joi, 31 iulie 2014

Gând volant


Sandu Alrox




În acest gând mic și prost


uitare de inconsecvență,


strălucește o flacără,


este în tine.




Te mângâie încet


pierdut într-o tandrețe infinită


și întrebarea grijulie cine ești ...




În cazul în care cuvântul nu spune,


inima mea bate cântecul său:


"ceea ce pare,
nu e,
ceea ce este,

nu apare ..."

















Victore, nu ești bun de nimic…


Angela Tocilă




Îmi pare rău că trebuie s-o spun pe șleau și fără menajamente: Victore, dar nu ești bun de nimic. Știam de la început, cam de pe când ai început să te-nfigi în politică. Tupeist, șmecheraș, obraznic și mincinos dar mai ales, arogant. O aroganță mascată atât cât trebuie de mitocănii însoțite de grimase de băiețaș de cartier, genul celui care strigă după o fată ”Ce faci, porumbițo?” iar când fata se întoarce îi spune rânjind ”Nu tu, cioară”  Ești exact tipul de golan care ar împinge o bătrână pe scări și ar întreba-o unde se grăbește. Nu bag mâna-n foc că n-ai făcut-o măcar la figurat, așa cum ai călcat peste cadavre (poate la propriu) ca să avansezi în carieră, de la băiatul cu cafelele, la primul ministru care ești astăzi.

Dragă Victore, să știi că te-am ”citit” la milimetru și chiar dacă la-nceput am fost șocată de tupeul tău nemăsurat, nemaintâlnit la un asemenea nivel, mi-am dat seama că ești exact expresia partidului care te folosește și pe care tu la rândul tău, încerci să-l folosești cât mai eficient și cu toate că vârfurile și eminențele cenușii încearcă să te țină strunit, tu ca un cal nărăvaș dai semne clare că odată ce rupi căpăstrul ești în stare să sari cu copitele pe ei pentru că tu ești genul care nu are loialități, nu are remușcări, nu are conștiință. Pentru tine tot ceea ce contează în viața asta, ești tu însuți. Nu cred că-ți pasă în mod deosebit nici de familie, nici de prieteni, aceștia sunt doar accidente sau calcule în viața ta, în funcție de scopul pe care ți l-ai propus.

Victore, când spun că nu ești bun de nimic, o spun pentru că am convingerea că și tu știi asta. În timp ce pe mine mă-ntristează constatarea, ție nu-ți tresare nici un mușchi pe față pentru că ești conștient că orice greșeală ai face, vei fi iertat după ce spui două trei glume răsuflate și arăți cu degetul spre Băsescu, dai 3 lei în plus la pensie, o aministie pentru trântorii hoți care au mituit medici pentru o pensie de boală falsă, niște materiale de construcție pentru sinistrații cărora le-au luat apele casele și multe vorbe goale.

Tu nu vei construi niciodată diguri pentru că dacă ai face-o, ți-ai pierde electoratul care stă cu mâna întinsă la pomenile tale. Tu nu vei construi niciodată drumuri ci le vei cârpi pe cele existente pentru că asta cer firmele baronilor tăi, bani care se pot sifona ușor. Tu nu vei redeschide spitale pentru că n-ai un sfanț pentru asta și nici nu te interesează prea tare să-ți bați capul cu bolnavii României. Tu nu vei construi niciodată școli pentru că ai nevoie să-ți crești viitorii votanți, mulți și proști. În schimb vei da și ultima lețcaie bisericii care este în cârdășie cu tine și cu partidul tău.

Tu nu vei lua niciodată măsuri de protecție socială care să nu se adreseze doar pomanagiilor și asistaților social. Niciodată nu vei oferi milionul de locuri promis pentru că știai din capul locului că nu e decât o minciună de-a ta, în schimb vei angaja neamuri, vei oferi locuri de muncă la stat diverșilor grăjdani cu misiune. Tu, Victore, nu vei respecta niciodată statul de drept, justiția și nici măcar statul în sine pentru că asta te va împiedica să readuci țara acolo unde-a lăsat-o Năstase, la cheremul bunului plac. Tu nu vrei altceva decât să rămâi acolo unde ești și dacă se poate, să ajungi președinte. De ce? Ca să te duci la dineuri, să ți se dea onorul, să te umfli-n pene și să te lauzi cu ”contactele” tale externe.

Victore, tu nu ești bun nici să ții ședințe. Adoarme lumea. Ți-a dovedit-o nen-tu Iliescu Ion când a moțăit lângă tine, în timpul discursului tău. A adormit și fostul tău camarad de lovituri de stat, Crin Antonescu. Nu ești bun decât să dai din gură mult și fără niciun Dumnezeu. Nu ai nicio idee, nu ai imaginație, nu ești decât un farsor, un cartofor care are câte-un as ascuns prin fiecare cusătură a țoalei tale de firmă. Nici substanță nu ai, ești gol și suflă vântul prin tine. Vâjâie.

Ceea ce ai însă, Victore, și ce-i al tău, e al tău… Obrăznicie și tupeu. Știi să dai din coate ca să ajungi în față. Știi să minți ca un maestru, ai putea da lecții, ai putea fi actor de succes dacă te-ar ajuta un pic și fizicul. Ai putea scrie ficțiune, ar fi ceva natural, căci poveștile tale nu s termină niciodată, se-mbogățesc mereu cu noi și noi invenții. Dacă ești prins cu minciuna, nu recunoști nici mort, spui altă minciună care ar trebui s-o acopere pe prima. Și tot așa, nu te mai poți opri și oricum, la tine e ceva absolut natural. În fond, unde-ai fi tu azi fără să fi mințit la viața ta? Ai fi primul ministru al unei țări ca România? Nici vorbă de așa ceva. Ai fi probabil, un avocățel ratat care și-a pierdut clienții pentru că le-a luat banii fără să le ofere nimic în schimb. Un avocățel de divorțuri sau litigii pe câte-un metru de pământ pe care nu se pot împărți două babe de la țară care-ar veni la tine cu coșul de ouă drept șpagă. Dar poate nici asta n-ai fi, Victore, pentru că ai trecut prin școală ca gâsca prin apă, copiind. Și poate că maică-ta ți-a plătit restanțele și examenele. Dacă nu era politica să te salveze, n-ar fi auzit nimeni de tine, Victore.

