sâmbătă, 28 februarie 2015

Mantia Inselaciunii (2)


James Luceno






Grupul mascat care se infiltrase la bordul Profitului era unul variat – la fel ca şi vânătorii spaţiali care zburau în ajutor – oameni şi ne-oameni, bărbaţi şi femei, bondoci şi zvelţi. Apăraţi de costume de camuflaj şi de armuri negre mate, purtând bocanci de punte cu tălpi antiderapante şi ochelari de luptă, ieşiră din spatele berbecelui care le servise drept element-surpriză, trăgând cu puşti de asalt de ultimă generaţie şi cu dislocatoare de câmp atârnate pe umăr.
Mâna de droizi de securitate care încă mai rămăseseră întregi se prăbuşi pe punte, cu membrele răsfirate sau încâlcite definitiv.
Omul pe care OLR-4 aproape îl luase prin surprindere păşi iute şi fără teamă spre centrul hangarului căscat, verifică nişte date de pe comunicatorul de la încheietură şi îşi scoase ochelarii şi masca de respirat de pe faţă.
În urma schimbului de focuri, în aer plutea un miros, cel al ozonului şi al aliajului ars.
— Atmosfera e pornită, spuse el pentru restul bandei sale, însă nivelurile de oxigen sunt echivalente cu ce aţi găsi la patru sute de metri altitudine. Scoateţi-vă măştile, dar ţineţi-le la îndemână – mai ales dependenţii de t'bac.
Cu câteva râsete înfundate, echipa se supuse.
În spatele aparatului, faţa cu ten negru a omului era încă o mască: acoperită din belşug cu o barbă neagră, aspră şi străbătută de la o tâmplă la alta de mici tatuaje în formă de romb. Ochii violeţi cercetară distrugerea cu evidentă detaşare.
Nu se mai zărea nici un droid de securitate, însă puntea era plină de rămăşiţele acestora. Droizi de lucru de diferite feluri continuau să dirijeze câteva platforme la spaţiile de andocare.
Un membru uman al grupului lovi cu piciorul braţul retezat al unui droid de securitate.
— Chestiile astea ar putea fi periculoase dacă ar învăţa să gândească bine.
— Să tragă bine, îl corectă bărbosul.
— Asta să i-o spui lui Rasper, căpitane Cohl, zise un alt bărbat; Boiny; un rodian. Un robot de securitate a fost cel care l-a trimis pe Rasper la cer.
Un mascul cu ochi rotunzi şi piele verde, Boiny avea un rât ascuţit şi o creastă de ţepi galbeni plianţi.
— Un droid norocos care a tras la noroc, observă o femelă rodiană.
— Asta nu înseamnă să tratăm totul ca pe un exerciţiu, avertiză Cohl, fixându-i pe toţi cu privirea. Calculatorul de control general va trimite destul de iute unităţi de rezervă şi avem un kilometru de mers până ajungem la sfera centrală.
Intruşii aruncară o privire prin hangarul curbat către o uşă-ghilotinăcare se zărea în depărtare. Deasupra lor, la înălţime, erau grinzi masive şi traverse, macarale, schele de întreţinere şi troliuri, un amestec de atmosferă şi de conducte.
O femeie umană – singura dintre ei – fluieră încet.
— Pe stele, ai putea ascunde o armată de invazie aici!
Cu pielea la fel de neagră ca a lui Cohl, avea păr castaniu scurt şi o faţă elegant ascuţită. Nici măcar costumul mimetic nu-i putea ascunde formele.
— Asta ar însemna să cheltuiască ceva din câştiguri, Rella, zise un bărbat uman. Şi neimoidienii nu fac asta decât dacă îşi pot cumpăra robe noi.
Boiny scăpă un râset ascuţit.
— Şi ajungi o larvă de neimoidian pe jumătate flămândă, asta se întâmplă.
Cohl făcu semn cu bărbia acoperită de păr către doi dintre membrii bandei sale.
— Rămâneţi la platformă. Stabilim contactul când cucerim puntea.
Se întoarse spre ceilalţi.
— Echipa unu, luaţi-o pe coridorul de pe marginea exterioară. Restul, veniţi cu mine.
Profitul se zgâlţâi încet. Explozii înfundate se auzeau în depărtare.
Cohl ascultă atent.
— Astea trebuie să fie navele noastre.
Sirenele începură să urle peste tot în hangar. Droizii de lucru se opriră pe loc, în timp ce un uruit gros începu să se formeze sub podea.
Rella se uită la uşa-ghilotină din depărtare.
— Închid hangarul.
Cohl făcu semn primei echipe.
— Plecaţi. Ne întâlnim la turbolifturile de la tribord. Reglaţi-vă costumele pe intermitent – asta ar trebui să-i zăpăcească pe droizi – şi folosiţi grenadele de impact cu zgârcenie. Şi nu uitaţi să fiţi atenţi la nivelurile de oxigen.
Făcu câţiva paşi, apoi se opri.
— Încă un lucru: dacă sunteţi nimeriţi de vreun droid, reabilitarea bacta vi se scade din plată.
Daultay Dofine stătea nemişcat pe pasarelă, urmărind complet îngrozit cum Frontul Nebula nu arăta nici un pic de milă pentru nava lui.
Vânătorii stelari se abăteau asupra Profitului cu toată forţa, lovind ca nişte păsări de pradă flămânde în braţele groase şi secţiunile din spate cu trei motoare ale cargobotului. Multe dintre navele conduse de droizi, fără scuturi, fură anihilate de îndată ce ieşiră de sub câmpul de forţă protector al Profitului.
Încurajate de victoria obţinută fără eforturi, navele inamice pătrunseră în îmbrăţişarea braţelor-hangar şi se aruncară asupra sferei centrale, atacând de aproape turnul de comandă. Focurile trase de tunurile ionice ale navei de susţinere trimiteau valuri zguduitoare prin câmpul deflector al Profitului. Lumina puternică scălda videcranele punţii.
Dofine nu putea face altceva decât să stea pe pasarelă, în timp ce îi înjura printre dinţi pe terorişti.
Deoarece primise drepturi exclusive de a face comerţ în sistemele stelare din jur. Federaţia Comercială se angajase în faţa Senatului Galactic de pe Coruscant că se va preocupa să rămână doar o putere economică şi că se va abţine să devină o forţă navală prin acumularea de maşini de luptă. Totuşi, cu cât mai departe de Nucleu călătoreau navele gigantice, cu atât mai des cădeau pradă atacurilor piraţilor, a mercenarilor şi a grupurilor teroriste ca Frontul Nebula, ai cărui mulţi membri aveau nemulţumiri nu doar faţă de Federaţia Comercială, ci şi faţă de însuşi îndepărtatul Coruscant.
Ca rezultat, senatul dăduse permisiunea cargoboturilor să fie echipate cu arme defensive, pentru a se proteja în sistemele nesupravegheate care se întindeau între rutele comerciale importante şi căile spaţiale principale. Dar asta nu făcuse decât să îi oblige pe atacatori să îşi modernizeze armamentul, fapt care, la rândul său, pregătise calea pentru întăriri periodice ale apărării Federaţiei Comerciale.
Luptele de hărţuire din Inelele Mijlocii şi Exterior – peste tot prin aşa numitele zone libere – deveniseră deja lucruri comune. Însă Coruscantul era departe, chiar şi la viteză luminică, şi nu părea uşor să înţelegi a cui era vina şi cine trăsese primul. Până când problemele ajungeau în faţa instanţelor, se reduceau adesea la cuvântul unuia împotriva altuia, fără rezolvare.
Lucrurile ar fi putut sta altfel pentru Federaţia Comercială dacă nu ar fi existat neimoidienii, care pe cât erau de săraci, pe atât erau de zgârciţi. Când se ajunsese la fortificarea navelor uriaşe, ei îi căutaseră pe furnizorii cu cele mai mici preţuri şi insistaseră că protejarea transporturilor era interesul lor major.
Împotriva oricărei judecăţi sănătoase, neimoidienii fuseseră cei care dictaseră instalarea de baterii de lasere în cuarte în jurul peretelui exterior al braţelor-hangar. În timp ce amplasamentul de pe mijlocul cargobotului era potrivit pentru a respinge atacurile laterale, se dovedea complet ineficient în cazul atacurilor lansate de deasupra şi de dedesubt, unde se aflau aproape toate sistemele de importanţă crucială ale navei: generatoarele de undă de tractare şi de câmpuri deflectoare, reactoarele de hiperpropulsie şi calculatorul de control general.
Astfel, Federaţia Comercială fusese forţată să investească în generatoare de scut mai mari şi mai bune, plăci de blindaj mai groase şi, în ultimă instanţă, în escadrile de vânători stelari. Dar grupurile de vânători spaţiali erau supuse autorizării senatului, iar cargoboturile ca Profitul se găseau adesea vulnerabile în faţa navelor de luptă pilotate de atacatori experimentaţi.
Cunoscând foarte bine aceste lipsuri, Daultay Dofine vedea cum nava şi preţiosul ei transport de lommit îi scăpau printre degete.
— Scuturile rezistă la cincizeci de procente, raportă granul din capătul opus al punţii, dar noi suntem în pericol. Doar câteva lovituri în plus şi suntem scoşi din joc.
— Unde e Achizitorul? scânci Dofine. Ar fi trebuit să ajungă până acum!
Un proiectil tras de nava de susţinere a Frontului Nebula – nava de susţinere personală a căpitanului Cohl – zgudui puntea. După cum Dofine aflase din atacurile anterioare, doar dimensiunea nu era o garanţie a protecţiei, cu atât mai puţin a victoriei, iar diametrul de trei kilometri al cargobotului nu însemna decât o ţintă care nu putea fi ratată.
— Scuturile au scăzut la patruzeci de procente.
— Laserele în cuarte de la unu la şase nu răspund, adăugă sullustanul. Vânătorii stelari îşi concentrează focul asupra generatorului de ecran deflector şi a reactoarelor de propulsie.
Dofine îşi strânse mânios buzele cărnoase.
— Ordonă calculatorului de control general să activeze toţi droizii, toate sistemele defensive ale navei şi să se pregătească să respingă trupele de abordaj! zbieră el. Doar peste cadavrul meu va pune căpitanul Cohl piciorul pe această punte.
În braţul#hangar de la tribord, echipa lui Cohl abia trecuse prin uşa#ghilotină când fiecare aparat din zona trei conspiră să îi împiedice să se mai apropie vreun metru de puţul compensatorului de acceleraţie care lega sfera centrală de braţele ce o înconjurau.
Troliurile de deasupra aruncau gheare apucătoare spre ei; schelele înalte se răsturnau în calea lor, ridicători de marfă binari îi alergau ca nişte monştri mecanici, iar nivelurile de oxigen scăzură. Chiar şi droizii de lucru se alăturară luptei, mânuind tăietoare cu fuziune şi calibratoare electrice ca şi cum ar fi fost aruncătoare de flăcări şi vibro#săbii.
— Controlul central a întors întreaga navă împotriva noastră, strigă Cohl.
Rella trăgea raze de laser într#un grup de droizi PK înarmaţi cu chei hidraulice.
— La ce te aşteptai, Cohl... o primire regală?
Cohl îi îndemnă pe Boiny, Rella şi restul echipei către ultima uşă#ghilotină care stătea între ei şi turbolifturile sferei centrale. Ţipetele şi urletele sirenelor străbăteau aerul rarefiat. Razele de laser care se întretăiau şi ricoşau formau un spectacol pirotehnic demn de parada de Ziua Republicii de pe Coruscant.
Cohl trăgea din fugă, pierzând socoteala droizilor pe care îi doborâse şi a câtor carţuşe de laser consumase arma lui. Doi dintre cei din banda lui erau ţinuţi pe loc de focurile droizilor, dar nici el, nici oricine altcineva nu îi mai puteau ajuta. Cu noroc, vor ajunge la locul de întâlnire, chiar dacă vor fi nevoiţi să se târască acolo.
Urmărită de trei ridicători de marfă binari, echipa trecu în goană prin ultima uşă#ghilotină şi îşi croi drum până la cel mai apropiat grup de turbolifturi.
Trapa care dădea spre tuburile de transfer era închisă.
— Boiny! strigă Cohl.
Rodianul îşi puse blasterul în toc şi veni iute în faţă, cercetând trapa din priviri, apoi se duse la panoul de control încastrat în perete. Pregătindu#se să spargă codul, îşi frecă palmele una de alta şi îşi trosni degetele lungi, cu ventuze în vârfuri. Înainte de a#şi putea aşeza mâinile pe butoanele panoului, Cohl îl pocni după ceafă.
— Ce#i asta, seara amatorilor? îl întrebă Cohl cu o căutătură ameninţătoare. Arunc#o în aer.
Dofine păşea pe pasarelă când trapa punţii explodă, lăsând să intre o scurtă furtună de căldură paralizantă care îl răsturnă.
Banda de şase oameni a lui Cohl dădu buzna în spatele unui nor de fum, costumele lor mimetice permiţându#le să se ascundă chiar şi pe fundalul stâlpilor lucitori. Iute şi eficient, îl dezarmară pe Garn şi traseră raze de imobilizare în platoşele droizilor.
Cohl îi făcu semn unuia dintre oamenii săi către consola de comunicaţii.
— Contactează Şoimul#Liliac. Spune#le că am cucerit puntea. Vânătorii stelari să se organizeze în formaţie defensivă şi să fie pregătiţi să ne acopere când ieşim.
Unui alt luptător îi făcu semn către consola lui Garn.
— Comandă calculatorului de control central să se oprească. Să deschidă toate uşile#ghilotină ale braţelor#hangar.
Omul dădu din cap şi sări de pe pasarelă.
Cohl tastă un cod la comunicatorul de la încheietura mâinii şi îl ridică spre gură.
— Echipa de bază, am cucerit puntea. Mutaţi platforma în zona trei şi aşezaţi#o cât mai aproape de gura hangarului de pe peretele interior. Venim şi noi acolo în curând.
Cohl închise comunicatorul. Ochii îi rătăciră pe feţele celor cinci prizonieri vii, oprindu#se, în cele din urmă, asupra lui Dofine. Apoi îşi scoase pistolul cu laser.
Desfăcându#şi braţele larg, în semn de predare, Dofine făcu doi paşi în spate când Cohl se apropie.
— Ai trage într#o persoană neînarmată, căpitane Cohl?
Cohl îl împunse în coaste pe Dofine cu ţeava pistolului.
— Aş trage într#un neimoidian neînarmat... Şi aş dormi mai bine după aceea.
Se uită ameninţător la Dofine pentru o clipă, apoi îşi puse pistolul în toc şi se întoarse spre membrul rodian al grupului.
— Boiny, treci la treabă. Şi termină repede.
Se întoarse înapoi spre Dofine.
— Unde este restul echipajului, căpitane?
Dofine înghiţi în sec şi abia îşi găsi vocea.
— Se întoarce cu naveta de pe Dorvalla.
Cohl dădu din cap.
— Bine, asta simplifică lucrurile.
Împungându#l repetat pe Dofine în piept cu arătătorul, Cohl îl făcu să meargă cu spatele până când ajunseră la scaunul navigatorului. Un ultim ghiont îl împinse pe Dofine de pe pasarelă în scaun.
Cohl sări jos pentru a#l privi în faţă.
— Trebuie să discutăm despre transportul tău, căpitane.
— Transport? se bâlbâi Dofine. Lommit... cu destinaţia Sluis Van.
— Dă#l încolo de minereu, mârâi Cohl. Eu vorbesc despre aurodium.
Dofine încercă să îşi împiedice ochii roşii să iasă din orbite. Membranele nictitante tremurară şi clipi de şase ori.
— Aurodium?
Cohl se aplecă spre el.
— Duci două miliarde în pepite de aurodium.
Dofine se încordă sub privirea lui Cohl.
— Cred... cred că te înşeli căpitane. Profitul transportă minereu.
Cohl îşi îndreptă statura impunătoare.
— Mai spun o dată. Transporţi pepite de aurodium... mită oferită de lumile din Inelul Exterior pentru a se asigura de binecuvântarea continuă a Federaţiei Comerciale.
Dofine nu se putu abţine să surâdă dispreţuitor.
— Deci ceea ce cauţi sunt banii. Întotdeauna am auzit că binecunoscutul căpitan Cohl este un idealist. Acum văd că este un simplu hoţ.
Cohl aproape rânji.
— Nu toţi putem fi hoţi autorizaţi ca tine şi restul găştii tale.
— Federaţia Comercială nu se ocupă cu moartea şi violenţa, căpitane.
Cohl îl apucă pe Dofine cu ambele mâini de veşmântul bogat şi îl ridică pe jumătate din scaun.
— Nu, nu încă.
Îl împinse pe Dofine înapoi în scaun.
— Dar să lăsăm asta pe altă dată. Ceea ce contează acum este aurodiumul.
— Şi dacă refuz să mă supun?
Fără să#şi ia ochii de pe Dofine, Cohl arătă spre tovarăşul său rodian.
— Boiny, aici de faţă, prinde un detonator termic de sistemul de control al propulsiei cu combustibil al Profitului. Din câte înţeleg, dispozitivul va declanşa o explozie destul de mare pentru a#ţi distruge nava în... Boiny?
— Şaizeci de minute, căpitane, strigă Boiny, ţinând deasupra capului o sferă metalică de dimensiunile unui pepene.
Cohl scoase un obiect din punguţa de la şold a costumului mimetic şi îl lipi pe dosul palmei stângi a lui Dofine. Acesta văzu că era un cronometru, care deja număra invers de la şaizeci de minute. Îşi ridică ochii spre privirea neclintită a lui Cohl.
— Să revenim la pepite, zise Cohl. 
Dofine dădu din cap.
— Da, în regulă... dacă promiţi să cruţi nava.
Cohl hohoti scurt.
— Profitul este istorie. Dar ai cuvântul meu că îţi voi cruţa viaţa dacă faci cum ţi se spune.
Dofine dădu iar din cap.
— Aşa măcar o să trăiesc să te văd executat.
Cohl ridică din umeri.
— Nu se ştie niciodată, comandante.
Se îndreptă şi rânji la Rella.
— Ce ţi#am spus? Floare la...
— Căpitane, îl întrerupse omul său de la consola de comunicaţii, o navă iese din hiperspaţiu. Autentificatorii o arată ca fiind cargobotul Federaţiei Comerciale Achizitorul.
Rella pufni.
— Ce ziceai, Cohl?
Privirea pe care Cohl o îndreptă spre Dofine fu una de surprindere sinceră.
— Poate că nu eşti aşa de tare de cap pe cât pari.
Sări pe pasarelă şi se întoarse către zona videcranelor. Rella i se alătură.
— Scenariul s#a schimbat, îi anunţă Cohl pe toţi. Achizitorul va lansa vânători spaţiali de îndată ce se va afla în raza de acţiune. Ordonaţi Şoimului#Liliac să ducă lupta la cargobot.
Dofine îşi permise un zâmbet de satisfacţie.
— Poate că, până la urmă, va trebui să renunţi la comoara ta, căpitane Cohl.
Cohl îi aruncă o privire nimicitoare.
— Nu plec fără ea, căpitane – şi nici tu.
Se întinse spre încheietura mâinii drepte a lui Dofine pentru a se uita la cronometru.
— Cincizeci şi cinci de minute.
— Cohl, îl avertiză Rella.
El se uită pieziş la ea.
— Fără aurodium nu suntem plătiţi, dragă.
Rella îşi prinse buza de jos cu dinţii ei perfecţi.
— Da, dar trebuie să fim în viaţă ca să cheltuim.
El scutură din cap.
— Moartea nu e în cărţi... cel puţin nu la mâna asta.
Aproape de punte, un vânător spaţial al Frontului Nebula, ajuns de raze de energie letală, dispăru într#un halou de gaze şi sfărâmături încinse.
— Foc dinspre Achizitor, raportă unul dintre mercenari.
O nelinişte bruscă îi contorsionă Rellei trăsăturile.
Cohl ignoră privirea pe care ea i#o trimise. Apucându#l pe Dofine din scaunul de comandă şi aşezându#l în picioare pe pasarelă, Cohl îl îmbrânci spre trapa distrusă a punţii.
— Mai repede, comandante. Timpul nostru de plecare tocmai s-a redus.



