sâmbătă, 30 aprilie 2016

Ce s-a întâmplat cu adevărat când Pământul a fost lovit de asteroidul ucigaş?


Elena Mitrovici




Istoria evoluţiei ar fi fost total diferită dacă un asteroid uriaş nu ar fi lovit Pământul în urmă cu 66 de milioane de ani. Studierea fenomenului, în special ce a urmat după impact şi cum au reuşit unele forme de viaţă să supravieţuiască, a fost o adevărată provocare pentru cercetători. Unii dintre ei susțin că omenirea nu ar fi existat în prezent dacă acest corp ceresc nu lovea planeta.






Peste trei sferturi dintre animalele de pe Pământ au dispărut atunci când a lovit asteroidul, între care şi dinozaurii, care au evoluat apoi în păsări. Căldura intensă de la impact a generat o activitate hidrotermală în craterul care s-a format, activitate care ar fi putut dura peste 100.000 de ani. Asta ar fi permis unor organisme care trăiesc în mediu foarte fierbinte să-şi facă locuinţa în interiorul craterului. Săpăturile în locul unde s-a prăbuşit asteroidul vor arăta dacă această teorie se susţine sau nu.



Descoperirea craterului


Geologii au descoperit, în 1991, locul în care s-a prăbuşit asteroidul: un crater de 180 de km diametru, aflat în Peninsula Yucatan, Mexic. L-au numit Chicxulub, după cel mai apropiat oraş. Cum craterul avea jumătatea nordică îngropată sub ocean, la peste 600 m adâncime, cercetătorii au început să sape pentru a ajunge la el.






Astfel, luna aceasta, au reuşit să ajungă la peste 1,6 km adâncime în secţiunea externă a craterului, de unde au extras mostre de miez de trei metri lungime. Echipa va analiza aceste mostre pentru a vedea ce schimbări a suferit roca, ce fosile se găsesc acolo şi speră chiar să găsească urme de ADN. 

Şi înainte de a săpa în crater, cercetătorii au putut face unele constatări. Spre exemplu, în funcţie de dimensiunea craterului, au calculat câtă energie a generat impactul. Pe baza acestei informaţii, cercetătorul român Daniel Durda, împreună cu alţi specialişti de la Institutul de Cercetări din Colorado, a simulat în detaliu coliziunea şi a enunţat evenimentele care ar fi putut s-o declanşeze. Cercetătorii au comparat, apoi, acest scenariu cu fosilele descoperite până acum pentru a vedea dacă s-ar fi putut întâmpla aşa.



Povestea este cataclismică


Asteroidul a străpuns cerul cu o viteză de 40 de ori mai mare decât cea a sunetului şi s-a izbit de scoarţa terestră. A produs o explozie echivalentă cu cea a 100 de trilioane de tone de TNT (trinitrotoluen), de peste şapte milioane de ori mai puternică decât bomba de la Hiroshima. Practic, spun cercetătorii, am putea privi asteroidul ca pe un glonţ cu diametrul de zece kilometri.






Impactul cu scoarţa terestră a generat unde de şoc în toate direcţiile. S-au produs tsunami-uri cu înălţimi cuprinse între 100 şi 300 de m, de-a lungul Golfului Mexic, cutremure cu o magnitudine de 10 grade au distrus coastele, iar o ploaie de roci a îngropat toate vietățile. 

Aceste efecte regionale nu puteau, totuşi, cauza extincţia în masă pe tot globul

Când asteroidul a lovit Pământul, a distrus o mare bucată din planeta noastră. Resturile s-au ridicat deasupra locului impactului, străpungând atmosfera şi ieşind în spaţiu. Apoi, s-au răspândit în toate direcţiile, îmbrăcând, practic, întreg globul. Ulterior, atrase de gravitaţie, au reintrat în atmosferă şi pe măsură ce coborau spre scoarţă cu viteză foarte mare, particulele s-au răcit şi s-au transformat în miliarde de picături de sticlă cu diametru de un sfert de milimetru. În drumul lor pe pământ au făcut găuri uriaşe în atmosferă, ceea ce a permis razelor solare să ardă tot ce era la sol. Funinginea rezultată din aceste incendii, combinată cu praful generat de impact, a creat, practic, un înveliş gros în jurul Pământului, care a blocat razele solare şi a cufundat planeta într-o lungă perioadă de întuneric total. De-a lungul următoarelor luni, particule mici s-au desprins treptat din acest înveliş şi au ajuns înapoi pe pământ, acoperind întreaga planetă cu un strat de praf de asteroid, moment în care cercetătorii consideră că a început Cretacicul. Acest strat s-a conservat în fosilele găsite descoperite în zilele noastre.

În 2015, cercetătorul Kirk Johnson, directorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală Smithsonian, a cercetat fosilele găsite de-a lungul celor 180 de kilometri de crater şi a constatat că sub stratul de praf de asteroid sunt numeroase dovezi ale existenţei dinozaurilor, în timp ce deasupra nu mai sunt. Studiind fosilele, cercetătorii au ajuns la concluzia că înainte de impact, în America de Nord era un adevărat paradis de păduri luxuriante. Clima era mult mai caldă decât în prezent, polii nu erau acoperiţi deloc de gheaţă, iar dinozaurii populau întreaga planetă, din Alaska până în Antarctica.



Ce ne spune stratul de praf stelar


Oamenii de ştiinţă au dedus efectele impactului asteroidului, studiind acest strat de praf stelar, descoperit în 300 de locuri diferite de pe Pământ. Aproape de locul impactului, animalele şi plantele au fost ucise fie de temperaturile şocant de mari, fie de suflul exploziei, de cutremure, de tsunami sau de bolovanii care au căzut din cer. Mai departe de impact, chiar şi pe cealaltă parte a planetei, vietăţile au suferit din cauza efectelor secundare, cum ar fi lipsa luminii solare.

În locurile în care habitatul natural nu a fost complet ars, temperaturile extrem de ridicate au distrus hrana animalelor, iar ploaia acidă a poluat apele. Iar când praful stelar a blocat lumina solară, nu a mai fost posibilă fotosinteza, ceea ce a dus la dispariţia plantelor. În consecinţă, ierbivorele au fost extinse din lipsă de hrană, iar lanţul a continuat cu dispariţia carnivorelor mari care nu au mai avut ce mânca. Studiile au demonstrat că speciile mai mici decât un raton au avut mai multe şanse de supravieţuire pentru că erau mai numeroase, mâncau mai puţin şi se reproduceau mai repede.






Specialiştii spun că pagubele au fost mai mari în zonele în care era primăvară la momentul impactului, iar plantele şi animalele se aflau în perioada de reproducere sau erau la începutul vieţii. America de Nord şi Europa par să fie zonele care s-au descurcat cel mai bine, ceea ce sugerează că emisfera nordică intrase deja în perioada de iarnă.



Dar cine a supravieţuit impactului?


Recuperarea planetei după această catastrofă a durat mult timp. Ecosistemele au avut nevoie de sute, dacă nu chiar mii de ani, ca să se refacă, iar cercetătorii spun că în oceane procesul a durat trei milioane de ani. Exact cum se întâmplă şi astăzi după arderea unei păduri, primele care au apărut atunci au fost ferigile. În zonele care au scăpat de frenezia ferigilor, au dominat florile de alge şi muşchii.

În regiunile care nu au fost total devastate, au supravieţuit unele specii care au repopulat ulterior planeta. În oceane au reuşit să supravieţuiască rechinii, crocodilii şi o serie de specii de peşti. Dispariţia dinozaurilor a permis apariţia unei noi nişe ecologice, care a fost ocupată de specii de mamifere modificate.



Cercetările continuă


Primăvara aceasta, săpăturile în crater vor continua, iar cercetătorii speră să afle mai multe despre modul în care s-a format. În plus, vor examina urmele de minerale şi crăpăturile din pietre pentru a vedea ce ar fi putut trăi acolo. Astfel, săpăturile viitoare vor ajuta specialiştii să înţeleagă cum a reapărut viaţa, ce specii au fost primele, cum au evoluat şi cum s-au diversificat şi în cât timp. Dispariţia multor specii şi organisme individuale a dus la apariţia altor forme de viaţă. Acelaşi model dezastru/oportunitate s-a repetat după mai multe astfel de ciocniri din istoria Pământului.

De la formarea sa, Pământul a fost bombardat de asteroizi şi alte resturi stelare, iar unii specialişti susţin că aceste lovituri au creat sisteme hidrotermale subterane, din care s-ar fi putut naşte primele forme de viaţă.





















ORBITOR (59)


MIRCEA CĂRTĂRESCU






Acum trebuiau să se bată pantera neagră cu puma. Le ciocni bine cap în cap pînă ce puma, bineînţeles, ieşi învingătoare, căci cealaltă era aşa neagră şi urîtă, că lua bătaie de la toate animalele, chiar şi de la koala. Doar şarpele boa mai mînca atîta bătaie. Lui Mircea-i era antipatic din cauza cîntecului lui Jean: "în fluviul Congo de vrei să faci baie,/ Un şarpe boa te-apucă de... olari-olari-olari-o!" Erau multe strofe, şi peste tot cuvîntul urît era-nlocuit de "olari-o". Doar Lumpă îl spunea mereu, oricum, rînjind: "De coaie, de coaie!" şi lua şuturi de la toţi, dar nu-i păsa, rîdea. În cîntec mai era: "în Franţa pe stradă se zice bonjur,/ La noi se traduce pupa-m-ai în... olari-olari-olari-o l" Cel mai mult îl mira pe Mircea strofa cu "Ştefan cel Mare în luptă la Soci/ A prins o turcoaică şi-a tras-o de... olari-olari-olari-o!" Ştefan fu­sese un voievod foarte viteaz, doar că era mic de statură. Du­mitru Almaş povestea în Stejarul din Borzeşti cum Ştefan, pe cînd era copil şi-i ziceau Ştefăniţă, se juca de-a moldovenii şi tătarii cu copiii, şi au prins pe hanul tătar, care era tot un copil, şi l-au legat de-un stejar, stejarul din Borzeşti. Şi deodată au venit tătarii cei adevăraţi, şi copiii au fugit, dar cel legat de stejarul din Borzeşti a rămas. Pe el l-au ciuruit cu săgeţile. Atunci şi-a jurat Ştefăniţă să scape ţara de tătari. De-asta era atît de tîmpit cîntecul: de ce să prindă Ştefan turcoaica şi s-o tragă de floci? Şi ce căuta ea pe cîmpul de luptă? Dar era şi comic tocmai de asta, fiindcă era tîmpit. Jean spunea cele mai mari porcării, dar atît de vesel şi mucalit, că rîdeai şi tu cu el. Pe cînd, dacă zicea Lumpă ceva, chiar dacă nu era cu porcării, părea ceva urît şi copiii se su­părau. O dată Simfonia se certase cu Luţă, dar mai mult în glu­mă, şi se-njurau: "Pizda mă-ti!", spusese unul. "Ba a mă-ti, că-i mai grasă/ Şi-o mănînci cu sos la masă!" răspunsese celălalt. "Da' a mă-ti ce-are, e ocupată de fascişti?" "Ia nu te mai lega de mama!" La care Lumpă se băgase şi el: "Se leagă de mă-ta cu sfoară", şi-l bătuseră amîndoi.

