miercuri, 31 iulie 2013

MAMMA


LUCIANO PAVAROTTI






























Pasi


Haig Acterian




Parinte,
din muntii Tai de schimnicie
pe un hatis de saracie,
arzând smirdar, arzând tulpini de boz,
am coborît cu-o mânã de moloz
si untdelemnul zilei în cetate.
Am depanat cuminte fir de frate
leprosilor care noaptea râd si mint.

Eu m'am ivit.
Ei m'au privit,
au sarutat un diavol sI un sfânt
dând amândurura un jurãmânt
si'n noapte au ramas si râd si mint.

M'am învelit, ascuns ca un pãgân,
cu umbra neagra de molift batrân.
Ei s'au ivit.
Eu i-am privit...
Plângea cetatea plâns de hetaira...

Din vis secat
m'am adunat.
Ciorchinii vietii i-am cules din crama,
când noaptea firul zilei îl destrama,
lasând samânta'n schitul de arama.
M'am închinat
si am plecat
pe drum de ceara
cu pasi de seara...








Lichidati Parisul (6)


Sven Hassel




CAPITOLUL ŞASE

Un anume Robineau, care făcea parte din reţeaua rezistenţei de la Port-en-Bessin, a avut ghinionul să cadă în mâinile Jandarmeriei (Fetdgendarmerie), care nu şi-a pier - dut timpul şi i-a aplicat categoria specială de tortură pe care o păstra în rezervă pentru cei de teapa lui. L-au bătut, l-au ars şi aproape l-au înecat. I-au rupt braţele în mai multe părţi şi l-au învăţat să-şi lingă vo­ma. Într-un târziu a mărturisit că cel care îi dădea ordinele era Dr. Sustendal din Luc-sur-Mer.
Doctorul a fost invitat să vină pentru ceea ce se numea în mod eufemistic „interogato riu". Pentru început a negat cu îndârjire toate acuzaţiile care i se aduceau, ceea ce era o sursă de mare veselie pentru anchetator: cu cât un suspect rezista mai mult, cu atât era mai amuzant. I-au aplicat acelaşi tratament ca şi lui Robineau, dar doctorul rezista. În cele din urmă, s-au decis să-l pună faţă în faţă cu ceea ce mai rămăsese din Robineau, o masă de carne informă şi de nerecunoscut şi să-şi dea seama de vinovăţia lui după reacţiile pe care le va avea.
Prin urmare, cele două victime au fost puse faţă în faţă. La început doctorul a rămas impasibil: acest obiect ghemuit, cu faţa umflată ca o lună plină, cu gura învineţită şi fără dinţi, atârnând deschisă, cu braţele bălăbănindu-se inutil, plin de sânge, nu semă- na deloc cu bărbatul pe care îl cunoştea ca Robineau. Robineau era un om mândru, în floarea vârstei, cu umerii laţi, cu spatele drept şi care nu îngenunchia în fâţa nimănui. Din păcate, nenorocitul de Robineau l-a recunoscut pe doctor. I-a căzut, plângând cu sughiţuri, la picioare, rugându-l cu o voce de copil să-l ierte. În momentul acela doctorul a cedat. Tortura o putea suporta, dar când a realizat că epava aceea umană nu era altceva decât insolentul de Robineau de acum câteva săptămâni, nu a mai putut să suporte. A mărturisit tot şi a fost condamnat la moarte.
A doua zi, Robineau şi-a reconsiderat drepturile ca fiinţă umană şi a reuşit să se spân- zure în celula închisorii.