Nu ți-am ascultat niciodată vreun discurs, Victore, nicio ședință de guvern, niciun interviu nu ți-am citit și nici n-am s-o fac nici cu forța. Și știi de ce, Victore? Pentru că-mi dai o stare de rău fizic. pentru că știu că în tine se-ntrupează toate defectele pe care le poate avea un om, ești întruchiparea nimicului periculos, ești omul fără niciun Dumnezeu, așa ortodox cum te ții. Ești la fel de ortodox și credincios ca Talpa Iadului. Singura ta credință e în tine și-n minciunile tale, în instinctul tău primar de a supraviețui cu orice preț. Sunt sigură că dacă te-ai afla în pericol de înec și ți-ar sări chiar nevasta în ajutor, n-ai ezita s-o îneci pe ea ca să ieși tu la suprafață. Ăsta ești tu, Victore.

Și, Victore… Te-ai îngrășat și-ai făcut șale de vădană. Ai făcut și burtă de neam prost. Numai lanțul de aur la gât îți mai lipsește, Victore, și nu te mai scoate nimeni dintre cocalari. Îți priește ”munca”, Victore. Nu te trage nimeni la răspundere, afară de baronii tăi dar și ei încep s-o facă mai cu fereală. Ei știu ce viperă cu corn ești și se feresc de mușcătura ta. Mentorul tău, deținutul politic Năstase, a simțit-o pe pielea lui. Dar și când te vor sacrifica, Victore…


Nu ești bun de nimic și totuși, ești primul ministru al unei Românii amorțite, al unei Românii prizoniere în mâinile politrucilor ținuți de Moscova.  Nu știu pentru câtă vreme dar ceea ce știu e că într-o bună zi vom scăpa de tine și cu puțin noroc și ajutor, vom scăpa și de ei. Până atunci, tu fă ce știi mai bine: minte, fură, înșeală și dă din gură. Ba mai și plimbă-te prin putredul Occident la fiecare sfârșit de săptămână, în secret. Bucură-te, Victore, până mai poți pentru că știu că eu și mulți alții ca mine, nu te vor vota nicodată să fii președinte. Pentru că și mulți alții, te-am citit, te-am cântărit și te-am declarat necorespunzător.
















Omul ...



Sandu Alrox







Crezi că soarele luminează viața,


dar e fals, omul este un soare.






Crezi că o floarea bucură viața,


dar e fals, omul este o floare.






Crezi că un zâmbet înalță viața,


dar e fals, omul este un zâmbet.






Trebuie curaj pentru a privi într-un om


nu o atitudine plina de teamă,


îndeparteza-te de cei care nu au grija de tine!






Dar nu uita:


Nu te teme de omul care știe drumul,


Vei fi ținuta mereu de mână



arătându-ți strada luminoasa.



















Victor Ponta si ispita rinocerizarii


Vladimir Tismăneanu




Va mai amintiti cum vorbea Adrian Severin, pe atunci presedintele Institutului "Ovidiu Sincai", think tankul PSD, despre "tatarul Traian Basescu"? La vremea respectiva, deci in 2005, alaturi de Gabriel Andreescu si Peter Banyai, am zis ca este o gafa, ca nu poate fi vorba de resuscitarea unui sovinism pagubos si pernicios chiar in templul ideologic al unui partid ce-si zice de stanga.

Cand Adrian Severin se referea insinuat si pejorativ la "alogeni", am spus ca nu are o buna stapanire a istoriei unor asemenea puseuri xenofobe. O istorie teribila, indeosebi in veacul al douazecilea. Ceea ce incepe cu vorbe rostite in chip demagogic si iresponsabil se poate termina cu practicile exterministe ale "purificarii etnice".

Aveam aprehensiunile mele, nu atat in ce-l privea pe dl Severin, cat orientarea generala a partidului din care facea parte. La urma urmei, de ce numele "Ovidiu Sincai", un modest dascal universitar de socialism stiintific din Cluj, deputat PDSR si, la un moment dat sef de cabinet al lui Adrian Nastase? De ce defunctul Sincai si nu, cum ar fi fost normal, C. Dobrogeanu-Gherea, patriarhul social-democratiei din Romania, un ganditor  social si critic literar intr-adevar proeminent. Mi-e teama ca raspunsul se gasea in formula xenofoba care a dominat si domina mentalul pesedist, urmare directa a pompierismului nationalist al epocii Ceausescu. N-a fost Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, el insusi un ideolog de seama al regimului comunist? Cat de "bun roman" era in fond Gherea? Conform pseudo-logicii etnocentrice, nu prea era...

In dialogurile mele cu Mircea Mihaies, in special in volumul "Balul mascat", vorbeam despre mastile unor personaje gen Ion Iliescu, Petre Roman, Oliviu Gherman, Nicolae Vacaroiu, Virgil Magureanu, Viorel Hrebenciuc etc Notam prelungirile fascistoide in discursul fesenist, dar si in metodele utilizate pentru anihilarea opozitiei politice si intimidarea pana la neutralizare a societatii civile. Nu erau Corneliu Coposu si Ion Ratiu stigmatizati ca "vanduti strainilor"? Mai suntem unii care n-am uitat fraternizarea PDSR cu PRM-ul vadimist sub sigla sinistrului "Patrulater Rosu".

Iata-l acum pe Victor Ponta calcand triumfator si obraznic pe urmele lui Adrian Severin. Nu discut aici personalitatea lui Klaus Iohannis. Afirm doar ca a aduce in discutie originea etnica ori afilierea religioasa a unui rival politic (de fapt a oricui) este o expresie a ceea ce Umberto Eco a identificat drept fascism primordial.