Tatăl lui apăru în uşă încruntat: "Aştepţi lăutari?" "Vin, vin", spuse Mircea, şi trecînd cu sfială pe lîngă el merse în su­fragerie. "Ia vezi, crezi că dacă eşti pionier nu mai poţi s-o-ncasezi? De-acum, tocmai, trebuie să fii mai cuminte, mai ordonat... Trebuie să dai exemplu altora." Se aşezară la masă, dar se uitau mai departe la televizor, unde vedeai muncitori pe schele, apoi nişte sonde... Şi la film se dădea întîi jurnalul, unde vedeai mereu imagini de pe ogoare, cu secerătoarele înamtînd prin lan, apoi nişte fabrici... Te uitai, fiindcă tot n-aveai ce face pînă-ncepea filmul. Mama aduse mîncarea. Era mîncare de prune uscate cu orez, tata-i zicea mereu să nu mai facă mîncărun de-astea ţi­găneşti, mîncare de gutui, prune cu orez, colarezi... Ăştia erau cea mai ruşinoasă mîncare, mama-i spunea mereu lui Mircea să nu spună nimănui că o găteşte. Erau de fapt nişte cocoloaşe de făină plutind într-un lichid gros, lăptos, ca de mucenici. Copi­lului îi plăceau destul de mult, ca şi celelalte. "Lui tata nu-i plac fiindcă el e bănăţean şi astea-s mîncăruri munteneşti, de-aci, de la noi. Ce-am păţit pînă l-am hotărît să guste măcar ciorba cu i borş... De cîte ori n-am aruncat-o la ghivetă, că nici nu vroia să se atingă de ea... Ce mai plîngeam, ce ciudă-mi era! Şi-acuma bea borşul gol, de nici nu mai am ce pune-n ciorbă." Mîncau sporovăind, Mircea le povestea pentru a nu ştiu cîta oară cum îi pusese tovarăşa cravata la gît, apoi ce-i făcuse Porumbel. Din mîncare agăţa numai prunele, care se umflaseră de ziceai că-s proaspete, şi lăsa orezul neatins. Dar acum mama parcă avea ceva, era distrată şi cu ochii în gol. Tata era doar în maieu, slab de-i numărai coastele, şi ţinea un picior pe scaun. Avea chiloţi de pînză, pînă aproape de genunchi, ca fotbaliştii. Li se şi zicea "chiloţi gen Dinamo Moscova". Ei ţineau cu Dinamo. Jumătate din copii ţineau cu Dinamo şi jumătate cu Steaua. Şi cînd jucau fotbal, echipele le numeau tot Dinamo şi Steaua. Pe Mircea, fiind­că nu ştia să joace, îl puneau mereu în poartă. Dacă se nimerea să se lovească mingea de el, însemna că apărase şi toţi îi strigau "Bravo, bă!" Dar dacă mingea intra-n poartă, îi strigau "Boule! Daca mai iei un gol ieşi afară!" Cînd se saturau de joc, copiii se adunau în jurul lui Mimi şi Vali şi vorbeau despre fotbal. Mimi zicea că fotbaliştii de-acum erau nişte nenorociţi faţă de ăia care jucaseră mai demult. Cică pe vremuri fusese unul Dobai, care avea un şut formidabil, toţi îi ziceau Tunarul. Şi cică o dată a venit la noi o echipă de prin Africa, şi ăştia aveau în poartă o gorilă adevărată. Stătea gorila pe bara de sus şi cum venea o minge, hop, se arunca şi-o prindea. Nu puteau să le dea nici un gol. Pînă s-a enervat Dobai şi cînd a tras un şut, a băgat-o pe gorilă cu tot cu minge-n poartă, de i-a scos şi maţele. A murit gorila chiar acolo, pe loc. Tatăl lui Mircea îl luase pe "Dinamo" la meci de cîteva ori. În faţa stadionului erau cozi foarte mari la bilete. Stă­teau mult acolo şi toţi oamenii vorbeau despre fotbal, despre echipe şi jucători. Mircea locuia pe scară cu un fotbalist care era-n echipa naţională, Popa de la Dinamo. Venea mereu beat. Avea o fetiţă foarte drăgălaşă. Ce de jucării îi aducea din toate ţările! După ce luau bilete, tata se oţăra că le băgau pe gît şi un program de doi lei cu numele jucătorilor şi nişte poze din care nu se-nţelegea nimic. Apoi, o dată cu sute de bărbaţi, intrau pe poarta stadionului. Ce statui ciudate erau în parc! Atleţi şi bo­xeri de bronz, gimnaste de piatră... Lui Mircea-i era mereu teamă că, trecînd pe lîngă ele, statuile i-ar putea şopti ceva... sau l-ar atinge cu degetele pe umăr... Stadionul era uriaş şi se umplea tot, de nu mai aveai loc să arunci un ac. Mii şi mii de bărbaţi in cămăşi albe, toţi cu părul pieptănat pe spate, ca al tatălui său, toţi cu obrajii verzui, bărbieriţi cu lame proaste, toţi mîncînd seminţe şi scuipînd cojile-n jur. Mircea nici nu era atent la ce se-ntîmpla pe teren. Jucătorii care fugeau acolo erau mici ca fur­nicile. De-aceea tresărea mereu cînd cei din preajma lui săreau m sus înjurînd şi urlînd ca nebunii. "Băăăă! Futu-ţi morţii mă-ti cu cine te-a-nvăţat fotbal!" zbiera cîte unul la arbitru, mai tare decît ai fi crezut că poate striga un om. Mult mai mult îi plăcea pe stadion seara, cînd se dădeau acolo filme în aer liber. Ecranul era sub cerul uriaş, încă albastru cînd intra lumea, dar tot mai trandafiriu către apus. Răsăreau uneori luna şi stelele şi tot era prea lumină ca să-nceapă filmul. Printre băncile curbe umblau ţigănci cu seminţe, şi aerul mirosea a liliac. Vreun sfert de oră din film nu vedeai decît nişte umbre vag colorate pe ecran, din care nu-nţelegeai nimic, fiindcă te tot apărai de ţînţari, dar apoi întunericul venea, albastru catifelat, vocile se auzeau zbîrnîit din boxele străvechi, cerul se umplea de stele, filmul curgea în lu­mea lui, iar Mircea rămînea singur în tribune, uitîndu-se aproape numai la cer, uimit şi fericit cînd mai cădea cîte-o stea, lăsînd o dîră lungă în urmă. Scaramouche se duela, se-ndrăgostea, se deghiza-n măscărici, apoi scria pe ecranul negru FIN şi ecranul se stingea. Lumea se-ngrămădea ca oile spre ieşirea slab lumi­nată de un neon. Plopii din depărtare acopereau şi descopereau stelele.

"L-am visat pe tătica", zise deodată mama. La televizor vorbea de cîtva timp o prezentatoare, Sanda Ţăranu, vorbea de nu se mai termina. Nu se ştie ce film trebuia să urmeze şi ea se apucase să-l povestească dinainte. "Parcă pe cine puteai tu să visezi..." îi spuse tatăl, plimbînd o prună prin farfurie. "Da, dragă, mereu mă visez la Tîntava, nu ştiu de ce. Şi mă visez copil sau fată tînără, şi totul e chiar aşa cum era atunci, înainte de război, mămica şi tătica sînt tineri, cum erau... Vasilica şi Anica sînt cu cozi, în haine de la ţară... Să vezi, Costele, se făcea că eram acasă, în casa veche, dinainte s-o facă pe asta de-acum (asta e de prin '40-'41...). Întorceam ceasu-ăla mare de tablă din tindă, ăla pe care e o lo­comotivă. Cînd, intră mămica şi-mi spune: «Marioaro, aici mi­roase a mort.» Şi-atunci mi-am dat seama că mirosea a hoit, da ştii cum, să-ţi mute nasul din loc. «Ia vino cu mine», mi-a zis, şi-am ieşit cu ea-n curte. Şi era aşa, un vînt şi-un cer de parcă sta să ningă... Ne-am dus în şopron, dar parcă nu era şopronul nostru. Era gol şi pustiu, şi pe pereţi erau numai icoane. Era ca un fel de biserică, dragă..." "Păi da", zise tata, plictisit. "Şi nu ţi-ai făcut şi tu nişte cruci, acolo?" "Nu, stai să vezi. Brrr, uite, şi-acum mi s-a făcut pielea de găină. Şopronul era pustiu, erau doar roţi de păienjeni pe la colţuri. Şi se făcea că acum eram sin­gură şi mi-era frică, nu mai ştiam cum ajunsesem pe-acolo. Şi deodată se deschide, dragă, o uşă şi vine la mine o femeie în cămaşă de noapte largă şi boţită, cu un snop de flori în braţe, flori de cîmp de toate felurile, abia le putea duce de multe ce erau. Şi se opreşte-n faţa mea şi-mi aruncă toate florile alea la picioare. «Marioaro», zice, «ia lopata şi dezgroapă-l pe tătica.» Şi-a ple­cat, n-am mai văzut-o. M-am uitat în jur şi am văzut o lopată, am luat-o şi m-am întors în casă. Ştiam acum că de-aia miroase-a hoit în tindă, că era tătica-ngropat acolo, Doamne, iartă-mă! Multe prostii mai visează omul..." "Chiar că prostii", făcu tatăl atît de caraghios, că Mircea pufni în rîs. Dar mama nu-i dădu atenţie. "Şi-ncep să sap, dragă, acolo-n podeaua de pămînt, sap ce sap şi dau, aşa, de-o ladă. Ridic capacul şi... of, Doamne, iartă-mă!" Şi-ncepu deodată să plîngă, cu faţa-n palme. I se zguduia tot trupul. Copilul încremenise, cu lingura la gură. Tata se oprise din mîncat şi se uita nemulţumit la ea: "Hai, hai, potoleşte-te o dată!" "Era Dumnezeu, cu barbă albă şi-n odăjdii, ca-n icoa­ne... şi cu Evanghelia deschisă pe piept... Şi se uita drept în ochii mei şi zicea: «De ce m-ai îngropat, Mario? De ce m-ai îngro­pat?» Doamne! Doamne, iartă-mă!" "Bîzzzz... bîzzzz...", o imită tatăl, făcînd o figură lungă ca a lui Stan cînd se smiorcăia. "Fi-v-ar tîmpeniile să vă fie, că nu mai scăpaţi o dată de ele! V-au băgat bine popii-n cap toate prostiile!" "Doamne miluieş-te...", începu şi Mircişor, dar tatăl se răsti şi la el şi după-aia spu­se sever: "Ia, gata, de-acum ne uităm la film!" Mama, încă suspinînd, fugi în bucătărie şi nu mai ieşi de-acolo. Mircea se uită ce se uită la film şi-apoi se duse după mama lui.