O MITRALIERĂ PIERDUTĂ

Grupul nostru de luptă, împreună cu locotenentul maior Löwe, a fost încartiruit într-o casă mare la intrarea unui sat. Locatarii casei erau un cuplu în vârstă, care cu greu realizau că este război, şi aproape sigur nu îşi dădeau seama ce se întâmplă. Pe peri - oada ocupaţiei stătuse în gazdă la ei un ofiţer german de şcoală veche, care mai credea că este în serviciul împăratului. Înainte să plece a dat o petrecere somptuoasă pentru toate personalităţile satului, civili şi militari la un loc, unde gloria încoronată a fost aristocratul von Holzendorf, care spunea mereu cu dispreţ despre Hitler „micuţul caporal din Boemia".
Deci, din experienţa d-lui şi d-nei Chaumont, ofiţerii germani erau o specie de super- mani care degajau eleganţă, maniere perfecte şi gusturi extravagante, şi aveau cele mai bune relaţii. Era o plăcere să priveşti confuzia lor când s-au trezit cu locotenentul maior Löwe. Cum putea această creatură din topor, cu uniforma murdară şi ghetele prăfuite să fie un veritabil ofiţer prusac? După expresia feţei lor, mi-am dat seama că aveau mari îndoieli.
Löwe schiţă un salut şi îi anunţă că s-a hotărât rechiziţionarea casei.
— Poftim, domnule? spuse cu indignare bătrânul.
Löwe ridică o sprânceană.
— Am spus că această casă a fost rechiziţionată pentru armată... Îmi pare rău dacă nu vă convine, dar după cum ştiţi este război.
Domnul Chaumont se postă indignat în cadrul uşii, încercând să o proteieze cu braţele.
— Vă sugerez, domnule, să-mi arătaţi ordinul de rechiziţionare.
Locotenentul maior Löwe îl fixă pe bătrân cu o uimire rece.
În spatele meu cineva chicoti, iar în spatele d-lui Chaumont soţia sa stătea înmărmu - rită de groază, privind fără să-i vină să creadă la Porta, care arăta îngrozitor.
Desigur, Micuţul nu era chiar persoana care ar fi putut să li­niştească o doamnă în vârstă.
— Dar este un abuz, spuse ea — apoi îl văzu pe Micuţul traversând cărarea cu bra - ţele pline de fire telefonice şi aparate şi pentru moment am crezut că o să leşine.
— Ce-i asta? întrebă ea, arătând cu degetul la el.
Löwe întoarse brusc capul.
— Unul din oamenii mei îndeplinindu-şi ordinele, răspunse agasat. Vă repet, doamnă, îmi pare rău dacă asta vă linişteşte, dar toţi trebuie să suportăm o anumită cantitate de neplăceri.
Micuţul îşi văzu paşnic de drum şi o coti în spatele casei. Heide, refăcut după expe - rienţa traumatică cu cuţitul, îl urmă fiind foarte ocupat cu desfăşurarea cablului. Urmau instrucţiunile şi se pregăteau să monteze postul telefonic în bucătărie.
— Nu pot să nu protestez, spuse domnul Chaumont, tremurând din toate mădularele. Ultimul ofiţer care a stat aici era un adevărat gentleman, care nu s-ar fi purtat nicio - dată aşa. Vă previn că, dacă nu renunţaţi, o să mă plâng la forurile cele mai înalte!
— Fă-o, spuse Löwe, cordial. Aş putea să vă sugerez să luaţi legătura personal cu von Rundstedt? Dacă nu vă face dreptate sunt sigur că generalul Eisinhower va fi foarte încântat să vă ajute.
Bătrânul fu redus la tăcere şi cedă, dar când veni momentul să montăm o mitralieră pe acoperiş izbucni din nou.
— Spuneţi că sunteţi ofiţer, domnule? Sunt uluit! Contele nu s-ar fi purtat niciodată aşa necivilizat. Era un gentleman perfect din toate punctele de vedere şi era o plăcere să îl avem în mijlocul nostru. El a fost un oaspete în casa noastră.
În acel moment Micuţul trase o înjurătură. Locotenentul maior Löwe, exasperat, se întoarse spre el nervos, dar înainte să spună ceva, Gregor Martin se năpusti în cameră şi se aruncă plin de noroi şi de toate alea pe canapea.
— Trupe inamice, spuse pe nerăsuflate. Câteva coloane se apropie de sat.
Löwe înhăţă binoclul şi se năpusti spre fereastră.
— Trebuie să avertizăm regimentul. Unde este Holtzer? Idiotul ăsta nu este niciodată de găsit când ai nevoie de el.
— Ştiu unde este, spuse Micuţul, calm. Mă duc să îl aduc.
Se întoarse după câteva minute — fără Holtzer, dar cu câteva sticle de calvados.
— Prea târziu, spuse trist. Nu mai este — aşa că am adus de băut în loc.
Löwe scoase un sunet din gât şi se întoarse iritat spre Bătrânul.
— Feldwebel Beier, tu răspunzi aici. Apără poziţia, cu orice preţ. Voi doi — se întoarse spre Barcelona şi spre mine — voi veniţi cu mine. Trebuie să transmitem un mesaj.
Am ieşit din casă, am mers pe strada principală şi am ajuns în câmp deschis. Trupele inamice atacau deja satul şi a trebuit să ne strecurăm sub o ploaie constantă de grenade şi trasoare.
Generalul Staff îşi instalase cartierul general la un castel şi primul lucru pe care l-am văzut a fost un ofiţer de artilerie tolănit într-un fotoliu elegant, bând şampanie. Ne-a salutat destul de vesel.
— Locotenent Löwe, dar este minunat! Nu ai întâmplător nişte gheaţă la tine? Se pare că este destul de greu să faci rost de ceva gheaţă prin locurile astea. Şi totuşi, lăsând la o parte această inconvenienţă de loc neglijabilă, găsesc că locul este destul de acceptabil. Ai văzut draperiile? Sunt grozave, nu-i aşa? Francezii au gust, am spus-o întotdeauna.
— Du-te dracului! i-o tăie Löwe.
Chiar când îl repezea, maiorul Hinka a intrat în cameră. Avea pe el o cămaşă şi nişte pantaloni scurţi şi se lupta cu o sticlă de şampanie.
— Ia te uită, Löwe! Ce cauţi aici? S-a întâmplat ceva?
— Şi încă ce! Löwe smulse o hartă mototolită din buzunar şi o întinse pe masă. Duşmanul se apropie de sat, domnule. Aceasta este poziţia: noi suntem aici — engle- zii sunt cam pe acolo. Atacă în forţă şi am nevoie de mai multe trupe dacă va trebui să îi ţinem în loc.
Ofiţerul de artilerie termină sticla de şampanie, mai luă una şi începu să fredoneze un cântec obscen de pahar. Löwe îi aruncă o privire supărată.
— Se descurcă bine în cazuri de extremă urgenţă!
Maiorul Hinka puse jos sticla de şampanie. Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă gânditor deasupra hărţii.
— În regulă, locotenente. Nu trebuie să intrăm în panică. Săpaţi tranşee aici, în spa - tele dealului şi apăraţi poziţia. La urma urmei ce sunt câteva trupe engleze? Şi dacă erau nenorociţii de ruşi?
Chicoti cu veselie şi suflă un nor gros de fum. Ofiţerul de artilerie îşi legăna picioa - rele pe braţul scaunului. Vedeam cum Löwe era pe punctul de a-şi pierde cumpătul şi îmi părea rău de el. Într-adevăr, ce erau câteva trupe engleze când stăteai confortabil Şi în siguranţă, închis într-un castel cu o cantitate considerabilă de şampanie şi ţigări de foi?
Löwe deveni rigid.
— Şi totuşi, aş dori cel puţin o companie de tancuri ca să ne ajute, domnule. Consider că altfel nu mă pot descurca.
— Dragul meu locotenent, spuse Hinka cu mult sarcasm, accept că probabil înţelep - ciunea şi experienţa ta sunt mult mai mari decât ale mele — aş dori să fie în puterea mea să te promovez pe loc ca şef al regimentului. Aş putea atunci să mă retrag la Köln, aşa cum doresc de mult timp să fac. Fără îndoială, la toţi ne-ar fi mai bine. Din păcate, nu stă în puterea mea şi amândoi trebuie să ne plecăm în faţa unei autorităţi superioare şi să ne îndeplinim rolurile care ne-au fost rezervate. Prin urmare, îţi suge- rez să te limitezi la sarcina de a comanda Compania a 5-a şi să duci la bun sfârşit ordinele care se dau. Lasă tot restul în seama mea.
Löwe salută ursuz.
— Exact cum spuneţi, domnule.
— În regulă, Löwe, în regulă, nu o lua personal! Cred că amândoi am fost cam ner - voşi. Partea proastă este că avem curentul împotriva noastră şi nu putem, fir-ar al dracului, să facem nimic.
— Încă mai avem cea mai bună armată din lume! spuse repede Löwe.
— Asta nu comentez. Dar cu ce se luptă? Cu mâinile goale, arcuri şi săgeţi! Maiorul Hinka clătină din cap. O situaţie al dracului de proastă. Singurul lucru care mai face să meargă tancurile este Comandantul suprem de la Wehrmacht.
Se lăsă tăcerea. Chiar şi ofiţerul de artilerie părea să-şi fi pierdut „la joie de vivre". Maiorul oftă.
— Apără poziţia cât poţi de mult, locotenente. La ora 21,15 plecăm de aici la cin - sprezece kilometri vest. Se întoarse spre hartă şi îşi înfipse un deget în ea. În acest punct. Nu cred că avem de ales... La 22,30, este rândul vostru să plecaţi. Lasă o parte ca să te acopere; cea mai bună pe care o ai.
— Asta înseamnă plutonul Feldwebelului Beier, domnule.
— Tu hotărăşti. Asigură-te că podul nu mai există înainte de a pleca. Dacă rămâne intact în mâinile duşmanului, cineva va plăti al dracului de greu.
— Da, domnule.
Löwe arăta deprimat şi bănuiam ce gândeşte: compania se va retrage pe spinarea grupei Bătrânului. Probabil că maiorul Hinka i-a citit şi el gândurile. A pus o mână pe umărul lui Löwe.
— Nu-ţi trădezi camarazii, locotenente. Nu-ţi salvezi tu pielea... Ţine minte, salvezi un batalion, un regiment, poate chiar întreaga divizie. Ştiu că este greu, nu, nu trebuie să-ţi mai spun că suntem în război, cred că ne dăm seama de asta cu toţii acum... Nu îţi poţi permite să îţi faci probleme pentru o singură grupă, aşa cum eu nu-mi pot permite să-mi fac probleme pentru o singură companie. Important este cadrul general.
Brusc, ofiţerul de artilerie izbucni într-un râs homeric.
— Ar trebui să fii mândru, locotenente! Întreaga naţiune îţi va fi recunoscătoare, chiar aşa cum a promis Führer-ul.
De data asta Löwe nu se mai putu stăpâni. Se îndreptă spre ofiţer şi îi smulse sticla de şampanie din mână.
— Cred că în una din zilele astea o să-l las pe Micuţul să-şi verse mânia pe tine, spuse el ameninţător.
— Cum doreşti, bătrâne, cum doreşti.
Maiorul Hinka interveni, verificând şi potrivindu-şi ceasul cu Löwe.
— Aşa... Ei bine, noroc, locotenente. Nu uita că viitorul întregii divizii este în mâi - nile tale.
Pe când părăseam castelul şi treceam pe sub fereastra camerei în care tocmai fuse - sem, am auzit glasul piţigăiat al ofiţerului protestând pe un ton plângăreţ şi bineîn - ţeles că m-am oprit ca să ascult, făcându-i semn lui Barcelona să tacă.
— Compania a 5-a este o companie bună. Mă întreb dacă îşi dau seamă că sunt azvârliţi la câini?
— Ştii ceva, remarcă maiorul, ai început să mă calci pe nervi. Cinismul constant...
— Presupun că este o formă de autoapărare, domnule. Familia mea a sacrificat deia cinsprezece din fiii şi fiicele sale pentru patrie. Eu sunt ultimul. După mine... făcu o pauză. Pur şi simplu nu a mai rămas nimeni în afară de mine. Şi am început să mă întreb ce ar trebui să pun pe cavoul familiei, o cruce de fier sau un vulltur. Nu am fost niciodată prea religios şi nici nu pot să spun că nu încred prea mult în chestia aia cu „Gott mit uns". Nu mi se pare că Dumnezeu...
— Căpitane, spuse maiorul Hinka, îmi pare rău că sunt nevoit să te întrerup, dar am de rezolvat probleme mai importante decât să mă ocup de detalii privind locul de înmormântare al familiei tale. Te rog să mă scuzi.
Am ridicat din umeri şi am alergat după ceilalţi doi. Nu era nici o noutate pentru mine că eram azvârliţi la câini. Toţi ne-am dat seama de asta de la bun început şi pe lângă asta am mai fost de multe ori azvârliţi la câini şi am reuşit să supravieţuim.
Cu mult înainte de a ne adăposti în tranşeele din spatele dealului a început o ploaie rece de Normandia, pe cinste. Când s-a lăsat întunericul eram toţi uzi până la piele şi foarte nemulţumiţi. Din partea cealaltă a dealului se auzea zgomotul de neconfundat făcut de cineva care sapă.
— Lasă-i să vină, nenorociţii dracului! zbieră Micuţul. Sunt pregătit! Mângâie M.G.-ul cu o mână şi cu cealaltă mă izbi pe mine în coaste. Fii gata, prietene. Pot veni din clipă în clipă.
L-am împins, iritat, departe de M.G. Era mitraliera mea. Eu răspundeam de ea. Micuţul avea treabă numai s-o încarce. Eram cel mai bun mitralior din toată compa - nia şi Micuţul nu putea să-mi spună un lucru pe care să nu-l fi ştiut deja. Am verificat mecanismul de încărcare şi de aprindere, deşi ştiam că amândouă sunt în perfectă stare, pentru că le mai verificasem de trei ori în ultima jumătate de oră. Mitralierele sunt creaturi sensibile, trebuie răsfăţate dacă vrei să scoţi totul din ele.
Duşmanul ne atacă în forţă, în zorii zilei. Porta tocmai făcuse cafeaua — cafea adevă- rată. Nu reuşeam deloc să înţeleg de unde făcuse rost de cafea şi tot îmi venea în minte Jacqueline, o fată, şi mă tot întrebam dacă nu a făcut puţină prestidigitaţie când a fost pe la ea. În orice caz, era cafea adevărată şi aroma ei a fost luată de briză şi cu siguranţă a făcut oamenii să saliveze pe o distanţă de mulţi kilometri. Micuţul ar fi putut să jure că numai ispita cafelei a fost aceea care i-a adus pe scoţieni peste noi aşa de repede.
I-am urmărit cum înaintau, minunându-ne de precizia lor ca la carte. Alergau zece metri, se aruncau la pământ; săreau în picioare fără vlagă, alergau alţi zece metri, iar se aruncau la pământ. Parcă ar fi fost la instrucţie. Era minunat de privit, dar o mare idioţenie în situaţia prezentă. Micuţul a început să-i încurajeze cu voce tare, iar Gregor îl aprobă gânditor în timp ce se posta în spatele mi­tralierei.
— Recruţi, spuse el. Nu o să ne dea prea multă bătaie de cap.
— Să nu subestimăm niciodată inamicul, spuse Heide, care era făcut pentru astfel de observaţii. Nu sunt chiar aşa de proşti încât să trimită un regiment de ageamii. Nu-ţi face griji, ţin ei în rezervă vreo porcărie.
Am atins uşor cu degetul mare siguranţa trăgaciului, cântărind situaţia şi în acelaşi timp mi-am sprijinit picioarele de un bolo­van. Atunci când foloseşti un 42 este esen - ţial — reculul este atât de puternic că nu poţi să-ţi ţii niciodată echilibrul dacă nu eşti bine ancorat.
Scoţienii erau cam la 200 de metri şi se apropiau de zona pe care o minaserăm noap - tea. Aşteptam încordaţi. Curând văzduhul se umplu de strigătele şi gemetele răniţilor, primul val se retrăgea zăpăcit. Este cam deprimant, pentru a nu spune mai mult, când descoperi că eşti la marginea unui câmp minat, iar o parte din ca­marazii tăi zac în jurul tău zdrobiţi, fără mâini şi picioare. Ofiţerii ţipau înnebuniţi la oameni să se întoarcă. Micuţul mă înghionti şi făcu semn cu capul spre unul din ei. Alerga spre tranşeele noastre cu fusta toată învolburată. Era pictural, dar şi demenţial. Omul era evident unul dintre acei eroi orbi şi nechibzuiţi, care îşi jertfesc viaţa fiindcă sunt surescitaţi şi şi-au pierdut controlul şi fac ca alte sute de oi sărmane să-l urmeze. Am aşteptat până a fost cam la 150 de metri. Degetul s-a curbat pe trăgaci. Am făcut miş - carea de a trage — şi brusc am fost victima unei senzaţii pe care am mai încercat-o o dată sau de două ori înainte. Brusc, am paralizat. Tremuram şi transpiram, îmi venea să vărs de frică, degetul meu refuza să se mişte. Ştiam că atunci când o să trag, rafala va fi scurtă. Micuţul mă înghionti furios.
— Trage, dobitocule!
Am tras. Rafala fu scurtă, exact cum ştiam că va fi. Numai prima rafală din viaţa mea m-a făcut să simt aceeaşi senzaţie. S-a mai întâmplat şi înainte şi nu pot să înţeleg de ce. Momentul trecuse şi eram din nou stăpân pe mine. Locotenentul Löwe se repezi ca o furtună asupra mea.
