sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Studiile islamice


Alina Alak Isac


Referatul contine o expunere succinta a problemelor metodologice majore manifestate in abordarea studiilor islamice, in special a celor centrate pe dimensiunea de gen. Critica orientalismului si a variatelor metodologii postmoderniste se doreste a fi una constructiva, in sensul justificarii si aplicarii unei paradigme tawhidice de interpretare si integrare a conceptelor si practicilor islamice in studiile de gen, paradigma care poate facilita o intelegere mai adecvata, din interior, atât a islamului, cât si a societatilor asa-zis islamice.






Principala critica adusa orientalismului o constituie modul în care reprezentarea alteritatii a fost aservită proiectelor colonialiste, institutiile puterii coloniale prevalându-se de scrierile specifice pentru a interveni si remania traditiile, practicile si institutiile culturilor islamice în sensul impunerii imperialiste a idealului modernitătii.


Pe plan strict teoretic, ne intereseaza aici epistemologia idealistă care a infuzat studiile orientaliste, determinind o reprezentare esentialistă si anistorică a islamului, receptat difuz, în fapt, ca un melanj inextricabil de religie si cultură. Islamul era perceput ca un sistem ideatic monolitic, pasibil de a fi cunoscut doar prin apel la texte, încremenit în timp, impermeabil în fata schimbărilor sociale, politice, economice. Reprezentarea orientalistă a islamului era structurată conform dihotomiei Sine  Celălalt, discursul definirii alteritătii contribuind la construirea propriei identităti. Astfel, teza existentei unei culturi / religii islamice unice, coezive a generat esentializarea si încadrarea stereotipă a islamului. Pe această axă de opozitii, Occidentul poartă marca rationalitătii, culturii, civilizatiei, luminii, adevărului, superioritătii, iar Orientul pe cea a erotismului, violentei, primitivismului, lipsei de civilizatie, inferioritătii.


În ceea ce priveste dimensiunea de gen, retorica cercetătorilor post-iluministi a transformat ,,femeia musulmană în simbolul prin excelentă al unei religii, culturi, civilizatii si natiuni aparte. Toate acele determinări ,,imuabile, retrograde ale culturii islamice erau / sunt concretizate în problema statutului ,,femeii musulmane, test suprem al incompatibilitătii islamului cu modernitatea. Bărbatii colonizati erau considerati în esentă barbari, iar dovada irefutabilă a primitivismului lor o constituia tratamentul brutal aplicat femeilor. Paradigma ,,salvatorului oprimatei, pasivei, ignorantei femei musulmane, una dintre metanarativele majore ale discursului imperialist, în fapt un simplu instrument al justificării dominatiei si politicii colonialiste, a captivat si feminismul misionar care, orbit de entuziasmul general, nu a remarcat că acest tip de logică elevată era rezervată doar populatiei colonizate, în spatiul autohton salvatorii implementând incriminatele reguli patriarhale ale bărbatului neatins de beneficiile gândirii iluministe.


Abordarea substantialistă a religiei a creat impresia că inegalitatea de gen reprezintă o consecintă a principiilor islamice si a autoritătii scripturale: islamul devenea unicul determinant al caracterului patriarhal al societătilor colonizate; în fapt, interventia imperialismului în limbajul emancipării musulmanelor a eludat procesul complex si pernicios de interferentă a factorilor sociali, politici si culturali care s-a soldat prin institutionalizarea unor inechităti de gen în societătile islamice. Presiunea exercitată de discursul orientalist hegemonic al oprimării a limitat reprezentarea femeilor din culturile islamice la nivelul a două perspective: cea colonialistă si, reactiv, cea nationalistă. Distorsiunile antrenate de metoda reductionistă si controlată politic a primelor analize academice din cadrul studiilor islamice au fost perpetuate până în prezent, de exemplu, sub forma interesului disproportionat acordat hijab-ului în mass media si publicatiile academice occidentale. Imaginile femeilor cu hijab sau niqab par a fi unicul mod de a reprezenta vizual islamul. Inerent, primele victime ale islamofobiei, în virtutea acestor asociatii si a consfintirii hijabului ca simbol, strategie interpretativă ce justifică finalmente hijabofobia, vor fi femeile care doresc să îsi practice religia în integralitatea prescriptiilor sale.


Astfel, islamul a devenit responsabil de tot ceea ce se petrece în culturile islamice sau de tot ceea ce înfăptuiesc sau creează musulmanii (acte politice, lucrări stiintifice, literare, opere de artă, stil de viată, iar subiectul statutului femeilor musulmane a fost sfâsiat pe terenul de luptă al fortelor imperialiste ostile, insolente si antiislamice si al combatantilor nationalisti ostracizati la nivelul unui discurs exclusiv (deci reactiv) apologetic.


Orientările contemporane postorientaliste în analiza studiilor de gen din spatiul islamic gravitează în jurul constientizării unor noi probleme referitoare la integritatea metodologiei. Ele sunt concentrate în jurul a două interogatii teoretice, intercorelate: definirea scopului si a impactului concret al producerii cunoasterii si analiza relatiei dintre identitatea producătorilor de cunoastere si obiectele sau subiectele investigatiei lor. Recentele conditionări istorice si tentativele de modificare a paradigmelor analitice din cercetarea islamică au generat noi probleme conceptuale.
Susceptibilitatea musulmanelor implicate în producerea de texte academice focalizate pe analiza de gen este justificată si de complicitatea existentă între anumite discursuri feministe occidentale si propaganda initiată de mass media contemporană care perpetuează si alimentează insistent confundarea cronică a dimensiunii normative a islamului cu abordarea descriptivă a societătilor ,,islamice, cecitate strategic mentinută pentru a legitima ,,eliberarea femeilor de sub tirania islamului prin interventii militare imperialiste (a se observa reiterarea stratagemelor colonialiste) si / sau prin benevolente campanii feministe.


Solutia oferită de proiectele de islamizare a cunoasterii poate ameliora substantial metodologia încadrării coerente a unui dat social în propria sa retea ideologică, facilitând astfel receptarea nedistorsionată a semnificatiilor sale, si poate rectifica deficientele epistemologice structurale responsabile de perpetuarea unor relatii conflictuale în raport cu tot ceea ce reprezintă alteritatea pe care, în contextul globalizării, nu o mai putem evita si fată de care nu ne mai putem izola nici spatial, nici cultural prin artificiul autoproclamării unei superiorităti inexpugnabile.
Deconstructiile postmoderniste si-au propus să demistifice si să echilibreze  analizele textuale orientaliste promovate ca adevăruri universale si imuabile ale dimensiunii normative a islamului, dar efectul lor, desi benefic în studiul societătilor empirice, rămâne unul paleativ. Paradigma dominantă occidentală a continuat să impregneze si acest discurs al pluralitătii, subordonându-l propriei perceptii asupra religiei ca element definitoriu al unei traditii aflate în schimbare. Cantonarea aproape exclusivă la nivelul analizelor descriptive, în contextul absentei unei metodologii viabile de decelare a cadrului normativ islamic autonom, impermeabil fată de variatele elemente functionale si structurale care se supun unei dialectici a schimbării legitimate de aceeasi logică a sistemului normativ, dar si de practicile culturale, traditiile, cutumele, obiceiurile preislamice sau neislamice infiltrate, păstrate sau reactivate în societătile islamice, a determinat fie ignorarea islamului normativ ca instrument functional de analiză, fie confundarea sa cu ceea ce constituie în fapt o traditie si cultură specifică.


Aprehensiunea resimtită în ceea ce priveste receptarea aspectelor normative ale religiei islamice, ca reactie generată de esecul orientalismului, nu justifică extrapolarea (ilegitimă) a procesului de deconstructie si de-esentializare din sfera culturilor islamice la traditia normativă islamică în sine. Complexitatea islamului ca doctrină ce permite si validează simultan încadrarea într-o traditie, precum si reformarea acelei traditii, dincolo de reductionismul dihotomiilor clasice tip modernitate-traditie, impune relansarea cercetărilor focalizate pe normativitatea religiei islamice, departe de distorsionatele reificări orientaliste, dar si de confuziile, neclaritatea si problemele metodologice ale scrierilor contemporane.


Paradoxal, tocmai această viziune tawhidică (normativă), definită de transcendentă si holism, rămâne cel mai anemic exploatată si aplicată în studierea unui context islamic, în pofida confirmării repetate a incongruentei ipotezelor de lucru si a sistemelor de referintă exogene utilizate arbitrar si reductionist în explicitarea si interpretarea normelor si relatiilor de gen în cadrul culturilor islamice. Anomalia constatată în studiile islamice de gen, alimentată de discrepanta existentă între progresul cantitativ redutabil al cercetărilor, progres concretizat în abundenta de material academic publicat, si instrumentele metodologice incompatibile, poate fi anihilată printr-o schimbare de paradigmă ce justifică simultan consacrarea acestei noi discipline academice ca domeniu autonom si integrat de studiu.



Articularea unei episteme islamice are rolul unui catalizator în contextul constientizării necesitătii instituirii unei analize critice si autoreflexive, destinată redefinirii si reformulării modului în care este actualizată traditia islamică normativă, precum si integrării eficiente a provocărilor variabilelor contextuale, inclusiv a consecintelor interludiului colonialist. Investigarea standardelor si criteriilor ce stau la baza structurilor alternative de gândire antrenează si o interpretare islamică a Occidentului modern, desfiintând monopolul discursului dominant si relativizându-l în sensul unei diversificări si parităti culturale reale în cadrul viziunii tawhidice de tip inclusivist care a sublimat tentatia logicii disjunctive oriori prin optiunea acomodării diversitătii în unitate. Astfel poate fi efectuată tranzitia de la o întâlnire conditionată de o istorie marcată de accidente si circumscrisă unui cadru conventional conflictual la dinamica unui discurs comun, centrat pe cooperare umană si viitor.




