Dar în bucătărie nu era nimeni. Încă mestecînd, băiatul ră­mase mirat în mijlocul odăii, între bătrînul bufet verde şi masa, cu muşamaua tăiată de cuţite, de care era prinsă o maşină de tocat. Deasupra aragazului, din găurile de aerisire îmbîcsite de fum, ieşeau şi umblau pe perete viespi mari, care nu-şi aflaseră încă odihna. Uşa balconului era închisă: mama nu putea fi aco­lo. Atunci nu putea decît să se fi topit în văzduh. "Mama!", strigă încet, uitîndu-se zăpăcit în jur. Pe aragaz, într-o cratiţă mare, era încă o grămadă de mîncare de prune, să le mai ajungă vreo două-trei zile. "Da, Mircişor, sînt aici", se auzi djn cămară, bineînţeles! Că doar nu făcuse aripi să zboare. Merse şi-o trase «ară, de mînă, din cămara îngustă, ocupată aproape cu totul de un raft plin de sticle goale, oale de lut, borcane cu nu se ştie ce, pungi dezumflate de făină... Avea obrajii uzi şi se ştergea cu palmele la ochi. "Taică-tu ăsta... parcă ce ştie el?" Se aşeză pe un scaun, cu Mircea-n braţe. Mirosea toată a prune uscate şi a rîntaş. Copilul se mira uneori cît putea să fie de slabă. O dată, la şedinţa cu părinţii, rămăseseră şi copiii puţin în clasă, fiecare în bancă cu mama sau cu tatăl lui. Şi mama lui era cea mai slabă dintre toate mamele, îi puteai număra vertebrele la ceafă, sub părul făcut coc. Şi avea obrajii atît de scobiţi, cu pielea moale... Şi buzele palide, chiar dacă, rar de tot, dădea cu puţin ruj. Iar părul ei spălăcit era subţire ca pînza de păianjen. "Ce ştie el? El parcă acolo s-a născut, la şcoala lui de ziarişti, nu la Banat. Da' maică-sa, cînd a venit la noi anu' trecut, ţii minte cum stătea în genunchi serile, în cămaşe de noapte, şi se ruga la capul patu­lui? Mircişor, io nu te-am învăţat să spui Doamne-Doamne la culcare, că sînt alte vremuri acum, da' nu-mi place să rîdă de obiceiurile astea cu care noi am crescut... pe care mămica, Dum­nezeu s-o..." începu să plîngă din nou. Lui Mircişor îi era milă de mama lui în împrejurări din acelea. De Paşti, de pildă, vopsea , şi ea cîteva ouă, cu multă osteneală, în cutii de conserve în care punea vopsea Gallus de mai multe culori. Şi urma masa, cu co­zonac, cu ouă, cu vin, cu lucruri mai bune ca de obicei. Bineîn­ţeles că de biserică nici nu putea fi vorba. Dar venea momen­tul cînd trebuiau să ciocnească ouă, şi-atunci tatăl lui devenea deodată ciufut, ca atunci cînd nu mai avea ţigări. "Ia hai", zicea veselă mama, "Hai să ciocnim, Costele, hai noi mai întîi! Cu ce dai, cu capul sau cu fundul?" Mircea studia îndelung ouăle, ca să-l găsească pe cel mai tare. "Hai, Cristos a-nviat!" la care taică-su răspundea mereu, făcîndu-i cu ochiul lui Mircea: "Cine l-a văzut?" şi, pac! turtea oul mamei, de jos în sus. "Hai, mă, păgînule, ce-are dacă zici şi tu, ca oamenii, «Adevărat a-nviat»? E aşa, o tradiţie, parcă trebuie să crezi?" Mereu ieşea scandal de la ciocnitul ouălor, şi ziua de Paşti, care-ncepea aşa de frumos, se irosea pînă la urmă întotdeauna. "Ia mai lasă-mă-n pace! Du-te şi ciocneşte cu popa Ciocoiu ăla al vostru care-ţi dădea premiu-ntîi la şcoală, nu cu mine!" Ca să scape de gălăgie, anul acela de Paşti hotărîseră să ciocnească fără să mai spună nimic. Şi cînd venea popa cu botezul era cîteodată scandal. Cînd era tata acasă, se ducea la uşă şi spunea din dosul ei: "Nu primim!"» uneori adăugînd grav: "Noi avem alte convingeri!", ceea ce-i plăcea lui Mircea foarte mult, i se părea cumva nobil. Dar ma­mei, dacă era singură acasă, îi era ruşine să nu deschidă, aşa că de vreo cîteva ori Mircişor, doar în chiloţi şi-ntr-un maieu jer­pelit, cum stătea prin casă, trebuise să pupe şi el cruciuliţa şi să primească-n creştet stropii de apă cu miros de busuioc. Un popă într-un apartament de bloc era curios şi nelalocul lui, co­pilului i se făcea şi frică... Zdrăngăneau geamurile cînd cînta, şi tot ce zicea, şi hainele lui largi şi sclipitoare erau parcă dintr-un vis... Mama-i zicea "părinte" şi-i săruta mîna, ceea ce-l umplea de indignare pe copil. Popii erau nişte paraziţi care nu munceau nimic, spuneau de două ori "Doamne miluieşte" şi-ţi luau banii. Şi tatăl lui se supăra de cîte ori mama-l primea pe popă cu bo­tezul. Noroc că era doar o dată pe an. Tovarăşa Dogaru, la şcoa­lă, îi încredinţase de multe ori pe copii că Dumnezeu nici nu există. Cea mai bună dovadă, zicea, era că Gagarin fusese-n cer (sau în cosmos, cum se spunea acum) şi nu-l văzuse pe-acolo. Şi-atunci nici Cristos nu putea să fie fiul lui, nici Maica Dom­nului, maică-sa, şi-aşa mai departe. Nici sfinţii nu existau. Dar mama îi povestea de multe ori, cînd venea vorba de şcoală, cît iubise ea şcoala, cu cît drag stătea şi citea cînd o trimiteau cu vaca pe islaz. Cît de mult ţinea popa din sat, popa Ciocoiu, om cu două facultăţi, la ea şi la Vasilica, mereu primele la învăţă­tură. Şi, mai cu jumătate de gură, dar încăpăţînat, mai spunea mereu ce mult îi plăcuseră orele de religie de la şcoala din sat. Mircea rîdea mereu cînd auzea asta, "ore de religie". I se părea de necrezut să vină un preot în clasă şi să-nceapă să cînte pe nas. "Dar nu, Mircişor, nu cînta, ne povestea multe lucruri din Evan­ghelie, viaţa lui Isus Cristos, erau lucruri aşa de frumoase..." Mir­cea însă-şi acoperea urechile şi nu vroia să mai asculte. Pentru el toate erau ca păcăleala cu Moş Gerilă, în care credeai cînd erai mic şi-apoi rîdeai de cei care încă mai credeau. Pe cînd taică-su mai lucra încă la Atelierele I.T.B., muncitorii şi copiii lor fuse­seră chemaţi să se-ntîlnească cu Moş Gerilă în sala de festivi­tăţi a-ntreprinderii. Fiecare copil urca pe scenă, spunea poezia Şi primea un dar. L-au suit şi pe Mircea, care avea doi ani şi jumă­tate, dar cînd a dat cu ochii de Moş Gerilă, copilul a-nceput să urle din toate puterile: moşul ăla al lor avea barba lui naturală, neagră pana corbului! Mama plecase cu copilul la subţioară din sală. Pînă-acasă Mircea o ţinuse într-un urlet. Tot ce ţinea de religie se amesteca, pentru el, în mod ciudat, cu icoanele de dea­supra paturilor pe pari văruiţi de la Tîntava: Arhanghelul Mi-hail, Dumnezeu Tatăl, zecile de sfinţi care-şi turteau aureolele unele-n altele, toţi în straie de azur şi purpură, toţi pe un fond siniliu scrijelit cu un scris strîmb. Pozele de pe acelaşi perete, colorate cu mîna, înfăţişînd militari şi ţărănci, în rame de sti­clă pisată sub ştergare de borangic, odaia umbroasă cu pămînt pe jos, lampa cu sticlă din perete, oglinda înclinată şi grinzile cu busuioc ale tavanului, crengile părului, pline de pere mălăieţe ciugulite de păsări, bătînd în geamul îngust şi zăbrelit, toate acestea-nsemnau pentru Mircişor o lume enigmatică, de care-i era puţin teamă, dar după care şi tînjea într-un fel. Cît de uimit fusese cînd aflase din întîmplare primele lucruri despre Isus pe care el le putea înţelege, pentru că se potriveau cu ce mai ştia şi el! O dată, după ce fusese cu mama lui la Muzeul Satului, ie­şiseră pe altă parte şi se rătăciseră pe nişte alei umbroase. Dă­duseră acolo peste un fel de capelă veche, părăsită. Mircea arun­case o privire-năuntru şi rămăsese foarte mirat. Pe peretele capelei era o mare pictură lucioasă, cam ca acelea de pe pereţii Poli­clinicii 10, unde-l duceau cînd era bolnav. Dar, bineînţeles, aici nu erau pictate gîze, flori uriaşe şi spiriduşi coborînd pe o rază de soare, ci un mormînt deschis şi un bărbat în veşmînt alb, însuşi Isus, ridicîndu-se-n aer biruitor şi binecuvîntînd cu o în­făţişare severă. În jurul lui era un fel de cerc de lumină. Neaş­teptat şi straniu era însă că în jurul mormîntului dormeau trîn-tiţi pe unde apucaseră cîţiva soldaţi romani. De fapt, vreo doi se treziseră şi se uitau orbiţi şi înspăimîntaţi la Isus. Nu era nici o-ndoială că erau romani, erau îmbrăcaţi exact ca în cartea de istorie de-a patra, cu coifuri, zale şi scuturi dreptunghiulare, tot ce trebuia. Şi suliţe lîngă ei. Copilului nu-i venea să creadă. "Mamă", întrebă el, "Isus Cristos a trăit pe vremea romanilor?" Mama nu ştiuse să-i spună, dar nu credea. Isus fusese Dum­nezeu, nu trăia aşa, pe o vreme, ca oamenii. El era în icoane, pe altă lume, cu Maica şi Taica lui şi cu sfinţii. "Ei, mamă", zise­se ea şi de data aceea, ca de-atîtea ori, "ce mi-ar fi plăcut şi mie să citesc şi să ştiu mai multe, aş fi vrut să ies şi eu învăţătoare...