Retorica lui Victor Ponta contine teme si obsesii marcat extremiste. Ca le ascunde sub a sa eterna masca bascalioasa nu schimba lucrurile. As zice chiar ca le agraveaza. Iata ce a avut de spus dl Ponta despre adversarul sau potential: "Nu stiu daca il va incomoda sau nu, dar stiu că nu va fi o temă a mea de atac. Nu e nimic de reproşat că e etnic german, dar nici mie nu trebuie să-mi fie reproşat că sunt român. Sunt în România şi mă mândresc că sunt român. La fel e discuţia despre religie, nu e nimic rău că e protestant, dar eu sunt ortodox. Nu cred că va fi un subiect, dar nici nu vreau să creăm un anumit complex – să vină cineva din afară, că noi nu suntem în stare. Avem resursele noastre, ca ţară, de a ne dezvolta. Nu cred că e un defect pentru Iohannis că e german, dar să nu-mi reproşeze mie cineva că sunt român sau ca sunt ortodox”.


Rar mi-a fost sa citesc o asemenea succesiune de ineptii sovine. Daca presedintele francez Francois Hollande ar sti ce are de spus colegul sau de Internationala Socialista despre "legitimizarea" prin etnie si religie a unui candidat al stangii, ar ramane inmarmurit. Ii pasa cuiva care pretinde ca sustine valorile modernitatii politice ca premierul francez Manuel Carlos Valls Galfetti s-a nascut la Barcelona si este de origine catalan? Citesc ce-a spus Victor Ponta si ma infior. Daca dl Ponta vrea sa fie rinocer, e treaba sa. Dar vreau sa sper ca Romania nu va accepta rinocerizarea.

















Afară


Sandu Alrox




Fix cu ochiul orb


Spre țărmurile îndepărtate ale gândirii


totul se opreşte


Timpul încetează să mai existe,


Sunt trezit de foșnetul unui porumbel,


Pentru o clipă, viața mea pare fericită,


Mă agăț de rămășițele unui zâmbet


Speranțe false


Nimic


Aprind o țigară încearcând să uit restul


dar


E imposibil


Problemele mă înconjoară



Precum un arbore care își pierde frunzele sale, în toamnă.















Începutul sfârșitului lui Victor Ponta


Tudorel Urian




Miercuri, 30 iulie 2014, așteptarea a luat sfârșit, emoțiile și incertitudinile s-au risipit ca un fum, secretul lui Polichinelle a fost aflat de toată lumea: Victor Ponta și-a anunțat oficial candidatura la funcția de Președinte al României. 

Locul ales pentru marele anunț a fost Craiova, capitala istorică a unei Oltenii răvășite ieri de furia apelor dezlănțuite. Probabil, dacă ar fi fost întrebat care ar fi fost cel mai nefericit moment și cel mai nerecomandabil loc pentru anunțarea candidaturii la funcția supremă în stat, chiar și cel mai novice angajat al vreunei firme de PR, ar fi răspuns, fără să clipească: „miercuri 30 iulie 2014, la Craiova”. Până și liderii opoziției (Cristian Preda, de pildă), au lansat apeluri către premier să renunțe la momentul festiv într-un moment în care România se confrunta cu o calamitate  naturală de mari proporții, pentru că, prin gestul său imatur, Victor Ponta pune sub semntul îndoielii nivelul de responsabilitate al întregii clase politice românești.

Contrastele  puse în evidență miercuri, în emisiunile de știri ale televiziunilor, au fost de domeniul grotescului. De o parte, puhoaie de ape și noroi năpustite cu furie peste oameni și case în ruină, acoperișuri plutind în derivă, locuințe din care nu mai rămăsese decât un zid, oameni urlându-și deznădejea la cer.  De cealaltă parte, câțiva kilometri mai la sud, cadrul festiv, luminos, cvasi-monden, al lansării prezidențiabilului, optimism, glumițe din vârful buzelor, zâmbete libidinoase și observații imbecile, în ton cu specificul acelei zile ieșite din comun :„Dumnezeu așază lucrurile (...) și mi-am lansat deja candidatura la Novaci, la Bengești” (localitățile distruse de ape –n.m.), alături de oamenii care reprezintă România adevărată” (Victor Ponta); „Se spune că apa la români aduce noroc” (Mihnea Costoiu); „Sunt foarte încărcat pozitiv pentru că am fost cu Victor Ponta în câteva comune afectate de inundații” (Liviu Dragnea). O convingătoare demonstrație în direct de cinism, lipsă de empatie, dispreț, indiferență, inadecvare structurală la dramele reale ale locuitorilor acestei țări. Inclusiv Nicolae Ceaușescu știa mult mai bine să se arate solidar cu populația năpăstuită de calamități naturale și imaginile cu figura sa gravă, îngrijorată, atentă, printre ruinele cutremurului din 1977 sau de la diversele inundații rămân în memorie. Or, toată atmosfera festivă de la lansarea candidaturii lui Victor Ponta, cu premierul vesel, tonic, optimist, vorbind relaxat în cămașă, a scos în evidență prăpastia existentă între agenda politicianului Victor Ponta și cea a românilor reali și a dramelor lor cotidiene. Sunt convins că opoziția va valorifica așa cum trebuie uluitoarele imagini ale zilei de miercuri și că ele vor deveni pentru multă vreme obsesia lui Victor Ponta.

Schimbând ceea ce este de schimbat, se poate spune că organizarea festivității de lansare a candidaturii lui Victor Ponta la Președinția României are cam aceeași semnificație ca mitingul organizat de Nicolae Ceaușescu în ziua de 21 decembrie 1989. Este începutul sfârșitului. Pentru că, odată cu previzibila sa înfrângere în alegerile din toamnă (am arătat în articolul de săptămâna trecută că șansele sale de a câștiga alegerile sunt insignifiante) și cariera sa în PSD poate fi considerată încheiată. Sunt, la nivelul partidului de guvernământ destui oameni serioși, deranjați de epopeea revoluționară fără sfârșit a lui Victor Ponta, de dublul său discurs și de minciunile rulate în flux continuu, de atacurile voalate sau deschise la adresa libertății justiției, în numele unor cercuri dubioase de influență. Suntem, totuși,  un stat al Uniunii Europene în secolul XXI și PSD, ca unic reprezentant al social-democrației românești are nevoie de o altă față: modernă, luminoasă, europeană, în ton cu vremurile.