— Ce dracu faci? Dacă nu-ţi vii în fire, curtea marţială te aşteaptă.
Traversaseră câmpul minat, primii fiind la numai o sută de metri distanţă. Dintr-un moment în altul trebuia să înceapă să cadă gre­nadele. Ochiul meu drept, care era mai mult afectat decât stângul de grenada cu fosfor, începu să mă sâcâie. Mă ustura, mă înţepa şi în general îmi făcea viaţa amară. M-am lipit de mitralieră, concentrându-mă asupra sutelor de picioare care alergau spre noi. Muş­chii îmi erau încordaţi. Mitraliera începu aproape de bună voie să scuipe o ploaie de cartuşe. Oamenii cădeau ca muştele în faţa ei. Momentul de slăbiciune trecuse, îmi intrasem în mână, mă sim­ţeam una cu mitraliera. Löwe trecu prin spatele meu şi mă bătu aprobator pe umăr.
Micuţul punea bandă după bandă. Mitraliera deveni insuportabil de fierbinte, plă - mânii mei fiind plini de fum înţepător. Frica dispăruse demult, eu îmi făceam datoria, stăpân pe mine, o muncă de rutină, şi nu prea mă interesa cursul general al luptei. Începu să burniţeze, dar pica bine, ne mai răcorea.
Primul asalt a fost respins. Mă întrebam dacă idioţii nu-şi dădeau seama că pentru a distruge un cuib de mitralieră este nevoie de artilerie şi nu de oameni cu puşti şi gre - nade de mână. Erau mai încăpăţânaţi şi mai persistenţi decât ruşii, nebunii ăştia de scoţieni, dar aveam o oră de răgaz înainte de a începe din nou.
— De ce nu trimit bombardierele? întrebă Micuţul.
— Habar n-am, i-am răspuns. Poate vor să obţină crucea Victoria. Vor gloria numai pentru ei.
— Cine are nevoie de glorie? şuieră Micuţul.
La ora H am început să ne retragem în linişte, conform instrucţiunilor maiorului Hinka. Din fericire, era o perioadă de acalmie, când duşmanul zăcea la pământ şi-şi lingea rănile, şi am avut grijă ca să nu simtă mişcările noastre. Ultimul lucru pe care l-am fi dorit ar fi fost ca o hoardă de scoţieni înnebuniţi să se năpustească asupra noastră şi să ne prindă într-un moment în care eram foarte vulnerabili şi fără apărare. Un grup nerăbdător de genişti ne aşteptau la pod.
— Sunteţi ultimii? întrebă Oberfeldwebel.
— Ca de obicei, confirmă Micuţul.
Omul încuviinţă şi se întoarse spre artificierii care aşteptau. După ce aruncă podul în aer, pot să fugă şi puţin le mai pasă de ceilalţi. Nu avea importanţă nici ce a fost îna - inte, nici ce o să fie după. Ne-am ascuns printre copacii care se aflau de o parte şi de alta a drumului. Oberfeldwebel-ul aruncă o ultimă privire asupra podului.
— Bine, daţi-i drumul!
Oamenii lui s-au repezit spre o maşină parcată în susul drumului. Oberfeldwebel-ul apăsă mânerul detonatorului. Se auzi o explozie de să-ţi spargă urechile şi podul căzu în apă. Oberfeldwebel-ul dis­păru fulgerător şi văzurăm maşina lor gonind pe drum.
— O să vedeţi, spuse Legionarul, că or să ajungă aici alergând... Le dau două minu - te.
A greşit cu o secundă. Înainte chiar de a fi apucat să fixăm mitraliera, primul pluton inamic a apărut pe malul celălalt. Cei mai impulsivi s-au aruncat în apă şi au început să înoate spre noi. Micuţul a aşteptat cu răbdare până au ajuns la mal, apoi a aruncat câteva grenade de mână în mijlocul lor.
— Bine, ajunge! strigă Bătrânul. Hai s-o ştergem de aici.
Ne-am întors cu dificultate la drum, trăgând echipamentul greu după noi. Am ajuns la timp ca să vedem cum ultimul dintre ca­mioanele noastre dispărea într-un nor de praf, legănându-se şi iz­bindu-se de terenul accidentat.
— Netrebnicii! zbieră Porta, aruncând cu o piatră după ei.
Imediat apărură avioanele Jabo, atacând în picaj coloana de camioane. Intâmplător ne aflam încă în viaţă tocmai datorită faptului că nu ne aşteptaseră. Drumul era ticsit cu maşini care ardeau şi cu răniţi şi tocmai când avioanele se repezeau pentru al doilea atac l-am auzit pe locotenentul Löwe zbierând să lăsăm dracului totul şi să fugim cât de repede putem, ceea ce în caz de urgenţă însemna să abandonăm răniţii.
— Englezii o să aibă grijă de ei.
Löwe ne făcea semne disperate cu mâna arătând înainte.
— Este mult mai important să ajungem la punctul de întâlni­re. Nu pot să-mi permit să pierd toată compania asta afurisită.
Am ocupat o nouă poziţie într-un sat bombardat, la câţiva kilometri distanţă. Cine o fi distrus locul, fie ei englezii, americanii sau germanii, sau mult mai probabil toţi la un loc, cu siguranţă au făcut-o la meserie. Străzile erau numai gropi şi cratere pline cu apă. Nici o clădire nu mai era întreagă. Numai ruine. Nişte mormane de pietriş şi lemn. Grămezi de gunoi duhnind, maşini distruse, locuri virane acolo unde cândva erau rânduri de case. Nu mai rămăsese nimic de stricat. Tot ceea ce s-ar fi putut distruge era distrus; tot ce ar fi putut arde, arsese. Şi peste aceste ruine plutea mirosul greu, dulceag, al morţii, însoţit în mod inevitabil de roiuri de muşte atrase de carnea umană intrată în putrefacţie.
Grupa noastră s-a instalat într-o grămadă de moloz care fusese cândva o parte din şcoala satului. De o parte şi de alta mai rămăseseră pereţii de cărămidă; în spatele şi în faţa noastră se vedeau mormane înalte de dărâmături, grinzi de acoperiş, bârne de fier, sticlă sfărâmată, cărămizi, mortar, tencuială. Şi oameni. Slavă Domnului, în mare parte erau îngropaţi în moloz. Doar le ghiceam prezenţa. Doar cadavrul în descom - punere al unui copil se vedea foarte bine şi numai Porta, cu sângele lui rece a putut să-l mute de acolo. L-a aruncat în stradă, iar eu m-am întors involuntar şi am început să vărs când am văzut că un picior se desprinsese de trup. Aproape în acelaşi moment, un câine vagabond cu blana galbenă ţâşni de undeva din umbră, înhăţă mădularul şi fugi cu el. Bătrânul era cel mai afectat... Se retrase în propria sa găoace şi nu mai vorbi cu nimeni în următoarele patruzeci de minute. Te poţi obişnui cu aproape orice în armată în timpul războiului, dar mai toţi avem un punct vulnerabil care nu poate deveni insensibil. În cazul Bătrânului, acesta era copiii. Numai Dumnezeu ştie câţi copii am văzut omorâţi sau mutilaţi în ultimii ani, iar o parte din noi am ajuns să acceptăm lucrul acesta cu o anumită detaşare, dar cu Bătrânul lucrurile stăteau altfel. Ştiam ce simte şi îi respectam sentimentele, aşa ca l-am lăsat singur până şi-a revenit.
Surpriză, surpriză, sosise poşta în mijlocul zilei. Marea majoritate erau vechi de câteva săptămâni, dar numai faptul în si­ne, de a primi scrisori era suficient pentru a produce agitaţie. Lui Barcelona i s-a înmânat un plic mare, maro, care conţinea decizia de divorţ. Avocatul îi scria să-l anunţe că oficial copiii au fost în­credinţaţi soţiei.
— Infidelitate, citi cu voce tare Heide, trăgând cu coada ochiului peste umărul lui Barcelona. Alcoolism... Cine ar fi crezut?
Porta scuipă cu dezgust.
— Oricine este un alcoolic în războiul ăsta înflăcărat, aşa cum oricine este un înflă - cărat necredincios. Alcoolismul nu ar trebui să fie acceptat ca motiv de divorţ în tim - pul războiului. După o astfel de judecată, întreaga armată poate fi urmărită în justiţie.
— Copiii proveniţi din căsătorie sunt daţi spre creştere ma­mei, continuă Heide, soţul fiind considerat ca necorespunzător.
— Isuse, este puţin cam mult! mârâi Porta, ca şi cum Heide ar fi fost responsabil de sentinţă.
Se întoarse indignat spre Barcelona care se uita în gol, amărât, fără să se citească nici o expresie pe faţa sa.
— Te întreb! Ai luptat de la nenorocitul ăla de Ebro şi până la Stalingrad şi cu ce te-ai ales? Cu un şut în fund, cu asta!
— Şi cu un glonte în cap, adăugă serviabil Micuţul.
— Şi cu un glonte în cap, fu de acord Porta, amintindu-şi de momentul când Barcelona era cât pe ce să moară. Ai chiar şi o cicatrice cu care poţi să dovedeşti şi ai şi sângerat foarte mult. Nu i se pot încredinţa spre creştere proprii lui copii! Şi cine spune asta? Vă spun eu cine. Un amărât care nu poate deosebi o grenadă de mână de un ou proaspăt ouat.
Solemni, ne-am întors toţi spre Barcelona să vedem ce reacţie are. A dat din umeri, fiind evident că se resemnase şi nu-i mai păsa.
— Ce poţi să faci? Nici nu poţi s-o învinuieşti. Necazul este că te duci acasă pentru o permisie de cinsprezece zile şi ţi se urcă la cap... Înainte să-ţi dai seama unde eşti te trezeşti bând cu oricare Johann sau Hans care se află în preajmă. Laşi nevasta acasă cu copiii — „Mă duc până la circiumă să mă întâlnesc cu băieţii, nu stau mai mult de o oră" — şi crezi ce spui, crezi cu adevărat! Numai că şase ore mai târziu tu eşti încă acolo, înotând în lacrimi şi povestindu-le cum i-ai ajutat tu să câştige războiul. Ăsta este necazul, zise pe un ton plângăreţ Barcelona, eşti încurajat cu căldură. Îţi cumpără de băut, te tratează ca pe un erou afurisit şi nu mai ştii de tine... Şi, adăugă el cu o anumită expresie pe chip, mai sunt şi fetiţele. Puicuţele alea care se învârt în jurul tău aşteptând să fie agăţate. Este de ajuns să vadă un soldat în uniformă şi gata... Nu era chiar aşa de uşor înainte de război. Nu le găseai nici pentru dragoste, nici pentru bani. Nu le interesa nimic... Dar du-te acum acasă în permisie şi ieşi la plimbare în uniformă şi toate îţi cad în braţe numai dacă le întrebi de vorbă. Şi, spuse el simplu, le întrebi. Cine nu ar face-o?
Bineînţeles că oricare dintre noi. Am fost de acord cu el, înţelegându-l perfect.
— Şi puicuţele astea, continuă Barcelona, sunt tinere şi singure. Nici nu le pasă că ţie îţi este al dracului de bine, de uiţi complet de vaca aia bătrână de acasă, care te aşteaptă cu bigudiuri în păr, răstindu-se la tine ca să taci că scoli copiii, cicălindu-te că ai făcut pe tine, nedorind să se culce cu tine pentru că puţi şi pentru că te-ai culcat cu altă femeie... Oftă din greu. Nu poţi s-o învinuieşti de nimic, nu-i aşa? Chiar dacă este o vacă bătrână... Dar credeţi-mă, după ce se termină totul, nu mai vrei altceva decât să te întorci şi să lupţi în războiul ăsta afurisit
Pentru un timp căzu pe gânduri.
— Treaba e că deja cei de acasă nu ne mai înţeleg.
— Cred că am lipsit prea mult, spuse Micuţul.
Legionarul deschise gura ca să-şi spună şi el părerea, dar nu am ştiut niciodată ce a vrut să spună. O explozie puternică, neaşteptată, undeva în cătunul distrus, ne-a făcut să ne căutăm câte o ascunzătoare. Au urmat alte explozii în lanţ. Cele două ziduri care mai rămăseseră întregi s-au prăbuşit într-o grămadă de praf şi moloz. În faţa noastră pământul fusese răscolit şi transformat într-un gheizer de nămol. Fără îndoială ina - micul ne reperase. Era un baraj complet şi a continuat fără întrerupere timp de două ore. La primul semn de acalmie, ne-am târât afară din ascunzătorile noastre şi am început cu înfrigurare să asamblăm grenade de mână şi mitraliere. Focul de baraj a fost numai preludiul: ne putem aştepta acum la atac.
Bineînţeles că aşa a fost. Opt tancuri Churchill se îndreptau spre ruine, urmate de roiuri de infanterişti. I-am văzut pe Gregor şi Barcelona traversând repede strada, cu aruncătoarele în mână. Barcelona îngenunchie calm în spatele unei grămezi de cără - mizi şi ţinti: cel mai apropiat Churchill care se legăna pe şenilele sale, se opri şi explo dă. Gregor lovi turela celui din spate. Tancul a rămas intact, dar nu cred că vreun membru al echipajului a mai rămas în viaţă. În susul străzii, un Churchill se opri. Heide, fără nici o ezitare şi cu obişnuitu-i sânge rece, s-a îndreptat spre el, a aplicat o mină magnetică chiar pe turelă, după care s-a azvârlit într-o groapă salvatoare, câteva secunde înainte să explodeze mina. I-am acoperit retragerea cu rafale de mitralieră.
Churchill-urile care mai rămăseseră erau nehotărâte. Au făcut o semi-întoarcere şi au luat-o pe drumul pe care veniseră. Micuţul, într-un acces de furie, s-a năpustit după ele, aruncând cu grenade. Unul dintre tancuri explodă chiar sub ochii noştri. Cu ăsta, Micuţul atingea cifra de douăzeci şi nouă de tancuri distruse de el personal, cu gre - nade de mână sau cu cocktail-uri Molotov — un record uimitor. De fapt, în general vorbind, era un lucru al dracului de greu de atins şi majoritatea oamenilor se consi - derau norocoşi dacă izbuteau să distrugă unul sau cel mult trei tancuri, după care renunţau. Micuţul avea un noroc porcesc, însă el credea cu tărie că totul se datorează talismanului pe care îl purta înfăşurat la gât. Era de fapt pielea unei pisici pe care o prinsese în Varşovia şi din care făcuse o tocană gustoasă, dar credinţa lui în talisman era atât de mare, că dacă s-ar fi întâmplat să-l piardă, cred că s-ar fi întins la pământ şi s-ar fi lăsat să moară, numai ca să dovedească că a avut dreptate.
A fost al doilea moment de respiro, după care sosi al doilea val de infanterie. Fără îndoială, englezii erau hotărâţi să pună stăpânire pe sat, aşa distrus şi numai moloz cum era. Aproape imediat, trei din mitralierele noastre au fost scoase din funcţiune, însă Micuţul avea un cuib de grenade şi M.G.-ul era bine camuflat şi încă în perfectă stare.
— Nu mai trageţi, murmură Legionarul. Lăsaţi-i să se apropie mai mult.
Încet, ţinându-şi respiraţia, a început să îngâne celebrul cântec al Legiunii: „Vino dulce moarte... " Şi inamicul venea, aproape, mai aproape, atât de aproape că am putut să recunoaştem faimosul regiment al generalului Montgomery, al 9-lea Regiment de grenadieri.
— Stai, aşteaptă, şopti Legionarul, punându-şi o mână pe braţul meu. Toate la timpul potrivit... Aşteaptă până ajung la noi.
Am aşteptat. Îi puteam auzi cum râdeau şi se strigau unul pe altul în timp ce îşi croiau drum printre dărâmături. Păreau foarte siguri pe ei.
— Plin de nemţi morţi pe aici! L-am auzit pe unul strigând. Cred că tot ce mai putea încă să umble a şters-o de aici.
— Atât te duce capul, am murmurat eu, iar degetul meu atinse nervos trăgaciul M.G.-ului.
Am apăsat cu putere umărul de mitralieră. Degetele de fier ale Legionarului erau încă strânse pe încheietura mâinii mele. De partea noastră, Micuţul pregătise o grămadă de grenade, legate două câte două. Primii din trupele inamice erau la mai puţin de treizeci de metri distanţă.
— Foc! şuieră Legionarul.
Tot iadul s-a dezlănţuit imediat asupra lor. Cei care au supravieţuit primei salve s-au ascuns repede în gropi sau după movile de cărămizi şi au început să tragă cu furie în noi. M.G.-ul scuipa continuu gloanţe şi mă gândeam că dacă s-ar opri brusc am fi terminaţi.
In stradă, cadavrele zăceau în mormane, unele peste altele. Majoritatea erau băie - ţandrii, recrutaţi de curând, care nu aveau experienţa bătăliilor. Singurii care puteau să supravieţuiască în acest gen de luptă erau veteranii, ca noi; aceia care învăţaseră să-şi folosească toate simţurile automat şi simultan, care puteau simţi pericolul cu câteva secunde înainte de a apare şi ştiau ce gândeşte duşmanul, anticipându-i următoarea mişcare. Era un joc al vicleniei şi brutalităţii şi nu era pentru novici. Îi seceram chiar dacă ne era milă de ei.