va urma

















Şi îngeri vin să umple transparenţe…


Claudia Voiculescu







Iată, iubite, clipa vine sonor
Şi umple policrom sufletul meu
Şi paseri albe se rotesc în zbor
Şi îngeri vin să umple transparenţe
Iată, iubite, stau vămile la pândă
Şi lumile noastre se scaldă în ele
Iar dragostea noastră crescândă
Priveghi şi smirnă presară în stele…
Iată, iubite, vine spaima de noapte
Ca sângele se-ncheagă în suflet durerea…
Unde şade ciocârlia din şoapte
Şi unde nevăzută, flămândă, puterea?
Iată, iubite, vin alte stoluri de paseri, pe rând
Şi torc o lumină bolnavă
Ultimul stol de paseri negre, zburând
Lasă în urmă dâra morţii, grea ca o lavă…












Cântec înainte de apus (2)


LORYSS






Dar la marginea clădirii se afla carcasa unui camion proptită aiurea de perete, căţărată pe trotuar şi aflată lângă un copac care transformase cabina şoferului într‑un refugiu sălbatic pentru frunze.

Parnell se urcă pe camion şi de acolo se căţără mai sus cu grijă, până se cocoţă cât de cât confortabil pe o creangă din apro­pierea unei ferestre blocate cu bare. Cu trei săptămâni înainte, curăţase murdăria de pe sticlă ca să vadă coridoarele prăfuite. 

Pe zidul opus al coridorului atârna un semn care indica direcţia de mers, şters şi îngălbenit, dar tot se putea citi ce scria pe el: SALA DE CONCERTE.

Privind literele şterse, îl copleşiră încă odată amintirile concertelor pe care le dăduse. Degetele lui apăsau clapele conduse de propria lor memorie, muzica se arcuia în arabescuri, iar la sfârşit, aplauzele publicului aproape invizibil din sala întunecoasă nu mai conteneau...

Amintirile îi dispărură când ridică barosul de pe umăr, izbindu‑l de barele de la fereastră. Împrăştie praf şi fărâmiţă ciment. Treaba părea mai uşoară decât crezuse, mare noroc, pentru că lovitura îl slăbi teribil. Izbi a doua oară şi barele se deplasară şi se îndoiră. Găsi, nu ştiu nici el de unde, puterea de a lovi a treia oară şi barele cedară, sparseră geamul şi cioburi căzură în coridorul din spatele lor.

Trăi bucuria victoriei însoţite de un fior de slăbiciune, cu respiraţia tăiată şi cu braţele moi, tremurând. Rămase mult pe creangă, adunându‑şi puterile şi speranţele pentru a se aventura înăuntru.

Într‑un sfârşit, îşi trecu picioarele peste marginea ferestrei şi sări pe podeaua coridorului. Auzi zgomot de sticlă spartă. Căută în geantă şi scoase o lumânare mică şi nişte chibrituri preţioase.

Cutia de chibrituri utilizabile îl costase trei piei de şobolan daţi Femeii Berbeleac din tramvai cu două săptămâni înainte. Aprinse lumânarea şi flacăra gălbuie lumină coridorul plin de praf.

Începu să meargă pe el, lăsând urme în praful neatins. Îi veniră în minte imagini cu exploratorii selenari, imprimând pas după pas în colbul lunar străvechi, şi zâmbi amar.

În cele din urmă, ajunse la două uşi duble, blocate cu drugi şi încuiate cu lacăt. Fu nevoit să se odihnească din nou înainte de a zdrobi lacătul cu barosul şi de a păşi în interiorul de spaţiu cosmic din spatele lor.

După ce se obişnui cu lumina lumânării, mai slabă în spaţiul deschis, văzu rânduri‑rânduri de scaune de pluş. Un şobolan se strecură iute printre ele, iar de deasupra se auzeau foşnet şi chiţăituri slabe, care proveneau, probabil, din cuibul de lilieci de pe tavanul înalt.