Apariție


Sandu Alrox






M-am pierdut în întuneric

în urma unui înger

care m-a schimbat

fără nici o întrebare

fără nici un răspuns

dar problema este diferită.



Eu pot să-l vad și să-l sărut

dar fără să vorbim

încerc să înțeleg cu inima mea

aprins cu dragoste și ars de trecerea timpului.



Vreau să fiu pur și simplu iubit și nu uitat

ca orice lucru realizat

fără importanță.



Poate că acest înger nu am să-l mai văd

niciodată

vremea și întunericul domină

iar noi, fără speranță ...
















Un ocean de amintiri amare: Nicolae Ceaușescu și tragicomedia comunismului dinastic


Vladimir Tismaneanu





Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989) a fost singurul lider comunist executat în ceea ce numim anul revoluționar 1989. Ceaușescu nu a fost un tiran de tip obișnuit. Cu sprijinul aparatului de partid și de securitate, el a întemeiat un cult al personalității care nu se limita, precum în Albania lui Enver Hoxha, la persoana sa, ci se extindea la soție, Elena Ceaușescu, și la alți membri ai familiei. A fost o tentativă, în final eșuată, de a experimenta scenariul comunismului dinastic. Se pregătea ungerea delfinului, Nicu Ceaușescu, instalat prim-secretar județean la Sibiu și membru supleant al Comitetului Politic Executiv, pe post de urmaș. Soarta dictatorului era astfel ineluctabil legată de aceea a soției sale, propulsată pe poziția de numărul doi în partid și în stat.


Sociologul Daniel Chirot distinge între două tipuri de tiranii moderne: cele ale corupției (Batista, Somoza, Marcos) și cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Ceaușescu, Castro, Mengistu. Ambele tipuri sunt detestabile, ambele sunt represive, dar totalitarismul urmărește nu doar lichidarea libertăților, ci și modificarea condiției umane și “purificarea” societății pe baza unei ideologii ce se vrea științifică.


Nicolae Ceaușescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Era convins că promovează un nou model al socialismului. Când a fost întrebat, în 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul său, răspunsul a venit sec și fără drept de apel: „Construirea socialismului în România”. A crezut cu înverșunare într-un set de dogme rudimentare, însă în egală măsură persistente și auto-suficiente. De la începutul domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propagandă personalizată, pe falsul, dar ubicuul scenariu al băilor de mulțimi. A continuat în fapt linia lui Gheorghiu-Dej și Maurer a stalinismului anti-sovietic, construind un miraj al reformelor, o ficțiune a inovației permanente. Coregrafia și dramaturgia cultului personalității erau contrapartea simbolică a menținerii controlului total al nomenclaturii asupra resurselor economice ale țării.


Niciodată, sub nici o formă, Ceaușescu nu a urmărit reducerea „rolului conducător al partidului”. Dimpotrivă, a susținut opusul, ideea că acest rol trebuie să crească mereu ca rezultat al unei „legități obiective”. Această viziune a fost baza a ceea ce putem numi socialismul lui Ceaușescu. Unitatea de monolit a partidului însemna supunerea necondiționată față de deciziile liderului suprem, proclamat ființă providențială. Un întreg aparat propagandistic a funcționat vreme de decenii pentru a plăsmui și a consolida pseudo-carisma lui Ceaușescu.


Nicolae și Elena Ceaușescu au fost singurii lideri comuniști europeni care au ales violența armată ca răspuns la sfidările societății civile renăscute. Au fost singurii care, susținuți de sicofanții din Comitetul Politic Executiv, toți acei Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Lina Ciobanu, Tudor Postelnicu, Ștefan Andrei, Suzănica Gâdea, Constantin Olteanu și Dumitru Popescu, au ordonat să se tragă în demonstranții pașnici. Fuga lor din clădirea CC al PCR, tocmai în anul bicentenenarului Revoluției Franceze, a amintit în chip straniu de evadarea lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta. La proces, soții Ceaușescu s-au comportat demn, nu au implorat iertare, și-au sfidat acuzatorii. Probabil că această auto-încredere provenea din structura de beton a convingerilor lor leniniste, primitive, însă consecvente.


Omul care fusese aclamat drept „ființa care nu se naște decât la 500 de ani”, „eroul între eroi”, „arhitectul destinului național” era acum tratat drept un criminal genocidar. Pentru Ceaușescu, procesul era o înscenare, o farsă pusă la cale de un grup de puciști contra-revoluționari, aflați în slujba intereselor străine. Format în mitul stalinist al fortăreței asediate, Ceaușescu se întâlnea acum cu proba vie, din punctul său de vedere, a adevărului spuselor și temerilor lui Iosif Djugasvili. De aici și cele două elemente ale reacției sale: disprețul și ura.


„Nu voi răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale”, proclama inveteratul, impenitentul, inflexibilul militant comunist. Își amintea probabil toate momentele de glorie, toate clipele de extaz, ritualurile bizantine ale adorației în care se scăldase până în urmă cu câteva zile, întâlnirile cu magnații lumii. Își amintea poate demonstrațiile din tinerețe, Doftana, divinizarea lui Stalin și a Uniunii Sovietice, internaționalismul mistic. Astăzi lucrul este confirmat: Nicolae Ceaușescu a murit cântând, în fața plutonului de execuție, „Internaționala”. “Azi nu sunteți nimic în lume/Luptați ca totul voi să fiți”. Cel care nu fusese nimic în lume a ajuns, timp de peste două decenii, să fie și să se creadă totul în România.



Dacă Ceaușescu ar fi ajuns să vorbeasca în fața Marii Adunări Naționale probabil că s-a fi dedat unei apologia pro vita sua, prelungind povestea marii amăgiri naționale. Istoria dictatorului este astfel una a credințelor, a pasiunilor, a fanatismului, a crimelor, a auto-înșelării, a entuziasmelor de masă, a trădărilor și a înfrângerii finale. Este istoria unei tragicomedii soldată cu atâtea mii și mii de victime, cu destine sfărâmate, cu proiecte delirante, cu mult sânge și un ocean de amintiri amare.



















vineri, 30 ianuarie 2015

Rusia se pregăteşte „să ocupe“ Marea Neagră


Petre Munteanu



Prin militarizarea Crimeei şi echipamentele antiacces pregătite pentru Marea Neagră, Rusia va putea impune o zonă de interdicţie aeriană, obstrucţiona traficul maritim şi ţine NATO la distanţă.




În avanpremiera importantului summit NATO din 2014, Generalul Nicholas Houghton, şeful Statului Major Britanic, avea să observe, în cadrul unei conferinţe la Royal United Services Institute (RUSI): „Se simte nevoia să recunoaştem că natura peisajului securităţii internaţionale s-a schimbat. Nu mai este adecvat să gândim în termenii unei lumi binare, de pace şi război, campanie sau contingenţă. Lumea se află acum într-o permanentă stare de competiţie”. 

Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice. De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic. Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde la sfârşitul anului trecut Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment.   

De ce s-ar întâmpla asta? Intenţia de ajustare a realităţilor de putere în aceste periferii globale este deja vizibilă. Dar acum încep să existe şi capabilităţile necesare. De ani buni, China şi Rusia investesc în portofolii anti-acces şi de interdicţie regională, mai exact în „antidotul” care anulează, sau cel puţin atacă, ingredientele fundamentale care transformau SUA într-o putere expediţionară globală. „Din 1991 şi până astăzi vedem o ciocnire între forţele care favorizează controlul şi cele care pun accentul pe interdicţie şi excludere regională“, ne-a spus Jim Thomas, fost înalt oficial al Pentagonului şi vicepreşedinte al think-tank-ului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA) din Washington. 

Proliferarea acestor reţele dense de sisteme anti-navă, anti-aeriene şi anti-satelit, suplimentate de bombardiere cu rază lungă de acţiune, submarine şi mijloace de război electronic, pune sub semnul întrebării premisele pe care se fundamentează întreg modelul de proiecţie a puterii folosit de Statele Unite, şi de NATO. „După 1945, America s-a perceput drept puterea expediţionară prin excelenţă. Când aveam o criză, răspundeam proiectându-ne forţele peste ocean, în teatrele unde ne desfăşuram operaţiunile. Acum, însă, modelul are limite semnificative. A proiecta forţe în timpul unui conflict ar fi imposibil, pentru că nu mai există un mediu permisiv. Totul – aeroporturi, porturi, baze terestre – este vulnerabil. În consecinţă, sunt foarte sceptic atunci când se vorbeşte de existenţa unei forţe de super-reacţie rapidă, pentru că eşuează să înţeleagă noile tendinţe. Aceste forţe fie se vor afla deja acolo înainte de conflict, fie am mari dubii că vor mai putea ajunge vreodată acolo.“ 

Mai mult, la adăpostul desfăşurării unei umbrele A2/AD, nu doar capacitatea de ranforsare şi realimentare din afara regiunii este ţinută la distanţă, dar inclusiv perspectiva unei intervenţii pentru protejarea drepturilor de tranzit în apele internaţionale este mai puţin probabilă. Se schimbă, aşadar, percepţia asupra eficienţei sistemului de descurajare centrat pe puterea SUA. Devine tot mai mult un sistem fără dinţi. „Fără superioritate tehnologică, forţa şi credibilitatea alianţelor noastre va avea de suferit. Angajamentele noastre faţă de aplicarea regulilor şi normelor de drept internaţional pot fi puse la îndoială atât de prieteni, cât şi de adversari. Semnele de întrebare referitoare la capacitatea noastră de a câştiga războaiele viitorului pot submina potenţialul nostru de a le descuraja“, spunea chiar Chuck Hagel la jumătatea lunii noiembrie. Se creează o realitate în care aceste breşe şi vulnerabilităţi pot fi speculate. Agresiunea, nu neapărat cea tradiţională, vizată de articolul 5, cât cea de natură subconvenţională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, aflată la frontiera dintre civil şi militar, devine mult mai probabilă. 