Loviturile M.G.-ului îmi învineţiseră rău umărul, care mă durea foarte tare. Am încer- cat să-mi bag bereta pe sub cămaşă, dar nu m-a ajutat prea mult. Ochii îmi curgeau şi mă ardeau, gâtul mă ustura şi de fiecare dată când înghiţeam, parcă îmi trecea lama unui cuţit prin el. Dar cel mai rău lucru era că muniţia se împuţina îngrijorător de mult.
Un moment de respiro care s-a prelungit minut după minut până când a ajuns o oră întreagă. Şi apoi au revenit, dar de data asta în forţă. Au început cu avioanele care urlau deasupra capetelor noastre şi aruncau bombe cu napalm. Jos era artileria, urma- tă îndeaproape de mai multe tancuri. Micuţul a înşfăcat o mină T şi a aruncat-o spre un Churchill care tocmai venea spre noi. De data asta nu a mai fost atât de norocos. Mina e explodat fără să atingă tancul, iar Micuţul s-a trezit cu picioarele în sus din cauza suflului. Furios, s-a ridicat şi a privit în jur. Tancul era încă acolo, intact, făcându-şi drum printre mormanele de cadavre. Urlând ca scos din minţi, Micuţul s-a năpustit după el, s-a căţărat pe turelă şi şi-a descărcat mitraliera prin deschizătură. Nesatisfăcut cu asta, a mai aruncat câteva grenade de mână înainte de a se rostogoli în drum, căutând să intre în cea mai apropiată groapă. Churchill-ul se întoarse cu greutate pe osii, se înălţă în aer, se roti în semicerc, zdrobi câţiva infanterişti, merse cu spatele până se ciocni de nişte stejari, ca în final, să se oprească în bot, împăştiind peste tot benzină în flăcări.
Locotenentul Löwe, cu faţa mânjită de sânge, ţipa să ne retragem. In grupuri mici, unul câte unul, compania se retrăgea. A venit şi rândul nostru şi, în starea de emoţie şi confuzie în care mă aflam, am început să trag rapid, ţinând mitraliera pe şold, uitând cu desăvârşire că aşa ceva nu era posibil cu un 42. Puţin a lipsit ca să nu-i omor pe Porta şi Barcelona, iar eu am fost aruncat la pământ de recul. Mitraliera zăcea ceva mai încolo, trăgând nebuneşte de capul ei, iar eu mă aflam în postura bizară de a mă apăra de propria-mi armă. Din nefericire, unul din gloanţe făcu o gaură în pulpa Micuţului. A trebuit să i se întâmple lui şi nu altcuiva. Micuţul nu era omul să lase să treacă de la el un astfel de afront. Furios, izbi cu piciorul în mitralieră, se lovi la deget, trase un urlet şi se dezlănţui.
— Criminal nenorocit. Îţi arăt eu ţie!
Mie mi se adresa şi nu mitralierei. Imediat, ca la un semn, a aruncat după mine cu ultima grenadă de mână pe care o însoţi cu o răpăială de împuşcături. Credeţi-mă, când o masă de carne şi oase fără raţiune îşi pierde controlul, nu mai stai să comen - tezi. M-am întors şi am început să alerg, dar am alunecat pe o pată de ulei şi m-am întins cât eram de lung. Într-o secundă Micuţul a fost deasupra mea, îi puteam simţi respiraţia fierbinte pe faţă, iar mâinile sale uriaşe în jurul gâtului meu. Nu eram de acelaşi calibru nici ca talie, nici ca forţă, dar pur şi simplu de frică, am reuşit să scap de sub el. Mi-am scrântit glezna într-o groapă, m-am împiedicat de nişte cărămizi şi am căzut în patru labe, dând nas în nas cu un tanc Churchill care se oprise pentru a lua doi soldaţi răniţi. Pe urmele mele venea masa de carne dezlănţuită, care se numea Micuţul. Înnebunit de groază, am scos revolverul şi am tras două focuri care se risipiră în aer. Am făcut un pas înainte şi imediat am căzut cu faţa în jos într-un şanţ plin cu noroi. Pe undeva, pe aproape, se auzea vocea locotenentului Löwe care dădea ordine, dar nu mai puteam eu în acel moment de locotenentul Löwe! Nici un mareşal nu ar fi putut să mă oprească. Am ieşit din şanţ clătinându-mă, cu apa şiroind, am traversat câmpul şi m-am ghemuit după nişte tufişuri.
Trupe inamice au început să apară de peste tot, alergând pe lângă tufişurile unde stă - team eu ascuns. În comparaţie cu Micuţul erau nevinovaţi ca nişte bebeluşi. Mă între- bam unde dracu este, dacă nu mă spionează de după vreun copac şi am început să mă rog cu înfrigurare ca o grenadă să-i zboare creierii.
Deodată, l-am zărit la dreapta, făcându-şi drum printre tufi­şuri, cu un aruncător de flăcări în mână Cu un ţipăt, m-am aruncat în cel mai apropiat şanţ şi am început să alerg şi nu am mai ieşit decât cu jumătate de kilometru mai încolo. Am sărit peste o poartă, am ajuns în drumul secundar şi am dat peste locotenentul Löwe şi restul diviziei. Nu au părut prea încântaţi când m-au văzut.
— O să te duc în faţa curţii marţiale, aşa să mă ajute Dumnezeu, urlă locotenentul Löwe.
Ceilalţi stăteau ursuzi şi duşmănoşi, în timp ce el mă zgâlţâia de-mi rupea hainele.
Am încercat să le explic despre Micuţul şi gustul lui pentru sânge, dar nu am impre - sionat pe nimeni.
— Bine îţi face dacă te prinde, mârâi Löwe, fără nici o compasiune.
Heide mă măsură din cap până în picioare. În privirea lui n-am citit decât dispreţ.
— Unde este M.G.-ul? întrebă el, sever.
— Da, unde este M.G.-ul? întrebă şi Löwe, intuind un motiv de nemulţumire.
— Oh, eu... am pierdut-o.
— Ai pierdut-o?! repetă Löwe, fără să-i vină să creadă. Ce vrei să spui cu „am pierdut-o"? Nimeni nu pierde o mitralieră din dotare! Ai face mai bine să te duci şi s-o cauţi şi să nu te mai văd până nu ai adus-o aici.
— Dar eu...
— Nu încerca să te scuzi inutil, omule! O să aduci M.G.-ul înapoi, chiar dacă va trebui s-o ceri lui Montgomery în persoană!
— Idiotule! şuieră Heide. Era cât p-aci să omori întreaga companie.
Porta scuipă dezgustat în direcţia mea. Ca şi cum acesta ar fi fost un semnal pentru inamic ca să reia lupta, a început să plouă cu grenade şi toată lumea s-a împrăştiat să se ascundă. Nu avea nici un rost să mă alătur lor. Am sărit din nou în şanţ, căutându-mi adăpost acolo. Când am îndrăznit să scot capul, dispăruseră cu toţii, lăsându-mă în voia soartei. Am auzit zgomot de cizme şi voci englezeşti şi pe loc mi-am ţinut res - piraţia. Au trecut atât de aproape, încât am simţit mirosul de piele de la curelele lor noi, şi a trebuit să mai treacă zece minute, până să îndrăznesc să mă aventurez afară.
Curând, am ajuns în locul unde oprise tancul pentru cei doi răniţi. Churchill-ul ple - case, iar între timp, unul dintre ei murise. Celălalt se uita la mine cu nişte ochi opaci. Părea prea slăbit ca să poată să-mi facă vreun rău, dar i-am dat ocol precaut, cu mâna pe cuţit, fiind gata să-l omor la cel mai mic semn ostil.
— Apă!... şopti muribundul.
Îl priveam cu suspiciune, dar era prea grav rănit ca să fie periculos. Jumătate din burta lui era afară, probabil vreo grenadă, iar sângele îi curgea din colţul gurii, în jos, pe bărbie. Am întins mâna spre el, uitând că ţineam cuţitul în ea, şi el s-a tras într-o parte, cu siguranţă fiind convins că vreau să-i tai gâtul. Am pus cuţitul înapoi în teacă, l-am şters de sânge la gură şi am scos trusa de ajutor, ca semn că nu vreau să-i fac nici un rău. Cu grijă, i-am desfăcut uniforma, pentru că o parte din ea era una cu rana. Nu puteam face nimic pentru el. L-am bandajat cât de bine am putut, mai mult ca un gest umanitar, iar când am terminat bandajele, mi-am sfâşiat cămaşa şi i-am legat burta. Încă mai gemea slab şi cerea apă. Nu ar fi trebuit să bea, aşa rănit cum era la burtă, dar era pe moarte, aşa că i-am ţinut capul cu o mână şi cu cealaltă, i-am pus la buze sticla mea cu apă. Nu aveam să-i dau ţigări, numai ciocolată. Am rupt din ea şi i-am băgat în gură şi a mestecat-o cu plăcere şi chiar cu un început de zâmbet. Dacă aş fi fost sigur că ar fi murit în următoarele minute aş fi rămas cu el, dar tot atât de bine ar fi putut să mai dureze încă o jumătate de oră şi M.G.-ul nu-mi ieşea din min - te... Nu era nevoie să mi se spună că o mitralieră era mai importantă decât un umăr. Puteam să-mi dau viaţa, dar nu să pierd o mitralieră.
Am pus o mască de gaze pe faţa omului, am înfipt o puşcă lângă el cu o cască deasu- pra, ca să fie mai uşor de găsit de brancardieri, atunci când vor veni să caute răniţii, după ce se termină măcelul. Ce altceva mai puteam să fac? Nu prea mult. I-am lăsat şi restul de ciocolată şi i-am pus în mână o fotografie cu soţia şi copilul, pe care am găsit-o în buzunarul lui. Aşa cel puţin nu murea singur.
Trei bombardiere de luptă inamice au trecut urlând, foarte aproape de pământ. Am aşteptat până au trecut, apoi, precaut, m-am îndreptat spre satul în ruine. În mod mi - raculos, mitraliera zăcea acolo unde o lăsasem. Fericit, am uitat să-mi iau cele mai elementare măsuri de precauţie. Am alergat drept spre ea şi aproape imediat m-am trezit între doi soldaţi englezi. Nu m-am oprit ca să-mi pun întrebarea de unde ve - neau, mai ales pentru că erau destule gropi ca să se ascundă o armată întreagă. Am reacţionat instinctiv, aşa cum am fost învăţaţi în cursul antrenamentelor şi aşa cum am mai făcut de nenumărate ori; m-am lăsat repede pe vine, am lovit cu un genunchi în vintrele unuia dintre atacatori şi l-am izbit fulgerător pe celălalt la gât. Slavă dom - nului, nu erau veterani, sau nu erau pregătiţi pentru o astfel de ripostă, dar eu eram mult prea grăbit ca să termin cu ei şi să-mi recuperez M.G.-ul. Mi-am luat mitraliera şi am luat-o la fugă pe drum şi apoi pe câmp.
Soldatul rănit murise în lipsa mea. Am văzut dintr-o privire că era mort, dar nu am avut timp să mă uit bine. O ploaie de gloanţe împroşcă pământul la picioarele mele şi când m-am întors să văd ce este, am zărit un grup de soldaţi englezi conduşi de un sergent voinic, care urcau panta după mine. M-am întors şi am luat-o la fugă, trăgând în acelaşi timp cu mitraliera deasupra capului, reuşind să o fac să meargă exact la timp. L-am văzut pe sergent căzând ca şi pe toţi ceilalţi. Pentru moment, stăteam cam prost cu muniţia: două benzi şi trei grenade de mână. Am înhăţat mitraliera, m-am repezit spre câmp şi m-am rostogolit până am ajuns la vechiul meu prieten, şanţul. Gloanţele m-au însoţit tot tim­pul, sfârtecând pământul, dar şi cizmele mele. Unul din ele mi-a sfâşiat toată talpa şi până la urmă m-am împiedicat de ea şi am căzut cu faţa în jos, în noroi. De abia trăgându-mi sufletul, am luat o grenadă şi am azvârlit-o spre englezii care veneau. Unul din ei a prins-o, dar până să apuce să o azvârle înapoi, i-a explodat în mână. Le-am aruncat şi pe celelalte două, după care mi-am reluat fuga. Nu mai ştiam în ce direcţie merg. Alergam orbeşte, cât mar departe de pericolul pre - zent.
La o cotitură a drumului m-am trezit faţă în faţă cu duşmanul. Dar de data asta numai cu unul singur. Un om mărunt, cu pielea închisă la culoare, având capul bandajat cu un turban gri. Era unul din înfricoşătorii Ghurkas, care, după cum se spunea, îţi tăia urechile numai când se uita la tine. Era greu de spus căruia din noi doi îi era mai frică. Ne-am aruncat unul asupra altuia, ca două fiare sălbatice. Imediat, i-am aplicat lovitura la gât, de l-am făcut să zboare, dar cât ai clipi din ochi a şi fost în picioare, cu un cuţit înspăimântător în mână. A ridicat braţul, iar eu m-am aruncat asupra lui: ne-am prăbuşit la pământ şi aşa încleştaţi am început să ne muşcăm, zgâriem şi să ne lovim cu o ură sălbatică. Ţinând pumnalul în mâna stângă, a încercat să mă lovească în cap şi în acelaşi timp, m-a izbit cu piciorul, de m-a aruncat la un metru de el. Apoi, s-a repezit spre mine, dar eu, instinctiv, m-am aplecat şi l-am lovit cu capul în burtă, ca un ţap turbat. S-a clătinat. L-am apucat de urechi şi am început să-l izbesc de nişte pietre, până a devenit o masă de sânge şi carne, iar mâinile mele erau roşii şi lipicioa- se. Chiar şi aşa, eram prea înspăimântat ca să-l las să moară în pace; am luat pumna - lul de jos şi i l-am înfipt în piept pentru a fi mai sigur.
Oprindu-mă numai ca să-mi trag răsuflarea, am înşfăcat mitraliera şi am luat-o la fugă, cu picioarele tremurându-mi din toate încheieturile. A fost ceva îngrozitor; peste câmpuri, prin păduri, trecând prin râuri, ascunzându-mă noaptea în şanţuri, până când în sfârşit, am dat peste una din diviziile noastre şi am crezut că mă pot relaxa. Nu aveam eu norocul ăsta: comandantul lor m-a tratat ca pe un dezertor.
— Nu-mi spune, te rog să nu-mi spui, că ştiu! Ţi-ai pierdut unitatea şi nu ştii cum să-i găseşti... Tot ceea ce pot să-ţi spun, este ca un soldat adevărat nu trebuie să ajungă într-o astfel de situaţie degradantă! Dacă ar fi după gândul meu, te-aş preda curţii marţiale, pentru dezertare. M-a măsurat de câteva ori, din cap până în picioare ca şi cum aş fi fost cine ştie ce exemplar curios. Ei bine, acum spune. Ce regiment?
— Douăzeci şi şapte Panzer S.B.V., Compania a 5-a, domnule.
Se aflau într-un cătun la aproximativ patru kilometri vest. Sosirea mea a provocat o serie de glume proaste, dar trecusem de faza în care mi-ar fi păsat de ele. Plictisit, m-am prezentat la locotenentul Löwe, care vorbea cu Hauptfeldwebel Hoffmann.
— Fahnenjunker Hassel, domnule, raportează întoarcerea cu M.G.-ul 42 pierdut.
— Era şi timpul, spuse Löwe şi nu mai comentă.
M-am târât spre plutonul meu unde l-am găsit pe Micuţul într-o dispoziţie excelentă.
— Ai avut noroc că nu te-am prins! Să-mi aminteşti să-ţi scot dinţii şi apoi să ţi-i vâr înapoi pe gât, când o să crezi că sunt în dispoziţia necesară.
— Să fim mai precişi, spuse Bătrânul, unde dracu ai fost tot timpul ăsta?
Am dat din umeri şi nu am răspuns. M-am prăbuşit la pământ şi, mecanic, am început să curăţ blestemata de mitralieră care era cauza tuturor necazurilor mele. Porta a venit şi s-a aşezat lângă mine şi mi-a tras amuzat nişte ghionturi în coaste, de mi-au sărit ochii din cap.
— Ei bine? Cum arată? mă întrebă. De ce n-ai adus-o aici, ca să ne bucurăm şi noi de ea?
— Ia mai lasă-mă, şi vezi-ţi de treaba ta!...
Câteva secunde mai târziu au început fluierăturile şi locotenentul Löwe a început să ţipe la noi să încetăm, pentru că iar ne mutam. Maiorul Hinka a venit în inspecţie şi când Löwe a salutat, am observat pentru prima oară că avea capul bandajat.
— Compania a 5-a gata de plecare, domnule. Am pierdut un ofiţer, trei sergenţi şi şaizeci de oameni. Un sergent şi paişpe oameni spitalizaţi. Patru lipsă... A, da! Şi o mitralieră pierdută şi acum recuperată.
Hinka aparent indiferent, îl salută şi el pe Löwe şi-şi aruncă ochii asupra noastră.
— Mulţumesc, locotenente.
A mers încet de-a lungul liniei, inspectând fiecare om în parte. Nu a văzut nimic care să-l enerveze sau să-i placă, până a ajuns la mine, unde aproape a făcut o criză.
— Locotenent Löwe, de ce acest soldat se prezintă în halul ăsta? Încheie-ţi haina şi bagă-ţi cămaşa în pantaloni! Ia să-ţi văd mitraliera.
Din fericire, cel puţin M.G.-ul era curat şi mai presus de orice critică. Maiorul mormăi şi mi-o înapoie.
— Notează-l, locotenente. Nu voi tolera o ţinută neglijentă!
Löwe aprobă resemnat, şi-i făcu semn Hauptfeldwebel-ului Hoffmann, care îşi scoase repede carneţelul şi începu să scrie cu un aer oficial, numele meu pe pagina goală.
Compania se puse în mişcare de-a lungul drumului, cizmele bătând cadenţa pe calda- râm. Cineva începu să cânte, ceilalţi alăturându-se.
„Weit ist der Weg zurück ins Heimatland,
So weit, so weit!
Die Wolken ziehen dahin daher
Sie ziehen wohl übers Meer
Der Mensch lebt nur einmal
Und dann nicht mehr..."

