestiune guvernului meu şi că, drept măsură interimară, am fost autorizat să accept temporar propunerile privind modul de lucru al comisiei.


Intrarea în România a corespondenţilor de război şi de presă

Am insistat, de asemenea, cu tărie pentru accesul în România al corespondenţilor de război şi al altor ziarişti. Bogdenko şi-a cerut scuze pentru întârzierile legate de acordarea acreditărilor pentru aceşti ziarişti. A spus că întârzierile s-au datorat, în mare parte, reorganizării Secţiunii politice a Comisiei. A promis, totuşi, să se ocupe personal de problemă şi să ajungă foarte curând la o decizie. Dis-de-dimineaţă, ţinându-şi promisiunea, am primit aprobare pentru un singur corespondent de presă la „Israels of International News Service". Sper să mai sosească şi altele.


Pregătirea raportului Comisiei Aliate de Control cu privire la progresele făcute de România în respectarea Armistiţiului

Tot la sugestia mea, Bogdenko a fost de acord ca, imediat după 12 septembrie, Comisia Aliată de Control să se oblige să publice un scurt raport în care să fie expuse realizările României în primul an de Armistiţiu. Raportul va relata, articol cu articol, progresele făcute în îndeplinirea prevederilor Armistiţiului.



va urma