În acest context, Marea Neagră capătă un simbolism aparte. Dacă până acum ne obişnuisem să o percepem ca fiind un „lac rusesc“, anexarea Crimeei îi poate permite Rusiei să o transforme într-un „lac închis”, imposibil de intrat sau navigat. La sfârşitul lunii noiembrie, la Kiev, Gen. Phillip M. Breedlove, comandantul NATO, puncta noua realitate: „Suntem foarte preocupaţi de militarizarea Crimeei. Capabilităţile care se instalează acum în Crimeea vor afecta întreaga zonă a Mării Negre. Rachetele de croazieră pentru apărarea zonelor de coastă, rachetele sol-aer şi celelalte capabilităţi vor putea să exercite o influenţă militară asupra Mării Negre.” 

Sevastopolul devine deja centrul gravitaţional al unui sistem de interdicţie regională a cărui misiune pare să fie aceea de a ţine la distanţă orice capacitate de realimentare şi de ranforsare a regiunii. Lista de cumpărături anunţată deja de Moscova pentru Marea Neagră răstoarnă orice balanţă de putere: până în 2016, Flota Mării Negre va primi şase noi submarine din clasa Kilo, bombardiere cu rază lungă de acţiune TU-22M3, capabilităţi anti-navă, sisteme de rachete S-400 cu rază lungă de acţiune, platforme S-300, inclusiv celebrele sisteme sol-sol Iskander, care acoperă a arie operaţională de 400 de km. Totodată, Moscova a anunţat că va aloca aproximativ 151 de miliarde de dolari pentru modernizarea Flotei Mării Negre până la sfârşitul deceniului. Această fotografie sugerează că în scurt timp Rusia va avea capacitatea operaţională de a impune o zonă de interdicţie aeriană, de a obstrucţiona traficul maritim şi de a ţine NATO la distanţă. 

Şi să nu uităm că Marea Neagră este şi un foarte important culoar energetic, cu perimetre şi resurse subterane importante pentru securitatea energetică a regiunii. În Marea Chinei de Sud, efervescenţa agresivă a Beijingului faţă de aliaţii SUA (Filipine sau Singapore) pare corelată cu dezvoltarea portofoliului său anti-acces. Probabil este o chestiune de timp până când şi apele teritoriale ale României vor intra în zodia lui Tucidide: „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“. 


Spaţiul românesc?



„Imaginaţi-vă un anunţ venit de la Moscova prin care, în baza noilor drepturi suverane asupre Crimeei, aceasta va reînvia disputa maritimă a deceniului trecut, folosind revendicarea iniţială a Zonei Economice Exclusive ucrainene ca fiind şi a sa. Circa 40% din rezervele de petrol ale României din Marea Neagră se află în această zonă. Chiar dacă revendicarea ar eşua, ar putea afecta investiţiile străine şi chiar pune în pericol planurile României privind independenţa energetică. (...) În viitor, România trebuie să se aştepte la încălcări frecvente ale spaţiului său aerian, la hărţuirea navelor şi platformelor energetice din propria sa Zonă Economică Exclusivă.“ – Wess Mitchell, preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA)


















Mai întâi dragostea, apoi suferinţa


Sandu Alrox





Nu vreau să înlocuiesc pe nimeni
dar nu vreau nici chiar să fiu
un prieten oarecare;

mi-ar plăcea să fiu important
pentru tine, cum eşti tu pentru mine;

aș dori să-ţi împărtășesc o prietenie magică
ieșită din comun,
nebună și nebună la fel ca tine;

sufăr în liniște
dar mai devreme sau mai târziu
a mea suferinţă, va exploda ca un vulcan
și va fi ziua aceea în care voi avea
forţa de a-ţi spune adevărul:

mai devreme sau mai târziu voi spune
cât mi-ai dat tu
și cât de mult aș vrea să-ţi dau și să primesc
infinitul ...

mi-ai dat dragostea ta

Şi pe urmă suferinţa;
de ce faci asta???


















Un mare SECRET MONDIAL ascuns despre România


Un mare secret mondial despre istoria România a fost ascuns vreme îndelungată, astfel că după aceste constatări, mulţi dintre noi vom privi cu alţi ochi istoria ţării noastre.




În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgica a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tartaria, judeţul Albă 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii, etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultura de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeană, Asia Mică, Africa… chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu în spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultura din Europa, (neolitic) şi printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalata printr-un bat lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 I.C, se construieşte în Tracia nord-Dunareana, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoală Zamolxiana, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi consideră pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi că Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunareana (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zonă bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale… etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatră strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Romanii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionată ocupaţie romana, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.


România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, ca romanii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii. 


















Cum va permiteti, domnule Ponta?



Dl Ponta tanjeste dupa banii romanilor din strainatate: "Avem o realitate, trei milioane din populatia dinamica cu capacitate de munca din Romania sunt in afara tarii si nu platesc niciun leu la sistemul social. Stiu, se spune ca trimit bani acasa, dar nu-i trimit la scoli, la spitale, la drumuri, la pensii sau la somaj.




Ii trimit pe cai private, foarte bine acest lucru. Dar, ganditi-va, daca cei trei milioane ar cotiza cu zece euro pe luna la bugetul social al Romaniei, ar fi o contributie pe care am simti-o. Deci e o problema si cred ca cresterea numarului de contribuabili este singura solutie sustenabila pe termen lung", a explicat Victor Ponta.


Nici macar nu imi dau seama daca o asemenea idee se numeste tupeu suprem, inconstienta sau sinucidere politica.

In primul rand, cum sa iti permiti tu, seful Guvernului care a umilit exact romanii din strainatate la votul din 2 si 16 noiembrie, sa le ceri bani? Cand tu, reprezentant al statului roman, nu ai fost in stare sa le respecti macar dreptul fundamental la vot si i-ai pus intr-o situatie inimaginabila pentru o democratie solida, cum iti permiti sa le pretinzi acelorasi oameni sa sustina statul care prin intermediul tau si-a batut joc de ei?

Asta insemana ca tu, de fapt, nu ai inteles nimic din ce s-a intamplat atunci. Ca nu ai niciun regret, nicio remuscare, nicio strangere de inima. Doar o ciuda profunda si prost mascata pentru ca din cauza lor ai pierdut. O ciuda care te indeamna ca, pervers, sa le bati obrazul pentru ca nu contribuie cu nici macar 10 euro din marea lor bunastare, nu-i asa?, la bunastarea tarii "muma", la bunul mers al spitalelor, scolilor si la cresterea pensiilor.

Dupa reactia dura a Federatiei asociatiilor de romani din Europa (FADERE), publicata de Ziare.com, dl Ponta nu a gasit ceva mai bun de facut decat sa acuze site-ul Ziare.com de manipulare, intr-o postare pe Facebook.

De ce manipulare? Pentru ca, ce sa vezi!, dl Ponta a vrut sa zica altceva: "Nu am propus si nu cred ca ar avea cum in mod real cotiza cu 10 Euro cei din diaspora la buget, dar participarea lor la dezvoltarea tarii si la sustenabilitatea marilor sisteme de pensii, sanatate si educatie ar fi necesara".

Da, dl Ponta n-a cerut direct 10 euro pentru ca nici nu putea sa-i ceara, cat timp dubla impunere nu e admisa. Dar le-a batut obrazul romanilor din strainatate: tara plange dupa pensii, sanatate si educatie, iar voi nimic, nimic?

Dar macar de ar fi avut barbatia sa o zica direct. Nu. Dl Ponta - cel dovedit ca a plagiat lucrarea de doctorat, dl Ponta, cel care ca premier emitea un proiect de lege pentru Rosia Montana, iar ca deputat anunta ca nu-l voteaza, nu-si asuma asa ceva.

Domnia sa nu e omul optiunilor barbatesti, deschise. E omul eschivelor, al dualitatilor, al alunecarilor. Cand vede ca iese prost, o da la intors. Va rog sa-mi scuzati limbajul colocvial, dar imi doresc sa ma intelega si dl Ponta, iar dupa ce si-a exprimat sustinerea pentru un text scris in termeni vulgari de Victor Ciutacu am ramas cu impresia ca nu formularile academice ii merg la inima.

Nu, Ziare.com n-a manipulat, dar dl Ponta mi se pare ca o face. Candidatul, care, va amintiti, uneste, genereaza un nou clivaj intre romanii din tara, cu spitale si scoli proaste, cu pensii mici, si romanii din strainatate care nu aduc contributiile salvatoare. Romanii necajiti si romanii cu "euroii" in buzunare care nu dau nimic. Si mai fac si scandal, nu?

Dar dincolo de aceasta atitudine, in opinia mea, profund sfidatoare si chiar cinica, putem discuta si pe fond despre asertiunea premierului.

De ce ar da romanii din strainatate bani pentru bugetul Romaniei?