Intervalul dintre scaune se derula în faţa lui, într‑o pantă uşoară. Ștefan avansă încet, stârnind praf. În imensitatea sălii întunecate, flacăra lumânării sale nu era decât o biată scânteiere, luminând un cerc îngust în jurul lui şi străpungând norişorii pe care‑i împrăştia din mers.

Pe scenă, metalul din colţuri reflecta imaginile flăcării. În jurul lui se aflau suporturile şi partiturile unei întregi orchestre, ascunse de colbul anilor. Uite un toc întredeschis, iar în el un corn francez de alamă sclipitoare, abandonat de vreun muzician grăbit. Iar învelit în alb, cu un candelabru fără luciu pe el, trona pianul cel mare.

Inima începu să‑i bată nebuneşte când şterse praful de pe husă. Cu mâna tremurând de emoţie, aprinse candelabrul de la flacăra firavă a lumânării şi îl ridică sus de tot, luminând scena. Acum vedea şi alte instrumente, demult pierdute de proprie­tarii lor: aici o vioară, dincolo un oboi, aruncate în uitare într‑o vreme în care a le deţine nu mai avea nici o importanţă.

Lăsă candelabrul pe podea şi dezveli cu grijă pianul. Lumina dansa gălbuie pe suprafaţa neagră, de lemn lustruit, şi scăpăra în alamă.

Clipe lungi, mâinile lui nu fură în stare decât să mângâie instrumentul cu afecţiune crescândă. Într‑un sfârşit, se aşeză pe taburet, dându‑şi seama, pentru prima dată, cât de obosit era. Cheia, constată el uşurat, era în broască. Ar fi putut s‑o forţeze, bineînţeles, dar i‑ar fi sfâşiat inima să distrugă forma aceea perfectă.

Răsucind cheia în broască, dădu la o parte capacul şi‑şi plimbă lin degetele pe clapele albe şi negre. Se lăsă pe spate şi, cu un gest voit artificial, îşi trase haina zdrenţuită de pe scaun şi se întoarse cu faţa către sală.

S-au vândut toate biletele, domnule Ștefan. Tot oraşul a stat la coadă ca să vă asculte. Posturile de radio plătesc averi ca să vă transmită concertul. Spectatorii sunt liniştiţi, aşteaptă. Le auziţi respiraţia, acolo, în sală? Nimeni nu tuşeşte, nimeni nu strănută, nimeni nu scoate un sunet în vreme ce stau, în linişte, dornici să audă primele note care alunecă din vârful degetelor dumnea­voastră. Muzica freamătă în mâinile dumneavoastră, aşteptând s‑o eliberaţi... acum!

Note false distonară în sala pustie, iar liliecii, tulburaţi, începură să zboare nervoşi în stol deasupra scaunelor goale, putrezite. Ștefan respiră cu un oftat de durere.

Instrumentul va trebui acordat clapă cu clapă - grea muncă. Încă nu‑şi atinsese scopul. Acum însă, în sfârşit, putea întinde mâna să‑l atingă. Începu să‑şi dea seama de dificultăţile care îl aşteptau, una câte una. Simţi foame şi văzu că lumânările ard repede. Probabil că se găseau acordoare în sală, dar i‑ar fi trebuit o unealtă cu care să strângă coardele pianului. Şi va trebui să aibă ce mânca şi ce bea câtă vreme va sta aici, înăuntru, şi nu va avea cum să vâneze sau să fure. Va trebui să se întoarcă la Barbă-lată şi să vadă ce i‑ar oferi ea în schimbul barosului. Nu haina de blană i‑o va cere, era convins.

Afară, deschise geanta şi scoase mâncarea pe care o aduse cu el. Se aşeză pe camion şi mânca bucăţi de şobolan fript şi varză crudă, cumpănind la vreo cale de a prinde în capcană câţiva lilieci din sală. 
Bineînţeles, ar avea gust ciudat, iar aripilor de piele le‑ar găsi el o utilizare. Dar toate planurile se dovediră impracticabile, aşa că le lăsă baltă.

În depărtare, deasupra clădirilor distruse, se înălţa tihnit spre cer un fuior subţire de fum negru. Era o zi senină, fără nori, iar fumul păta urât albastrul cerului. Nedumerit, Ștefan se întrebă ce arde. Dâra era prea potolită ca să provină de la un incendiu în pădure. Dacă nu cumva luase foc altă clădire, după atâţia ani, precis era mâna omului la mijloc. Neputând să tragă o concluzie mai mulţumitoare, se întoarse şi alungă întrebarea din minte.

După ce strânse la repezeală resturile de mâncare, puse la loc de formă barele de la fereastră, ca să nu sară în ochii trecătorilor locul pe unde intrase în clădire. Ridică barosul şi porni pe drumul care‑l îndepărta de ceea ce‑şi dorea mai mult.

Femeie Barbă-lată se făcuse mai acră spre sfârşitul după‑amiezii, ca o broască neagră şi grasă care se scaldă în ultimele raze de soare. Şedea pe scara tramvaiului; îl salută pe Ștefan nu foarte entuziasmată. Bărbatul ei, cam trecut, stătea pe tramvai şi privea ameninţător către orizont, cu o puşcă veche sub braţ, ignorând‑o şi pe nevastă‑sa, şi pe Ștefan.

Rămase şi se ciorovăi cu femeia aproape un ceas.

Ea tot voia să‑i ofere haina de blană, dar el dorea o cheie re­glabilă, lumânări, chibrituri şi mâncare în schimb, iar astea erau lucruri scumpe. În cele din urmă, Ștefan cedă şi acceptă ultima ofertă a femeii, adică tot ce voia el, în afară de mâncare.

Femeia Barbă-lată atârnă barosul cât mai vizibil în tramvai şi îi dădu obiectele cerute. Se întoarse şi‑i aruncă o privire înverşunată.

- Tu nebun, pianistule, ştii?

Proptindu‑se istovit de uşa tramvaiului şi jucându‑se cu lumânările, fu înclinat să‑i dea dreptate.

- Cred că da.

- Sigur da! insistă femeia, dând viguros din cap. Eşti găgăuţă dus cu pluta!

- Chiar că‑s dus cu pluta dacă vin să mă târguiesc cu tine, replică Ștefan, dar femeia nu făcu decât să‑l privească; pe urmă, el îşi aminti de ceva. Am văzut mult fum în partea de sud de dimineaţă. Nu ştii ce ardea?

Femeia Barbă-lată zâmbi şi‑i trase cu ochiul.

- Sigur ştiu. Nu ţi‑am zis azi‑dimineaţă despre vandali? Vandalii ăia vin peste oraş acuma. Săptămâna trecută ars Bătrânu’ Costache şi cărţile lui. Acum locu’ cu tablouri. Curat nebuni, vandali. Îşi făcu de lucru prin tramvai, aranjând marfa. Lui Ștefan i se făcu inima cât un purice.

- Galeria de Artă?

- Da, aşa auzit. Costel Şchiopu’ fost în sud de dimineaţă, el povestit. La vandali nu plăcut nici cărţi, nici tablouri, nici un fel.



va urma






















vineri, 27 februarie 2015

ORBITOR (2)


MIRCEA CĂRTĂRESCU





Dădeam peste cîte un film developat, înfăşurat în hîrtie, îl desfăceam şi priveam în lumi­nă scene de familie în cadre fotografiate cînd pe lung, cînd pe lat, cu oameni avînd invariabil feţe negre şi părul alb, costume albe şi cămăşi negre, rochii negre cu flori albe şi rochii albe cu flori negre. Găseam cele vreo trei poze ale mele "de cînd eram mic", ştiute atît de bine: în curte, pe Silistra, în costumaş tricotat, cu ghetuţe-n picioare, cu bucle şi moţ în creştet, ţinînd o mînă pe un stîlp de grădină cu glob în vîrf şi cealaltă ducînd-o la ochi, căci aveam un an şi jumătate şi mă smiorcăiam; se vedea şi un perete de casă de mahala, cu muşcată în geam, iar curtea era pardosită cu piatră cu­bică. Apoi, poza cu mine pe motocicletă cu ataş, la bîlci (eu buflei şi speriat, în bluziţă cu mînecă scurtă) şi lîngă un urs împăiat, cu blana jumulită, nu cu mult mai înalt decît mine. De aceasta din urmă, de altfel, nimeni nu era prea sigur că mă reprezintă pe mine. Putea fi la fel de bine vărul meu, Marian, băiatul lui tanti Sica. Imaginea, destul de mică, se degradase pînă la un sepia murdar, încă trei poze se mai amestecau, din vremuri imemoriale, printre acte, livrete militare şi insigne cu smalţul sărit. Poza tipică de la cununia alor mei, atît de retuşată că ar fi greu de spus cum arătau, de fapt, însurăţeii: el cu părul negru ca o pată de tuş, lins pe spate, cu expresia îndîrjită de parcă ar fi fost în faţa plutonului de exe­cuţie, cu un costum de haine negru parcă desenat în fundal, ea în rochie de mireasă, cu o faţă de nerecunoscut (putea fi oricine din filmele de epocă), iar în părţi, ţinînd monstruoasele lumînări de cu­nunie, o naşă grasă dincolo de firesc, cu picioare atinse de elefan­tiazis, şi un naş chel, cu o mustaţă gen Groucho Marx. A doua fotografie era, de fapt, prima în ordine cronologică. Erau mama şi tata în localitatea balneară unde se cunoscuseră. Aici ea era fru­moasă, cu pomeţii înalţi, cu părul castaniu buclat, cu ochii stră­lucitori: o muncitoare tînără venită la oraş şi care nu-şi face planuri de viitor. El e aproape un puşti, are doar ceva mai mult de două­zeci de ani şi seamănă cu mine. E în trening şi cu bocanci militari în picioare. Ninge uşor peste capetele lor goale, cum stau rezemaţi de balustrada unui pod. Pe pod mai trec vreo doi inşi cu băşti pe cap. E în 1955, şi iarna e mult mai blîndă decît cea dinainte. Cine ştie ce fotograf ambulant, fost fabricant poate, sau poate tot foto­graf şi în celălalt regim, aşteptase zgribulit, pe pod, clienţi pentru pozat, iar ai mei, care abia dacă erau unul al altuia pe atunci, se lăsaseră imortalizaţi, din timiditate, în splendoarea tristă a juneţii lor. Ultima poză a fost cu grijă tăiată în două, nu cu foarfecă, ci prin îndoire repetată. Pelicula a pleznit prima, după care hîrtia poroasă s-a lăsat sfîşiată cu o relativă acurateţe. Ce a rămas e ima­ginea tatălui meu cu mine în braţe, pe cînd să tot fi avut aproape doi ani şi port faimoasele codiţe blonzii. Totuşi nu sînt în rochiţă, ci în "spielhosen" de material înflorat. Tata se uită zîmbind, cu fălcile lui pătrăţoase şi ochii tăioşi, în obiectiv, pe cînd eu îi rîd cuiva din stînga mea, şi care trebuie să se fi aflat în partea lipsă a pozei. Acolo se vede doar un cot dezgolit de femeie.