Cum suportă oamenii serioși din PSD ubuesca „dictatură” a lui Victor Ponta fără să reacționeze la cele mai fanteziste inițiative ale acestuia? Ce îi conferă astăzi puterea absolută în partid în condițiile în care cu un singur „nu”, oamenii responsabili ar putea să răstoarne cursul lucrurilor? Mecanismul puterii, pe care prietenul lui Montaigne, Étienne de La Boétie, l-a evidențiat într-o carte manifest, publicată în secolul al XVI-lea, Discurs despre servitutea voluntară.  În ea demonstrează că nu marile armate, (forțele de represiune, în zilele noastre) sunt cele care apără un „tiran” ci patru-cinci oameni care stau aproape de urechea sa, i-au fost complici în marile fărădelegi și companioni de plăceri, îi știu aventurile galante și gândurile cele mai intime. Tiranul îi copleșește cu toate onorurile și privilegiile materiale posibile și ei știu că bunăstarea lor este indestructibil legată de existența „tiranului”. De aceea îl vor apăra, la nevoie, cu prețul vieții lor. Cei cinci țin în subordinea lor directă alți cinci mii pe care îi ridică în funcții, îi fac guvernatori de provincii, stăpâni peste banul public, le încurajează avariția și cruzimea îi determină să comită atâta rău încât menținerea lor în pozițiile privilegiate să depindă în totalitate de protectorii de la vârful puterii, singurii care îi pot scăpa de rigorile legilor. Aceștia, la rândul lor multiplică lanțul dependențelor până la nivel de sute de mii sau milioane de adepți cărora le oferă privilegii din ce în ce mai puține, până la nivelul a ceea ce astăzi ar fi menținerea unui loc de muncă sau faimoasele pungi de campanie cu făină și ulei. Înlăturarea „tiranului” fie printr-o forță venită din exterior fie prin trădarea unuia dintre cei cinci apropiați duce la reconfigurarea jocului. Firește, nu mai suntem în secolul al XVI-lea dar „regula jocului” este mereu actuală.


În vara anului 2012, românii au fost chemați la un referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Președintele nu a putut fi demis pentru că la vot s-au prezentat mai puțin de 50% dintre românii cu drept de vot (cu tot cu fraudele de tot felul pentru care unii se află în închisoare și cu prețiosul aport al morților din cimitirele din sudul țării). Nici măcar cei care au fost prezenți la vot, nu s-au pronunțat toți pentru demitere. Întregul profil politic al lui Victor Ponta a fost construit ca antiteză la Traian Băsescu. Eu sau Băsescu sunt, din punctul său de vedere singurele opțiuni politice funcționale în România. Pe fondul acestei dihotomii, în condițiile în care Traian Băsescu nu va mai candida, turul 2 al alegerilor prezidențiale din această toamnă se va transforma, practic, într-un nou referendum, de această dată pentru confirmarea sau demiterea lui Victor Ponta. Toată lumea știe cine este Victor Ponta, care îi sunt calitățile (?) și defectele, ce poate el să ofere României și românilor. De aceea, singurul lucru pe care trebuie să-l facă alegătorii, inclusiv membrii PSD care poate și-au imaginat altfel o guvernare socialistă, este să-i privească poza cu atenție și să se întrebe sincer: „România ar avea de câștigat sau de pierdut cu un asemenea președinte?” Sunt convins că opoziția nu va rata șansa de a juca așa cum trebuie cartea nesperată a referendumului pentru demiterea lui Victor Ponta!
















Poţi ...


Sandu Alrox





Poţi să fii o închisoare,


sau casă de nebuni


o cuşcă


sau un refugiu


Antartica


sau barca de salvare


poţi să fii plaja oceanului meu,


soarele meu, ca o binecuvântare



Poţi să fii totul, dar, doar ţinându-mă de mână


















Fragmente de război


Cristian GHINEA




Vladimir Antufeev a fost un miliţian de nădejde în fosta URSS. Născut în Siberia, a fost om de sistem, trimis acolo unde KGB avea nevoie să blindeze cu oameni de încredere structurile locale de miliţie. Miliţienii obişnuiţi au prostul renume că stau prost cu nervii: nu te poţi baza pe ei că, la o adică, chiar vor trage. De asta el era un miliţian de nădejde. Dacă toţi ar fost ca Vladimir, probabil că paradisul muncitorilor ar mai fi existat încă. Dar nu a fost să fie. În 1991, letonii s-au revoltat, iar Vladimir şi-a făcut datoria şi a tras. Au murit unii, dar degeaba. Pe şefii de la Moscova nu i-au ţinut nervii, au clipit. Puteau cîştiga dacă ar fi continuat să tragă: oamenii sînt fricoşi şi trebuie controlaţi.

În locul paradisului a apărut o ţară numită Letonia. O ţară fascistă şi imperialistă, care l-a dat în urmărire internaţională. Dar nu s-a lăsat prins şi a dispărut. A reapărut în Transnistria, unde o mînă de tovarăşi eroici, cei mai mulţi născuţi prin pustiurile Rusiei, dar aduşi acolo pentru a construi fabrici şi uzine, au încercat să reziste istoriei. Tovarăşii aveau nevoie de expertiza sa în a se asigura că populaţia acceptă planurile. Din 1992 pînă în 2012, tovarăşul Vladimir Antufeev, cunoscut şi sub numele de Vladimir Şevţov, a condus poliţia politică a Transnistriei, numită – nu dintr-o coincidenţă – KGB.