Pe de-o parte, oamenii acestia nu au plecat din tara de bine si de plictiseala, in cautarea unei aventuri. Au plecat tocmai pentru nu aveau parte de ceea ce statul trebuia sa le ofere. De la scoli si spitale decente, la infrastructura, pensii decente pentru parintii pe care tot ei ii intretin, si, in primul rand, locuri de munca.

Veti spune ca nu statul creeaza locuri de munca. Ba da. Direct, prin investitiile publice, si indirect, printr-o politica economica inteligenta si predictibila, care sa permita mediului de afaceri sa se dezvolte si sa genereze locuri de munca.

Am sa va amintesc ce spunea Mircea Cartarescu intr-un interviu acordat Ziare.com in luna decembrie: "Zidari, faiantari, zugravi, bone, femei de serviciu si cameriste - nu s-a gasit inca scriitorul care sa descrie aceasta saga impunatoare si trista. Milioane de oameni care nu mai aveau in tara niciun viitor au plecat in necunoscut, cu un curaj extraordinar, au locuit la comun, in case inchiriate, au muncit cu stoicism ani in sir, s-au calificat acolo, au invatat acolo demnitatea si respectul. Unul dintre ei imi spunea ca prima data in viata i s-a vorbit cu "dumneavoastra" in Spania.

Au invatat ce-nseamna sa fii cetatean, care iti sunt drepturile si indatoririle. Au vazut ca poti castiga bine intr-un sistem bazat pe cinste si respect fata de lege. Emigratia a fost o scoala de civism ale carei roade s-au aratat acum, la ultimele alegeri. Stiu bine despre ce vorbesc: aproape toti cei 11 frati ai sotiei mele au muncit ani de zile in Spania.

I-am urmarit in toti acesti ani si le-am vazut transformarea, deschiderea mintii pe care le-a adus-o experienta strainatatii. Dupa cum se stie, ei au muncit in tot acest timp cu gandul la cei din tara, carora le-au trimis de multe ori tot ce castigau. Visul fiecaruia a fost o casuta in satul natal".

Oamenii acestia au plecat in cea mai mare parte a lor tocmai pentru ca banii pe care i-au platit pana atunci la buget nu li s-au intors in niciun fel. Si atunci de ce ar plati altii? Fie ei 10 euro sau un euro. Dosarele de coruptie care curg de ceva vreme au aratat unde se ducea mare parte din banii publici, cum erau ei drenati din buget. Iar partidul premierului care cere acum altii in plus este pana acum, pe statistica dosarelor la DNA, un campion al coruptiei.

Inainte de a le cere alti bani, acestor oameni trebuie sa le arati alt stat, alta mentalitate, alta utilizare a banului public, alt tip de guvernare. Pana atunci de ce sa doneze un euro sau 10 din banii pe care ii castiga greu? Ca sa-i manance baronii si firmele clientelei, sa intre in "parandarat" (ca sa ma inteleaga si dl Ponta)?


Cand n-o mai avea dl Ponta ministri urmariti penal in Guvern, atunci sa se gandeasca sa ceara donatii pentru buget. Cand nu l-o mai primi inapoi in partid cu covor rosu pe un urmarit penal ca dl Sova. Cand socrul lui urmarit penal n-o sa mai fie mare senator si lider de grup. Cand si-o clarifica plagiatul cu adevarat. Atunci sa ceara alti bani. Si nu numai de la strainii din strainatate, ci si de la cei din tara. 




















„Umbra crizei a trecut”. Revenirea Americii şi consecinţele ei, între discurs şi realitate


Valentin Naumescu




Pe 20 ianuarie 2015, Barack Obama a susţinut în faţa Congresului discursul anual programatic al Preşedintelui, cunoscut drept State of the Union, al şaselea (cel din februarie 2009, la o lună de la depunerea jurământului, a fost doar o adresare introductivă în faţa camerelor reunite, neputând fi considerat oficial „Starea Naţiunii”) şi totodată penultimul din cariera sa politică. Axat, conform tradiţiei, pe situaţia politică, socială şi economică în care se află federaţia şi pe priorităţile interne şi externe ale Statelor Unite în anul recent început, State of the Union este totodată, sau ar trebui să fie, barometrul unei stări de spirit naţionale.





Pentru prima oară de la inaugurarea efectivă a mandatelor sale, pe 20 ianuarie 2009 (atunci într-un vârf istoric al extazului american postbelic, inspirat de formula magică Yes We Can), Obama a vorbit anul acesta în faţa unui Congres dominat în ambele camere de opoziţia republicană. Ostilitatea legislativului s-a resimţit în atmosfera din sala Camerei Reprezentanţilor, neputând fi decât parţial estompată de aplauzele energice ale democraţilor minoritari. Acesta este un semn simplu, dar esenţial, că politicile administraţiei democrate au pierdut pe parcurs suportul majorităţii americanilor (cel puţin a celor care au votat), deşi cifrele vorbesc destul de limpede de un nou curs ascendent al Americii: depăşirea completă a crizei, scăderea şomajului la nivelul minim din 1999 şi revenirea pe creştere a economiei Statelor Unite, la un nivel chiar mai bun decât cel dinaintea crizei din 2008. Şi totuşi, americanii parcă au obosit să mai creadă în Barack Obama. Speranţele clasei mijlocii sunt ruinate, imaginea de putere hegemonică globală este pusă la îndoială, marile reforme sociale trenează din lipsă de consens societal iar votul din noiembrie anul trecut (Midterm Elections) a fost o expresie puternică a dorinţei de schimbare politică. Cum se explică acest paradox?

Ca de obicei, Starea Naţiunii este mai mult decât o agendă. Este un discurs-cheie, aşteptat atât în plan politic şi legislativ, cât şi (sau mai ales) stilistic, fiind proba de măiestrie a speechwriter-ilor din anturajul liderului şi totodată tuşa sa personală, precum şi un indicator al unei anumite stări de spirit, cel puţin a administraţiei dacă nu şi a societăţii americane în ansamblu. O „Stare a Naţiunii” sobră, apăsătoare şi gravă denotă încordare, tensiune, un punct critic sau poate de inflexiune în istoria ţării, în timp ce o „Stare a Naţiunii” strălucitoare şi impetuoasă e menită să radieze încredere şi speranţă, tonus şi vigoare naţională. Discursul Preşedintelui ar trebui teoretic să rezoneze cu starea de spirit a societăţii şi naţiunii americane, să fie consonant cu ele. Anul acesta, clivajul între cele două imagini a fost parcă mai mare ca de obicei, cu un supradozaj de strălucire şi măreţie în expunerea liderului de la Casa Albă, care găseşte însă tot mai puţin suport în inimile americanilor. Dezamăgirea politică atinge un maxim istoric în Statele Unite. Paradoxal, spuneam, fiindcă tocmai acum, după şase ani, lucrurile încep să arate, macro-economic dacă nu şi la nivelul fiecărei familii, mult mai bine ca în anii din urmă.

„Umbra crizei a trecut”, a transmis Preşedintele Obama unei ţări care s-a confruntat o perioadă destul de lungă cu angoasele, ezitările şi confuzia unei puteri (cândva hegemonice) aflate în pierdere de altitudine şi de siguranţă de sine, pregătind totodată imboldul politic pe care va dori să-l dea, anul viitor, candidaturii aproape certe a lui Hillary Clinton. Rata de aprobare a discursului prezidenţial a urcat la 50%, destul de mult peste nivelurile din alte discursuri de anul trecut, dar nu a fost zdrobitoare şi a întărit percepţia de divizare politică profundă a Americii. De regulă, „State of the Union” este un discurs care întruneşte, prin generalitatea şi accesibilitatea lui, un număr mai mare de simpatizanţi decât discursurile specializate sau cele pe teme grele precum buget, reforme sociale, intervenţii politico-militare externe etc. Tocmai din acest motiv, 50% rată de aprobare la Starea Naţiunii nu este chiar un succes epocal şi arată că jumătate dintre americani nu s-au oglindit în optimismul şi splendoarea cuvintelor atent şlefuite ale discursului, care s-a vrut unul unificator şi mobilizator.

Obama a insistat mult pe succesele economiei americane. A trecut (poate prea) uşor, spun mediile americane, peste faliile persistente din societate, peste tensiunile inter-rasiale (de exemplu, episodul Ferguson), peste blocajul unor proiecte legislative majore anunţate anul trecut (cum ar fi reforma legislaţiei imigraţiei, creşterea taxelor pe marile averi sau asigurarea finanţării corespunzătoare pentru programul Medicare), dar a accentuat, cum altfel?, părţile luminoase ale bilanţului administraţiei sale. Printre acestea, a enumerat scăderea spectaculoasă a şomajului, sub 6% (deci Joburi, Joburi, Joburi, pariul dintotdeauna al politicienilor americani!), creşterea generală a economiei (greu de ştiut acum dacă pe „baze sănătoase” sau iarăşi speculative, vom vedea mai târziu), independenţa solidă a Americii de importurile de petrol şi gaze, numărul tot mai mare al tinerilor absolvenţi de colegiu din societatea americană, scăderea generală a ratei criminalităţii (tendinţă uşor de „creat” prin jocul cifrelor şi prin instrumentarul statistic specific, dar imposibil de verificat în practică), apoi din nou apelul la o „politică inteligentă”, care să combine forţa militară cu puterea diplomaţiei, rezervarea dreptului de a acţiona unilateral pentru apărarea valorilor fundamentale ale Statelor Unite (practic, un mesaj discret adresat partenerilor europeni din NATO), în fine, revenirea la obsesiva „unitate a naţiunii americane”, dincolo de dualismul aparent ireconciliabil, roşu-albastru, al votanţilor.