Dar atunci erau alte vremuri. Ştiau oamenii de-nvăţătură? Parcă-l aud pe tătica:«Las', că nu te fac preoteasă!» Şi la şcoală mergeam aşa, iarna, cînd nu aveam nimic de făcut. Cum se desprimăvăra, la muncă, la grădină... sau du-te cu vaca la păscut. N-aveai nici trei ani cînd o luai de funie. Vai de lume... Atît am făcut şi io, patru clase, şi dup-aia nu m-a mai dat la şcoală. A venit războiu'... Mătuşi-ta Anica a rămas în sat, că se măritase, şi io cu Vasilica ne-am dus la Bucureşti, ucenice. Atît ne-a fost învăţătura. Dup-aia mi-am completat şapte clase, da' mai mult de formă, o dată cu toate fetele de la noi, de la «Donca Simo»."

Tatăl apăru şi el după o vreme, spăşit. "Mărie şi Mărioarăăăă", îi cîntă ca-ntotdeauna cînd vroia să se-mpace, "Ochii tăi mă bagă-n boală". "Ba-n oală", strigă şi Mircea şi mama-ncepu să rîdă, şi deodată totul era din nou bine. "Ce ziceţi să mergem şi noi la circ, să vedem spectacolu-ăsta nou?" le spuse tatăl, şi bucuria lui Mircea nu mai avu margini. Cum stăteau chiar lîngă Circ, vedeau oricum toate spectacolele, dar ce-avea a face? Era nemaipomenit. "Eu mă duc mîine cu copiii la menajerie, să ve­dem animalele", îi anunţă Mircea. "Da, dragă, au nişte lei, tigri, ce-or fi, că rag toată ziua de bagă aleea-n sperieţi. Zicea ieri ma-dam Guruianu că nici nu putuse să stea pe bancă de frică. Mai ales cînd le dă de mîncare rag ceva de groază..."

Mama se-apucă să spele vasele iar tatăl, cocoţîndu-şi ambele picioare pe scaun, ca un indian bătrîn, rămase cu ochii-n gol. Era ciudat de frumos cînd încremenea cîteodată aşa. Părul îi era atît de negru, cu firul atît de gros, încît, cum era dat pe spate, cu doar cîteva şuviţe atîrnîndu-i pe frunte, îi schimba toată faţa într-un fel de mască palidă, de o ciudată nobleţe, în care doar ochii luceau şi ei negri catifelaţi, ochii altcuiva parcă. Şi Mircea rămînea adesea cu ochii în gol, exact ca tatăl lui, şi trebuia une­ori zgîlţîit ca să revină pe lume.


va urma



















Arc voltaic


Mariana Codruţ








ştiu bine: în România

mersul contra curentului

şi însingurarea voită sunt

doi poli ai morţii sociale.



printre ei ţâşneşte însă

libertatea mea –


scânteietor arc voltaic.


























Ei sunt aici (15)


Timothy Good






DOCUMENTELE INFORMATIVE PREZIDENŢIALE


In timpul primei lor întâlniri la Kirtland AFB, care a durat trei ore, Doty i-a spus Lindei că „superiorii" lui îi permiseseră să-i arate acesteia un anumit document. Linda nu avea voie, însă, să facă copii după acest document sau să ia notiţe. „Am luat hârtiile şi am citit antetul", relatează ea. „Era intitulat «Briefing for the President of the United States of America» şi se referea la subiectul aparatelor sau vehiculelor de zbor identificate şi neidentificate. Nu-mi amintesc numele preşedintelui sau data."

Documentul cuprindea o informare succintă asupra unui număr de OZN-uri prăbuşite găsite în Statele Unite. „Entităţile Biologice Extraterestre" descoperite se pare cu aceste ocazii au fost duse în diverse dispozitive guvernamentale secrete, de pildă la Los Alamos National Laboratory, New Mexico, (baza denumită YY-11, se spune) sau Wright-Patterson AFB, Ohio. Corpurile aveau o culoare cenuşie, între 3 şi 4.5 picioare (circa 1,20 m) înălţime, braţe lungi ce se terminau cu patru degete lungi cu unghii ca nişte gheare. Degetele erau unite printr-o membrană. In loc de nas şi urechi aveau doar nişte găuri, după cum îşi aminteşte Linda că a citit.

In urma unei prăbuşiri în apropiere de Roswell, New Mexico, survenită în 1949 (a nu se confunda cu cea din 1947), au fost recuperaţi şase extraterestri, din care unul în viaţă. Un ofiţer de aviaţie, avansat ulterior la gradul de colonel (cel căruia trebuia să-i ia Linda interviul), a stabilit comunicarea cu creatura (EBE-1) la Los Alamos, până la moartea acesteia, din cauze necunoscute, la 18 iunie 1952. Mai târziu a fost stabilit contactul cu alte două fiinţe (EBE-2 şi EBE-3). Se pare că EBE-3 trăia într-o bază secretă. S-a aflat astfel că civilizaţia extraterestră îşi avea obârşia pe o planetă dintr-un sistem solar binar, la o distanţă de cinzeci şi cinci ani-lumină de Pământ şi că reprezentanţii acesteia ne vizitau de cel puţin 25.000 ani.

Tot Doty i-a spus Lindei că exista un grup numit MJ-12, MJ însemnând „Majority“, spunea el, a cărui sarcină era să stabilească politica faţă de aceşti vizitatori. Cei doisprezece membri ai grupului erau savanţi de renume, persoane din armată şi din serviciile de informaţii.

Documentul informativ mai cuprindea şi o listă cu proiectele guvernului Statelor Unite, iniţiate pentru studierea problemei extraterestre. Aici erau incluse Project Gârneţ, care a studiat şi aparent a rezolvat, toate problemele legate de evoluţia omenirii; Project Sigma, un proiect în derulare încă, iniţiat în 1964, (probabil în urma aterizării de la baza Holloman), care se ocupă cu realizarea comunicării cu extraterestrii; Project Snowbird, un efort continuu de cercetare a dezvoltării şi aplicării tehnologiei spaţiale extraterestre; şi Project Aquarius, un proiect global dedicat culegerii tuturor informaţiilor disponibile despre formele de viaţă extraterestră.,

Linda îşi aminteşte că documentul făcea aluzie pe scurt la un alt grup de extraterestri, numiţi „înalţi", care, crede ea, aparţin speciei mai apropiate de tipul uman din multe relatări. Solicitându-i-se mai multe amănunte, Doty a explicat că între specimenele scunde, cenuşii şi cele înalte existau oarecum „fricţiuni". „Se tolerează reciproc", a fost singurul lui comentariu.

Potrivit acestui document, extraterestrii au făcut în diverse rânduri intervenţii în ADN-ul primatelor terestre, şi probabil au procedat identic şi cu alte specii. „După câte îmi aduc amirîte“, continuă Linda, „perioadele în care au fost făcute aceste manipulări ADN specificate în documentul informativ, au fost acum 25.000, 15.000 şi 2.500 ani.

Un paragraf, îşi aminteşte Linda, menţionează că extraterestrii au creat în urmă cu 2.000 de ani o fiinţă care a fost trimisă pe Pământ să-i înveţe pe oameni dragostea şi nonviolenţa.

Intr-o scrisoare adresată cercetătorului Barry Greenwood, Doty recunoştea că avusese câteva discuţii cu Linda (care, spunea el, era „supravegheată" de către „supervizorii“ lui) pentru a discuta materialul pentru documentul ei, dar a negat că i-ar fi arătat documentul informativ sau vreun alt material fiinţat:
...Vă pot spune, fară urmă de îndoială, că nu i-am arătat niciodată un astfel de document. In primul rând nu eram în măsură să obţin documente informative prezidenţiale. In al doilea rând, n-aş fi permis unei persoane neautorizate să vadă un astfel de document... Nu-mi amintesc să-i fi pomenit ceva d-nei Howe despre planurile guvernamentale de a permite accesul la documente sau filme, în vederea realizării documentarului ei. Nu mă aflam în postura de a permite sau chiar discuta un astfel de acces... Şi, în sfârşit, nu am cunoştinţă despre o investigaţie guvernamentală secretă asupra OZN-urilor...


Linda a semnat ulterior o declaraţie autentificată prin care depune mărturie că Doty i-a arătat într-adevăr documentul. După multele discuţii pe care le-am avut pe această temă cu Linda, m-am convins fără nici un dubiu cine spune adevărul despre întâlnirea de la Kirtland AFB. Am căzut de acord însă că asta nu implică şi autenticitatea informaţiilor furnizate de Doty sau a celor scrise în documentul informativ. Doty era un specialist în contrainformaţii şi, după părerea mea, Linda a fost alimentată cu ştiri false - amestccate cu câteva informaţii reale - aşa cum s-a întâmplat şi cu Paul Bennewitz. Dar cu ce scop?

La începutul întrevederii de la Kirtland, Doty a făcut un comentariu interesant cu privire la documentarul Lindei asupra mutilărilor de animale, fapt ce ar putea arunca o lumină asupra motivului. „Ştiţi", a spus ca, „aţi deranjat pe mulţi din Washington cu filmul dv. A Strânge Harvest. S-a apropiat prea mult de ceva ce nu dorim să afle publicul.“ (Cu toate acestea, documentarul lui Emenegger, care a fost probabil cenzurat oficial, conţine un amplu material despre legătura OZN-mutilări.). Solicitându-i-se mai multe date despre cazurile de mutilare, Doty (care este autorizat să acceadă la informaţii strict secrete) a făcut observaţia că subiectul era clasat la un nivel mai înalt de securitate decât cel la care avea el acccs. A fost oare o manevră a AFOSI şi a altora de asigurare că documentul Lindei nu va fi făcut niciodată? Dacă este aşa, atunci planul a reuşit.