A făcut treabă bună: cine cîrîia în front o păţea. Statul fascist şi imperialist Republica Moldova l-a dat în urmărire internaţională. În 2004, Uniunea Europeană fascistă şi imperialistă l-a pus pe o listă de oficiali transnistreni care au restricţii de călătorie în Europa. Nu l-au afectat toate astea, ce contează ce cred şi ce fac fasciştii? L-a afectat însă altceva, un eşec: în 2012, transistrenii au votat ciudat, l-au vrut pe Evgheni Şevciuk şi l-au trimis acasă pe Igor Smirnov. Şi Şevciuk era tot din cercul oamenilor de bine pentru Moscova, altfel nu ar fi putut să existe ca om politic în Transnistria – în definitiv, era jobul lui Vladimir să se asigure de asta, şi el e un profesionist. Însă în campania electorală, a greşit: se ataşase de Smirnov şi l-a susţinut. Nu a respectat regula că alegerile nu contează, de fapt, pentru că numai cine e de încredere poate candida. Şevciuk nu a uitat şi l-a demis. A fost un moment greu. Ce să faci ca pensionar al KGB, nou şi vechi? Te plictiseşti. Dar pentru oamenii de încredere şi profesionişti, viaţa aduce mereu oportunităţi: cînd o uşă se închide, o alta se deschide. 
Acum trei săptămîni, la o conferinţă de presă în Doneţk, a fost prezentat noul viceprim-ministru al Republicii Populare Doneţk, însărcinat cu securitatea: Vladimir Antufeev, cunoscut şi sub numele de Vladimir Şevţov. Un om care „şi-a dedicat viaţa luptei cu naţional-fascismul“, cum el însuşi s-a prezentat, şi care acum se va concentra pe clădirea „structurilor de aplicare a legii în Republica Populară Doneţk“.  

Şi aşa ajunge, deci, un kaghebist născut în Siberia reprezentantul voinţei populare din estul Ucrainei. Peste el în funcţie se află prim-ministrul Republicii Populare Doneţk – Aleksandr Borodai. El este un tip fără un job anume, fluctuează prin mediile puterii de la Moscova, de 20 de ani. Ba spune că lucrează pentru FSB (fostul KGB), ba neagă. A scris mulţi ani pentru ziarul ultranaţionalist Zavtra şi apoi a fondat un canal TV de aceeaşi orientare, cu mare succes datorită sprijinului Kremlinului în noua epocă Putin. Recent, a dispărut de la Moscova şi a reapărut în Crimeea, consultant pentru noile autorităţi instalate de „omuleţii verzi“ ai lui Putin. Apoi a fost avansat de la consultant la autoritate în sine: e şeful guvernului din Doneţk, deci conduce politic noua entitate. Din punct de vedere militar, o conduce Igor Gîrkin. După cum el însuşi se prezintă, Gîrkin a luptat în Transnistria, Bosnia şi Cecenia şi s-a retras din FSB cu gradul de colonel, pe 31 martie, anul acesta. Gîrkin este cel care s-a lăudat pe net că a doborît un avion militar de transport, care s-a dovedit ulterior că era avionul malaiezian cu 298 de civili la bord.

De ce vă spun poveştile astea? Pentru că e bine să încetăm să ne prefacem. Varianta pe care Rusia încearcă să o prezinte e că în Ucraina se întîmplă un război civil între guvernul de la Kiev şi populaţia din est, organizată în republici populare. În teren, acest război s-ar duce deci între armata ucraineană şi civili care au ieşit la luptă cu cîteva arme găsite prin debara. E fals. Acesta este un război între Ucraina şi Rusia, aşa cum războiul din Transnistria a fost un război între Republica Moldova şi Rusia. Tragedia zborului malaezian trebuie şi ea discutată în această lumină. Rusia nu este nici măcar un stat susţinător al teroriştilor, Rusia este un stat terorist. Asta e situaţia, politicienii şi diplomaţii au motivele lor să nu recunoască deschis situaţia de fapt – e de înţeles să încerce să ţină situaţia dincoace de punctul de unde nu mai există întoarcere. Ipocrizia politicienilor şi diplomaţilor este un rău necesar în situaţia curentă. Dar nici eu, nici cititorii acestor rînduri nu sîntem nici politicieni, nici diplomaţi, deci haideţi să vorbim pe şleau: asistăm la un război între două state europene.

E normal ca ideea să ne dea fiori, dar asta e situaţia. Explicaţia alternativă ar fi că doi kaghebişti şi un consultant politic al Kremlinului se apucă de capul lor să facă republici populare prin Ucraina (situaţia de la vîrful celorlalte republici populare seamănă cu aceasta). Explicaţia alternativă ar spune că Antufeev se plictisea pe la Tiraspol şi a zis să facă o excursie pînă la Doneţk, unde masele populare antifasciste au realizat că au nevoie de expertiza sa, l-au dat jos din Lada şi l-au pus viceprim-ministru. Sau că Gîrkin şi-a depus cerere de concediu fără plată de la FSB şi a scris că se duce pînă în Donbas cu nişte treburi civile. De remarcat că nici unul dintre ăştia nu e nici măcar născut în Doneţk – adică să ne fi gîndit că îşi iau oamenii concediu ca să lupte pentru plaiurile natale. Sînt născuţi în Siberia, la Moscova şi într-un orăşel rusesc de la graniţa cu Estonia. Conducerea Republicii Populare Doneţk este compusă din agenţi şi ofiţeri ai statului rus. Şi majoritatea luptătorilor din armata lor sînt, de fapt, omuleţi verzi împrumutaţi de Vladimir Putin. Acesta este războiul dintre Ucraina şi Rusia.

Se ridică întrebarea logică: de ce acţionează Rusia atît de vizibil? Chiar era nevoie ca şefii Republicii Populare să fie soldaţi ai Rusiei? Se pare că era chiar nevoie. Localnicii nu sînt de încredere sau sînt prea amatori pentru ca războiul dus în numele lor să fie lăsat în seama lor. Structura de putere a Partidului Regiunilor al lui Viktor Ianucovici s-a prăbuşit, Ianucovici însuşi este o legumă. Deci era nevoie de ofiţeri de încredere, supuşi unui lanţ de comandă. Lanţ în fruntea căruia se află Vladimir Putin. Simplu şi înfricoşător.