În componenta de politică externă, s-au detaşat reafirmarea angajamentului de distruge Statul Islamic şi de a combate ferm terorismul (menţionând, în această ordine, atacurile teroriste recente din Afganistan şi Franţa), relansarea relaţiilor politico-diplomatice cu Havana comunistă (rată de aprobare 62%!), susţinerea eficienţei sancţiunilor împotriva unei Rusii agresoare, a cărei economie şchioapătă acum tot mai vizibil, deşi, în paranteză fie spus, situaţia din estul Ucrainei nu s-a îmbunătăţit deloc iar războiul a reizbucnit zilele acestea.

În esenţă, deşi criticat de republicani pentru neadecvarea la realitate (prin vocea senatoarei Joni Ernst, recent aleasă, care a prezentat anul acesta replica oficială a opoziţiei), discursul lui Barack Obama a dezvăluit un lucru nou, oarecum neaşteptat după înfrângerea severă din noiembrie. Obama este pregătit să lupte în următorii doi ani cu republicanii, nu este epuizat politic (cum mulţi credeau) şi va reprezenta un factor important în susţinerea viitorului candidat al Partidului Democrat pentru Casa Albă, probabil Hillary Clinton. Ne mai putem de asemenea aştepta la o atitudine mai energică a Statelor Unite în relaţiile internaţionale, la o recâştigare a influenţei Washingtonului pe anumite dosare sensibile, pentru a contracara criticile şi aplombul tradiţional al republicanilor în politica externă, ceea ce în principiu va fi (şi) în interesul României, şi al aliaţilor Americii din Centrul şi Estul Europei.


Revin în final la ceea ce am mai spus cu alte ocazii, victoria republicanilor în noiembrie 2016 nu este garantată doar pentru că se încheie opt ani de guvernare democrată şi, de regulă, după două mandate succesive urmează alternanţa, iar Grand Old Party va trebui să scotocească temeinic prin zestrea de resurse umane pe care le are pentru a identifica o figură credibilă, agreabilă, neradicală şi lipsită de stridenţele şi neadecvările variantelor pe care le-a avut la dispoziţie în alegerile primare din 2008 şi 2012. De exemplu, a mai pune în discuţie, în America secolului XXI, dreptul femeii la avort şi a veni cu accentele vetuste, ultra-conservatoare, ale discursului evanghelic înseamnă practic sinucidere politică înainte de competiţia propriu-zisă. Ştiu unele candidaturi care se vehiculează, dar nu e momentul acum să le analizăm. Republicanii trebuie să rupă în orice caz tradiţia ultimelor rânduri de prezidenţiale şi impresia cvasi-generală că „nu au mână bună” la alegerea candidatului, blocându-se în figuri crispate de multimilionari septuagenari şi în clişee ideologice care amintesc de anii 50-60, în rigidităţi şi absurdităţi care nu mai pot face obiectul unor politici realiste, care să ţină cont de structura socială actuală a Americii şi de schimbarea sistemului de relaţii internaţionale.























Eşti tu, vino ...


Sandu Alrox




Ești tu acel pescăruș
liber
alb
ușor
ce zgârâie cerul ...
te văd și nu primesc
pentru că,
mereu evaziv!

Ești tu acel val
care iubește dansul, ...
te văd și nu primesc
pentru că
rămâi departe!

Ești tu acel colţ
de cer, de paradis
ce vreau să-l ating cu mâna
și nu ajung
pentru că
ești de neatins!

Vino dragoste!
Aterizează
adaggio-adaggio
din acel cer
din acel vânt
din acea lume
pe care nu o văd! ...

vino iubire! Făra frică
am deschis braţele
am deschis pentru tine,
inima mea!!

vino dragoste!

Eu te aştept!!.














Passione d’amore: Ascetul Lenin și marile lui iubiri


Marius Stan 





Motto:
Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie fără pasiune.
Richard Pipes


Două au fost marile iubiri din viața lui Lenin. Prima, definitivă, absolută, non-negociabilă, pentru Revoluție. A iubit Revoluția cum un adolescent se dedică unei passione d’amore, cu toată ființa sa. A subordonat Revoluției totul: prietenii (ruptura cu Iuli Martov), loialități (ruptura cu Gheorghi Plehanov), atașamente ce păreau inoxidabile. A murit crezând în cauza revoluționară, în pofida tuturor semnelor rău-prevestitoare. A doua mare iubire s-a numit Inessa Armand (1874-1920). Pasiunea pentru Revoluție s-a consumat în maelstromul istoriei buimăcitoare a secolului pe care l-a influențat mai puternic decât orice alt personaj politic. Nu știm dacă dragostea pentru Inessa Armand s-a consumat și fizic. Lenin era un pudibond și, în fond, un inhibat. Nu era singurul: venea din specia lui Rahmetov, eroul revoluționar din romanul pedagogic “Ce-i de făcut?” al lui Cernîșevski.

În privința Nadejdei Krupskaia, să spunem că a fost vorba de o solidaritate de idealuri, de devotamentul maniacal al acesteia pentru cel pe care îl socotea geniul Revoluției. Micul lor apartament din Geneva a fost, în anii exilului, centrul unei continue conspirații. Krupskaia a fost, mai presus de orice, ființa în care Vladimir Ilici avea încredere totală, în raport cu care nu avea niciun secret. Micro-cosmosul bolșevic era unul al conjurației, al planurilor secrete, al numelor conspirative și al mesajelor scrise cu “cerneală simpatică”. Amintirile lui Nikolai Valentinov, carte esențială pe subiect, depun mărturie în acest sens. Tot Valentinov vorbește și despre colosala influență a Nadejdei Konstantinovna. Era extrem de primejdios să cazi în dizgrația ei, urmau fulgerele lui Lenin…

Istoricul Bruce Mazlish, autorul unei pătrunzătoare cărți apărută la Basic Books în 1976 și re-editată anul trecut, The Revolutionary Ascetic: Evolution of a Political Type (Transaction Publishers, 2014), considera că revoluționarul ascetic reprezintă un arhetip politic autentic, ilustrat mai ales de figuri precum Cromwell, Robespierre, Lenin și Mao Zedong: “Ascetul revoluționar ideal [este] cineva care și-a identificat narcisismul cu o abstracțiune și care este capabil să evite contratransferurile [psihologic vorbind] către adepții săi și să-i controleze prin intermediul ‘sugestiei’. El este, de asemenea, ‘ascetic’ în sensul uzual al termenului: anume, el se abține de la ‘vin, femei și muzică’” (pp. 28-29, op. cit.). În această cheie, se poate spune, revoluționarul ascetic poate afișa dragoste –spre exemplu– pentru mase, proletariat (etc.), dar capacitatea lui de a stabili relații cordiale cu oameni în carne și oase rămâne limitată. Dacă acceptăm explicația de natură psihoistorică și psihobiografică, atunci relația dintre Vladimir Ilici Lenin și Inessa Armand apare cu atât mai paradoxală și mai fascinantă. Iar dacă mai adăugăm acestei rețete și definiția adeptului fanatic, via Eric Hoffer, adică cel ce nutrește un fel de pasiune arzătoare pentru autorenunțare și care ajunge să-și sacrifice propria viață în numele unei cauze, atunci realizăm de îndată că prezența Inessei Armand în biografia fondatorului bolșevismului reprezintă o excentricitate a firii.

Deși vizibil agasat de subiectul sexualității, Vladimir Ilici și-a expus totuși, în anumite ocazii, teoriile cu privire la relațiile dintre bărbați și femei. A făcut-o, de pildă, și în 1920 (anul morții Inessei), cu Clara Zetkin, atunci când aceasta l-a intervievat asupra “chestiunii femeilor”. Cităm din Lenin: “…Deși nu sunt altceva decât un ascet posac, așa-zisa ‘nouă viață sexuală’ a tinerilor –și uneori a celor în vârstă– îmi pare adesea a fi pur și simplu burgheză, o extensie a bordelurilor burgheze. Acest lucru nu are nimic de-a face cu dragostea liberă așa cum o înțelegem noi, comuniștii. Trebuie să fii la curent [îi spune Clarei Zetkin] cu faimoasa teorie conform căreia, în societățile comuniste, satisfacerea dorințelor sexuale, a dragostei, este la fel de simplă și neimportantă precum a bea un pahar cu apă.” În mod cert, tribunul bolșevic avea o imagine reprimată despre sexualitate. Așa se explică, poate, și reacția lui aspră, după 1917, față de Alexandra Kollontai, care, în opinia sa, întrecuse limitele cuviinței. Însăși relația lui cu Inessa Armand nu poate fi încadrată în ceea ce înțelegem astăzi printr-o relație de amor, cunoscând atât personalitatea lui Lenin, repulsia lui înnăscută pentru orice tip de vulgaritate (cuvintele lui Troțki), cât și relațiile de familie, viața alături de soția lui, Nadejda Krupskaia, sau propriile lui precepte despre sexualitate sintetizate în teoria “paharului cu apă”. Krupskaia a acceptat-o pe Inessa Armand, după toate datele biografice existente, iar cele două au fost singurele femei semnificative din viața liderului bolșevic.