In 1983, cu doar câteva săptămâni înaintea vizitei Lindei la baza Kirtland, cercetătorul William Moore, care stabilise un număr de contacte la un nivel foarte înalt în US Intelligence Community încă din 1978 (inclusiv cu Richard Doty), a primit un telefon. I se comunica pe această cale că i se puteau oferi nişte informaţii, cu condiţia să vină să le ridice personal. „Veţi primi instrucţiuni", i-a spus interlocutorul. „Le veţi urma întocmai sau rupem înţelegerea".

Instrucţiunile erau întortocheate, implicând directive date prin telefon în diverse aeroporturi. Bill a traversat astfel în întregime Statele Unite, pornind din Arizona. Ajuns în final la destinaţie, un motel din nordul New York-ului, Bill a primit indicaţia să fie pregătit pentru ora cinci după amiaza. Exact la ora stabilită a apărut la uşă un individ cu un plic maroniu, sigilat, în mână. „Aveţi exact nouăsprezece minute“, i-a spus bărbatul. „Puteţi face orice doriţi cu materialul în acest răstimp, dar după scurgerea timpului respectiv trebuie să-mi înapoiaţi documentele. Apoi, sunteţi liber să faceţi ce doriţi."

In interiorul plicului se aflau unsprezece pagini, reprezentând se pare un document „TOP SECRET/ORCON“, intitulat „Informare Executivă. Subiect: Project Aquarius" şi datat 14 iunie 1977 (adică în perioada administraţiei Carter). Bill a întrebat dacă putea fotografia documentul şi să-l citească cu voce tare pentru înregistrare pe casetofon. „Vă sunt permise amândouă", i-a răspuns curierul. „V-au mai rămas şaptesprezece minute".

Bill a potrivit o veioză pe documente şi a fotografiat fiecare pagină, plasând o monedă dc 25 de cenţi în colţul din stânga jos al fiecăreia pentru referinţă, şi a citit apoi cu voce tare textul (inclusiv semnele de punctuaţie) pentru reportofonul său, în caz că fotografiile nu ieşeau bine. (Pozele au ieşit, într-adevăr, dar din păcate toate au contrastul scăzut şi câteva nu sunt focalizate corect). Când a expirat timpul, curierul a adunat şi a numărat foile pe care le-a pus din nou în plicul original.

Documentul pare a fi transcrierea unor note, fie destinat pregătirii unei informări pentru preşedintele Carter, fie consemnate în timpul unei şedinţe pentru a fi bătute ulterior la maşină. Bill înclină să creadă că materialul conţine câteva elemente importante de adevăr, dar că probabil i-a fost arătat cu intenţia de dezinformare. Ţinând cont de acestea să examinăm câteva scurte extrase. Porţiunile marcate
cu — au fost cenzurate de Bill şi colegul său Jaime Shandera, necesitând o cercetare ulterioară:

Din pagina 1:
TOP SECRET
PROJECT AQUARIUS
(TS/ORCON) (PROWORD: - -). Conţine 16 volume de informaţii documentare strânse de la începerea operaţiunii United States Investigation o f Unidentified Flying Objects (UFOs) and Identified Alien Craft (IAC). Proiectul a fost demarat în 1953, printr-un ordin al preşedintelui Eisenhower, sub controlul — şi al MJ-12. în 19 — , numele proiectului a fost schimbat din Project — în Project Aquarius. Proiectul este finanţat de către ---- , din fonduri confidenţiale (nebugetare).
Proiectul---- în decembrie 1969 după ce a fost închis Project Blue Book. Scopul proiectului Aquarius este de a strânge toate informaţiile ştiinţifice, tehnice, medicale şi de inteligenţă [sic] din apariţiile UFO/IAC şi din contactele cu formele de viaţă extraterestre. Structurarea datelor colectate într-o arhivă ordonată au permis promovarea programului american de apărare spaţială (United States Space Program).

Din pagina 9:
TOP SECRET
SUBPROJECT UNDER - -
1. (TS/ORCON) PROJECT - - (PRODWORD: - - . Lansat iniţial în 19 — . Sarcina lui era de a colecta şi evalua - Acest Project - - a oferit cercetătorilor — din Statele Unite câteva răspunsuri la - -. (OPR: - - ) încheiat în 19 —
2. (TS/ORCON) PROJECT SIGMA: (PROWORD: - -) Lansat iniţial ca parte a Project — în 1954. A devenit proiect independent în 1976. Misiunea acestuia era de a stabili comunicaţia cu extraterestrii. Proiectul a avut un real succes, când în 1959, Statele Unite au stabilit comunicaţii rudimentare cu extraterestrii. In 25 aprilie 1964 un ofiţer de informaţii din cadrul USAF s-a întâlnit, în urma unui aranjament prestabilit, cu doi extraterestri în deşertul New Mexico. Contactul a durat aprobape trei ore. Pe baza limbajului extraterestrilor, dezvăluit nouă de către - ofiţerul de aviaţie a reuşit să facă un schimb de informaţii fundamentale cu cei doi. (Ateh 7). Proiectul se află în derulare la o bază Air Force din New Mexico. (OPR: -)
3. (TS/ORCON) PROJECT SNOWBIRD: (PROWORD: — ). Lansat iniţial în 19 — . Misiunea sa era de a executa teste de zbor cu o navă extraterestră recuperată. Proiectul continuă în Nevada [sic.] .(OPR: ).
4. (TS/ORCON) PROJECT POUNCE: (PROWORD: -). Lansat iniţial în 19 - -. Misiunea sa era de a evalua toate datele OZN care au legătură cu tehnologia spaţială. PROJECT POUNCE continuă. (O PR /- -)

In Above Top Secret m-am referit pe scurt la documentul Carter, menţionând că strădaniile de a identifica proiectele amintite în acest documcnt au avut un succes limitat. Tot în această carte am citat o scrisoare de la NSA către, o persoană care studia subiectul, prin dare se confirmă existenţa proiectelor Aquarius, Sigma şi Snowbird. NSA a admis că există un proiect Aquarius, fără legătură cu OZN-urile şi a cerut un onorariu de 15.000 $ pentru căutarea în arhivă a dosarelor referitoare la proiect. Mai târziu, când cercetătorul a încolţit agenţia cu o cerere FOIA, directorul NSA a răspuns că documentarul localizat de ei era „clasificat deoarece dezvăluirea lui putea aduce, pe bună dreptate, grave prejudicii securităţii naţionale [şi] nici o bucată din acest material nu poate fi înţeleasă luată separat".

De fapt, au fost identificate câteva proiecte numite Aquarius, deşi scopul acestora a rămas mereu învăluit în confuzie. Bill Moore a aflat în 1982 de la una din sursele lui („Seagull" [Pescăruşul]) că Proiectul Aquarius se desfăşoară în cadrul „Control Channel Baker" (cu alte cuvinte un proiect „negru", a cărui existenţă este negată în mod oficial) şi că este clasat mai presus de Top Secret. Acest proiect deosebit este controlat în parte de Naval Intelligence Support Ccnter din Suitland, Maryland şi de asemenea de una din filialele DIA.

Deşi nu au fost prezentate niciodată rezultatele oficiale, un proiect Pounce a existat, legat categoric de fenomenul OZN. Proiectul a fost sugerat de Laboratoarele Sandia de la Kirtland AFB, în 1953, în urma relatărilor despre „mingile de foc verzi“ care şi-au făcut apariţia către sfârşitul anilor ’40. Este însă puţin probabil ca acesta să aibă legătură cu proiectul la carc se face referire în materialul informativ, întrucât data (ştearsă) reprezintă mai mult de un deceniu depărtare dc 1953.

Despre ambele proiecte, Snowbird şi Sigma, s-a afirmat oficial că n-aveau nimic de-a facc cu OZN-urile (Sigma este un studiu asupra armelor laser), dar acest lucru nu înlătura neapărat posibilitatea ca alte proiecte, purtând aceleaşi nume, să fie legate de fenomenul OZN sau că o anumită parte a acestor proiecte oficiale să adăpostească programe de cercctare a OZN-urilor, Bill Moore şi Jaime Shandera (un producător de film de la Hollywood care se află şi el în legătură cu persoane sus-puse din Intelligence Community) sunt de părere că este foarte posibil să existe un Project Snowbird care face probe de zbor - cu nave extraterestre în Nevada. „Informaţiile acumulate pe această temă sugerează, dar nu dovedesc existenţa unui astfel de proiect", consideră ei.


va urma























vineri, 29 aprilie 2016

Nicolae Ceauşescu şi Ivan Bodiul, protagoniştii unei întâlniri istorice


LORYSS




În 1976, Nicolae Ceauşescu l-a primit pe prim-secretarul Ivan Bodiul, în prima vizită oficială a unui lider de peste Prut, după al doilea război mondial



familiile Ceauşescu şi Bodiul


În ultimii ani, istoricii din Republica Moldova au pus în circuitul ştiinţific sute de documente care provin din arhivele fostului partid comunist din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM). Coroborate cu rapoartele postului de radio Europa Liberă, notele informative redactate de ambasadorul american Harry G. Barnes jr., recent declasificate, şi cu documentele Partidului Comunist Român, aceste noi informaţii întregesc tabloul relaţiilor româno-moldoveneşti în anii ’60-’70. Cunoaştem acum modul în care era privit Nicolae Ceauşescu peste Prut, cum era combătut de la Chişinău cursul autonom al comunismului românesc şi cum au decurs istoricele întâlniri la nivel înalt între liderii celor două popoare.  



Reacţionari” şi „şovini


 Începând din 1964, cu comandă de sus, istoriografia românească a reevaluat trecutul Basarabiei. Tezele sovietice, literă de lege până atunci, au fost treptat abandonate. Alipirea ţinutului dintre Prut şi Nistru la Rusia, în 1812, prezentată ca un „act progresist”, a devenit o anexare nedreaptă. Iar comuniştii români au început să conteste chiar şi tezele antecesorilor lor interbelici, care criticau existenţa „statului naţional unitar”.

La Moscova şi Chişinău au apărut temeri că se dorea rediscutarea statutului Moldovei. Iar replica a fost promptă. Grefând pe tema poporului şi limbii moldoveneşti, fruntaşii comunişti au lansat critici dure împotriva regimului de la Bucureşti.  Încă din anul 1965, s-a declanşat o vastă campanie propagandistică vizând pericolul presei, literaturii, radioului şi televiziunii româneşti.

În 1970, în faţa membrilor Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din Moldova (PCM), Ivan Bodiul (1917-2013), prim-secretarul RSSM, a înfierat politica lui Ceauşescu. Deoarece „propagau ideea României Mari”, i-a numit pe comuniştii români „reacţionari”, „şovini”, calomniatori „în mod josnic” ai bolşevicilor. Altă dată s-a denunţat „răspândirea foilor volante şi a inscripţiilor cu caracter antirus, antisovietic şi proromân” (Elena Ne­gru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu şi documente. Vol. I: 1965-1975, Chişinău, CEP USM, 2013).