Tot interiorul genţii, în care mai scotocisem şi cu alte ocazii, dar nu cu interesul de acum, mirosea a alamă veche şi a cocleală din cauza ceasurilor. Ultimul lucru la care ajungeam, pentru că era cel mai ascuns în pliurile pline de frimituri ale genţii, era o proteză dentară a mamei, pe care nu putuse s-o poarte niciodată şi care era tăinuită aici ca un obiect ruşinos, despre care nu trebuia vorbit. Cînd am dat prima dată de ea, am avut sentimentul de greaţă şi stînjeneală care mă mai încercase odată, în adîncul copilăriei mele. Era în primul an în care traversam şoseaua singur, după cîte o pîine, după o broşură din "Clubul temerarilor" sau ca să-i iau tatei ţigări. Ajungeam, în seri tăcute de vară, în faţa unor zidiri care acum nu mai există, intram în debite de tutun şi o priveam speriat pe vînzătoarea înzorzonată şi grasă, cu părul roz, înconjurată de revistele şi almanahurile ei. Se-ntuneca afară şi doar aici, în cămă­ruţa cu vitrină, lumina era intensă şi încremenită. Priveam prin tejgheaua de sticlă diversele pachete de ţigări, de tutun de pipă, brichetele de tinichea în formă de pistol, bricegele ca nişte peşti de plumb... Alături de ele, de chibrite, de alte mici fleacuri, cel mai frumos lucru mi se păreau cutiuţele de carton lăcuit, cu fotografiile unor fluturi tropicali, azurii şi aurii, şi în dreptul cărora se afla o etichetă pe care scria ceva cu litere de tuş negru. Cuvîntul era lung şi fascinant ― prezervativ. Ce putea fi înăuntru? Tot huruind între degete dafinul de tinichea din care ieşea zîna de cauciuc, stăteam de multe ori în tăcerea camerei mele şi mă-ntrebam ce jucărie ciudată, exotică, se putea afla în cutiuţele cu fluturi. Uneori îmi închipuiam că ar fi putut fi chiar un fluture, cu corpul de arcuşor şi cu aripi de poleieli din acelea pestriţe în care erau învelite bom­boanele "de salon". Sau o gumă parfumată, transparentă, în carnea de gelatină a căreia ar fi încremenit un peştişor roşu. Îmi făceam planul că, în drum spre cinematograful "Volga", unde vedeam cîte un film cu părinţii, să-i rog să-mi cumpere şi mie un prezervativ. Costa numai trei lei. În definitiv, puteam strînge şi eu, de prin casă, monezi de cinci, de zece şi de cincisprezece bani, pînă aş fi completat suma. Începusem să strîng, şi îmi şi imaginam cum vînzătoarea cu părul roz mi-ar fi zîmbit mămos şi mi-ar fi pus în palmă cutiuţa dorită (ştiam şi pe care s-o cer: cea din vitrină, unde fluturele pîlpîia pe un fond verde aprins)... Într-o seară, în drum spre cinema, am zărit în altă vitrină de tutungerie cutiuţele chi­nezeşti şi, privind în sus, am îndrăznit să întreb: "Tată, ce este un prezervativ?" La care faţa tatălui meu s-a înăsprit şi mi-a răspuns brutal: "Altceva nu te-ai găsit să întrebi?" Mama şi tata, între care mergeam cu paşi repezi, au tăcut apoi, schimbînd priviri, cîteva minute. Ştiam după tonul tatălui meu că nimerisem în faţa uneia dintre acele uşi încuiate, acele zone în care părinţii, deşi le eşti drag, nu te primesc niciodată. Simţisem suflarea lor, a vieţii lor misteri­oase de adulţi, interdicţiile acelea de neînţeles privind naşterea copiilor şi organele mici şi chircite dintre picioare şi tăvălirea pe pat a mamei de către tata în dormitor, cînd mama chiuia şi eu săream s-o salvez, lovindu-l cu pumnii peste şale pe bărbatul ţepos şi abrutizat. După întrebarea nefericită mă cuprinsese un fel de oroare de mine însumi, pe care am regăsit-o cînd am desfăcut pachetul îngălbenit în care se afla proteza mamei. Erau dinţii de sus, din faţă, de culoare alb-murdară, cu puţin albăstriu în ei, dintr-un plastic ordinar, înfipţi într-o gingie artificială. Roşul gingiei nu era unul pe care l-ar fi putut avea mucoasa veritabilă a gurii, ci avea o nuanţă specială, de parcă plasticul ar fi provenit din alte proteze vechi, topite şi refolosite: un vînăt, un movuliu abia suflînd în roşul dominant. Cîteva capete de sîrmă, vădite ici şi colo, contribuiau la repulsia fascinată pe care o simţeam faţă de obiectul pe care-l învîrteam în mîini. Mama îmi transmisese dantura proastă, predispusă la carii şi prăbuşiri interioare, la sfărîmări în urma cărora, mestecînd ceva, simţeam pe limbă, cîteodată, o bucată inconfundabilă de măsea: lucioasă ca oglinda pe-o parte, scobită şi aspră pe cealaltă. Îmi transmisese durerile inimaginabile de dinţi, în timpul cărora alergam prin casă dărîmînd scaunele şi smulgînd draperiile. Dar simţeam că nu jalea în faţa viitorului previzibil al danturii mele era ceea ce-mi tulbura gîndurile privind arcul hidos al acelor gingii, ci culoarea lor. Era în ea ceva precis, ceva care trimitea la un lucru pe care-l văzusem, îl ştiusem odată, şi pe care acum nu îl regăseam. Cîteva zile am umblat peste tot cu gingiile şi dinţii mamei în buzunar. Mă învîrteam obsedat pe traseele mele din jurul liceului "Cantemir", pe strada Toamnei şi strada Profetului, coboram pe Galaţi în urletul tramvaiului cinci, vagabondam printre ruinele de pe Lizeanu. Se-apropia amurgul, zăpada afinată de pe trotuare primea rozul cu timiditate, cîte o bătrînă, la o fereastră, sugea spasmodic dintr-o suzetă de copil, o pisică avea ochii de mai tîrziu ai Ginei, o femeie se oprea, privea împrejur şi-şi sălta chiloţii, apucîndu-i prin canadiană şi prin fustă. Aşteptam, umblînd printre alimentare şi căruţuri de copil, momentul în care amurgul avea să capete exact culoarea gingiilor, şi deodată a căpătat-o. Eram pe strada Domniţa Ruxandra, acolo unde o mică piaţetă ca de vis se deschide, mărginită de curţi cu globuri colorate pe araci şi de un bloc aproape viu, galben şi subţire ca o lamă de brici, cu o fîşie verticală de sticlă mată deasupra intrării. Sticla ardea acum în amurg, iar în flacăra ei se răsuceau lujerii art nouveau de fier forjat, negri şi calzi ca noaptea. Zăpada insolita piaţeta cu o lumină albă venită de jos, ca de sub pămînt, topită repede în rozul morbid al înserării. Blocul tăcut, ca o lamă ruptă de cuţit înfiptă-n asfalt, îmi dădea o stare de nelinişte şi leşin. M-am oprit în centrul piaţetei, ca o statuie de erou trist, am scos din buzunar hîrtia poroasă de vechime şi am desfăşurat-o de pe obiectul hidos. Am ridicat proteza deasupra capului meu, şi dinţii au prins să sclipească galbeni ca flacăra de sare, pe cînd gingiile au dispărut, topite-n culoarea identică a înserării. "Ah, mamă", am şoptit în nebunia acelei tăceri. Am rămas cîteva minute privind în lumina tot mai întunecată proteza, pînă cînd, amurgul devenind stacojiu ca sîngele venos, aparatul dentar căpătă un fel de lumină interioară, de parcă un gaz uşor fluorescent ar fi umplut arcul gingiilor de cauciuc. Şi-n jurul lor se alcătui, fantomatic, mama. Întîi scheletul transparent ca pielea puricilor de baltă, ca o radiografie verzuie, catifelată, delicată. Cra­niul cu petele mari ale ochilor şi cele mici ale foselor nazale, cuşca toracică, fluturele translucid al oaselor iliace, tuburile gelatinoase ale mîinilor şi picioarelor şi degetelor. Peste ele, ca o zăpadă uşoa­ră, ca voalurile peştilor exotici, a crescut carnea spectrală a mamei, mare femeie goală cu sîni căzuţi, frumoasă ca în fotografiile din tinereţe, cu părul lichid dizolvat în seară. Privea către blocul livid, iar eu îi ţineam mîna pe buze, de parcă aş fi oprit-o să spună ceva sau să cînte. Creştetul meu abia îi ajungea pînă la sfîrcuri. Formam împreună, în întunericul care se prăbuşea, un enigmatic grup sta­tuar, încremenit pentru nimeni. M-am regăsit cu proteza în mînă, cu un sentiment de frustrare, cu senzaţia că fusesem foarte aproape de ceva important şi grav. Am înfăşurat-o la loc în hîrtia ei şi am rămas o vreme, năuc, în piaţa a cărei tăcere-mi dădea vertije.

Şi deodată-ncepu să fulguie. În lumina dulce a singurului bec din scuar, atîrnînd, violet şi singuratic, de stîlp, fulgii se îmbulzeau mai repede, apoi mai încet, alburii la intrarea în globul difuz de lumină, aproape negri la mijloc şi din nou alburii spre pămînt. Simţeam atingerea lor invizibilă pe buze şi pe gene, pe cînd la două-trei ferestre de la casele negustoreşti din jur se făcu lumină. Prin aerul fără culoare, înspicat cu gheaţa umedă a fulgilor, m-am îndreptat către blocul care părea acum un mare sloi negru ridicat în cerul ceţos. Am intrat pe o portiţă laterală, străjuită de două contoare de gaz ca de două animale himerice. Am coborît cîteva trepte care duceau spre demisol. Pe tot culoarul vopsit în verde lumina un singur bec galben, nu mai puternic ca o luminare. De-a lungul culoarului, care cotea imprevizibil, se întindea, lîngă tavan, o ţeava de fier bandajată din loc în loc cu chit roşu şi cînepă. Cămăruţe cu uşi părînd subţiri ca de carton se-nşirau în stînga şi-n dreapta. La zgomotul paşilor mei se deschidea cîte o uşă, de după care se căscau spaţii strîmte şi calde, cu cîte un bărbat doar în chiloţi şi maieu, femei în capoate bînd cafea din ceşti ciobite, vreo bătrînă cu broboada scoasă, atîrnată pe spătarul scaunului, aşa încît i se vedeau cele două cozi de păr cărunt, lungi pînă la călcîie... Am ajuns la piciorul scării în melc care ducea spre parter şi etaje. Am urcat-o. Fiecare palier avea o altă culoare a dezolării. Uşi negre ca de morgă, tăbliţe emailate, mult mai mari decît ar fi fost nece­sar, cu numerele apartamentelor, vizoare de alamă mirosind me­talic. Arbuşti veştejiţi şi duhoarea covoraşelor de iută. La ultimul etaj nu mai era nici o uşă. Doar pereţii goi, cu pieliţa verzuie, sub un bec chior. O scăriţă cu cîteva trepte de metal ducea către ieşirea pe terasa blocului. Minusculi şi rapizi fulgi de zăpadă cădeai înăuntru şi se topeau pe mozaicul podelei. Am ieşit pe terasă şi ai rămas încremenit. O ţară a melancoliei mi se întindea înainte. Er; cu neputinţă să mă mai aflu pe acoperişul blocului galben di: piaţetă. Eram în vîrful unei construcţii gigantice, în care pînă urmă am recunoscut unul dintre blocurile vechi din centru, înconjurat de cupole de aramă, ca nişte sîni monstruoşi. Cît vedeam cu ochii, Bucureştiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sînge, se-ntindea cu acoperişurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a CEC-ului, bilele din vîrful hotelului Negoiu şi al clădirii ASE-ului, ciupercile sucite ale bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză de fier al unui copil cu polio­mielită, falusul Foişorului de Foc, totul înţesat de un popor de statui înfăţişînd gorgone şi atlaşi şi cherubini şi Agricultura şi Industria şi toate Virtuţile şi pe Seneca şi pe Kogălniceanu şi pe Bălcescu şi pe Rosetti şi pe Vasile Lascăr, univers contorsionat de calcar şi ipsos şi bronz, acoperit de zăpadă. Eram atît de aproape de faţa tristă a unei femei de piatră. O femeie cu aripi de cinci ori cît statura mea. Un sfert din Bucureşti era obturat de penele ei de piatră. Cupolele aveau solzi ca ouăle unei făpturi de pe Lună. Toată flora, fauna şi demonologia acestei privelişti fîlfîiau încremenit, negre cu sclipiri roşiatice pe cerul jos, alburiu. În chipul statuii de care mă sprijineam am recunoscut-o pe mama. Cînd unul dintre ouăle înlănţuite de ghirlande de calcar de pe acoperişul meu a plez­nit, cu un zgomot care a sunat sec în liniştea străbătută de tro­leibuze singuratice a nopţii de iarnă, şi cînd un fetus translucid, cît un cîine, s-a tîrît afară, bîţîindu-şi capul umed şi fără ochi, cînd jugulara statuii mamei a început să pulseze, am luat-o la fugă spre deschiderea pe unde ieşisem. Am coborît vreo zece etaje, pînă cînd m-am găsit deodată pe un palier cunoscut. Eram în faţa uşii atît de liniştitoare a apartamentului părinţilor mei, în Ştefan cel Mare, de unde plecasem cu cîteva ore mai devreme. Mi-a deschis tata. M-am descălţat, mi-am scos căciula udă de zăpadă şi paltonul şi m-am refugiat, ca de obicei, în camera mea din faţă. Am scos pacheţelul din buzunar şi l-am pus la loc, în fundul genţii cu acte. Geanta am ascuns-o din nou în spatele unui rînd de rufe. M-am dezbrăcat de tot în faţa toaletei cu oglindă. Ce animal ciudat eram! Ce cap tri­unghiular, ca de şarpe, acum transfigurat de teroarea statuilor şi-a cupolelor, pe care ochii mei încă le mai reflectau. Ce torace îngust, cu inima aproape vizibilă în reţeaua de vene albăstrui din piele, intre pulpe, sexul, deja congestionat de erecţiile din atîtea nopţi chinuitoare, virase din rozul copilăriei în brun întunecat. Părul mi se îndesea pe pulpe. M-am întors cu spatele la oglindă şi m-am privit peste umăr. Vertebrele mi se străvedeau prin pielea spinării ca nişte deluşoare alburii. Spatele, cît îl puteam vedea, purta triunghiurile omoplaţilor aşa de vizibil, încît ele păreau două plăci subţiri supraadăugate. Fesele îmi erau rotunde şi grele, aproape ca de fată, cu spaţiul dintre ele întunecat de păr ca o linie groasă trasă cu tuş. Eram, evident, un animal, un aparat fragil de materie organică. Nu-nţelegeam cum pot să fac acele piei şi cărnuri să se mişte. Îmi priveam degetele şi mă concentram din toate puterile spiritului meu, ordonîndu-le: "Mişcaţi-vă!" Nimic nu se-ntîmpla, de parcă aş fi-ncercat să fac un pahar să alunece pe masă. Cum reuşeam să pun un picior înaintea altuia? Cum secretează pancreasul meu şi glanda pituitară sucurile lor? Cum se nasc spermatozoizii în testiculele mele şi sunetele în cohleea mea? Mă pipăiam cu palmele pe tot corpul şi nu reuşeam să-nţeleg de ce eu eram tocmai bucata aceea de oase, zgîrciuri şi piele şi nu orice altă fiinţă. Scoteam limba pînă la refuz, făceam gesturi bizare, mă aşezam în poziţii catatonice, încercam să-mi imaginez că mă văd dinafară, de la un metru distanţă. Sau mă-ntrebam cum ar fi fost să mă fi născut nu om, ci insectă sau plantă, să fi trăit fără să-mi dau seama de viaţa mea... După ce am obosit, mi-am tras pijamaua şi m-am aşezat la fereastră, pe ladă, să privesc cum ninge peste şosea. Elemenţii ascuţiţi ai caloriferului îmi frigeau tălpile.