Lucurile nici nu puteau sta foarte diferit de vreme ce arhetipul de inflexibilitate rigoristă pentru Lenin era Robespierre, iar nu Danton. Așa cum amintea recent și Vladimir Tismăneanu, în focul marilor polemici care au urmat sciziunii dintre bolșevici și menșevici din 1903, Troțki îl botezase pe fondatorul bolșevismului, “Maximilien Lenin”. O formulă gratulatorie ironică la care Lenin răspundea numindu-l “Iudușka Troțki”. Ulterior, propaganda stalinistă avea să desfigureze apelativul lui Lenin –inspirat de unul din personajele celebrului roman satiric al lui Mihail Evgrafovici Saltîkov-Șcedrin, “Domnii Golovliov”, poreclit “Iudușka”–, transformând formula satirică în “Iuda-Troțki”… aluzie evidentă la personajul biblic, arhetip al trădătorului.

*

Primele epistole dintre Lenin și Inessa Armand (Inessa Fiodorovna, așa cum apare ea în Enciclopedia Sovietică Bolșevică, fusese născută Inès Stéphane, la Paris, în 1874 [există încă dezacorduri asupra datei de naștere], din tată francez și mamă scoțiană; uneori folosea pseudonimul “Blonina”, alteori pe cel de “Petrova” sau “Petrovna”: de pildă atunci când a apărut la Bruxelles, în 1914, pentru a înfrunta, în numele lui Lenin, Biroul Internaționalei Socialiste. Dar, la moartea ei, Krupskaia însăși i-a scris necrologul în Pravda, spunându-i simplu: Inessa) au apărut public abia în februarie 1939, la patru luni după moartea “Nadiei” Krupskaia, deci mult după decesul lui Vladimir Ilici. Inessa lucrase în trecut la o broșură despre femeile proletare și-i înaintase lui Lenin draftul, în care cerea, printre altele, dreptul la “dragoste liberă”. Ceea ce frapa în răspunsurile lui Lenin era, întâi și întâi, folosirea pronumelui “ty” în loc de “vy”, un indiciu formal, dar remarcabil pentru limba rusă, al tipului de interacțiune dintre cei doi. Mai mult, din cele șase sute de scrisori publicate ale lui Lenin, cu excepția mamei sale, a celor două surori și a soției sale, Nadejda, Inessa a fost singura căreia i s-a adresat cu “ty”. Un indicator de intimitate, cum spuneam, filtrat lingvistic, foarte important în ecuația despre care facem vorbire. Nici Stalin, Zinoviev, Bogdanov, și nici măcar Buharin (copilul iubit al partidului), n-au fost vreodată adresați de mentor cu pronumele de intimitate. N-au beneficiat de acest tratament aparte nici alte femei semnificative: Olga Kameneva (sora lui Troțki și soția lui Lev Kamenev), Alexandra Kollontai, ori Liudmila Stal.

Cartea preferată a ambilor, atât a Inessei, cât și a lui Vladimir Ilici, fusese “Ce-i de făcut?”, de Nikolai Cernîșevski. Când tatăl Inessei s-a stins, aceasta a ajuns la Moscova, în vizită la mătușa ei care preda acolo franceză și muzică. Inessa avea să pătrundă mai apoi, cu drepturi egale, în casa unui textilist rus de origine franceză foarte bogat, Evgheni Armand, cu al cărui băiat se va și căsători mai târziu, la optsprezece ani. Trăind în înalta societate moscovită, Inessa Armand s-a deprins repede cu moravurile liberale din jurul său. Era sfârșit de secol XIX și nimic nu anunța încă transformarea interioară a acestei femei, vorbitoare fluentă de franceză, engleză, germană și rusă, dar și bună pianistă. Toate aceste calități la un loc aveau să-l fascineze mai târziu pe Vladimir Ilici. Cel care se pare că i-a pus însă în mână, pentru prima dată, romanul lui Cernîșevski, a fost cumnatul său, alt membru al familiei Armand, un om cu vederi de stânga. Astfel, Vera Pavlovna, eroina cărții, cu ale ei vise utopice despre “Palatul de Cleștar”, îi va deveni model în viață. Scria chiar Krupskaia, în memoriile sale: “Inessa a fost împinsă spre socialism de perspectiva drepturilor și libertății femeii din Ce-i de făcut“.

Dar fiecare găsește în modele elementele care pot extinde ceea ce exista deja la interior. Inessa a găsit în scrierea lui Cernîșevski drepturile femeii și dragostea liberă, pe când Lenin, conduita liderului de avangardă, conduita generală a lui Rahmetov, cel care, pentru a-și educa voința, se autoflagela dormind pe un pat de cuie. Însă Inessa Armand s-a lăsat fascinată de Lenin și leninism chiar înainte să-l cunoască pe Vladimir Ilici, la doar 25 de ani, în 1904, atunci când a făcut o călătorie în Suedia pentru a studia feminismul cu Ellen Key. Aici a dat peste lucrarea omonimă a lui Lenin (Ce-i de făcut), apărută cu doi ani mai devreme, în 1902, și s-a îndrăgostit pe loc. Până în 1907, avea să se remarce prin diverse activități bolșevice, avea să fie arestată, dar scapă și anul 1910 o găsește fugită la Paris. De precizat că în decembrie 1909, Lenin, Kamenev și Zinoviev, se mutaseră și ei în capitala franceză. La fel și exilul menșevic. Aproape toți socialiștii revoluționari, sub același acoperiș al luminilor. “O adevărată colonie rusă”, cum spune și Bertram Wolfe în studiile sale biografice despre Lenin și Inessa. Întâlnirea devenise inevitabilă!


 Inessa Armand


Așa cum notează și Helen Rappaport în cartea ei, Conspirator: Lenin in Exile (Basic Books, 2010), Internaționala fusese în parte catalizatorul pe baza căruia s-a dezvoltat relația dintre Vladimir Ilici și Inessa. Tot pe atunci, ea a fost aleasă reprezentant bolșevic în Partidul Socialist Francez și a devenit rapid persoană esențială și de încredere în cercul apropiat lui Lenin, cantonat la Paris. Și tot Rappaport sintetizează excelent cum anume o privea mentorul: “Pentru Lenin, Inessa Armand a fost tot ceea ce n-a putut fi Nadejda Krupskaia. Era frumoasă, sofisticată, poliglotă, precum și elegantă și feminină într-un mod instinctual tipic francez… Inessa avea puternice instincte feministe și punea mare preț pe fericirea personală; Nadia [Krupskaia] n-a vorbit niciodată despre nevoile ei personale și învățase de multă vreme să se plece în fața irascibilității lui Lenin. Inessei îi plăcea să gătească pentru oameni, aptitudine care i-a lipsit mereu Nadiei, și era o pianistă minunată, muzica fiind unul din punctele vulnerabile ale lui Lenin și o cale spre trăirile lui atent secretizate. Inessa era neconvențională sexual, acolo unde Nadia era fizic și emoțional reticentă” (p. 210, op. cit.).

Dar să ne întoarcem la firul roșu care leagă ascetul revoluționar de pasiunea sa, una vag ilicită după canonul bolșevic… Încă din 1915, Lenin a fost atras în discuții, cum spuneam, despre dragoste liberă, căsătorie, familie, drepturile femeilor și alte teme care făceau subiectul obsesiei politice speciale a feministei bolșevice Inessa Armand. Și-ar fi dorit poate să scrie o teză de doctorat despre aceste teme, dar s-a oprit la draftul pe care l-am amintit anterior și pe care i l-a trimis spre dezbatere liderului bolșevic. Lenin i-a răspuns sec, lipsit de pasiune, invocând teoria paharului: sexualitatea nu era considerată un subiect marxist serios! Chiar Inessa denotase “incorectitudine politcă” atunci când îi trimisese textul. Pentru ascetul revoluționar, lucrurile erau cât se poate de limpezi: sexualitatea este un concept burghez, deci nefrecventabil, deci exclus! În toate argumentele pe care le întrebuințase în numele cauzei, Inessa ratase tocmai “lupta de clasă”. Singura ieșire logică pentru Lenin, în jargon marxist, din chestiunea “dragostei libere” era căsătoria civilă între adevărați proletari dedicați cauzei (Rappaport, pp. 260-261). Adică tocmai ceea ce avea el, Vladimir Ilici, cu Nadia (Krupskaia)! Tocmai în acest punct mi se pare că se adăpostește marele paradox al relației dintre cei doi: pe de-o parte, atracția absolut firească, instinctuală, pentru o femeie șarmantă, educată, neconvențională, pasională și revoluționară autentică; de cealaltă parte, norma marxistă, extinsă rigid la raporturile dintre bărbat și femeie, “știința” redemptivă și deopotrivă alfabetul după care erau interpretate toate relațiile umane. Pe post de corolar, putem afirma că Lenin a iubit-o pe Inessa, dar a trăit cu Nadia. S-a refuzat pe sine ca om, cu tot ce implică această slăbiciune, dar s-a îmbrățișat, cu toată dragostea lui refulată, ca ascet revoluționar…


 Nadejda Krupskaia



Și totuși, Krupskaia a tolerat-o pe Inessa. Ba chiar i-a scris necrologul în Pravda. De ce? Îndrăznesc să speculez că Inessa Armand era pentru amândoi, pentru Vladimiri Ilici și Nadejda, simbolul a tot ceea ce ei n-au putut avea, respectiv fi, vreodată. Îndrăznesc apoi să speculez că Inessa a reprezentat și amintirea acelei flăcări cosmopolite a exilului bolșevic care a pălit foarte repede după ce Revoluția s-a consumat, acasă. Într-un fel, Inessa a fost pentru amândoi o punte către o lume mai puțin apăsătoare. Se prea poate ca Nadia să fi avut obiecții, de-a lungul anilor, privind relația “specială” dintre soțul ei și feminista ruso-franceză. Dar la fel de bine se poate ca Nadia să fi văzut în Inessa șansa femeii într-o lume sumbră dominată de machismul bolșevic. Alexandra Kollontai o simțise pe pielea ei. Prin labirintul întunecat al personalității lui Lenin, Inessa a funcționat ca un “călcâi al lui Ahile” care l-a umanizat. Cert este că, în 1920, atunci când Inessa s-a stins răpusă de holeră, în urma celor doi cai negri ce tractau micul sicriu de zinc, pășeau împreună, profund afectați, Vladimir Ilici și Nadejda Konstantinovna…



















joi, 29 ianuarie 2015

Interviu. Andrei Oișteanu despre legionarismul lui Eliade, asasinatul neelucidat al lui Culianu și ortodoxism în zilele noaste (II)


Magda Grădinaru







Magda Grădinaru: 
Pe cine interesa? Despre cine vorbim, despre fosta Securitate?