— Cântă, mă îndemnă Micuţul, care mărşăluia la stânga mea.
— Du-te dracului şi lasă-mă în pace, i-am spus iritat.
Eram prea obosit ca să mărşăluiesc, prea obosit ca să cânt. Prea obosit ca să fac orice, în afară de a mă întinde şi a muri. Ochii mi se închideau, de abia mă mai ţineam pe picioare.
— Cântă, fir-ai al dracului! şuieră Micuţul. Mai bine ai deschide gura şi ai cânta, că altfel, îţi dau una de-ţi înghiţi dinţii.
„Lung este drumul spre Patrie,
Prea lung, prea lung...
Vântul te-aruncă de colo-colo,
Peste mări şi ţări,
Şi asta când ai o singură viaţă,
Şi pe urmă, nimic..."

La început cu o oarecare ezitare, pe urmă din ce în ce mai tare, pe măsură ce-mi reveneam, am început să cânt împreună cu ceilalţi.

(va urma)





marți, 30 iulie 2013

Voulez Vous


ABBA











Un duel


George Topârceanu




Eroii mei sunt doi cocoşi
De rasă, pintenaţi, frumoşi
Ca ofiţerii la paradă.
Doi cavaleri aristocraţi.
Dintr-o privire ofensaţi
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriaţi.
Teren - o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se ştie-a cui e vina -
Misteru-nvăluie pricina, -
Deci: căutaţi găina...

Din amândouă părţile
Se-ncep ostilităţile.
Ei stau o clipă faţă-n faţă
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-şi iau avânt
Şi lupta-ncepe săltăreaţă:
Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături,
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare...
Iar s-atacă,
Iar se pişcă...
Dar deodată nu mai mişcă...
Faţă-n faţă, multă vreme,
Stau aşa, ca două gheme
Neclintite
Şi zburlite,
Până când, pe nesimţite,
Unul părăseşte sfada,
Întorcându-se cu coada...

*
Atunci ieşi de sub şopron
Un folozof-clapon,
Urât
Ş-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor...
El s-a oprit în faţa lor
Cotcodăcind sonor:
— Eu dezaprob acest conflict.
E o ruşine, un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar aşteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoşii nu se vor mai bate...
Voi vă certaţi pentr-o găină,
Dar nu vedeţi? E curtea plină!
Ba treceţi gardul la vecini,
Că şi p-acolo sunt găini...
De ce vă puneţi gheara-n gât?
Să lase unul cât de cât,
Să dea şi celălalt ceva, -
Eu, cât de cât, socot c-o da!




Balada ziselor mărunte


Francois Villon




Ştiu musca-n lapte de-a picat,
ştiu rang pe haina omului,
ştiu de-i senin ori înnorat,
ştiu bine rodul pomului,
ştiu după clei de soiul lui,
ştiu lucrurile ce-s de-un hram,
ştiu cine-i harnic ori haihui,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Ştiu haina după epolet,
ştiu orice rasă monahală,
ştiu pe stăpân şi pe valet,
ştiu pe măicuţă după poală,
ştiu hoţul după ciripeală,
ştiu cine-i lacom la bairam,
ştiu unde-i vin ori bute goală,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Catâr, catârcă ştiu ce mi-s,
ştiu câte poartă în spinare,
ştiu de Belet şi de Beatrice,
ştiu pe abac o adunare,
ştiu de-amăgiri şi de visare,
ştiu pe husit de ce-i infam,
ştiu Roma ce putere are,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Prinţe, ştiu despre fiecare,
ştiu după chip orişice neam,
ştiu că de moarte nu-i scăpare,
ştiu tot, de mine habar n-am.







luni, 29 iulie 2013

AMORE MIO


BRUNO FERRARA




BY  DODDOLINNA










Imnul studenţilor


George Coşbuc




Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel -
Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.