Mai îndrăzneţi decât stăpânii lor de la Kremlin, liderii locali moldoveni au atacat frontal problemele ideologice. Bunăoară, în septembrie 1975, Bodiul şi ceilalţi au denunţat unele „isme” care se îndepărtau de linia oficială. S-au reproşat apariţia naţional-comunismului, a poli-marxismului, exagerarea naţionalului în detrimentul naţionalismului proletar, şi îndepărtarea de comunismul ştiinţific. În gura bogată a lui Bodiul şi colaboratorilor săi pătrunseseră laolaltă, pentru păcatul opoziţiei faţă de Moscova, iugoslavii, chinezii, românii şi comuniştii occidentali.



Despre naţiune şi „interpretări denaturate


 Chiar despre importanţa naţiunii, după realizarea comunismului, a vorbit Ceauşescu în 1975, într-un discurs la Academia „Ştefan Gheorghiu”, prilejuit de aniversarea a 30 de ani de la înfiinţare. Fără a se referi concret la vreun fapt sau eveniment istoric anumit, Ceauşescu a criticat „interpretările denaturate, potrivit cărora dezmembrarea unor state, separarea arbitrară a unor popoare sunt prezentate ca o manifestare legitimă a necesităţii istorice”. Dar trimiterile sale vizau, desigur, Transilvania şi Basarabia.

Ambasadorului american Barnes, Ion Iliescu, şeful judeţenei de partid de la Iaşi, i-a recunoscut sincer că RSSM avea relaţii mai puternice cu Bulgaria decât cu România. În octombrie 1974, la Chişinău s-au aniversat 50 de ani de la proclamarea republicii. Todor Jivkov, secretarul general al PC Bulgar (1954-1989) a onorat într-adevăr evenimentul, Ceauşescu nu. Liderul sovietic Leonid Brejnev a participat şi el. În preajma aniversării, ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, i s-a înmânat o notă la sediul Ministerului Afacerilor Externe, care susţinea teza oficială sovietică a eliberării Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul românesc. Informat, Ceauşescu a cerut ca nota să fie respinsă ferm dar politicos, pentru că „denatura realităţile istorice”.

Mergând pe firul istoriei, „Tovarăşul” a prezentat membrilor CPEx viziunea sa despre „chestiunea Basarabiei”. Ceauşescu susţinea că împărţirea Basarabiei fusese „un dictat” între imperiile rus şi otoman. Cât despre Bucovina, că aparţinuse unui alt imperiu, habsburgic, şi că „s-a reunit în mod liber cu România”. „Alta este problema că România nu a ridicat problemele teritoriale şi alta este o discuţie între istorici. Este cu totul altceva!”, a răbufnit Ceauşescu, conchizând: „Trebuie să lăsăm istoria să se facă pe bază de fapte şi să nu o ascundem” (Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979), Tipo Moldova, 2013).



Istoria, în formule aprobate


Şi, pentru că polemicile legate de Basarabia au continuat în paginile revistelor, volumelor şi tratatelor, de o parte şi de alta a Prutului, în 29 mai 1976, Konstantin Katuşev, secretarul CC, a sosit la Bucureşti. Ceauşescu l-a primit la Snagov. În timpul convorbirilor, s-au stabilit formule consacrate, aprobate de ambele părţi, pentru diverse evenimente istorice. Astfel, în 1812, Basarabia „intrase în componenţa Rusiei”, în 1918, „intrase în componenţa României”, iar în 1940 „fusese restituită Uniunii Sovietice”. În plus, pentru o impresie favorabilă în exterior, Ceauşescu s-a angajat la o declaraţie univocă. Trebuia să spună clar că România nu avea litigii teritoriale cu URSS. Ceea ce s-a şi petrecut, prin discursul din 2 iunie 1976, la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste.



Două vizite istorice


Se pregătise astfel terenul pen­tru întrevederi la nivel înalt, între comuniştii ce se ciondăneau cu ar­mele specifice istoricilor. În au­gust 1976, în drum spre Crimeea, unde şi-a petrecut concediul de va­ră, Ceauşescu a zăbovit la Chişinău. A fost prima vizită a unui şef de stat român după al doilea război mondial. Sub semnul „corectitudinii politice”, înţelese în sensul gazdelor, Ceauşescu s-a comportat exemplar. De câte ori interpretul Sergiu Celac, cooptat în delegaţie, ca vorbitor de rusă şi engleză, a „uitat” formulele „Moldova sovietică”, „RSSM”, „popor moldovenesc”, Ceauşescu, plin de acribie, l-a atenţionat. Fără incidente a decurs vizita la uzina Microprovod şi colhozurile pregătite dinainte. Într-un raport trimis lui Brejnev, în 5 august 1976, Bodiul a relatat stăpânului său şi alte detalii. De pildă, a remarcat că oaspetele aştepta o primire „mult mai demonstrativă”. La un moment dat, pe traseu, din maşina oficială, Ceauşescu a salutat un cetăţean aflat într-o staţie. Şi, pentru că nu i s-a întors bineţea, Ceauşescu s-a posomorât pentru un timp (Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979), Tipo Moldova, 2013). Greu îi era liderului aclamat acasă de mulţimi să fie ignorat...

La patru luni, Ivan şi Claudia Bodiul au întors vizita. Iar Ceauşescu i-a primit foarte bine, peste nivelul rangului lor. Nimic nu le-a lipsit soţilor Bodiul, însoţiţi prin ţară (judeţele Prahova, Braşov, Ilfov) de secretarul CC Constantin Dăscălescu. 

Relaţiile bilaterale se îmbunătăţiseră. Atât de mult încât Ceauşescu a numit Prutul „graniţă a păcii şi colaborării active”. Nu mai era nevoie de sârmă ghimpată între cele două state, a spus Ceauşescu lui Brejnev într-o convorbire din noiembrie 1976 (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dosar 150/1976). 

Dar ghimpii au rămas şi au mai înţepat de câteva ori. Din agenda româno-rusă, subiectul Basarabiei a ridicat mereu tensiunea liderilor. În cadrul tradiţionalelor întâlniri de pe malul mării, în Crimeea, în 5 august 1977, Ceauşescu i-a cerut lui Brejnev să recunoască „acapararea” unor pământuri româneşti de ţarii ruşi. „Nu vom fi de acord niciodată că ar exista o naţiune moldovenească aparte şi o limbă moldovenească aparte”, a spus Ceauşescu. Adăugând că vorbise cu Bodiul în limba română.

Ce i-a spus răspicat lui Brejnev, Ceauşescu n-a îndrăznit să spună public. Istoricilor partidului le-a revenit misiunea să ducă mai departe lupta surdă a „conflictului”.  



Clio, în slujba partidului


 Din 1967, Bodiul a acordat atenţie sporită problemelor istoriei. Câteva măsuri au fost luate în Biroul CC al PCM. Pe lângă Academia de Ştiinţe a RSSM a fost înfiinţat un grup de cercetători care să recenzeze toate referirile străine despre Basarabia. Revistele de profil au primit norme de studii şi articole, prin care să prezinte în culori sumbre „regimul burghezo-moşieresc” al „ocupanţilor români” în perioada interbelică.

Obligat de rangul şi funcţiile sale, A.M. Lazarev, rector al Universităţii din Chişinău, membru al CC, preşedinte al sovietului suprem al Moldovei, a publicat în 1974 un volum consistent despre istoria RSSM. Citând istorici din perioada stalinismului, precum Roller, Constantinescu-Iaşi, autorul i-a criticat pe Miron Constantinescu şi Andrei Oţetea şi a doua ediţie a Dicţionarul Enciclopedic, din 1966. Moldovenii şi limba lor primeau recunoaştere ştiinţifică!    

Când Ion Popescu-Puţuri, directorul Institutul de Studii Istorice si Social-Politice, a scris în revista „Anale de Istorie” despre populaţia românească de peste Prut, a stârnit furia istoricului Esaulenko. Iar etichetele folosite în „Comunistul Moldovei” au fost dure: „falsificatori, istorici burghezi, an­ticomunişti, antisovietici, concepte naţionaliste” (Radio Europa Liberă, Patrick Moore, The Return of the Bessarabian Polemic. The Soviet Contribution, 13 July 1978). 



Secretul lui Bodiul şi Brejnev


Un „om dinamic, plin de ambiţie”, îl caracterizase Brejnev pe Bodiul într-o conversaţie particulară cu Ceauşescu, în vara anului 1976 (ANIC, fond CC – Secţia Relaţii Externe, dosar 108/1976). Politicianul care făcuse bună impresie la Kremlin, s-a aflat în fruntea RSSM în perioada 1961-1980. Îl ştia bine Brejnev, el însuşi fost prim-secretar al republicii la începutul deceniului al şaselea. Atunci se legase o prietenie care ascundea, potrivit bârfelor, multe dedesubturi. Se spune că Bodiul, pe-atunci prim-secretar al Comitetului Raional Chişinău, îl scăpase de ruşine pe şeful său, luând în căsătorie stenografa Claudia, cu care Brejnev făcuse un copil. Datorită prieteşugului, Bodiul a urcat în funcţii. Şi, până la sfârşitul carierei, şi-a servit protectorul cu devotament.

Deşi moldovean, Ivan Bodiul se născuse într-un sat ucrainean, într-o familie ţărănească. În tinereţe, a fost agronom şi medic veterinar. A devenit membru de partid în 1940, cu un an înaintea invadării Uniunii Sovietice de către armata nazistă.

 După război, partidul l-a trimis cu sarcini în RSSM. După scurte stagii de prim-secretar al unor comitete raionale de partid, în 1956 a fost chemat la Moscova, unde a urmat Şcoala Superioară de Partid de pe lângă CC. În republica adoptivă s-a întors pe cai mari, ca secretar 2 al CC al PC din RSSM. Iar din 1961, a devenit cel mai important om din republică. După ce a fost desărcinat de funcţia de conducere, a ajuns vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS (1980-1985). Fostul agronom şi veterinar a abordat, mai spre senectute, şi filozofia, ceea ce i-a adus titlul de doctor.

La cinci ani după ce a părăsit cea mai înaltă funcţie din republică, Bodiul s-a retras la Moscova. A murit la venerabila vârstă de 95 de ani.



