Andrei Oișteanu: 
Cred că fosta Securitate, după perioada de două, trei luni de acomodări și de schimbări de uniformă și eventual de câțiva șefi, s-a reinventat sub forma SRI-ului, dar ea a fost organizația cea mai speriată de ce s-a întâmplat în România. În primul rând că vorbim de 1.100 de morți și 3000, 4000 de răniți, pe urmă vorbim de 45 de ani de teroare a securismului în România, fie în formele lui atroce, cu închisorile din ‘40, ‘50, fie de formele lui, tot atroce, de urmărire generalizată. Cred că atunci Securitatea s-a spart în mai multe facțiuni, cumva s-a privatizat și ea, cu diverse căpetenii, inclusiv la nivelul activiștilor.

Magda Grădinaru: 
Cum au apărut acești neo-legionari care îl amenințau pe Culianu, Fiii lui Avram Iancu din Statele Unite?

Andrei Oișteanu: 
Neo-legionarii și legionarii erau adunați în anumite puncte de pe glob, Munchen și Bavaria în Europa, nord-estul SUA și sud-estul Canadei, în marile orașe din zona marilor lacuri, acolo s-au întânit ei, urmele Mișcării Legionare au fost mai puternice. Ei au fost foarte folosiți, reevaluați și refolosiți, suntem în anii ‘80, când regimul lui Ceaușescu era național comunist, care era pentru reevaluarea lui Antonescu, pentru reevaluarea Mișcării Legionare, un naționalism deșănțat, elemente care au permis legionarilor să fie apreciativi cu Ceaușescu și invers.

Magda Grădinaru: 
Totuși, cum vă explicați că FBI-ul nu a elucidat asasinarea lui Culianu?

Andrei Oișteanu: 
Îmi exprim mirarea și în carte. Ori a fost înțelegere între cele două părți, română și americană, ori a fost o crimă perfectă, dar o crimă perfectă, într-o mare universitate, în plină zi… La ora 1 ziua, un glonte tras în ceafă, fără amortizor, cât de perfect poți fi, ca să dispari fără urmă? Portofelul a rămas. Monica Lovinescu, când a aflat, a spus că poate l-a ucis un student, pentru droguri, dar nu i-au luat portofelul.

Magda Grădinaru: 
Cum arată dosarul de la CNSAS al lui Culianu?

Andrei Oișteanu: 
Dosarul lui Culianu e un dosar mincinos, pentru că arată dezolant, este cu pagini lipsă, renumerotat. Cineva l-a aranjat. În al doilea rând, el se oprește la 1971, când el a plecat. A fost condamnat la închisoare în lipsă în țară. Noi știm sigur că a fost monitorizat și după aceea. În primul rând, când s-a angajat la Universitatea din Olanda ca lector de limbă și literatură română, ambasadorul României la Haga a protestat pe lângă Ministerul Educației din Olanda că angajează un dușman al poporului român.

Magda Grădinaru: 
Amintiți la un moment dat de Securitatea a încercat să vă racoleze și pe dumneavoastră, în legătură tot cu Ioan Petru Culianu.

Andrei Oișteanu: 
Era legată mai degrabă de niște aprecieri ale lui Mircea Eliade pe care mi le transmisese prin scrisori și Securitatea a simțit că ar fi adecvat să mă racoleze ca un posibil agent de rezistență pe lângă Eliade. Am refuzat și am văzut modul în care Securitatea a fost nemulțumită de acest refuz și de ofițerul care a ratat racolarea mea.


Decorarea lui Octavian Bjoza de președintele Klaus Iohannis, o eroare



Magda Grădinaru: 
Pentru că am vorbit despre legionarism, facem o paranteză: recenta decorare a lui Octavian Bjoza de către președintele Klaus Iohannis a fost criticată, mai ales de comunitatea evreiască. Octavian Bjoza, fost deținut politic, a participat în ultimii ani la câteva comemorări legionare.

Andrei Oișteanu: 
Am stat și m-am gândit. Nu numai că Bjoza a participat la comemorări legionare, dar a declarat că toată structura sa morală a fost forjată de legionarii pe care i-a întâlnit în închisori. A spune asta sau mai exact a spune doar asta despre legionari este mai mult decât un tablou incomplet, este un scandal. Dacă spui și alte lucruri despre legionari, să zicem că faci un tablou echilibrat. Cred că a fost o greșeală. Președintele a vrut să dea un semn, nu cred că președintele a fost de rea-credință, cred că nu a știut. Ar fi putut găsi o soluție, decora întreaga Asociație a Deținuților Politici.

Magda Grădinaru: 
În același registru: aniversarea lui Mihai Eminescu a fost punctată de președinte, citând, trunchiat, dintr-un text de publicistică al poetului.

Andrei Oișteanu: 
Gafa ar fi fost că articolul respectiv era un articol anti-liberal. Eminescu, știm că a fost un anti-liberal, un conservator înrăit, asta e, președintele a trebuit să facă acest slalom și să decupeze un text al lui Eminescu.

Magda Grădinaru: 
Ar trebui să fie mai prudentă Administrația Prezidențială când e vorba despre astfel de lucruri?

Andrei Oișteanu: 
Pentru asta sunt consilierii.

Magda Grădinaru: 
Aveți încredere în echipa de consilieri coordonată de domnul Dan Mihalache?

Andrei Oișteanu: 
Eu am semnat și un protest în privința alegerii domnului Mihalache în această postură, ca atare în domnul Mihalache nu am încredere. În privința celorlalți, să lăsăm timpul să decidă.

Magda Grădinaru: 
Eminescu însuși face obiectul unei rupturi între Eliade și Culianu. Culianu scrie la un moment dat că Eminescu, dacă s-ar fi născut în secolul XX, ar fi fost un Zelea Codreanu Este prea dur, prea tranșant?

Andrei Oișteanu: 
Cred că da. Antisemitismul lui Eminescu, atâta cât a fost, a fost unul strict economic, nu rasial, nu biologic. El era împotriva clasei de mijloc în general. Eminescu a avut o privire conservatoare a unui stat românesc. El vedea societatea românească având în vârf burghezi luminoși, elita țării, și talpa țării, muncitorii. Clasa de mijloc era o clasă parazitară, care încurca lucrurile. Nu intră doar evreii aici, intră și grecii cu nas subțire, și bulgăroii cu ceafa groasă. Xenofobia lui Eminescu se datorează faptulu că străinii erau în clasa de mijloc.


Mihail Sebastian, evreul cu prieteni legionari



Magda Grădinaru: 
Să vorbim puțin și despre prietenia lui Eliade cu un evreu, Mihail Sebastian. Dacă nu ar fi fost ucis și ar fi ajuns la Paris, vedeți o împăcare între cei doi?

Andrei Oișteanu: 
În primul rând, nu știm dacă a fost ucis. A murit într-un accident suspect, cu un camion sovietic. Era la 20 de zile după încetarea războiului și în momentul în care el nu prea era de acord, după zile de entuziasm și-a dat seama că un coșmar e înlocuit cu alt coșamr, coșmarul alianței cu naziștii e urmat de coșmarul ocupării de către sovietici. Apoi el nu era prea de acord cu establishment-ul comunist. A fost chemat la România Liberă să lucreze și a fugit îngrozit. Scrie în jurnal: aud în redacție lucruri de genul “Să îi învățăm pe oameni să fie liberi. Eu vreau să fiu pur și simplu liber”. L-a îngrozit această posesivitate, partidul stat care era în stadiu de naștere. O altă precizare pe care mă simt nevoit să o fac e faptul că prietenia dintre Eliade și Sebastian a fost una destul de sinusoidală.În capitolul din carte o numesc “prietenie accidentată”.  A fost foarte reliefată. A început formidabil, cu o prietenie extraordinară. În general a fost o generație extraordinară: Comarnescu venea din SUA, Eliade venea din India, Sebastian venea de la Paris, după un doctorat ratat, ei au creat Criterion, mergeau la munte împreună. Era o grupare pluri-etnică și pluri-confesională: greci, evrei, români, armeni, frații Acterian. Nimeni nu s-a simțit deranjat de acest lucru. Eliade numește această perioadă perioada amniotică, când copilul e în starea cea mai mare de extaz și fericiere

Magda Grădinaru: 
Când a început deranjul?