Abis (16)


Colin Forbes



NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Philip se pregătea să plece din apartamentul lui Eve, cu părere de rău, când închise uşa de la intrare şi se întoarse în sufragerie.
- Ce repede te-ai întors de la birou, zise Eve înţepată.
El se uită la ea, aşezată într-un fotoliu, cu picioarele-i frumoase puse unul peste altul. Purta o pereche de pantaloni albastru-închis şi un pulover albastru-pal. Mâinile i se odihneau pe braţele fotoliului, în timp ce el venea spre ea.
Văzu un bărbat trecut de treizeci de ani, cu părul negru, bine ras şi cu ochi gânditori. Philip era din nou năpădit de o tulburare interioară... se simţea enorm de atras de această femeie plină de viaţă, dar amintirea soţiei moarte Îl umplea de durere. Nu era sigur de sentimentele lui.
- Bine, am numărul tău... Începu el, ca s-o lase să înţeleagă că o va suna în seara aceea.
- Am şi eu numărul dumneavoastră, domnule Philip Cardon, îi replică ea, vrând să spună ceva cu totul diferit, când sări din fotoliu şi Îl sărută pe obraz.
El continua să se apropie de ea, când, brusc, Eve îşi ridică mâinile şi-i făcu semn să se îndepărteze. Rămase în picioare, cu mâinile la piept.
- Am putea eventual să plecăm în vacanţă într-un loc cu adevărat fascinant. În Bermude. Când o să am timp. - O idee excelentă, zise Philip.
- Am spus eventual.
- Dacă va trebui să pleci în străinătate, cât o să stai? întrebă el.
- Habar n-am. Stând în faţa unei oglinzi de perete, îşi folosi ambele mâini ca să-şi aranjeze părul de un negru intens, lipindu-l de cap, apoi se întoarse şi-l privi drept în faţă. N-am nici cea mai vagă idee, daro să te sun. Când o să pot, adăugă ea. Care e numărul tău de la birou? S-ar putea să nu fiu în stare să te sun decât în timpul zilei.
- Nu pot să ţi-l dau. Fac gălăgie şefii dacă primim telefoane personale la birou.
- Urâcioşii din asigurări. Atunci, va trebui să stai în fiecare seară în casa aceea a ta goală din Hampshire şi să te holbezi la telefon.
Remarca Îl duru, simpla referire la casa goală, dar faţa lui Philip nu trăda nici o urmă a reacţiei sale. O privi cum ia o ţigară aprinsă dintr-o scrumieră şi îşi aprinde cu ea una nouă. Se trezi că-i admiră silueta zveltă.
- Ce faci, mă analizezi? Îl întrebă ea. Ar trebui să ştii deja cum arăt. Philip, trebuie să fac un duş.
- Tocmai plecam...
Inchise uşa de la intrare după el, coborî încet scările, cu emoţiile răscolite haotic. Eve avea obiceiul de a-l ridica şi apoi de a-l coborî. Ştia că anumite femei foloseau această tactică cu bărbaţii, dar Eve era expertă.
Tweed intră în cabinetul lui, unde o găsi doar pe Monica şi pe Newman. Newman tocmai ridica receptorul.

- Alo, Archie. Da, Bob la telefon. Cum te descurci?
- Am veşti, Bob. Vorbesc din Geneva. Un oraş amăgitor. Unii oameni încearcă să mă urmărească. Cred că m-am descotorosit de ei. Ştirile... se pare că Brazii face o listă cu toţi oamenii lui Tweed. Până acum ştie de tine şi de Paula Grey... l-a trecut şi pe Franklin ca posibil membru.
- Eşti sigur de asta?
- Am totală încredere în informatorul meu. Şi nici măcar n-o face pentru bani, ceea ce e un atu în plus. Trebuie să închid. Sper că ajutorul e pe drum...
Newman se ridică şi îi dădu lui Tweed, care îşi scosese paltonul, scaunul din spatele biroului. Îi repetă ceea ce-i spusese Archie.
- Crezi că a pus ochii pe oamenii mei... Brazii? întrebă încet Tweed. - Seamănă cu o listă neagră, admise Newman bine dispus.
Tweed se ridică din nou în picioare şi începu să se plimbe prin cabinet, în timp ce număra pe degete.
- Tu, Paula... poate şi Franklin, care nu e în echipa noastră. Absenţii sunt foarte importanţi. Marler, Butler şi Nield.
- Nu te înţeleg, zise Newman.
- Dorset. Există doar trei oameni care ar fi putut să transmită lista asta. Franklin în persoană, Eve Warner şi Keith Kent.
- De ce s-ar fi pus Franklin pe listă?
- Pentru siguranţă. Ştiu că nu prea ţine.
- Eu sunt încă pe jumătate adormit după ce m-am trezit cu noaptea-n cap, recunoscu Newman, dar tot nu înţeleg cum i-ai scos pe cei trei ca posibili informatori ai lui Brazii.
- Ia gândeşte-te! Dorset. Marler a rămas sub acoperire tot timpul. Nici unul dintre cei trei suspecţi nu l-a văzut, iar când Marler a fost în birou şi Franklin l-a văzut, n-a vrut să-i spună lui Franklin cum Îl cheamă. Nici Butler, nici Nield n-au apărut.
- E cam sinistru, comentă Monica.
- A, şi ce-a fost chestia aceea cu care a încheiat Archie, cu „sper că ajutorul e pe drum"? întrebă Tweed.
- Archie a sunat înainte de a veni Bob, îi explică Monica. Îmi spusesei despre el, şi mi-a zis că are nevoie urgentă de întăriri. Paula s-a oferit să se ducă. A plecat într-o fugă la Heathrow, ca să prindă avionul pentru Geneva. Monica văzu expresia de pe faţa lui Tweed. O încânta ideea...
- Ai lăsat-o să plece! De una singură! explodă Tweed. Se duce în gura lupului şi neînarmată. Nu-i aşa? Plec de la serviciu pentru câteva ore şi tu laşi să se întâmple o asemenea nebunie!
Tweed era într-unul din rarele lui momente de furie. Monica era îngrozită. În atâţia ani de când lucra cu el, nu-l auzise niciodată vorbindu-i astfel. Tweed măsura încăperea cu paşi mari.
- N-am... putut... să... o... opresc, rosti ea sacadat.
Newman, calm ca de obicei, îşi aprinse o ţigară. Îl privi pe Tweed cum dă ocol biroului şi se prăvăleşte în scaunul lui. Preţ de o clipă Tweed nu spuse nimic, apoi Îl fixă pe Newman.
- îmi dai şi mie o ţigară?
- La ce oră e următoarea cursă?
- Peste două ore, cită Monica din memorie.
- Ei bine, în cazul ăsta...
Fu întrerupt de Philip care intră în cabinet îmbrăcat într-un palton gros, cu guler de blană, pe care şi-l scoase imediat.
- Mi-am lăsat jos valiza cu haine pentru pol.
- Monica, rezervă-i lui Philip un loc pentru cursa următoare spre Geneva, zise Tweed, cu aerul că a luat o hotărâre clară. Dă-i toate datele pe care ni le-a furnizat Archie. Inclusiv cele despre traficantul de arme. Philip, s-ar putea ca Paula să dea de mai multe necazuri decât poate să facă faţă un om. Şi faptul că e femeie n-are nici o legătură cu asta...

Leopold Brazii stătea la fereastra spaţiosului său cabinet, în vila sa din Berna. Intimitatea îi era protejată de
draperii masive. În spatele lui stătea Carson Craig, îmbrăcat într-un costum gri care-l costase o mie de lire
sterline.
- E timpul să plec la aeroportul Belp, îi aminti el şefului său. Ţi-am pregătit dublura ca să se urce în avion cu mine. O să aterizăm pe Cointrin, în Geneva, cât ai zice peşte.
- Craig, ai zis „dublura" mea. Brazii se întoarse şi se uită la el. Unor şefi le-ar displăcea ideea de a avea pe cineva care să arate la fel ca ei.
- îmi pare rău. Faţa brutală a lui Craig se crispă într-o expresie prin care, speră el, să-şi ceară scuze. Nu arată chiar la fel ca tine.
Brazii se amuză. Nu-i păsa cât de tare îi semăna aşa-zisa dublură, dar îi plăcea să-l deruteze pe favoritul său, căruia îi lipsea simţul umorului.
- Eu nu mi-aş face prea multe griji în privinţa asta, Craig, daracum vorbesc serios. Ia-o încet la Geneva.
- Avem motive să credem că problemele vin de la Londra, zise Craig încăpăţânat. Observatorul nostru de la Heathrow a raportat că unul dintre lacheii lui Tweed - femeia, Paula Grey - a luat avionul spre Geneva. Receptorul i-a dat o descriere bună a ei. Am de gând să-i termin pe scandalagiii lui Tweed înainte s-apuce să facă vreo mişcare.
- Aşa cum ai făcut la Sterndale Manor? Tonul lui Brazii se înăspri. Nu ţi-a spus nimeni să-i omori pe toţi din casa aceea. Ordinul meu a fost să răvăşeşti seiful, să-l faci să arate ca după o spargere.
- N-am putut să intrăm în casă, insistă Craig. Am folosit planul meu. - Am zis s-o iei încet la Geneva. Asta-i tot.
Craig ieşi din cameră şi se întâlni cu Gustav, omul lui de încredere, care aştepta în anticameră. Gustav era un bărbat gras, cu o înfăţişare răutăcioasă, accentuată de o gură aspră, cu buze subţiri.
- Iar m-a luat cu fraze de tipul să fim cuminţi la Geneva, mormăi Craig în timp ce coborau la parter, pe o scară
largă, de marmură. Ţi-ai luat sculele? întrebă el, aruncând o privire spre sacul de prelată pe care Îl căra Gustav.
- Am luat tot, şefu'. Geaca de piele neagră, pantalonii şi casca. Motocicletele ne-aşteaptă la Geneva, cu restul
echipei.
- Bine. O să vadă ei pe dracu'! Se apropie cam mult de laborator. - Tacă-ţi fleanca, mârâi Craig.
Telefonul lui Arthur Beck, din clădirea Poliţiei Federale, pentru Tweed ajunse o oră mai târziu.
- Tweed, cred c-ar trebui să ştii că avionul a plecat de pe Belp cu trei oameni la bord acum câteva minute. Omul meu a raportat că Craig era sigur unul dintre pasageri. Un altul aducea puţin cu Brazii, dar nu era el.
- De unde ştie? întrebă Tweed.
- Limbajul corpului. El observă cum se mişcă oamenii.
- Şi unde a zburat avionul?
- La Geneva. Ar trebui să ajungă acolo imediat. O să fie tărăboi, un tărăboi îngrozitor, aşa zic eu - dacă Craig e cu ei. Deocamdată asta e tot...
În Park Crescent, Tweed puse jos receptorul şi se uită la Newman şi la Marler cu o expresie gravă. Le spuse şi lor ce-i zisese Beck.
- E ca şi cum Paula s-ar fi băgat drept în gura lupului, spuse el rece.
- Atunci e bine că l-ai trimis pe Philip, îi spuse Newman. Şi nu mai fi aşa de îngrijorat. Philip îşi va fi lăsat emoţiile acasă. Şi o place pe Paula.
- Dacă aş fi ştiut mai devreme, v-aş fi trimis pe amândoi să-l susţineţi pe Philip, darvreau să discut cu voi despre
întrevederea mea cu profesorul Grogarty. Ce credeţi c-a vrut să-mi spună profesorul, în felul lui încurcat?
- Cred, zise Marler, că, dacă se poate aranja ceva sigur, ar trebui să te întâlneşti acum cu Leopold Brazii, cât mai curând cu putinţă. Repet, dacă se poate aranja în aşa fel, încât să-ţi fie garantată securitatea. De către noi.
- Ce propui?
- Cel puţin patru dintre noi, deghizaţi, să fim în vecinătatea locului de întâlnire, care nu trebuie să fie o speluncă. Când zic patru, mă refer la Bob, la mine, la Butler şi la Nield.
- Pe Pete Nield Îl aşteptăm să se întoarcă din Dorset în orice moment, îi spuse Tweed. Am trecut cu vederea un singur lucru: am uitat să-i pun lui Eve Warner o codiţă.
- Nu-ţi face griji, replică Newman bine dispus. Ştiu că ai fost prins până peste cap, aşa că ieri-noapte i-am dat un telefon scurt lui Philip, în apartamentul lui de la Priory, şi i-am cerut adresa lui Eve. Locuieşte într-un apartament chiar lângă mine. Foarte elegant. De-aceea a ajuns Marler mai târziu.
- Treci la subiect, Bob.
- Marler a urmărit-o când a ieşit din apartamentul ei, după ce-a plecat Philip de-acolo. A urmărit-o până la Heathrow unde s-a suit într-un avion. Cu destinaţia Geneva.