După astfel de seri, care ajunseseră să fie în­suşi aerul vieţii mele singure şi frustrate, după plimbările de cîrtiţă prin continuum-ul realitate-halucinaţie-vis ca printr-un triplu imperiu inextricabil, mă trînteam în pat şi luam la-ntîmplare o carte din vraful de jos, de lîngă ladă. Citeam aproape toată noaptea. Cărţile veneau la timp, într-un mod misterios, de parcă ar fi fost piesele de puzzle ale unei imagini limpezi şi totuşi de neînţeles, incomplete, un fel de supercarte apărută la graniţa cărţilor cu mintea mea. Citeam adînc în noapte, tăcerea ţiuia tot mai tare, uneori o insectă se rotea zbîrnîind în abajur, frigîndu-se de becul fierbinte. Cîte un camion făcea să tremure geamurile. Clipeam tot mai des, mai repede cu pleoapa dreaptă, mai şovăitor cu cea stingă. Îmi aduceam aminte de serile în care trebuia să-mi închid ochiul cu degetele ca să pot dormi. De zilele cînd rîdeam doar cu o singură jumătate a feţei, pe cînd cealaltă rămînea posacă şi sinistră. Acum, cînd clipeam repede, îmi zvîcneau supărător şi muşchii orbiculan ai gurii, iar cînd eram obosit o sudoare rece îmi ţîşnea din porii obrazului sting. Mă jucam privind imaginea camerei cu cîte un singur ochi. Cu dreptul, camera apărea luminoasă, şi culorile scînteiau cuminţi una lîngă alta. Stîngul vedea însă o stranie cavernă verzuie, în care volumele moi oscilau ca pielea unor animale subacvatice. Către sfîrşitul nopţii sensul cărţilor se evapora complet şi rămîneam în braţe cu paginile lor poroase, cu semnele cabalistice imposibil de înţeles, cu parfumul de hîrtie prăfuită, cel mai excitant parfum de pe pămînt. Cele două emisfere cerebrale mi se contractau de plăcere în scrotul lor de os. Pe jumătate adormit spionam cărţile cu o pasiune de voyeur, le rupeam cîte un colţ de pagină ca să privesc firişoarele texturii pu­foase, trăgeam de rana scorojită de pe cotor sau urmăream, cîte jumătate de oră, mersul pe cîmpia uriaşă a filei a vreunei insecte care trăia acolo, în "Dublul" lui Dostoievski sau în "Fizica pentru toţi". Minusculă, cu corpuşorul negru, insecta avea şase picioare transparente cu cîte o pată întunecată la extremităţi. Doar concentrîndu-te îi puteai vedea şi antenele, de asemenea translucide, agitîndu-se permanent. Străbătea răbdător dealurile şi văile hîrtiei de proastă calitate, se afunda între pagini, ieşea iar în lumina galbenă şi lucioasă, fără să dea nici o atenţie complicatelor procese psihice din mintea lui Goliadkin sau literelor negre, mai mari decît ea, în care nebuniile lui erau codificate. Gheruţe tari o ţineau bine anco­rată de cartea ei, de universul în care se născuse, puteai să sufli oricît de tare, că n-o puteai azvîrli afară. Doar se oprea o clipă ca să facă faţă uraganului, lipea pîntecul de rogojina grosolană a pa­ginii, iar apoi pornea mai departe, cu paşi egali şi mulţumiţi. Ni­meni n-o putea scoate din patria ei, în care se pomenise şi-n care avea să moară, prefăcîndu-se-ntr-o cojiţă uscată la rădăcina unei pagini. Rodea, poate, din cînd în cînd, bucăţele albe sau negre din fibra împletiturii. Înfigea ovipozitorul în punctul pe i din Goliad­kin şi lăsa acolo tubuleţele cilindrice cu cîte un mic embrion în ele. Nu ştia că lumea ei înseamnă ceva, că ar putea fi citită, ea o trăia şi asta era de ajuns. Poate Goliadkin, sau poate eu, al cărui ochi cît un miliard de sori se apropia de ea, eram Dumnezeul acestei in­secte, dar ganglionii ei nervoşi abia pridideau s-o ţină în viaţă. Eram un Dumnezeu care n-o crease şi care n-o putea mîntui, pentru totdeauna necunoscut şi indescifrabil.

Şi deodată mă simţeam şi eu privit. Mă-nfioram tot, săream în picioare şi mă duceam la fereastră. Priveam stelele risipite peste oraş. Cineva, adînc în altă noapte, de alt fel, ţinea în mîini lumea mea şi-mi urmărea amuzat înaintarea pe drumuri întortochiate. Sufla singurătate şi nenorocire, ca nişte limbi de foc negru ţîşnite din gura lui, dar eu mă agăţăm de viaţă răspîndindu-mi viscerele cleioase pe pagină. În ce carte eram oare? Şi ce fel de minte mi-ar fi trebuit ca s-o pot înţelege? Şi dac-aş fi înţeles-o, n-aş fi fost dez­amăgit să-mi dau seama că am trăit într-o broşurică licenţioasă de doi bani, sau într-un mers al trenurilor, sau într-o carte de colorat pentru copii? Sau într-o abjectă scrisoare anonimă? Sau într-un sul de hîrtie igienică?

Închideam cartea peste minuscula fiinţă care-mi era totuşi per­fect asemănătoare, cu corpul plin de organe ca ale mele, cu celule în a căror protoplasma se desfăşura acelaşi miliard de manevre chimice pe secundă, şi stingeam lumina, exact în momentul în care zorii începeau să albească fereastra. Mă ghemuiam sub cearceaf şi mi-l trăgeam peste cap, aşa încît nu lăsam decît o fantă foarte în­gustă pentru respiraţie. Aşa dormea şi mama, mumificată în po­ziţia fetusului, aşa dormeam şi eu de cînd mă ştiam. Dar mi-era întotdeauna frică să adorm. Unde avea să fie fiinţa mea timp de atîtea ore? Poate aveam să ajung în locuri din care nu mă mai pu­team întoarce, sau aveam să mă-ntorc transformat într-un monstru oribil. Ruptura de continuitate a eului meu îmi provoca o strîn-gere acidă în plexul solar. Mi se părea intolerabil să mă dizolv, noapte de noapte, într-o junglă terifică, aflată în mine, dar care nu eram eu. Ce-aveam să mă fac dacă, tot coborînd şi coborînd în catacombele imaginarului, aveam să-i perforez adîncul şi să mă tre­zesc între idolii îngrozitori, mînjiţi de sînge şi spermă, ai arhetipu­rilor, ai instinctului foamei şi setei, ai reflexului de vomă? Şi dacă aveam să perforez şi zona asta, şi să mă scufund în somatic, în­colăcit pe rinichi şi vertebre, sufocat de celulele din care cresc părul şi unghiile, atins moale de peristaltismul maţelor? Putea să se-ntîmple orice, să se defecteze mecanismul trezirii, ca în dimineaţa aceea de primăvară cînd am deschis ochii în camera inundată de soare, proaspăt şi plin de viaţă, pînă cînd mi-am dat seama că nu mă pot mişca. Eram complet paralizat. Încercam să mă ridic, dar mi se întîmpla ca atunci cînd comandam degetelor mele să se mişte. Nu ştiam, nu mai ştiam cum se face. Lumea se redusese la cîteva cute ale cearceafului, la o bucată de stofă înflorată şi la o lucire de oglindă. Totul a durat vreun minut, după care am intrat iarăşi, nu ştiu cum şi în ce moment, în posesia propriului meu corp, şi rebeliunea hipnagogică s-a încheiat.
Pînă la urmă mă scufundam totuşi în somn, înfăşurat într-un cocon de vise scămoase. Mă topeam în vis ca za­hărul în apă, alunecam ca un cursor pe cremaliera uitării. Tresăream uneori atît de violent, încît parcă totul se zdruncina în mine. Alteori veneam în picaj ca un lift vechi care s-ar prăbuşi într-un puţ nesfîrşit. Mutre şi măşti oribile, cu obrajii rupţi, cu ochii ieşiţi din orbite, cu creierul la vedere mi se arătau o clipă şi se topeau în cîte un răcnet de animal agonic. O voce sfioasă îmi şoptea numele, foarte aproape de ureche. Încet, o spumă de cuvinte-imagini inunda ecranul retinelor şi cineva compunea din petele aleatorii poveşti şi peisaje, cum le găsisem şi eu în tapetul studioului şi în mozaicul de pe jos, din sala de baie. Un deget de chiromant, cu ghiul grosolan de aur la rădăcină, se plimba-n palma visului meu, interpreta şi profeţea, se-mpotmolea în riduri haotice şi deodată încercuia cu unghia cîte un deluşor de piele limpede, prin sticla căreia răzbăteau copăceii venelor şi arterelor. Delir acru, tocătură de aţe colorate, gunoaie menajere în mormane ― şi pe neaşteptate imense privelişti de Altdorfer, oceane cu corăbii, munţi albaştri cu fiare de ambră, bătălii în care fiecare nasture şi fiecare floare de crin de pe drapele şi fiecare aluniţă de pe feţele oştenilor erau vizibile ca sub o lupă orbitoare. Cetăţi de marmură, abstrase, cu coloane răsucite şi ferestre rotunde ca-n Desiderio Monsu. Carcere ca în Piranesi. Amurguri prăbuşite peste con­strucţii depopulate, severe şi singure, în jurul cărora mă rotesc în zbor lent, trecînd foarte aproape de mascaroanele de sub acoperiş, alternînd cu ferestre incendiate pe care scrie HARDMUTH. În seara închegată ca sîngele, marmura însăşi devine brună, cu geometria scoasă-n relief de dunguliţe roşii. Astfel de dungi şi panglici de lumină de seară tivesc frunzele de acant din imensele capiteluri, şerpii de piatră din părul gorgonelor, sfîrcurile şi părul pubian al atlaşilor vii, estropiaţi, care susţin balcoanele. Trec, mărunt ca un purice, pe sub imense porticuri, pătrund în săli cu pardoseala dulce, mozaicată, sub cupole înalte pînă la stele, rătăcesc prin labirinte de camere cu tapete cu desen sinuos, ies prin uşi de cristal, pentru o nouă scufundare în afazie, neînţelegere, delir şi dejecţii. Jungle cu ochiuri de apă limpede, mlaştini cu viziuni de cetăţi eterne: carto­grafia de-atunci a visului meu. Şi-n viaţa din vis îmi aduceam amin­te de alte vise. Ştiam: în construcţia asta roz, ca din cuburi pentru copii, mai fusesem odată. Mai avusesem odată un păianjen complet transparent răşchirat în palma mea, greu ca o sferă de cuarţ, doar cu punga de venin pulsîndu-i, smarald, în pîntec. Mai strînsesem odată ochii, orbit de flacăra zorilor, într-una din radele acestei imposibile Veneţii. Existau canale între vise, ele comunicau aşa cum construcţiile din Bucureşti comunicau toate unele cu altele, aşa cum fiecare zi a vieţii mele, la distanţă de ani sau de luni, sau de o singură noapte, se lega prin tuburi filiforme, insesizabile, de toate celelalte. Dar nu toate catacombele, tuburile, cablurile, sîrmele şi canalele erau la fel de importante. Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realităţii, creînd constelaţii şi engrame pe care cineva, de foarte sus, le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simţit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării. Mă trezeam uneori în toiul nopţii cu o mînă complet moartă, rece ca pielea de şarpe şi ciudat de grea, obiect moale pe care-l puteam mişca doar cu cealaltă mînă. O vedeam negru-vînătă în minte, şi o fricţionam cu neînţelegerea şi teroarea cu care aş fi mîngîiat o anacondă pe spinarea mozaicată, în speranţa absurdă că voi putea s-o simt vreodată ca făcînd parte din mine. Cum îi dădeam drumul, se revărsa la loc pe pernă, şi doar cînd mişcările de du-te-vino pe pielea rece se înteţeau, carnea inertă începea să-nţepe şi eu mă strecuram din nou în mănuşa amorţită. Dantela ei de nervi, vene, canale limfatice şi tubuşoare de energie psihică se-nsufleţea din nou, şi curînd schema mea corporală era din nou completă.