Andrei Oișteanu: 
Ei considerau că toate marile mize ale României fuseseră înainte: Mica Unire, independența, România Mare. Iată că ei sunt în anii ‘27, Eliade avea 20 de ani, în care ei erau o generație formadabilă, dar care nu mai avea jocuri impuse, nu mai aveau un proiect. Or, zice Culianu, tocmai lipsa acestui proiect a făcut cumva ca generația să se spargă și să aibă un sfârșit sângeros sau în orice caz nefericit. Ce ține alături o comunitate? Fie un inamic comun, sindromul cetății asediate, fie un proiect comun. Cum nu exista nimic de genul ăsta s-au despărțit, comuniștii cu fasciștii.

Magda Grădinaru: 
Mihail Sebastian e un evreu atipic: apropiat de Nae Ionescu, scrie chiar la o revistă de drepta, publică o carte cu o prefață antisemită.

Andrei Oișteanu: 
Da, dar care se trezește după ce scrie romanul său evreiesc După două mii de ani, cu prefața antisemită a lui Nae Ionescu.

Magda Grădinaru: 
Cum vă explicați că i-a permis lui Nae Ionescu publicarea acelei prefațe antisemite?

Andrei Oișteanu: 
Nu e bine pusă întrebarea. Sebastian nu i-a permis, i-a publicat-o. S-a venit cu o explicație: el primise bani de o editură și editura i-a zis cu prefața lui Nae Ionesco sau deloc. De fapt, părerea mea este că ștacheta morală a lui Sebastian, care știm, era foarte ridicată, nu i-a permis nici măcar să se gândească că ar putea să nu o publice. El i-a cerut-o maestrului Nae Ionescu, a citit-o, a fost îngrozit, dar nu s-a gândit o clipă că ar putea să nu o publice.

Magda Grădinaru: 
Revenind la întrebarea inițială: vedeți o împăcare între Sebastian și Eliade?

Andrei Oișteanu: 
Eliade este răvășit la moartea lui Sebastian. Chiar pe 29 mai, în ziua morții lui Sebastian, cu toate că se afla la Lisabona, o distanță apreciabilă în 1945, textul pe care și-l notează în Jurnal este important din mai multe puncte de vedere. În primul rând el scrie că Sebastian era unul dintre oamenii, prietenii pe care “mizam pentru reînnodarea mea cu cultura și societatea românească”. În ‘42, ultima călătorie a lui Eliade la București, el nu a vrut să se vadă cu Sebastian. Explicația lui Eliade dată lui Gershom Scholem este falsă, cum că a fost urmărit de agenți ai Gestapo-ului, crezând că duce o propunere de ieșire a României din război de la Salazar la Antonescu. Sună neplauzibil. În acel pasaj din 29 mai 1945 el spune: Sebastian, pe care nu am îndrăznit să îl văd de rușine, că mi-a fost rușine că reprezint un guvern care îi tratează pe evrei așa cum i-a tratat.

Magda Grădinaru: 
E un acces de sinceritate?

Andrei Oișteanu: 
Sper ca da. L-am simțit ca fiind plauzibil. Cred că îl iubea pe Sebastian. E drept că dragostea dintre ei a fost, cum zice Marta Petreu, una asimetrică: Eliade se lăsa iubit de Sebastian. Am subliniat în carte cum cultura română nu este una cu mari prietenii.

Magda Grădinaru: 
Dacă ar fi mers acum, în locul dumneavoastră, Mihail Sebastian în Israel, l-ar fi apărat pe Eliade?

Andrei Oișteanu: 
Cred că da, cred că ar fi fost nuanțat, echilibrat, cum de altfel face și în Jurnalul său, cum și eu voi face.

Magda Grădinaru: 
Sebastian a găsit chiar și lucruri bune în piesa legionară a lui Eliade, Iphigenia, cu subtitlul sau despre moartea legionară.

Andrei Oișteanu: 
Nu e subtitlul, așa îi spunea Sebastian. Și spune: mi-a plăcut mai mult decât când am citit-o și sunt mai puține elemente legionare decât mi-am imaginat. Să ne aducem aminte că Eliade însuși l-a apărat pe Sebastian, când cu prefața lui Nae Ionesco. 



Eliade a scris articole în care îl critica 
pe Nae Ionescu.

Biserica Ortodoxă Română: o instituție care 
nu își revizitează trecutul. 


Catedrala Mânturii Neamului nu e în spiritul ortodoxiei



Magda Grădinaru: 
Revenind la triada din titlu, religie, politică și mit. Astăzi, religia și politica mai merg împreună? Am ieșit dintr-o campanie electorală în care preoți au îndemnat fățiș la votarea unui anumit candidat.

Andrei Oișteanu: 
Merg împreună, nu numai la exemplul aceasta, când președintele țării a fost una dintre victime, pentru că sloganul politico-religios era să nu alegem un președinte străin de neam, țară și lege.

Magda Grădinaru: 
Trebuia Biserica Ortodoxă Română să intervină tranșant, să condamne această implicare politică a preoților?

Andrei Oișteanu: 
De fapt, e o interdicție constituțională. BOR a dat un comunicat în acest sens. Sunt convins, însă, că pe dedesubt ordinele au fost să încurajeze alegerea celui care e mândru care e român.

Magda Grădinaru: 
Cum vedeți BOR astăzi, ca instituție?

Andrei Oișteanu: 
Nu numai astăzi. Biserica Ortodoxă în general nu a trecut printr-o reformă importantă, modernitatea nu a fost asumată, ea continuă cam aceeași privire ca a lui Eminescu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Știm de la Max Weber că anumite religii sunt propovăduitoare ale capitalismului, religia protestantă în speță, și ar trebui o poziție împotriva luxului afișat, pentru hărnicie și respect față de muncă, de instituții și lege. Toate acestea lipsesc din discursul BOR.

Magda Grădinaru: 
Biserica Catolică a condamnat Inchiziția. Ar fi trebuit și Biserica Ortodoxă să condamne legionarismul care, în fond, a uzurpat ortodoxismul, l-a folosit?

Andrei Oișteanu: 
Nu numai Inchiziția, a condamnat și antisemitismul. Biserica Ortodoxă nu are astfel de probleme ciclice de a-și revizita trecutul. Ortodoxismul însuși a fost luat ca pilon, ca axă a ideologiei legionare. Așa se explică de ce mulți preoți, mulți țărani au simpatizat cu legionarii. Evident ca ar trebui, dar BOR nu are această instituție a revizitării propriei istorii. Ar trebui să facă mult mai multe lucruri decât construirea în timp de criză a unei catedrale uriașe.

Magda Grădinaru: 
Pentru că ați amintit: cum vi se pare numele, Mântuirea Neamului?

Andrei Oișteanu: 
Nu este în spiritul ortodoxiei. În spiritul ortodoxiei, Dumnezeu coboară într-o bisericuță mică, unde o femeie simplă se roagă. Aici este o încercare de: după secole în care noi am stat aici la porțile Orientului pentru ca Occidentul să își facă mari catedrale, a venit și vremea noastră să ne facem mari biserici. E un mesaj fals din punct de vedere ortodox, după părerea mea.
Dacă vorbim de zilele noastre, vedem interesectarea politicului cu religia în ce s-a întâmplat la Paris în ultimele săptămâni. Din nou politicul și religia s-au confruntat, din nou au fost răspunsuri diferite, nuanțate, până unde și cât avem dreptul să intrăm in acest joc. Întotdeauna, politicul va intra între religie și mit și va crea o ecuație complexă și complicată.


Terorismul islamic nu se va termina când vrea Occidentul



Magda Grădinaru: 
Vorbește Michel Houellbecq în ultima sa carte, în legătură cumva cu atacul de la Paris, despre o revenire în forță a religiosului.

Andrei Oișteanu: 
Nu cred că e valabil pentru civilizația occidentală, din ce în ce mai atee, dar suntem înconjurați de un grad înalt de religiozitate.

Magda Grădinaru: 
S-a vorbit, în acest caz, despre limitele libertății de exprimare. Care e, de fapt, tema: libertatea de exprimare sau terorismul islamic?

Andrei Oișteanu: 
Ambele, au fost puse în aceeași ecuație. Are Gabriel Liiceanu un text, în Contributors, în care spune că sunt două lucruri care nu pot fi puse pe un cântar. Cântarul e un instrument maniheist, ne arată ce e bine și ce rău, dar dacă sunt nuanțe sau două lucruri complet din altă lume, cântarul nu mai poate fi folosit.

Magda Grădinaru: 
Din perspectiva istoricului religiilor, există în textele religiei musulmane o legitimare a acestor crime, în situația în care se consideră că profetului Mahomed i-au fost aduse ofense?

Andrei Oișteanu: 
Da, există o astfel de legitimare. Este instituția Jihadului, este propăvăduit Jihadul și orice martir în cadrul unui război sfânt, care trebuie stabilit de un imam, asta nu o stabilesc credincioșii. Dacă imamul stabilește că suntem într-un război sfânt cu infidelii și păgânii occidentali, orice martir beneficiază de raiul musulman, adică stă la dreapta profetului Mahomed, are parte de munți de orez cu carne și de 72 de fecioare, să nu uităm acest lucru.

Magda Grădinaru: 
Care este explicația pentru care musulmanii, născuți în Occident, nu s-au adaptat la societatea occidentală?

Andrei Oișteanu: 

În articolul meu din următorul număr, aniversar, al Revistei ‘22’, spun un lucru banal: terorismul islamic nu va înceta, oricâte măsuri de precauție și aparaturi vom imagina, oricâte proteste va face lumea occidentală, ci doar atunci când societatea islamică însăsi își va ridica glasul împotriva terorismului. Atâta timp cât presa islamică tace, liderii politici, societatea civilă nu ridică glasul să spună că nu este în regulă să omorâm copii în Israel sau ziariști la Paris, nu va înceta.


final