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am adus haine de iarnă", se gândi Paula.
Avionul zbura la joasă altitudine deasupra Elveţiei. Era întuneric, dar cerul era plin de stele, iar luna strălucea puternic. Treceau peste munţii Jura acoperiţi de zăpadă, iar ceea ce se vedea undeva, jos, era un mic lac de gheaţă solidă.
La fel ca alte curse, avionul urmă ruta est-sud-vest, peste lacul Geneva. Ateriză uşor pe aeroport, şi americanul
de lângă ea, cu care discutase, se ridică. Ea călătorise la clasa business şi îşi puse repede paltonul căptuşit cu
blană pe care i-l aduse stewardesa din locul de unde fusese atârnat în timpul zborului.
- Ştiţi, îmi amintesc aeroportul ăsta de când era destul de mic, zise americanul care o ajunsese din urmă pe
coridorul nesfârşit pe care mergeau. Acum e al naibii de mare... şi devine tot mai mare.
- Mi-l amintesc şi eu în zilele acelea, îi spuse Paula. Era comod şi nu trebuia să mergi deloc pe jos.
- Văd că sunteţi singură, doamnă. Aţi vrea să luaţi cina cu mine în seara aceasta? Fără nici o obligaţie. Vorbesc
serios.
- Sunteţi foarte drăguţ, dar am o întâlnire astă-seară.
- Atunci, distracţie plăcută. Îmi pare bine că v-am cunoscut...
El iuţi pasul, iar Paula răsuflă uşurată. Americanul era un bărbat drăguţ, era plăcut să realizeze că era încă o femeie atrăgătoare, dar nu avea timp de pierdut.
De la Cointrin, luă un taxi până la Hotel des Bergues, reţinu o cameră şi îi dădu bacşiş hamalului după ce îi cărase bagajul greu până sus. Camera spaţioasă avea vedere spre Rhone, şi în depărtare sclipeau, cu intermitenţă, lumini de neon. Luminile se reflectau de apă ca nişte unde distorsionate. Formă numărul din Park Crescent şi îi răspunse Monica.
- Paula. Sunt la Hotel des Bergues, camera numărul...
- Am notat, zise Monica.
Paula puse receptorul jos, despachetă repede şi se întoarse în hol, îmbrăcată din nou cu haina de blană.
- Fiţi atentă, domnişoară, o avertiză portarul când se pregătea să iasă în stradă. Parc-ar fi patinoar acolo...
Afară se opri, testă aderenţa ghetelor îmblănite şi văzu că e bună. Purta o pereche de ghete a căror talpă specială avea mici crampoane. După ce stătuse câteva minute la căldură, în hotel, aerul rece de afară o lovi, aşa că îşi trase gluga de la haină pe cap.
În avion verificase adresa traficantului de arme şi descoperi că strada îi e cunoscută; era strada care mergea în paralel cu Rhone-ul, apoi traversa fluviul. O luă pe jos peste puntea care traversa fluviul în zigzag. Un vânt aspru îi îngheţă obrajii neprotejaţi; era un vânt ce venea tocmai de la gheţarul îndepărtat al Rhone-ului şi cobora până la Geneva, în lac. Deşi purta mănuşi groase, fiind nevoită să se ţină de
bară pentru a-şi păstra echilibrul, simţi frigul trecând prin mănuşi. Erau multe grade sub zero.

(va urma)





duminică, 28 iulie 2013

Un Pepsi-Cola pentru Institutul Cultural Român


Ioan Stanomir




După metafizica gomoasă şi vizionară a discursului lui Andrei Marga, vocea noului preşedinte al ICR este relaxată şi înclinată spre colocvialitate. Pornind din Vâlcea spre a ajunge la ministerul de Externe, aşa cum domnia-sa însăşi alege să se descrie în interviul pentru “ Adevărul”, preşedintele ICR este întruchiparea unei autentice poveşti de succes, înainte ca şi după 1989. Drumul de la “Universitatea Comunistă“ şi “Radio-Vacanţa” la exportul cultural de astăzi este remarcabil, chiar şi in contextul unei Românii a tuturor posibilităţilor.

În definitiv, profilul domniei sale nu este cu nimic diferit de al celor care i-au fost contemporani, în anii de dinainte de revoluţie. Fără a avea vocaţia unui dizident, preşedintele ICR pare desprins din peliculele cu liceeni curajoşi şi sintetici ale lui George Şovu şi Nicolae Corjos. Regimul comunist înseamnă, înainte de toate, o ocazie de a promova social şi de construi o carieră. Îndoielile existenţiale, admite franc domnia-sa, nu îl bântuiau în momentele în care începea să lucreze în presa comunistă. La urma urmei, România lui Nicolae Ceauşescu era o ţară ca oricare alta, cu oameni obişnuiţi ce trăiesc sub vremi şi aspiră la normalitate. Singurii care nu se încadrează în acest peisaj al previzibilului moral sunt cei care refuză colaborarea – dar locul unor asemenea specimene inadaptate este închisoarea (sub acuza de delict de drept comun) sau salonul de psihiatrie. Marginalitatea nu este o opţiune pentru firile ambiţioase.

A fi jurnalist (chiar şi debutant) în România comunistă prezenta un dublu avantaj: o ucenicie în ale scrisului şi un discret avantaj în destinul personal. O sticlă de Pepsi în vremuri de penurie poate fi un stimul pentru fantezia retorică. Înaripat, verbul redactorului de la “ Universitatea Comunistă” traducea un instinct sănătos al supravieţuirii. Recitite astăzi, rândurile din 1985 ilustrează vigoarea unei prese ce slujeşte, cu abnegaţie, poporul întreg . “Prin tradiţie, Universitatea a fost, este şi va fi o instituţie în care generaţiile de studenţi au primit, pe lângă cunoştinţe de specialitate şi sentimentul adânc al dragostei faţă de patrie, de popor, sentiment redimensionat în actuala epocă de documentele partidului, inspirate la rândul lor din gândirea cutezătoare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. “ (Lilian Zamfiroiu în revista “Universitatea Comunistă”), 1985.

Şi dacă ziarul este un instrument al democraţiei socialiste, Securitatea este pavăza ce ocroteşte cuceririle revoluţionare. Conversaţiile cu poliţia secretă, oricât de delicate, pot fi gestionate atent de un student ce deţine ştiinţa comunicării. Fără a fi colaborator al Securităţii, preşedintele ICR îşi face datoria patriotică, ca atâţia dintre cei care au edificat societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu este vorba decât de îndeplinirea unei formalităţi. Totul în prezenţa decanului, savantul şi omul de omenie Ion Coteanu. “Mă simţeam jenat fiindcă nu aveam ce să le spun. Ce să le spun? Că italianul ne dădea să fumăm ţigări scumpe? Probabil că le-am spus şi asta, nu mai ţin minte. Discuţiile erau cordiale, că nu şi-ar fi permis ăia, în prezenţa decanului, să intre în amănunte. Dar nu am semnat niciun angajament”.

Revoluţia este, aşadar, pragul dincolo de care trece un intelectual deja format. Ceea ce urmează, de la consacrarea în ministerele apărării şi în cel de externe, este o poveste clasică în aventura post-comunismului românesc. Căci viitorul aparţine celor care ştiu să înţeleagă sensul istoriei. Iar Preşedintele ICR este unul dintre aceştia.






Dictatorul-filosof: Marxismul lui Stalin


Vladimir Tismăneanu




În februarie 1956, când primul secretar al CC al PCUS, Nikita Hrusciov, a condamnat cultul personalității lui Stalin intr-un dinamitard „Raport Secret”, Dej si camarazii sai au conceput o strategie menita sa-i fereasca de undele de soc ale destalinizarii. De-satelitizarea (de-sovietizarea) a fost arma folosita pentru a evita de-stalinizarea. Ucenic al lui Dej, Nicolae Ceaușescu a ramas pana la capat devotat mitologiilor staliniste: monopolul puterii exercitat fara niciun fel de limita de catre aparatul de partid si de Securitate; concentrarea acestei puteri in mainile unei coterii de militanti inspirati de comandamentele misticii revolutionare; viziunea demonizanta asupra capitalismului si democratiei liberale; infailibilitatea ideologiei marxist-leniniste; transformismul ca filosofie politica (spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker, unul dintre principalii biografi ai lui Stalin, alaturi de Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Isaac Deutscher, Adam Ulam, Dmitri Volkogonov).

Ca si Stalin, pe care l-a considerat unul din modelele sale politice, Ceausescu era convins ca unitatea partidului inseamna puterea sa absoluta, personalizarea paranoic-narcisista a acestei puteri rezultata din rolul sau presupus predestinat in istorie. ​​Pragmatic si realist in negocierile internationale, Ceausescu, asemeni lui Stalin, era de fapt un ideolog utopic. Nici un pret nu era prea ridicat pentru instaurarea utopiei la putere (spre a relua titlul unei faimoase istorii a Uniunii Sovietice datorata istoricilor Mihail Heller si Aleksandr Nekrici). Pe lunga durata, nu accepta compromisurile cu ceea ce detesta visceral: pluralismul si democratia.

Ca si pentru Stalin, finalitatea actiunii sale politice o constituia transformarea conditiei umane, construirea „Omului Nou”. Totalitarismul este, inainte de toate, un proiect de recladire antropologica, de eradicare a moralitatii traditionale. Avem de-a face cu utopii redemptiv-purificatoare. Nimic nu a fost mai important pentru dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin (1879-1953) decât recunoașterea sa ca doctrinar marxist. Și-a visat să fie „clasic al marxismului”. Puterea sa nu era doar una autocratică, ci, mai ales, una ideocratică.

Avatar al leninismului, stalinismul punea pretul suprem pe hegemonia dogmei, pe ortodoxia doctrinara. Era o logocratie, o eclesiologie si o soteriologie. Așa s-a conceput Stalin pe sine, ca pontif doctrinar, încă din anii clandestinității bolșevice, când, la îndemnul lui Lenin a scris o broșură despre marxism și chestiunea națională. Ulterior, a participat la efortul de a demonstra că leninismul era „marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Marea impostură a pornit chiar din momentul loviturii de stat bolșevice prezentată drept o grandioasă revoluție socială.

​​Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunțat la dimensiunea critică originară, s-a auto-sacralizat. Intr-un moment de sinceritate, atunci cand a implinit 50 de ani, Karl Marx insusi spusese ca nu se considera „marxist”. In viziunea bolsevica, ideologia înceta să mai fie o „armă a criticii” și devenea discurs dezlantuit apologetic. Lui Marx i se ridica, in prezenta lui Lenin, un monument la Moscova, cuvintele finale din „Manifestul Partidului Comunist” („Proletari din toate tarile, uniti-va!”) figurau pe manșetele tuturor ziarelor și revistelor, dar minciuna era întronată ca substanță a noii spiritualități, tradiția stângii anti-autoritare era cauterizată și stigmatizată. Alaturi de tinte precum monarhistii, liberalii (constitutional-democrati, kadetsii) si clericii, bolsevicii au organizat prigoana sistematica impotriva socialist-revolutionarilor (eserii), a mensevicilor si a anarhistilor.

Lenin și Troţki știau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecție populară, ci de o acțiune a unui stat major format din militanți fanatici, revoluționari de profesie dedicați necondiționat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Așa a fost construit Partidul Bolșevic, ca univers sectar, ultra-autoritar, respectând orbește principul „centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorității față de majoritate, ierarhia înghețată și obtuză care a permis ascensiunea, încă din ultimii ani de viață ai lui Lenin, a unor birocrați lipsiti de imaginație strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Voroşilov, chiar Kirov etc). Stalin a stiut pe cine sa mizeze si a mizat.

În egală măsură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanții găseau în el un adăpost împotriva oricăror incertitudini și anxietăți. Stalin era pentru ei eroul fara pata si prihana, idol, profet si zeu. Cultul lui Stalin a fost religia politica in care s-au format generatii de comunisti nu doar in URSS, ci si in China, Romania, Ungaria, Polonia etc Pentru Lenin, teoria revoluționară era o referință fundamentală, dovadă că într-un articol din ultima sa perioada de viață, „Despre importanța materialismului militant”, cerea ca tinerii profesori de marxism să învețe ce înseamnă dialectica hegeliană.