Doborîrea avionului malaezian a făcut doar mai vizibilă această şaradă. Actul de terorism al soldaţilor Rusiei a fost doar urmarea evenimentelor din zilele precedente. O eroare tehnică. Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a oferit un plan de pace şi un armistiţiu. Liderii republicilor populare au folosit armistiţiul pentru a ataca armata ucraineană, ucigînd cîteva zeci de soldaţi, în perioada de presupusă încetare a focului. Ceea ce a făcut ca planul lui Poroşenko să eşueze şi să-l expună pe acesta unei presiuni publice pentru acţiune. Nimeni nu poate rezista politic unei situaţii în care tu declari încetarea focului şi oferi pace, iar ceilalţi te atacă constant. Deci Kievul a fost practic obligat să reia ofensiva. A făcut-o cu o determinare care a surprins: armata ucraineană în care au fost integraţi voluntarii post-Maidan îşi revine ca forţă de luptă. Drept urmare, a cucerit, la începutul lui iulie, Sloviansk, unul dintre bastioanele separatiste. Gîrkin însuşi s-a retras din oraş, spunînd că se regrupează în Doneţk. Ucraina a recucerit, în ultimele zile, şi părţi din Luhansk. Era începutul unei ofensive care poate rezolva repede şi cu mijloace militare conflictul. Rusia subevaluase forţa de luptă a armatei ucrainene. Iar Moscova a reevaluat rapid situaţia: oamenii noştri sînt pe cale să piardă războiul. Acela a fost momentul în care armamentul republicilor populare a fost ridicat la un alt nivel. Convoaie militare cu tancuri şi armament greu au trecut graniţa teoretic ruso-ucraineană, de facto ruso-rusă.  

Strategia militară a Kievului s-a concentrat pe recuperarea graniţei: ideea era de a-i izola pe separatişti de Rusia, pentru a întrerupe ajutorul primit de la Moscova. Aceasta este bătălia în cadrul căreia au căzut victime cei 298 de civili. Nu e vorba despre un război civil în interiorul Ucrainei, ci un război între Ucraina şi soldaţii ruşi din Ucraina, prin care Kievul încearcă să-i izoleze pe aceştia de baza de acasă. Conform informaţiilor transmise de Kiev şi negate de Rusia, soldaţii ucraineni care luptă pe graniţă au fost atacaţi cu rachete GRAD de pe teritoriul Rusiei, iar avioane militare ruse au doborît avioane militare ucrainene. Rusia a intrat direct, dar neoficial, în război, pentru a împiedica operaţiunea de închidere a graniţei – care ar fi însemnat finalul previzibil al operaţiunii militare ruse din estul Ucrainei: fără baza din Rusia, rebelii nu ar mai fi rezistat mult. În 29 iunie, presa rusă a scris că separatiştii au capturat de la armata ucraineană o baterie sol-aer BUK. Kievul a negat că ar fi pierdut aşa ceva sau că ar fi deplasat în zonă vreuna dintre vechile baterii sovietice pe care le deţine. Rebelii nu aveau avioane, deci nici nu ar fi avut de ce să le ducă acolo. Ştirile despre armament capturat de la armata ucraineană se repetă constant în presa rusă, din cînd în cînd se scrie că rebelii au capturat ba tancuri, ba artilerie, acum rachete. Ideea ar fi că dacă vedem armament divers în luptă înseamnă că separatiştii îi bat pe ucraineni cu propriile arme, nu care cumva să ne gîndim că au fost trecute peste graniţa ruso-rusă.  

Cu trei zile înainte de doborîrea avionului malaezian, a fost doborît un avion militar de transport al Ucrainei, care zbura cam la aceeaşi înălţime cu avionul malaezian. Înţeleg că ideea că nişte militari ucraineni mor în luptă nu ne provoacă acelaşi gol în stomac ca ideea că au murit copiii europeni în drum spre Malaezia. Înţeleg asta. Totuşi, vorbim despre oameni ucişi într-un avion de transport, într-un război care nu a fost declarat. Lauda lui Gîrkin era doar o etalare a trofeelor, parte din războiul psihologic: întîi te lauzi că ai capturat de la ucraineni un sistem de rachete, pentru ca ţara-mamă să poată nega că ţi l-a dat, apoi dobori avioanele şi etalezi victoria, pentru a atenua ideea că eşti pe cale să încasezi încă o înfrîngere. Nu vă imaginaţi că vorbim despre beţivi care dau cu praştia şi se laudă pe Facebook (Vkontakte) cu isprava. Sistemul BUK este mai complicat de folosit decît lasă de înţeles discuţiile de acum, nu e doar un fel de praştie mai sofisticată. Are nevoie de radar, de pregătirea personalului. Ideea că nişte civili de prin Ucraina care luptă cu fascismul îşi aduc aminte cum se lucra în vremuri de cătănie cu rachete sol-aer şi se apucă să dea după avioane e ridicolă. Rusia a furnizat sistemul BUK cu tot cu soldaţii din dotare – e doar un alt concediu fără plată luat de nişte alţi soldaţi ruşi, nimic spectaculos sau ieşit din comun în războiul ruso-ucrainean.


Doar că, de această dată, operaţiunea de război psihologic a explodat spectaculos în faţa manipulatorilor. 















Nu pot ...


Sandu Alrox







Nu pot uita culoarea ochiilor tăi
cu câteva raze ale curcubeului.


Nu pot alunga departe zâmbetul tău
plin de soare.


Nu pot uita mirosul părului tău castaniu
cu unele fire colorate nour.


Nu pot uita învățăturile tale,

vorbele tale.
















Cine îi dă o mână de ajutor lui Ponta la prezidențiale. Și de ce


Alina Mungiu-Pippidi




Cu lansarea lui Victor Ponta la prezidențiale și începutul de reunificare al celor două partide din fosta Alianță DA ne apropiem de o clarificare a scenei politice. Aceasta rezolvă unele probleme; creează câteva noi; și lasă unele neatinse. Per total însă, o clarificare e o clarificare, mai bună ca bâzâiala de stup de viespi de până acum.