13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (6)


Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche






13 iunie, dimineaţa: provocările


Incepând din zorii zilei de 13 iunie, evenimentele au început să capete trăsăturile unei tragedii clasice: precipitarea faptelor, unitatea de loc şi de timp sunt întru totul respectate. Toate evenimentele la care vom asista — în afara atacului asupra Televiziunii — vor avea ca teatru de desfăşurare un perimetru extrem de limitat, ce poate fi parcurs cu piciorul în mai puţin de jumătate de oră. Ele se desfăşoară în perimetrul Piaţa Universităţii, Institutul de Arhitectură, clădirea Universităţii. Câteva străzi lăturalnice duc la sediul Poliţiei Capitalei şi la cel al Ministerului de Interne. Deplasările unora, manevrele altora se desfăşoară în voie, zvonurile circulă liber... Iar în ceea ce priveşte unitatea de timp, nu va fi nevoie decât de douăzeci şi patru de ore pentru a ajunge la punctul culminant al acestei escaladări a violenţei: invazia minerilor pe străzile oraşului, violenţele fără precedent la care se dedau.



Dimineaţa zilei de 13 iunie: violenţele poliţieneşti din Piaţa Universităţii

Contrar afirmaţiilor din comunicatele oficiale, în tot cursul dimineţii, în Piaţa Universităţii violenţele şi arestările s-au ţinut lanţ. Sebastian Ţarălungă, fotoreporter, a ajuns aici între orele 6 şi 6.30 dimineaţa: „Am fost acostat de un grup de poliţişti care voiau să ştie ce învârteam eu prin Piaţă. Cum în învălmăşeala generală nu reuşeam să-mi găsesc legitimaţia, m-au urcat într-o dubă plină de pete de sânge.

Inăuntru erau deja mai multe persoane, mai ales tineri şi cu deosebire ţigani. îndată ce uşile dubei s-au închis, la adăpost de privirile ziariştilor străini care filmau afară, au reînceput să ne bată."

Arestările continuă după dispoziţia şi bunul plac al delatorilor răsăriţi ca din pământ. „Civilii" indică oamenii care trebuie luaţi :„Uite-l şi pe ăla, l-am văzut în Piaţă !" Unul din aceşti „consilieri" se va năpusti de altfel asupra lui Sebastian, cu intenţia de a-i confisca aparatul de fotografiat... Se sileşte să-l lovească în cap. Poliţiştii îi dau o mână de ajutor. Un ofiţer intervine totuşi ca să modereze zelul „civilului": „Hei, dumneata de colo, ţi-am spus să te mai calmezi!"

Larma începe să fie tot mai mare, există deja doi morţi, ucişi de poliţie, şi alţi trei sfârtecaţi de câinii lor. în preajma Pieţei, trecătorii matinali se opresc, întreabă, rămân înspăimântaţi... sau, spre nefericirea lor, se revoltă, aşa cum a făcut Ecaterina Nica. De profesie geolog, ea este pensionară după 32 de ani de activitate exemplară, din care 10 ani pe teren. îşi propusese să meargă în dimineaţa zilei de 13 iunie la Cinematecă, unde procurase bilete pentru ora 9.30. Pleacă de acasă cu o oră mai devreme, în jurul orei 8.30, cu intenţia de a lua un autobuz. Iată ce relatează: „Autobuzele nu mai circulau, pentru că fuseseră rechiziţionate pentru a fi folosite la ridicarea barajelor. Pretutindeni. Bară lângă bară. Peste tot, cordoane de poliţie... Am încercat să înconjor barajele, m-am învârtit pe străzile din jur, am ieşit până la urmă în dreptul Spitalului Colţea, la biserică. M-am trezit iarăşi în faţa barajelor, autobuzelor, cordoanelor de poliţie. Dar, de data asta, în faţa cordoanelor de poliţie, cam la 3-4 metri distanţă, se aflau aproximativ 50 de persoane care scandau: «Jos comunismul!», «Unde sunt greviştii foamei?», «Jos Chiţac!». Am trecut bulevardul prin faţa cordoanelor de poliţie, pentru a ajunge la Cinematecă prin spate. Nu ştiu dacă a fost un act necugetat din partea mea, curaj spontan sau o culme a indignării, sau poate toate acestea la un loc, dar când am trecut prin faţa lor, fără să mă opresc, am început să bat din palme şi, în ironie, am început să le strig: Bravo! tovarăşi miliţieni, este măreţ ce aţi făcut, aţi scăpat capitala de «golani», bravo! In seara asta o să primiţi porţie dublă. Iar Pieţei, putem acum să-i spunem foarte bine Tien An Men! şi mi-am continuat drumul spre Cinematecă. Grupul scanda tot timpul: «Jos comunismul!», înaintea bisericii Colţea a apărut dintr-odată un fel de trupă de pensionari, în cea mai mare parte bărbaţi corpolenţi---- care, în ce mă priveşte, m-au făcut să mă gândesc la «securişti» pensionaţi...

Au început să fluiere şi să huiduie celălalt grup. M-am oprit. Eram înmărmurită de violenţa, de ura pe care le arătau faţă de celălalt grup! Cineva mi-a atras atenţia asupra unui om în ţinută de vară (mâneci scurte, culoare coniac: «E Bâtlan, de la Poliţie.» M-am îndreptat atunci spre el şi am îndrăznit să-l rog: Domnule Bâtlan, chiar vreţi un război civil, vreţi un război între români? Vă rog, domnule Bâtlan, faceţi ceva! M-a privit cu indiferenţă, ca şi cum nu m-ar fi auzit. Poate se simţea ofensat văzând că o femeie obişnuită ca mine îndrăznea să-i spună ce are de făcut. Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am postat în faţa acestor pensionari atât de isterizaţi... Le-am vorbit, ca între oameni de aceeaşi vârstă: Oameni buni, văd că fluieraţi când se strigă «Jos comunismul!». Chiar vă pare rău de acest comunism? Dar, în acelaşi moment, o furtună de înjurături şi fluierături s-a abătut asupra mea, urlându-mi în faţă: «Legionaro! Fascisto!» (Sunt născută în 1930, eram încă în leagăn în timpul lui Codreanu şi al Gărzii de Fier, aveam zece ani când legionarii au fost scoşi în afara legii!)

Pe loc am întors spatele acestui grup de turbaţi, apropiindu-mă de celălalt grup pentru a striga alături de ei «Jos Comunismul!». Pensionarii s-au retras de pe trotuarul dinspre biserică, unde se opriseră, postându-se în faţa cordonului de poliţişti. Aceştia au început să-i împingă spre noi. Am început să fugim. Am auzit în spate un ţipăt: m-am întors şi am văzut un tânăr imobilizat de doi poliţişti. Cu mâinile neocupate îl loveau cu bastoanele de cauciuc în cap; pensionarii îşi aduceau şi ei contribuţia pe cât puteau, lovindu-1 cu pumnii în faţă, în stomac. Când bietul băiat s-a prăbuşit la pământ, au început să-l calce în picioare... Eram înmărmurită la vederea unei asemenea cruzimi! Şi nu aveam nici un mijloc să-i vin în ajutor!

Atunci, am început să bat din nou din palme: Bravo, români, omorâţi-vă între voi, urâţi-vă! Bravo, bătrâni, omorâţi-vă copiii!

In aceeaşi clipă, m-am trezit apucată de doi «bravi» poliţişti care, pur şi simplu mă purtau pe sus, ducându-mă spre Piaţa Universităţii unde, la intersecţia cu strada Academiei, aşteptau dubele poliţiei.

Pe drum, acolo unde barajele făcute de autobuze ne ascundeau privirilor mulţimii, am fost lovită îngrozitor. Cel din stânga mea m-a imobilizat cu o mână, iar cu cealaltă mă lovea cu pumnul în tâmplă, în maxilar, îmi aplica lovituri de karate în ceafă, trăgând cele mai vulgare înjurături. La dreapta, tovarăşul lui îmi ţinea celălalt braţ, lovindu-mă cu bastonul de cauciuc în şale. De disperare am început să ţip: Am băiat mai mare ca voi, sunt neputincioasă şi bolnavă, vreţi să mă omorâţi?

Nu cred că ţipetele mele i-au impresionat, ci mai degrabă apariţia unor reporteri, în cea mai mare parte străini; aceştia au filmat imediat scena. In orice caz, au încetat dintr-odată să mă mai lovească; au devenit prevenitori, cel din dreapta se chinuia să-mi ţină capul drept, pentru că singură nu reuşeam să mi-1 ridic...

Ne-au urcat în dube (mai fuseseră aduşi şi alţii) şi ne-au transportat la Poliţia Capitalei. Acolo, în holul de la intrare, un individ în civil, cu înfăţişare de vagabond, ne-a cerut actele. Apoi ne-a urcat din nou în dube Şi ne-au dus la Măgurele.

Curtea era plină cu cei arestaţi în zori în Piaţa Universităţii şi cu cei care încercaseră să-i ajute, deci pur şi simplu trecători care se aflaseră din întâmplare pe acolo... Arătau groaznic. Plini de sânge, unii nu mai aveau decât un singur pantof, unii erau în ciorapi sau în picioarele goale. Icoana din balconul Universităţii, dăruită demonstranţilor de un moldovean de la Putna, fusese şi ea «înhăţată » în zori: Fecioara şi pruncul Isus zăceau la pământ, lângă un copac.

Totuşi, aceşti tineri, hăituiţi încă de dimineaţă, bătuţi măr, mai aveau puterea şi curajul să cânte în curte imnul golanilor... La primul etaj, alţi tineri, bine hrăniţi, cu chipurile senine, priveau la cei de vârsta lor: la Măgurele nu este numai închisoare, ci şi o şcoală pentru ofiţeri de elită, unde se învaţă cum se torturează şi cum se ucide.

Mai târziu, am fost duşi cu toţii într-o încăpere mare. între timp aduseseră şi pe alţii — arestaţi ca şi mine pe stradă. Ei ne-au povestit ce se întâmplă la Universitate.

Pe la ora opt au sosit două autobuze. Ni s-a adus la cunoştinţă că suntem liberi şi că putem pleca. Eram vreo două sute. în primul autobuz au fost urcaţi femeile şi copiii. Printre copii erau mulţi ţigani. (Am înţeles din discuţiile lor că majoritatea fugiseră din orfelinate după 21 decembrie.) în cel de-al doilea autobuz au fost urcaţi bărbaţii, dar sunt aproape sigură că mulţi dintre noi — în special cei care participaseră la manifestaţia permanentă din Piaţă şi care erau consideraţi cei mai periculoşi — n-au fost eliberaţi în ziua aceea."