va urma





















Noimă nevolnică


Casandra Ioan







Cu cap plecat.
braţe îndoite,
ghemuit,
poemul meu e azi încăpăţânat.
Nu i-am dat destulă atenţie,
L-am lăsat în burniţă şi îngheţ.
Tratat aşa de prost, în vreme ce eu
găteam varză,
îmi şade pe prispă,
şi îmi arată degerăturile.
Îl iau în braţe, îl încălzesc,
fac rapid un ceai,
şi îi dau foi noi,
pe care va putea să se lăfăie,
de îndată ce va deveni iarăşi lichid
şi volnic.
















Imposibila neutralitate (II)


Gheorghe Grigurcu 





Mecanismele oportunismului*


In genere, mobilul de căpetenie al oportunismului este
interesul. Individul se adaptează împrejurărilor călcîndu-şi pe
conştiinţă, se preface a fi un altul pentru a dobîndi favorurile
celor mai sus puşi, dispensatori de beneficii. Dar în societăţile
totalitare, întemeiate pe ceea ce Francois Fejto numeşte „ideologii
ale mîntuirii prin violenţă”, intervine, într-o proporţie
neobişnuită, spaima. Spaima care pare a-1 aduce pe om în propria
sa intimitate, chiar dacă e una primitivă, însă, care, în
realitate, complică şi mai mult lucrurile. Deoarece nu mai poţi
distinge între o reacţie spontană dc defensivă şi cea culpabildeliberată.
Prima o „înnobilează” pe cea de-a doua, îi dă aerul
unei organicităţi, care, oricît de viscerală, de repulsivă, reprezintă
un punct cîştigat în încercarea de legitimare a lumii de
artificiul sinistru al comunismului sau al fascismului. Se obţine
o împletire între interesul degradant şi spaima ce „reabilitează”,
„justifică” şi, vai, purifică. Spaima, singura mîntuire adusă
colectiv într-un sistem concentraţionar. Şi cît de apreciat de
autorităţi este acest amestec de autenticitate şi inautenticitate!


* Cuvînt la Conferinţa internaţională „Etică şi psihiatrie”, desfăşurată în cadrul Universităţii Bucureşti, între 2-4 octombrie 1992.


Ce mult se bucură de confuzia pe care o produce! Cu cît componentele
lui sînt mai greu de despărţit, cu atît poate fi mai
lesne asigurată dominaţia asupra fiinţei puse în situaţia de a
reacţiona atît în planul calculului conformist, cît şi în planul
instinctiv. De voie de nevoie, omul pătrunde într-unul din cele
două basme (uneori simultan în ambele) despre emancipare şi
eliberare, cum ar fi spus Edgar Morin, ca în două lagăre ale
spiritului între zidurile cărora spaima se poate diminua prin
cultivarea meschină a interesului, iar interesul poate fi fortificat
prin atotputernicia spaimei. Cercul, figura geometrică bine
reprezentată în Infern, se închide.

Din acest punct de vedere, Infernul n-ar fi altceva decît
spaima de spaimă. Evident, la treapta marii majorităţi a populaţiei
care nu-şi poate îngădui năzuinţa ocupării unor funcţii de
decizie, pentru care pătrunderea în noua clasă privilegiată nu
e cu putinţă. Ea caută, prin urmare, un modus vivendi, o poziţie
cît mai confortabilă în inconfort. Se străduieşte a găsi, în cadrul
Răului generalizat, răul minim. Constatînd că împotrivirea
făţişă este extrem de riscantă, că răsturnarea sistemului este
aproape o utopie, în condiţiile în care (ne referim de-acum
doar la regimul comunist, ce semnifică pentru noi o experienţă
fără pereche) căpeteniile abuziv înscăunatc găsesc un limbaj
comun cu guvernanţii din Vest, caută o speţă de demonic
minoră, căreia să i se alipească. Şi cum poţi să-ţi mai tragi
sufletul, să-ţi mai redobîndeşti o oarecare siguranţă, dacă nu
prin prefăcătorie? întreaga societate devine o scenă de teatru.
Cetăţeanul învaţă a-şi ascunde gîndul, a-şi strivi sentimentul,
a-şi măslui bunul-simţ. Se produce o uniformizare a comportării
publice. Costumul de partid chinezesc, cu tunică închisă
la gît şi cu şapca proletară, nu c decît simbolul unei stări de
fapt obşteşti. Colectivismul triumfă în toate privinţele asupra
omului oprimat de societatea totalitară, neîngăduind'u-i dccît
un singur rol. Cel al devotamentului „neţărmurit” faţă de partid
şi politica lui, faţă de conducătorii partidului de pe întreaga
scară ierarhică, în frunte cu „marele cîrmaci”, care are statut
de zeu. E drept că acest rol este apt de nuanţări infinite. 
Incarcerată, inventivitatea se exercită pe detaliu. Rînduială împotriva
firii, comunismul nu poate naşte decît tiparele unei arte (inclusiv
ale unei „arte” a comportamentului) bătrînicioase, ca un
hieratism caricatural, de o solemnitate găunoasă pînă la burlesc,
îmbibată de perfidie. Fiinţele umane nu pot apărea decît
mascate şi totuşi măştile se suspectează una pe alta, în virtutea
unei mentalităţi sinuoase, în care intră şi recunoaşterea propriei
imposturi, utilizate ca unitate de măsură, şi curiozitatea perversă
faţă de cei din preajmă, observaţia pierzîndu-şi mizele moraliste
ori speculative, orientîndu-se către delaţiune. Măştile
carnavalului concentraţionar adoră a de-masca (termenul a
intrat, de altminteri, în fondul lexical sacrosanct al ideologiei
comuniste). Un spirit poliţist exacerbat suceşte minţile. Obsesia
„vînătorii de vrăjitoare” catalizează obscurcle porniri ale cruzimii.
Lectura omului devine o lectură a notelor sale infinitezimale,
judecarea sa, în instanţa unui cuget cît mai ascuns, pleacă
de la prezumţia vinovăţiei. In volumul său,Z,apensee captive,
Czeslaw Milosz notează cîteva aspecte pitoreşti ale fenomenului:
„Dacă cineva ţine un discurs încărcat de ură contra
Occidentului, în care pune destulă ardoare, el arată astfel că
are zece la sută din ura pe care o proclamă atît de puternic.
Dacă cineva denigrează cultura occidentală cu răceală şi reţinere,
înseamnă că îi este ataşat”. „De asemenea, felul de a fi,
tonul vocii, alegerea unei cravate şi nu a alteia, sînt interpretate
ca semne ale unor tendinţe politice”.

Dar acest joc de-a alienarea este foarte primejdios, ducînd
la o alienare veritabilă. Prin practicarea lui îndelungată se
ajunge la o a doua natură, la acel om-robot, visat de ideologii
bolşevismului încă de la înccput. Bineînţeles, procesul e lent
şi contradictoriu, cuprinzînd părţile personalităţii treptat şi
lăsîndu-i un timp supape de respiraţie, în special în sfera vieţii
intime.Nu putem şti în ce grad a reuşit, în ce grad s-a întrupat
în came şi oase acel Partopithecus, omul de partid, botezat
astfel de Zinoviev. Nici o statistică n-ar fi suficient de operantă
într-un asemenea delicat domeniu. Cert este însă faptul că un
mare număr de cetăţeni ai Estului comunizat, mai cu seamă
cei cu mai puţină instrucţie şi supuşi intensiv dificultăţilor
economice (întreţinute cu intenţie, precum un instrument al
subjugării) au căzut pradă maleficei metamorfoze. Magicianul
roşu i-a prefăcut în necuvîntătoare obediente. Pentai ca schimbarea
să fie mai temeinică, s-a apelat la un reflex al spiritului
şi anume la cel religios. Doctrina marxist-leninistă a fost
folosită precum o religie surogat, un „opiu pentru popor”, după
o formulă celebră a autorului Capitalului, referitoare la religie.
Un opiu manipulat, imprevizibil, chiar de către „eliberatorii”
de exploatare şi de prejudecăţi ai popoarelor. Astfel, mistificarea
a căpătat pompa unei duble mitologii. Una afirmativă,
avînd ca obiect conducătorul, familia şi camarila sa, precum
şi unele personaje din trecut, mobilizate fraudulos în chip de
precursori, şi alta negativă, avînd ca obiect duşmanul din exterior
şi din interior, prilej de a se cultiva culpabilizarea colectivă,
ura de clasă şi apoi ura etnică, în faza agonică a celor
două totalitarisme, ale căror rămăşiţe fuzionează. O mitologie
care are şi o dublă funcţionalitate. Pe de o parte, e o ideologizare
in extremis, o pontiflere arogantă a tendenţiozităţii oficiale,
pe de altă parte e o scuză, un alibi pentru prozeliţii care şi-au
mai păstrat urme de conştiinţă. Se cuvine o explicaţie.