La PSD, cu plecarea lui Liviu Voinea la Banca Națională (un câștig pentru BNR, pentru că Voinea, ca și Dăianu, sunt profesioniști, nu pesediști) tabăra reformatoare și legată de UE s-a redus drastic, spre avantajul lui Liviu Dragnea și a alor săi. M-aș bucura să mă înșel, dar mă tem că vor urma cheltuielile neprevăzute pe care Voinea, cu sprijinul lui Ponta, le evitase acum un an, făcând din 2013 un an economic foarte bun. Dnul Dragnea înțelege administrația, dar de la ce vrea la ce poate nu e totdeauna simplu: s-a văzut la legea regionalizării și descentralizării, picată cu cvasiunanimitate la CCR. Nu îl cred, cu toate astea, un hoț ordinar de voturi (dovezile contra lui în marele rechizitoriu DNA lipsesc), tot așa cum ideea că Ponta face jocul Rusiei e propagandă neagră pentru cretini, care nu se numără neapărat în jumătatea de milion de analfabeți găsiți de Dan Popa în statistici. Deci nu trebuie identificat PSD cu alternativa catastrofică. Nu o să ajungem nici la ruși, nici nu or să mănânce termitele toți kilometrii de autostradă viitori. Dar ni se propun un președinte care, deși tânăr, echilibrat și vorbitor mai bun în limbi străine decât predecesorul său (apariții de succes la CNN și BBC), nu are anvergura și biografia unui președinte de țară și un partid fără nimeni cu autoritatea de a face ce trebuia făcut, cum a început Geoană când a cedat imunitatea lui Adrian Năstase, să renunțe la practicile și oamenii cei mai corupți înainte de a fi forțat să o facă prin mijloace politice. Nu mă îndoiesc că mulți oameni tineri se vor identifica cu dl Ponta, care are o viață de familie simpatică, iar comentariile de la ziariștii BBC i-au fost favorabile după apariție. Dar câtă lume chiar crede că el conduce de facto guvernul și va conduce și țara? Și chiar crede cineva că are în sondaje scorul fabulos care e vehiculat? Chiar eliminând jumătatea din sondaje la care s-au deranjat unii să iasă pe teren să întrebe lumea, mai scădeți zece procente ca să ajungeți pe la adevăr. Ca atare, cei de zic că are de muncit pentru zece procente se iluzionează. Ponta e la ora asta răspunsul corect în sondaje, liderul actual și previzibil, de asta stă așa de bine. Nici pe departe însă bătălia prezidențială nu e câștigată pentru el.

Opoziția s-a clarificat weekendul trecut ca o opoziție post-Băsescu.
O fi ea cam hibridă – niște liberali care trec de la liberali la populari ca să încheie cu numele PNL și o ștampilă creștină sunt cam greu de digerat - dar ceva de-zaprobat așa de violent, simultan de Victor Ponta și de Elena Udrea, acești doi vechi parteneri de afaceri care se tot prefac că se luptă nu poate fi decât un pas în direcția bună. La capitolul pierderi, mașina de distrus a PSD s-a pus în mișcare și a produs pe dl. Tăriceanu - o tristă amintire a sinelui său din vremuri mai bune și destui liberali fripturiști, a căror rezervă m-aș mira să fi secat. Asta încă nu ar fi nimic, dar noua formațiune reunită de dreapta nu are presă, că toți banii de construit imperiul voiculescian în oglindă cunoscut sub numele de „presă băsistă“ nu veneau de la PNL, nici de la PDL, decât în mică măsură. Veneau și vin - în proporție mai redusă - de la un grup de afaceriști care a prosperat sub d-nul Băsescu și d-na Udrea, strâns legați de cea din urmă, și care deci nu au deloc interesul să sprijine o dreaptă unde nu au asigurat ce aveau sub ea. De asta, în weekendul cu Congresul s-au dovedit mai al dracului decât presa lui Ponta, cel puțin la adresa lui Klaus Iohannis. Un fals pretinzând că primarul Sibiului are termen în procesul cu ANI la Curtea de Apel Alba, care i-ar fi respins contestația, taman pe 16 septembrie, a făcut deliciul nostru, care lucram la juriul presei curate weekendul trecut. Printre primele surse au fost inepuizabilul membru al Mișcării Populare, sociologul uiversității Bondrea Haret cu zero lucrări ISI, dl Lăzăroiu, și doamna Udrea însăși. Pe vineri, la timp ca să zdruncine candidatura lui Iohannis din temelii, „știrea“ a fost preluată de mai toată presa afiliată, deși cine dădea click descoperea că materialul Mediafax la bază raporta o știre veche de un an și deja depășită de realitate. Ba chiar și revista 22 a ținut-o pe durata întregului congres pe locul cel mai vizibil și când i-am tras de mânecă ne-au răspuns ceva de genul ok, am greșit, dar nu iese fum fără foc. Dar nu sunt singurii: dacă vreți să vă distrați căutați cu termenul 16 septembrie și Iohannis pe Google și veți vedea câtă intoxicare s-a făcut folosind o știre Mediafax din iulie 2013. Materialele astea nu sunt scrise în redacții și nu vin prin agenții, uneori clientul le plasează direct și își alege locul în publicație, așa a ajuns presa română. Fapt e că toți aceștia vor să amâne desemnarea lui Iohannis, de care evident se tem, doar-doar s-or certa liberalii cu pedeliștii după 5 august. Iohannis a câștigat între timp procesul cu ANI, recursul nu va fi judecat anul acesta (deja termenele se dau prin primăvara viitoare) și e oricum pe legalitatea deciziei curții de Apel din Alba, nu pe fond, iar o eventuală rejudecare dacă se găsește că CA Alba a călcat legea exonerându-l pe primarul din Sibiu se va face pe o lege nouă, că între timp incompatibilitatea respectivă va dispărea (fapt realizat pe trei sferturi). Acuma sigur că omului i se vor mai face plângeri peste plângeri, doar doar o ieși ceva, dar nu pot ei manipula cât pot oamenii vota. Un site „pe surse“ care e al cui dă banii (noul business model al presei e că organele de presă sunt proprietatea unor firme de consultanță care le orientează pe față către cine e clientul plătitor, după modelul pionierat de Evenimentul Zilei) a făcut și el ce a putut, publicând materialul, și mi-a plăcut mult la ei că, din trei texte anti-Iohannis, unul semnat de un deputat PSD, vechi de o lună, altul de o săptămână și altul de o oră, toate aveau același număr de
like-uri, 4.774. Manipularea numărului de cititori și like-uri de pe Facebook a ajuns practică ordinară la noi la publicații, nu mai credeți ce nu citiți direct pe Facebook sau Analytics. România TV a ieșit pe la spartul târgului cu ceva mai de Doamne ajută, traficant de copii că atunci când era student a tradus de vreo două ori pentru o agenție de adopții. Ah, pericolele limbii germane! Dar, ultima găselniță, nici pe asta nu o vorbește candidatul ideal, pentru că tace. A zis omul că s-a săturat de gălăgia politică și că vrea să construiască, nu să se înjure cu Ponta sau Băsescu, e musai că e ceva în neregulă cu el, nu vrea în mahalaua noastră și pace. Ca atare, chiar dacă ai cartea câștigătoare, cum din datele mele pare să fie neamțul, un potențial președinte al tuturor românilor, să-ți faci drum prin asemenea hățișuri va fi greu, cu canalele Ghiță-Voiculescu-Udrea reunificate contra dușmanului comun. Ah, îl uitam pe celălalt socio-log fără lucrări ISI, care a coborât prețul sondajelor așa de jos că nu e de mirare că e inundat cu comenzi de la instituții publice, strategul PSD, dl Dâncu. El îl concurează pe dl. Lăzăroiu la postul de cel mai mare strateg autonumit al dreptei și admirator al Monicăi Macovei, pe care încearcă să o convingă să candideze. S-a făcut coadă la ea de securiști din ambele tabere, care i-ar lua gâtul oricând, dar care i-au descoperit brusc virtuțile. Mai ales pe cea mai mare: că nu ar putea câștiga alegerile, dar ar mai ciobi din legitimitatea lui Iohannis. Toți aceștia lucrează pentru Ponta de zor, cu scopul de a-i oferi o alternativă caricaturală de dreapta, că Tăriceanu plus Ghișe plus Macovei o să îl facă pe Victoraș să pară unic și cu atât mai de valoare.