Andreea, Teodora şi Călin vor fi şi ei puşi în libertate după interogatoriul şi fotografierea de rigoare. Din cele povestite de Andreea aflăm că eliberarea lor a avut loc ceva mai devreme, pe la ora 14, şi că ea s-a produs ca urmare a unui „misterios apel telefonic" survenit la timp pentru ca ei să se poată întoarce la Institut şi să povestească: „Pe la ora 14, am fost conduşi la comandantul unităţii, colonelul Trandafirescu, care, în urma unui telefon pe care îl primise, a ordonat punerea noastră în libertate. Am fost duşi la marginea Bucureşţiului cu o maşină a poliţiei. De acolo am plecat la Institut pe spezele noastre.

Precizez că pe biroul colonelului Trandafirescu se găseau două din hârtiile aruncate de Călin Andrei din turn. Am citit: «Sunteţi inconştienţi?» Mai târziu am aflat că mai redactase vreo zece manifeste de acest fel: «Nu e bine ce faceţi!» şi altele la fel. Astea sunt «manifestele» pentru care am fost arestaţi şi bătuţi cu atâta brutalitate!"

In acest timp, aşa cum se temea doamna Nica (ea reuşise să ajungă acasă), alţii, luaţi de valul acestei prime zile de violenţă, n-au avut acelaşi „noroc"...

Neculai Tănasă este un om paşnic. De meserie tâmplar, nu a făcut niciodată politică. A muncit mereu pentru el, pentru soţia sa, Amalia, şi pentru copiii lor... până când s-a îmbolnăvit: plămânii şi apoi rinichii.

La câteva zile după 13 iunie, Amalia s-a prezentat la Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România ca să ceară un ajutor: „Soţul meu, Neculai Tănasă, născut la 10 noiembrie 1950 la Grajduri, judeţul Iaşi, a plecat în ziua de 13 la amiază la policlinica Batistei, din cauza astmului şi a unei crize groaznice de rinichi. Nu l-am mai văzut de atunci." Se va afla mai târziu că a făcut parte din cele 185 de persoane reţinute atunci.



Devastarea Institutului de Arhitectură

După violenţele din timpul nopţii asupra Institutului de Arhitectură, reacţia este imediată.

Doamna Tomniţa Florescu, lector universitar, a sosit la Institut în jurul orei 8.30: „Studenţii se strânseseră sub porticul clădirii şi în holul de la intrare. Erau în mare agitaţie pentru că trei dintre ei fuseseră arestaţi la ora 5 dimineaţa. Organele de poliţie năvăliseră în Institut fără mandat de percheziţie sau arestare. Era pentru prima dată când se întâmpla aşa ceva. Am hotărât să convocăm toţi studenţii la o conferinţă de presă."

Ceva mai târziu, la ora 9.30, va sosi şi dl Dan Vucicovici, arhitect şi profesor la Institut. Discuţiile continuă cu însufleţire. El vede cele două panouri afişate de studenţi: unul anunţă „GREVĂ", celălalt: „FIECARE DIN NOI AR PUTEA FI ÎN LOCUL LOR!"

Pentru a evita orice provocare, se ia hotărârea să nu se iasă în stradă, ci să se adune toată lumea în parcarea de lângă Institut. La ora 11, domnii M. Smighelschi, rectorul Institutului, şi P. Gheorghiu, însoţiţi de câţiva studenţi, vor pleca în căutarea celor trei studenţi dispăruţi.

Anda Zberia, studentă în anul V, afirmă: „Pe la 10 dimineaţa ne-am instalat pe băncile de fier din faţa Institutului, fără să scandăm şi fără să afişăm lozinci, evitând orice provocare. Colegii noştri mai tineri au scris un afiş de dimensiunea 70 x 80 cm, pe care l-au şi expus. Pe el scria: «Unde sunt colegii noştri?»"

Dl Dan Vucicovici: „Am coborât din nou în hol pentru a vedea ce au hotărât studenţii în legătură cu proiectul de sfârşit de an. Am ieşit apoi în stradă şi am văzut câţiva studenţi de la noi stând de vorbă cu poliţiştii care se aflau în faţa Institutului.

Apoi, o femeie de vreo 50 de ani s-a apropiat şi ea de unul din poliţişti şi l-a întrebat: «Dar fiica mea unde este? N-a venit acasă în noaptea asta!» Poliţistul, maiorul Popovici, cum s-a prezentat o clipă mai târziu, a răspuns că va fi pusă în libertate dacă este nevinovată. Atmosfera în stradă era paşnică, dialogul între studenţi, poliţişti şi trecători se desfăşura paşnic."

Deodată, pe la ora 11.30 se aude un zgomot de departe, care creştea treptat: „IMGB face ordine!, IMGB face ordine!" Studenţii şi profesorii vor asista mai întâi uimiţi, pe urmă îngroziţi la atacarea Institutului de către un grup de câteva sute de muncitori, apăruţi ca din pământ.

Dan Vucicovici: „Am intrat din nou în Institut, când o studentă a venit să-mi spună că o coloană de vreo patru sute de persoane se îndreaptă spre Institutul nostru. Din lozincile lor se înţelegea că vin de la IMGB (întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti). Când am coborât, coloana sosise deja, desfăşurată pe toată lăţimea străzii, scandând:
«IMGB face ordine!» Studenţii şi trecătorii, opriţi în faţa intrării Institutului, strigau şi ei: «Jos Comunismul!». Cele două grupuri erau despărţite de trotuar..."

Răzvan Salomia, student în anul IV: „în acel moment erau trei baraje de poliţie în strada Edgar Quinet, perpendiculară pe strada Academiei, din care ultimul a trebuit, prin forţa lucrurilor, să se dea la o parte pentru a permite agresorilor să ajungă în faţa intrării în Institut. Departe de a le fi opus cea mai mică rezistenţă, ei le-au deschis calea. Mi-am dat seama că nou-veniţii au intenţii agresive, că sunt provocatori şi violenţi şi am încercat, împreună cu un grup de studenţi, să-i convingem pe colegii noştri care strigau «Jos comunismul!» să se retragă în clădirea Institutului. în momentul în care unii din ei se lăsaseră convinşi să intre în clădire, grupul compact de agresori au atacat studenţii care erau încă afară, i-a maltratat, pentru ca apoi să devasteze intrarea, să spargă geamurile de la parter. Unii erau înarmaţi cu sticle, cu scule şi cu cuţite."

Daniel Marian Georgescu, student în anul III: „Am ieşit din nou sub portic, pentru că se striga încă «Jos comunismul! » Muncitorii de la IMGB s-au repezit iarăşi asupra noastră, lovind în dreapta şi în stânga şi forţând încă o dată intrarea. Am încercat să scap, dar unul din ei m-a apucat de vestă şi m-a ameninţat cu pumnul, spunându-mi să strig «Trăiască FSN!» Nu am strigat. Atunci unul din ei m-a lovit cu pumnul, pe urmă amândoi s-au îndepărtat."

Iată ce povesteşte în continuare doamna Tomniţa Florescu:
„In jurul orei 12 am ieşit să aşteptăm presa care trebuia să sosească. Eram la coloane, la intrarea în Institut, când la colţul străzii şi-a făcut apariţia un grup de aproximativ două sute de persoane, scandând: «Suntem de la IMGB şi am venit să facem ordine!» Eu însămi am fost prinsă de gât de unul care voia pur şi simplu să mă sugrume. Mi-au sfâşiat hainele şi voiau să mă reţină. Studenţii au sărit să mă apere şi cu ajutorul lor am putut să mă refugiez în clădire."

Din strada Academiei îşi vor relua atacurile succesiv, timp de peste o oră, terorizându-i pe studenţi şi pe profesori.

Dan Vucicovici continuă: „Apoi, muncitorii s-au retras în stradă. Am văzut toate geamurile uşii de la intrare făcute ţăndări, iar înăuntru răsturnate planşete, birouri, scaune şi alte obiecte, făcând accesul în hol imposibil.

La intrare se afla colegul meu, Virgil Polizu, care încerca să discute cu agresorii în speranţa că îi va face să plece. Eram foarte aproape de el şi în faţa noastră, la numai câţiva metri, sub coloane, era un muncitor. Răsucea în mână un ziar de parcă ar fi fost gâtul unei păsări, în timp ce cu pantoful freca dala de beton, spunând că aşa o să le facă el studenţilor, până o să-i termine.

Pe trotuar am vorbit cu un alt muncitor care mi-a spus: «Sunt forjor şi nu mai pot lucra din cauza a ceea ce se întâmplă aici la Universitate.»

Apoi m-am dus să vorbesc cu unul din poliţiştii pe care-i văzusem cum se dădeau deoparte din faţa agresorilor pentru a-i lăsa să treacă. «I-aţi supărat pe muncitori cu gălăgia voastră!» mi-a răspuns el în chip de explicaţie."

Şi de fapt muncitorii „se supăraseră" atât de tare, încât nu le-au ajuns studenţii ca să le treacă „furia": trecătorii întâmplători, copiii, tot ce mişca era de acum treaba lor. Fevronia Novac, studentă în anul III la Filologie, i-a văzut „răzbunându-se". Ea îi povesteşte lui George Arun, ziarist şi colaborator la săptămânalul 22: „Au prins o femeie care avea un aparat de fotografiat. I l-au smuls şi au lovit-o sălbatic. I-au smuls părul. I-au rupt hainele. Poliţiştii priveau impasibili. Un băiat de zece-doisprezece ani le-a strigat ceva care nu le-a convenit şi apoi a fugit. Şapte sau opt muncitori s-au repezit după el şi l-au prins. L-au lovit sălbatic, până l-au doborât la pământ. Apoi l-au călcat în picioare. Abia acum, câţiva poliţişti intervin, pentru că băiatul, cuprins de spasme, se răsucea jos, pe asfalt, ca un enorm vierme alb.

Studenţii reuşesc în cele din urmă să se baricadeze din nou, iar muncitorii se îndură să plece. Imediat după plecarea lor, devin activi poliţiştii, încep arestările (nu studenţi, ci trecători, probabil cei care au încercat să protesteze când studenţii au fost bătuţi); ei îşi încredinţează victimele „solizilor" din poliţia militară. Aceştia din urmă îi încarcă în dube unde îi bat groaznic, imposibil de descris în cuvinte, eu cred că unii şi-au pierdut minţile..."

Cine sunt oare aceşti muncitori de la IMGB, care par să se confunde cu minerii de a doua zi? Cine i-a trimis să devasteze Institutul de Arhitectură? Cine i-a trimis să aducă la disperare mulţimea prin sălbăticia lor? Cine a dat ordin poliţiştilor să nu se amestece, încălcând cele mai elementare norme ale legalităţii?


va urma