Ne aflăm, după cum am arătat, într-un spaţiu incert şi
dramatic, cel al tranziţiei de la oportunism (ca o formă conştientă
de adaptare) la „naşterea” omului de partid, a „omului
nou”, abrutizat, in-conştientizat. Separaţia nu e tranşantă iar
fenomenul nu e principial ireversibil. Dacă în cel de-al doilea
caz putem vorbi de o ontologizare a Răului, răspunzător doar
faţă de societate, în primul caz putem vorbi de o cădere relativă,
implicînd o responsabilitate atît faţă de societate cît şi faţă de
sine a persoanei atinse de Rău. Acest din urmă tip, siluit de
împrejurări, avea nevoie de un imbold pentru a se decide pentru
falsitate, de un drog pentru a-şi adormi scrupulele. Lipsa de
informaţie, dezorientarea ca şi slăbiciunea de caracter l-au
preschimbat într-o victimă lesnicioasă a propagandei comuniste,
bizuite pe cele două mitologizări. Scăpat de opiul ideologic,
are şansa de a reveni la normal, cu condiţia de a fi sprijinit.
Din fericire, în acest intermundiu civic, asistenţa intelectuală
şi morală mai poate avea efecte recuperatoare. Nu toate
sufletele oportuniştilor sînt suflete moarte. Doar într-un asemenea
sens putem vorbi dc o reconciliere naţională. Nu o
reconciliere cu torţionarii şi cu marii profitori, cu nomenclaturiştii
şi cu cinicii dirijori ai îndoctrinării, care trebuie să
răspundă pentru fărădelegile lor, ci cu cei mulţi, care au greşit
mai puţin grav şi se pot vindeca. Am spus că se pot vindeca,
deoarece sînt, de fapt, nişte suferinzi. Maladiile mentalităţii
cetăţeanului abătut de la dreapta conştiinţă şi de la comportarea
integră de către monstruoasa maşină de modelat oameni ai
regimului comunist pot fi raportate la un spectai clinic. Oportunismul
e un ansamblu de elemente patologice, de la abulie
(voinţa de decizie e transferată prin sugestie şi autosugestie
uzurpatorilor) la obsesie (instalată din pricina represiunii
posibile în orice moment, a ameninţării fară nici o motivaţie
raţională) şi la sado-masochism (sadismul minciunii aplicate
mediului, masochismul minciunii acceptate, în cadrul unei
practici sistematice). Singura terapie eficientă e cea a adevărului.
Uneori adevărul face miracole.



va urma



















joi, 26 februarie 2015

Moartea Ceausestilor (2)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




Mai 1987- decembrie 1989: Gorbaciov şi Ceauşescu se confruntă (II)

Totul este deci pregătit - mobilizare oficială, 
dezinformare şi propagandă - pentru a-1 primi 
la Bucureşti pe acest Gorbaciov deranjant şi 
de neocolit. 

Ziarul partidului, Scânteia, proclamă în 26 mai 1987: 
„Atmosferă înflăcărată, plină de căldură, exprimând 
stima şi prietenia manifestate de muncitori în capitală." 
De obicei, muncitorii sunt aduşi în camioane şi plasaţi 
pe traseul oaspeţilor străini ca să aplaude.

Gorbaciov nu apare în fotografiile cu mulţimi de
muncitori entuziaşti, ci doar în două clişee: strângeri de
mână dintre Nicolae şi Mihail şi imaginea lor surâzătoare
la masa negocierilor. în plus, o fotografie foarte cenuşie
a celor două cupluri aliniate: Elena, foarte dreaptă, este
înfiptă în pantofii ei cu tocuri joase, coafată cu eternul
ei coc tras spre spate. Raisa poartă un mantou uşor, în
timp ce Elena este îmbrăcată într-un taior clasic, cu o
jacheta mai lungă, de culoare deschisă. Prima etapă a
convorbirilor bilaterale are loc pe 25 mai, în palatul Consiliului
de Stat.

Cititorii ziarului Scânteia pot afla că totul se desfăşoară
cât se poate de bine: schimburi de opinii, dezvoltarea
prieteniei şi intensificarea schimburilor economice!
Convorbirile au durat mai mult de trei ore şi jumătate, dar
nimic precis nu transpare... în acest timp, Elena şi Raisa
au vizitat o fabrică de confecţii din Bucureşti.

Dineul oficial oferit în seara de 26 mai 1987 de tovarăşii
Nicolae şi Elena în onoarea tovarăşilor Mihail şi
Raisa este însoţit de lungi discursuri. Ceauşescu ia cuvântul:
nici o surpriză, terenul fusese pregătit de presa
oficială. Potrivit agenţiei de presă oficiale, Agerpres,
„prima parte a discursului a fost un lung elogiu adus
bogatei experienţe româneşti, exemplară prin eficacitatea
sa crescută, prin modernizare, autoadministrare, autofinanţare
şi democratizare". Sună frumos! Ceauşescu a
abordat „preocupările poporului sovietic pentru punerea
în practică a hotărârilor celui de-al XXVII-lea Congres
al Partidului, recentele şedinţe plenare pe tema reorganizării
societăţii sovietice şi dezvoltarea democraţiei în
toate domeniile vieţii economice şi sociale". Vulpea bătrână
insistă asupra dificultăţilor pe care le întâmpină
Moscova şi care justifică perestroika. România a urmărit
aceste eforturi „cu interes" şi, „ca vecină şi prietenă, a
urat dragilor tovarăşi sovietici succese şi mai mari pe
acest drum". Spre deosebire de Jânos Kâdâr (Ungaria),
Wojciech Jaruzelski (Polonia) şi Todor Jivkov (Bulgaria),
Nicolae Ceauşescu nu spune că experienţele sovietice
ar putea fi de folos României, nu spune că ţara sa ar
putea să le ia în considerare şi să se inspire din acestea.
Gorbaciov a înţeles perfect mesajul! Ceauşescu i se opune!
Se înţelege de ce discursul-fluviu al lui Ceauşescu
nu va fi transmis în direct de televiziunea sovietică!

La rândul său, Gorbaciov se exprimă: intră direct în
subiect. Critică „modelul românesc". Subliniază necesitatea
unei schimbări calitative în relaţiile dintre cele
două ţări. Şi, fără menajamente, sovieticul îi aminteşte
lui Ceauşescu faptul că dezvoltarea schimburilor economice
dintre cele două ţări nu va fi posibilă decât dacă
criteriile de calitate intelectuală şi tehnică sunt respectate
de către români, cărora li se reproşează realizări „precare44.
.. Ce palmă pentru Conducător! Gorbaciov încheie
felicitându-se pentru buna înţelegere sovieto-română în
politica externă: este un mod indirect de a-i aminti lui
Ceauşescu că e inutil să pretindă dreptul de a urma o
cale naţională specifică.

Aceste cuvinte înseamnă, de fapt, condamnarea lui
Ceauşescu. în culisele institutelor privilegiate în care
lucrează, unii comunişti români reformatori jubilează
văzând că Moscova îl abandonează pe Conducător. O
fac bând probabil whisky chinezesc, singurul disponibil
pe atunci...

Vizita, foarte obositoare pentru bătrânul şef de stat
român, se va sfârşi cu o a treia zi petrecută la Bucureşti,
în program, trei ore de circuit prin capitală. Elena şi
Raisa sunt prezente. Marile bulevarde ale oraşului au
fost curăţate. Circulaţia, complet oprită. Ceauşescu arată
cu mândrie construcţiile noi, blocurile aliniate, pieţele,
centrele comerciale, ca prin minune foarte bine aprovizionate,
metroul şi şantierul faimosului centru civic,
unde se construieşte faraonica, uriaşa Casă a Poporului,
care, după 1990, va deveni sediul Parlamentului. Atunci
când îşi exprimă speranţa că patrimoniul istoric va fi
protejat, în ciuda demolării unui întreg cartier de pe
malul râului Dâmboviţa, Gorbaciov reuşeşte să-l indispună.
Căci întreaga presă occidentală îl acuză pe Ceauşescu
de distrugerea acestui patrimoniu.

Omul de pe stradă, bucureşteanul mediu, este obişnuit
cu aceste înscenări, cu pieţele pline ca prin farmec de
produse proaspete care dispar repede, odată ce oaspetele
de marcă a plecat. Unii citesc printre rândurile presei
oficiale, alţii ascultă posturile de radio occidentale: ei
vor fi observat că, în timpul acestei vizite, Elena s-a văzut
redusă la rolul de soţie a şefului statului şi nu a fost
considerată drept un personaj politic de rang înalt. Să
fie acest tratament indiciul că sovieticii refuză să legitimeze
nepotismul clanului Ceauşescu?

Un an mai târziu, în timpul vizitei la Bucureşti, între
10 şi 14 mai 1988, a înaltului demnitar sovietic Andrei
Gromîko şi a soţiei sale, remarcile de dezaprobare se
repetă. Andrei Gromîko este departe de a fi un fervent
adept al noii linii politice a lui Gorbaciov. Şi totuşi! El
nu ezită să-şi exprime speranţa că tovarăşii români vor
lua în sfârşit în considerare experienţa sovietică! Lucru
la care Ceauşescu reacţionează, amintind minunatele
realizări ale lui Stalin în momentul în care sovieticii îşi
permit să critice stalinismul. Media din România relatează
despre apelurile lui Gromîko în favoarea perestroicii;
în schimb, referinţele sale la glasnost sunt cenzurate.
Trebuie deci să ascultăm Radio Europa Liberă pentru a
percepe prăpastia care se adânceşte între cele două partide.
Iar Lidia, soţia lui Gromîko, mică de statură şi
foarte plinuţă, va vizita Bucureştiul fără să fie însoţită
de Elena. Evident, Moscova nu prea apreciază prezenţa
„răutăcioasei". Fiecare gest se înscrie într-un cod ce
trebuie descifrat. Apariţiile sau absenţele Elenei sunt
urmărite îndeaproape de o anumită presă, care totuşi nu
are nimic comun cu presa mondenă...

Intâlnirile se succed într-un ritm susţinut. Este rândul
soţilor Ceauşescu să fie primiţi la Moscova între 4 şi 6
octombrie 1988. Acolo, tonul se schimbă: Gorbaciov nu
mai dă lecţii, nu se mai ţin discursuri despre experienţele
sovietice, Elena nu mai este boicotată şi este acceptată
la discuţiile oficiale. Cele două delegaţii lucrează asupra
unui pachet de treizeci de proiecte economice comune.
Unii experţi sovietici lasă să transpară unele informaţii
în cursul unor interviuri difuzate în emisiunile în limba
română a postului Radio Moscova: se pare că majoritatea
acordurilor sunt stabilite pentru o perioadă de cinci ani.
Moscova anunţă semnarea unor noi contracte pe termen
scurt, prin care urmează să se să livreze României cele
100 000 de tone de cocs necesare combinatului siderurgic
de la Galaţi până în decembrie 1988.

Dificultăţile de funcţionare ale combinatului, mândria
României industriale din anii 1960, nu par a-i preocupa
prea mult pe soţii Ceauşescu: întoarcerea lor la Bucureşti,
pe 6 octombrie 1988, este salutată la Aeroportul Otopeni
de către membrii Comitetului Central şi ai guvernului,
directori de instituţii şi grupuri de pionieri, fete şi băieţi
care le oferă tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei
Elena Ceauşescu eternele lor buchete de flori. Potrivit
ziarului Scânteia din 7 octombrie 1988, un mare număr
de muncitori s-ar fi deplasat în mod spontan, ca să aclame
cuplul prezidenţial şi să-şi exprime dragostea (sic!)
într-o ambianţă de toamnă însorită. Scenariul este perfect
pus la punct. Lirismul, cultul personalităţii ţin loc
de informaţie.

Să fie vorba de o pauză tactică în această confruntare,
să fi fost abandonaţi Ceauşeştii de către conducerea
sovietică? Din ce motiv, la Moscova, în octombrie
1988, nu se mai aud criticile pe care Gorbaciov la adresa
tovarăşului român în primăvara lui 1987? Să fi renunţat
Gorbaciov, considerând că este inutil să-l mai
scuture pe şeful statului român? în ciuda acestei surprinzătoare
acalmii în confruntarea dintre cei doi, ameninţarea
care planează asupra regimului Ceauşescu prinde
contur: pe 15 noiembrie 1988, diverse grupuri de opozanţi,
din Polonia până în Ungaria şi din RDG până în
URSS, organizează o „zi dedicată României" în care denunţă
regimul Ceauşescu.