Stalin era plăsmuit din altă materie, nu făcuse parte, asemeni lui Lenin din acea familie, ori fraternitate, a stângii cosmopolite internaționale din inima Europei despre care a scris cu mare subtilitate și nu fără o oarecare tandrețe Hannah Arendt în eseul consacrat Rosei Luxemburg. Nu aș spune că Stalin era un marxist primitiv, dar era unul cu o vocație terifiantă a simplificării. Lecturile sale erau îndeosebi din Marx, Engels, Plehanov, Lenin, Kautsky, Otto Bauer, Bernstein, Hilferding, Rosa Luxemburg; nu avea orizontul intelectual al bolșevicilor care trăiseră ani îndelungați în Occident.

Lenin nu a avut scrupule in a institui teroarea revolutionara ca mecanism esential de consolidare a dictaturii bolsevice. Stalin a extins-o si a intensificat-o la maximum. Gulagul, infiintat in timpul lui Lenin, a capatat dimensiuni monstruoase in perioada stalinista. Violenta sociala facea parte din natura sistemului. La ora actuala, putem estima ca au fost ucisi, din ratiuni politice, in timpul lui Stalin, peste 25 de milioane de oameni. A fost, precum Hitler si Mao, un dictator genocidar care s-a visat filosof.

Marxismul era pentru Stalin un instrument de legitimare a propriei puteri, iar propria putere era un instrument pentru îndeplinirea profețiilor leniniste. De aici și maleabilitatea uluitoare a interpretărilor staliniste, născute în mare măsură din convingerea că rolul teoriei este să justifice realitatea politică a socialismului într-o singură țară. Obiecția absolută a lui Stalin la adresa curentelor rivale din interiorul stângii revolutionare era că acestea, mai ales troţkismul, slăbesc frontul monolitic al falangei marxiste globale. Subiectiv, gândea Stalin, aceste curente pot fi revoluționare, dar obiectiv ele servesc „contra-revoluția”. Stalin se credea marxist și, la urmelor, chiar era un marxist din categoria cea mai cinică. Ii socotea pe adversarii sai „lichidatoristi”. Prin urmare, trebuiau lichidati.





Sa onorezi un asasin numit “Che” Guevara


Vladimir Tismăneanu




Stanga radicala este din nou in ofensiva. UNESCO a decis sa includa scrierile lui Ernesto “Che” Guevara, revolutionar de profesie, criminal politic si posedat ideologic, intr-un Patrimoniu Cultural Global intitulat “Memory of the World Register”. Nu neg ca aceste scrieri, asemeni celor ale lui Lenin, Stalin, Hitler si Mussolini, ar trebui pastrate undeva, dar nu in registrul valorilor culturale, ci in acela al barbariei totalitare. Ori intr-un muzeu al nihilismului terorist.

Idolatrizarea lui Guevara tine si de nelinistea reala a personajului, de deznodamantul insangerat al aventurii sale, integrat cu celeritate in martirologia stangii, de nimbul unui etern inadaptabil, al unui melancolic incorigibil. Asa l-am vazut eu la 16 ani. Nu doar eu, sa amintesc aici admiratia pe care i-a purtat-o, in acei ani, Antoni Macierewicz, unul dintre marii disidenti polonezi, co-fondator al KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor). Macierewicz a rupt de decenii cu mitul Guevara si cu orice propensiune stangista. Este azi unul dintre cei mai activi politicieni conservatori din Polonia, un sustinator consecvent al decomunizarii. Nici Macierewicz, nici eu, nici atatia altii, nu stiam atunci, in 1967-1968, ca Guevara avea mainile patate de sange.

Noi vedeam proscrisul justitiar si altruist, o combinatie de Byron, Monte Cristo, Bakunin si Trotki, disperatul imbatat de speranta, tasnit parca dintr-un poem de Nerval, el era de fapt calaul. Nu stiam de rolul sau in executiile sumare, in lichidarea opozitiei democratice din Cuba, in constructia sistemului terorist. Nu fac decat sa descriu acel moment istoric si atractia exercitata de figura lui Guevara. O atractie pe care, daca nu as aminti-o, nu as fi corect nici cu cititorii, nici cu mine insumi. Astazi insa stim, iar romantizarea acestui personaj nu mai are nicio scuza. Era gata sa omoare, a si ucis, in numele justitiei revolutionare, care, conform doctrinei marxiste, nu are nimic de-a face cu justitia statului liberal. A sustinut terismul statal si nu a dovedit nici urma de compasiune pentru victime ori pentru famillie lor. Ucidea cu sange rece.

Nu stiu daca Guevara l-a citit pe Camus si mai ales, chiar daca l-a citit (erau contemporani, el era cultivat, il admira pe Sartre), nu cred ca a inteles semnificatia morala definitiva a acestor cuvinte, o palma pe obrazul teroristilor de ieri, de azi si de maine: “Se pun bombe acum in tramvaiele din Alger. Mama mea s-ar putea sa fie in unul din aceste tramvaie. Daca aceasta este justitie, atunci o prefer pe propria mea mama”.

Era un posedat al revolutiei, altruismul era de fapt mimat, ii pasa doar de o umanitate abstracta, nu de indivizii concreti, in carne si oase. Clocotea in el o ura feroce in raport cu “lumea veche”. Febra lui era una mesianica. Marx era Dumnezeul sau, el era profetul desemnat (uns) de Istorie sa declanseze marea furtuna purificatoare. Nu stiu daca l-a citit pe Georges Sorel, dar gandea in termeni similari cu acesta apocalipsul revolutionar. Cum a devenit legenda? Parte prin mecanismele propagandistice ale stangii internationale, parte pentru ca, in raport cu bonzii comunismului de tip sovietic, aparea ca un mesager al adevaratului, neadulteratului spirit revolutionar. Ei cautau cel mai convenabil modus vivendi. El aflase, in agonia finala, un eroic modus moriendi. La cateva luni de la moartea sa, studentii parizieni si cei din Mexico City il transformau in icoana. Era de fapt a doua sa moarte, convertirea in fetis si in afis. Guerilele latino-americane de orientare castrista l-au venerat, dar au inteles ca incepea atunci un nou anotimp strategic. El fusese simbolul a ceea ce s-a numit foco guerrillero al revoltei rurale, al “revolutiei in revolutie” (titlul celebrei carti de Regis Debray). Venise vremea guerilelor urbane, a miscarilor de tip Tupamaros si Montoneros. Spre a relua o dihotomie propusa candva de Arthur Koestler, stanga il prezinta drept marele yoghin al unei revolutii cataclismice. El a fost in realitate un comisar dedicat unui singur scop: exterminarea inamicilor, reali dar mai ales imaginari, premisa intemeierii unui fals paradis terestru.

Decizia UNESCO de a adauga la Registrul sau Mondial scrierile lui “Che” Guevara, cel care a justificat, a aprobat si celebrat nucleele de guerila drept “masini de ucis”, este obscena. A fost el insusi, cum a demonstrat Alvaro Vargas Llosa, o masina de ucis. Indemnuri la omor, la vendeta sociala, aceste scrieri nu apartin niciunui tezaur umanist. Dimpotriva.





Intelectualul “ progresist” şi baricadele sale – un bilanţ provizoriu


Ioan Stanomir



Intelectualul este, în secolul XX, un aliat necesar şi entuziast al progresului. Crimele, îndoielile, erorile nu îl ispitesc. El rămâne, până la capăt, fie că este parte a bisericii comuniştilor, fie că este doar un tovarăş de drum, un om care se dedică, fără ezitare, crezului pe care îl asociază cu emanciparea umanităţii de sub cătuşele sclaviei. Identitatea celor ce veghează această angajare se poate schimba- de la Marx şi Lenin la Mao şi Pol Pot, şirul de statui pe care le ridică entuziasmul orb este vast, iar zelul cu care se invocă legile istoriei spre a se justifica sacrificiile fără de număr rămâne nealterat.

Scriind în “Commentary” despre cartea de memorii a istoricului marxist Eric Hobsbawm, Richard Pipes creiona portretul unuia dintre cei mai iluştri şi impenitenţi credincioşi ai religiei leniniste. (1) Oricât de incomodă pentru cei care preferă să contemple utopia, ignorând solul fetid al realităţii cotidiene în veacul comunist, remarca lui Pipes merită evocată- există o răspundere morală a celui care validează leninismul, iar această răspundere înseamnă şirul de victime pe care ipoteza comunistă îl lasă ca moştenire, de la teroarea roşie a lui octombrie până la marele salt înainte şi câmpurile morţii. Spre a relua o sintagmă memorabilă a conservatorului american Richard M. Weaver, ideile au consecinţe, iar credinţa in tiranie duce, mai devreme sau mai târziu, la necesitatea acceptării universului ivit din materia ideologică însăşi.

Destinul lui Hobsbawm este doar unul dintre nenumăratele destine ce populează un timp al falsei naivităţi şi amoralismului. Investirea partidului cu misiunea de a fi un vehicol al mântuirii este elementul ce contribuie, decisiv, la orbirea atâtor intelectuali. Venerarea partidului face ca graniţele dintre naţiuni să devină irelevante, de vreme ce singura patrie faţă de care eşti loial este Uniunea sovietică. De o parte şi de alta a Atlanticului, ideea de patriotism este subminată de această internaţională a urii şi duplicităţii. Tratamentul la care este expus Whittaker Chambers în contextul procesului lui Alger Hiss dovedeşte că ieşirea din acest spaţiu al complicităţilor poate înseamna o traumă personală. Comunistul participă la un efort în avangarda căruia se află primul stat al muncitorilor şi ţăranilor.

Moştenirea lui Hobsbawm şi a tuturor intelectualilor progresişti este aceea a consacrării relativismului etic ca fundament al noii morale: binele şi răul sunt categorii ale gândirii burgheze, iar cei ce se opun marşului istoriei trebuie să fie eliminaţi. Simbolic, entuziasmul parizian pentru maoism este contemporan cu ravagiile revoluţiei culturale. Intelectualul ce visează la eliberarea de sub teroarea capitalistă alege să vadă în intransigenţa gărzilor roşii stindardul unei lumi purificate de birocratism. Nimic din cronica suferinţei chineze nu intră în acest tablou retuşat. Anul 1968 ducea mai departe gestul lui Sartre şi al colegilor săi de generaţie. Tagăduirea gulagului este condiţia păstrării intacte a potenţialului revoluţionar.

Peste ocean, o luptătoare transformată în mit, Angela Davis, opta pentru libertatea ţărilor din lagărul socialist, refuzând, deliberat, să apere cauza celor întemniţaţi şi reprimaţi aici. Dizidenţii şi opozanţii erau aliaţii demonicului Kissinger şi agenţi ai imperialismului american. Canditată la alegerile prezidenţiale pe ticket-ul Partidului Comunist din Statele Unite, Angela Davis este efigia radicalismului afro-american ce seduce şi înspiră pe atâţia europeni. “ Panterele negre”, cu amestecul lor de violenţă suicidară şi retorică totalitară, sunt parte din acelaşi trunchi pe care îl ilustrează cariera lui Davis. Simpatia pentru comunism şi indiferenţa pentru victimele sale, iată un element central din catehismul celor ce duc un război implacabil împotriva democraţiei americane. De la tranşeeele revoluţiei la consacrarea academică de astăzi şi transformarea în star al rebeliunii anticapitaliste, drumul Angelei Davis este unul care dovedeşte până la ce punct exaltarea ideologică modelează sensibilitatea contemporană.


Moderaţia este, în vremurile lui Lenin ca şi in timpurile lui Che sau ale Angelei Davis, un simptom periculos de “deviaţionism”. “ Noua stângă”, ivită din tulburările lui 1968 şi din reveriile ireponsabile marcusiene, îşi află în terorism şi devastare încunarea sa istorică. Mobilizarea minorităţilor, ( sexuale sau etnice) este strategia ce înlocuieşte apelul la o clasă muncitoare tentată de îmburghezire. Manifestele de pe pagina “ CriticAtac” sunt ecoul întârziat al acestei ambiţii de confruntare cu imperialismul demonic.

Intelectualul progresist este actorul unei drame ce nu se incheie o dată cu anul 1989. Ispitele utopice sunt reînviate, de fiecare dată, spre a trezi energia revoluţiei. A crede în comunism, împotriva tuturor evidenţelor, este marca acestei nobleţi niciodată renegate. Baricadele sunt încă acolo, aşteptând pe noii lor apărători.

(1) Richard Pipes, “ Redhead”, în “ Commentary”,aprilie 2003, pp. 63- 67.