In Berlinul de Est, unde Ceauşescu trebuie să sosească
pentru o scurtă vizită, poliţia arestează preventiv
câţiva militanţi, membri ai unor asociaţii de apărare a
drepturilor omului. Şase sute de persoane reuşesc însă
să se adune în două biserici evanghelice pentru a condamna
violarea drepturilor fundamentale în România şi
pentru a cere conducătorului lor, Erich Honecker, să ia
poziţie faţă de derapajele comise de Bucureşti în ceea
ce priveşte drepturile minorităţilor.

La Budapesta, autorităţile interzic o manifestaţie prevăzută
pentru 15 noiembrie 1988, în faţa ambasadei României,
în numele solidarităţii maghiarilor cu muncitorii
români exploataţi... Peste o mie de manifestanţi îndrăznesc
să sfideze interdicţia şi încep să cânte Deşteaptă-te,
române! Astfel de gesturi se repetă în faţa ambasadelor
României de la Praga şi de la Moscova.

La Moscova, două grupuri politice independente
lansează un protest împotriva distrugerii planificate a
satelor din România. Un grup de militanţi sovietici
pacifişti compară cultul personalităţii lui Ceauşescu cu
acela al lui Stalin.

In paralel, în Occident, mişcările împotriva regimului
Ceauşescu iau amploare. Sunt organizate marşuri, adunări,
proteste împotriva represiunii şi a condiţiilor sociale
din România de către grupuri de apărare a drepturilor
omului, biserici, grupuri de emigranţi, în peste douăzeci
de oraşe din Europa şi Statele Unite. într-un mesaj de
mulţumire adresat tuturor manifestanţilor, preşedintele
Reagan reafirmă faptul că „Statele Unite rămân profund
preocupate de situaţia drepturilor omului în România şi
vor continua să-şi exprime dezaprobarea [...] până când
preşedintele Ceauşescu va lua măsuri pentru asigurarea
respectului drepturilor fundamentale pentru toţi cetăţenii
români” (1).

Ceauşescu rămâne de neclintit în faţa acestui val de
critici care vin din Est şi din Vest. Este singur, dezaprobat
atât de blocul sovietic, cât şi de occidentali.

Ceauşescu nu reacţionează nici la căderea Zidului
Berlinului, în noiembrie 1989, şi nici la întrevederea cu
uşile închise dintre Mihail Gorbaciov şi George H.W.
Bush, de pe 2-3 decembrie 1989, de la Malta. Potrivit
unei adevărate logici ideologice, bătrânul stalinist continuă
să se sprijine pe solidaritatea membrilor Pactului de
la Varşovia. în ultimele luni ale lui 1989, Ceauşescu lucrează
la întărirea acestui pact. O spune cu fermitate, în
prezenţa durilor aflaţi încă în posturi, germanul Erich
Honecker, cehoslovacul Milos Jakes şi bulgarul Todor
Jivkov, cu ocazia reuniunii Comitetului Consultativ al
Pactului, pe 7 iulie 1989, la Bucureşti. Reuniunea acestor
bătrâni activişti conservatori, susţinători ai unităţii
blocului în faţa derivelor sovietice şi maghiare, are ceva
patetic. Ceauşescu crede încă, în acel moment, că va
putea rezista.

El este foarte încordat când se duce la Moscova, pe
4 decembrie 1989, pentru întâlnirea la vârf a Pactului.
Declaraţiile lui Gorbaciov îl pun într-o situaţie foarte
inconfortabilă: pe de o parte, întâlnirea se termină într-un
mod spectaculos, cu condamnarea intervenţiei la Praga
a trupelor Pactului, în august 1968; pe de altă parte,
Gorbaciov, relatând discuţiile avute la Malta cu Bush,
declară: „întreaga lume pune capăt Războiului Rece!“
Ceauşescu poate fi bucuros de poziţia pe care o luase
împotriva intervenţiei din 1968 în Cehoslovacia, în numele
respectului şi suveranităţii statelor membre. Lucru
pe care îl proclamase de altfel zgomotos la momentul
respectiv. Cum ar fi putut însă suporta anunţul sfârşitului
Războiului Rece? Ar fi însemnat să-şi renege întreaga
sa viaţă de militant, să accepte să fie dat afară din
Istorie. Agenţia France Presse anunţă pe 4 decembrie
1989 că „presa sovietică a fost foarte discretă în privinţa
sejurului numărului unu român, dl Nicolae Ceauşescu,
care părea cu totul izolat printre noii săi interlocutori
din cadrul pactului. Preşedintele român a avut totuşi un
schimb de opinii «sincer», potrivit Agenţiei TASS, în
timpul discuţiilor bilaterale cu M. Gorbaciov, formulă
care indică de obicei o întâlnire destul de rece“.

Cu toate acestea, lectura stenogramelor ultimei întâlniri
dintre cei doi conducători, la care au participat
premierul român, Constantin Dăscălescu, şi preşedintele
consiliului de miniştri sovietic, este departe de a lăsa o
impresie de răceală. Ceauşescu se arată combativ: vrea
să-i smulgă lui Gorbaciov o dată pentru o reuniune în
1990, pentru a reflecta la problemele comune ale socialismului
şi la priorităţile economice. Pas cu pas, îşi
presează interlocutorul şi îi împrospătează memoria cu
citate din Lenin, vechi din 1903, cuvinte ale lui Lenin pe
care Gorbaciov nu le cunoaşte! Ceauşescu îşi exprimă
clar neliniştile: „Suntem foarte preocupaţi de ceea ce se
întâmplă în celelalte ţări socialiste. înţelegem calea perfecţionării,
a inovaţiei, şi nu la aceasta ne referim, ci la
acest mod de a acţiona care pune în pericol nu numai
socialismul, dar chiar existenţa partidelor comuniste din
aceste ţări. Dacă lăsăm lucrurile să evolueze astfel, vom
ajunge la o situaţie foarte gravă.“

Nicolae Ceauşescu presimte dezastrul. Gorbaciov
rămâne fidel poziţiei sale de iniţiator al perestroicii: trebuie
recuperat timpul pierdut pentru reforme, de la începutul
anilor 1970. Citează cazurile jalnice ale lui Honecker
şi Jakes, care nu au vrut să reformeze... Ceauşescu pledează
zadarnic. Această întâlnire din 4 decembrie 1989
marchează ultima sa luptă de pe o poziţie stalinistă. Nu
va reuşi decât să-l întărească pe Gorbaciov în ideea că
bătrânul nu poate fi convertit. Ceauşescu deranjează: ce
s-ar fi întâmplat dacă sovieticii l-ar fi arestat în timpul
acestei vizite? Românii ar fi acceptat ca Moscova să
hotărască în locul lor? Este foarte probabil că, în ciuda
nemulţumirii lor faţă de regimul Conducătorului, românii
nu ar fi fost dispuşi să accepte să fie conduşi direct de la
Moscova. Timpul va decide. Era preferabil să nu se intervină
deschis. Era de asemenea preferabil, pentru Gorbaciov,
să rămână în termeni buni cu Washingtonul, care,
fireşte, nu ar fi putut consimţi la răsturnarea şefului unui
stat suveran de către puterea sovietică. Washingtonul
avea propria tactică în privinţa României: destabilizarea,
prin infiltrarea diferitelor niveluri ale puterii. (2)

Stabilit astăzi în Statele Unite, interpretul lui Gorbaciov
din timpul întâlnirilor cu Ceauşescu, Ceslav Ciobanu,
pe atunci cetăţean sovietic originar din Republica
Moldova, a acceptat să vorbească. El sesizase perfect,
în timpul acestor contacte, convingerea de neclintit a
bătrânului Ceauşescu, discipol al lui Lenin şi al lui Stalin.
Ceauşescu, lipsit de o educaţie elementară, dar format
după 1944 de sovietici, refuză să vorbească limba
rusă, deşi o cunoaşte: „Singura dată când l-am auzit
vorbind ruseşte, povesteşte Ciobanu, a fost pe 23 octombrie
1987, în cursul primei sale vizite oficiale la
Moscova, prima în douăzeci şi trei de ani de când era
secretar general al Partidului Comunist Român! Conducătorii
sovietici, am aflat din spusele colegilor mei,
nu l-au iubit niciodată pe Ceauşescu şi nu au avut niciodată
încredere în intenţiile şi comportamentul său. [...]
Cred că da, înţelegea ruseşte, dar cred că, intenţionat,
nu vorbea. Cel puţin, prefera să asculte mai întâi şi, în
conversaţie, nu lăsa să se vadă că ar fi înţeles... Aveam
această impresie. La începutul anilor 1950, făcuse un
stagiu la Moscova şi cred că atunci învăţase puţin ruseşte.”
Ciobanu continuă: „Ceauşescu nu se îndoia de
«modelul socialist românesc» şi era mândru de a-1 fi
inventat. încercase chiar să-l convingă pe Gorbaciov să
ia în considerare «realizările» poporului român în perioada
socialistă şi în special modul în care România scăpase
de datorii.”

Şi apoi, pentru partea anecdotică, Ceslav Ciobanu
evocă dineurile celor doi şefi de stat la care erau invitate
şi soţiile, Elena şi Raisa. Despre această atmosferă, despre
această stare de intimitate, presa, sovietică sau românească,
nu suflă un cuvânt: „La dineurile private de la
reşedinţa lui Ceauşescu din cartierul Primăverii sau la
cea a lui Gorbaciov de la Novo-Ogarevo nu participau
decât cei doi preşedinţi şi soţiile. La Bucureşti, Ceauşescu
era însoţit de interpretul său, Gheorghe Stoica; la Moscova,
eu eram singurul interpret, un rol foarte delicat şi dificil.
De obicei, aceste dineuri începeau seara târziu, spre ora
22, după manifestările oficiale, concerte, dineuri cu delegaţiile,
şi se prelungeau până la ora unu-două noaptea,
în mod evident, cei care serveau erau bine formaţi de
către KGB şi Securitate (sau chiar recrutaţi de aceste
servicii)."

Ciobanu evocă partea încordată şi neplăcută a acestor
conversaţii, în ciuda celor mai bune vinuri, şi adaugă:
„Doamna Gorbaciov era foarte binedispusă, prietenoasă
şi senină şi îşi calma adesea soţul, astfel încât acesta să
nu reacţioneze prea puternic la remarcile şi comentariile
furioase ale lui Ceauşescu. Elena era în extrema cealaltă.
Nu vorbea mult, dar Ceauşescu se uita necontenit la ea,
pentru a-i urmări reacţiile, ca şi cum ea, şi nu el, ar fi
fost secretar general." Una dintre nepoatele lui Ceauşescu,
Mihaela, profesoară de limba rusă la Bucureşti, fiica lui
Marin, fratele mai mare al Conducătorului, confirmă:
Ceauşescu vorbea această limbă, dar prost, şi ea îl corecta.
Şi, adaugă ea: cât despre Elena, ea era de temut în
familie şi temută în ţară.

De la călătoriile oficiale la discuţiile cu uşile închise
ale celor doi şefi de stat, român şi sovietic, niciodată
întâlnirile bilaterale nu au fost mai numeroase între
Bucureşti şi Moscova ca în perioada 1987-1989. Credea
Gorbaciov că îl mai poate influenţa pe Ceauşescu în
timpul vizitei sale la Bucureşti, în mai 1987? Este posibil.
însă în octombrie 1988 şi în decembrie 1989, el
renunţase să-l mai facă să evolueze pe interlocutorul
său. în capitalele occidentale, Ceauşescu era hulit!

Bătrânul şef de stat era rupt de realitate: poporul îl
aclama ca pe „marele ctitor", el îşi construia o imensă
Casă a Poporului, care avea să domine bulevardul Victoria
Socialismului, şi retrasa arterele capitalei. Era ascultat.
Se îndrepta către propriul sfârşit şi părea că nu-şi
dă seama.

Note:

(1). Vladimir Socor, Radio Europa Liberă, 2 decembrie 1988.

(2). Vezi capitolul 3.



va urma