Se pune întrebarea, văd, dacă alternativa de opoziție creată e una morală. Nu văd de ce, dat fiind că răspunsul e evident. ACL nu este o alternativă morală la PSD-UNPR-PC. Este doar o alternativă ideologică. Nu există alternative morale în elita politică actuală, deși pe dl Iohannis îl cred mai eficient și mai civilizat ca pe alții. Uitați-vă la UDMR, în afara competiției, unde mafia internă l-a dat deoparte pe Kelemen Hunor fără a clipi și ne-au adus un vicepremier de listă neagră - și nu îi putem atinge cu nimic, că la ei nu este nici o alternativă. Dar, la români acum, e mai bine pentru sistemul politic să existe două mari alternative ideologice și două elite clar conturate, să se termine cu traseismul permanent, care corupe mai rău ca orice. Iar soluția resurselor umane salvatoare în zona primarilor e bună. Peste 40 la sută din români au încredere în primari, asta înseamnă că aproape jumătate din primarii din România i-au satisfăcut pe alegători – mult mai mult decât la parlamentari sau miniștri actuali ori foști. Oamenii simt că îi pot controla direct pe primari, și există mai mulți primari și primărițe în România remarcabili, care au reușit să se facă realeși cu scoruri mari și au de ce să facă pasul în politica națională, unde uzura și impostura sunt maxime. În acest fel, o dinamică internă de reformă se cree-ază în noua formațiune de dreapta, și să sperăm că va da roade în viitor.


Alternativa morală sau ideală înseamnă o a treia elită, nu cea comunistă sau postcomunistă, și trebuie să vină de la grupurile de populație activă cu profil post-materialist, cum spuneam toamna trecută. Acest gen de construcție pe orizontală va mai lua timp și cert nu se va materializa până la aceste alegeri prezidențiale. Cum spuneam în primăvara lui 2004, când URR a aterizat pe la mine pe la birou, deși nu păreau să fie șanse ca PSD să piardă în acel an, eu vedeam șanse bune, deci nu era momentul să investim în URR, partid cu oameni noi și onești, ci în Alianța D.A. Cu câteva luni înainte de o confruntare electorală nu e momentul să lansezi ceva nou: oamenii vor să voteze eficient. Din păcate, URR a dispărut după alegerile din 2004, când le-ar fi venit rândul. Partidele de azi se descurcă și fără ajutor de la societatea civilă, iar acest ceva nou trebuie însă să se nască, oricât de lungă va fi gestația. Lumea nu va sta în loc până atunci, dar crearea unei alternative mai curate va fi totdeauna de actualitate.
















miercuri, 30 iulie 2014

Și trăim foarte bine


Sandu Alrox







Și trăim foarte bine,
fără să știm secretele
nimfelor.


Și trăim foarte bine,
când se schimbă,
lumea lumilor.


Și trăim foarte bine,
fără să avem nimic
de a spune sau de a da.


Și trăim foarte bine,
dar așa de bine,
fără a observa
că suntem morţi pentru totdeauna ...

... trăind bine.















Electoratul „de dreapta“ și rebeliunea Macovei


Alexandru Lăzescu



Cât de important va fi impactul unei candidaturi independente a Monicăi Macovei? Răspunsul depinde de maniera în care electoratul „băsist“, în sens generic, va răspunde la o întrebare esențială: ce este mai important, să găsim un candidat care să-l poată învinge în toamnă pe Victor Ponta sau să consolidăm o rezistență bine conturată care să se opună restaurației în curs?





Va candida Monica Macovei ca independent, pentru că e limpede că șansele sale de a fi luată în calcul de alianța PNL-PDL sunt zero? Și dacă da, care ar putea fi impactul acestei decizii?

Pentru a înțelege contextul elec­toral în care ne aflăm, ar trebui să facem o analiză a electoratului non-PSD (conceptul de electorat „de dreapta“ nu are consistență în realitate).

Din acest punct de vedere, distingem cel puțin cinci segmente distincte.

 - Un segment dur, „băsist“, care rămâne lângă președinte și PMP, chiar dacă nu e neapărat entuziasmat de Elena Udrea. În afară de PSD, acest electorat este în egală măsură foarte critic și față de PNL.

 - Un segment pedelist cu simpatii „băsiste“, dar mai nuanțat, care o simpatizează pe Monica Macovei și o antipatizează pe Elena Udrea. Acest segment a votat la ultimele alegeri europarlamentare cu PDL. Această parte a alegătorilor PDL nu privește cu ochi buni fuziunea cu liberalii, în lumina întâmplărilor din trecutul apropiat, deși acceptă pragmatic un aranjament de coaliție care să sprijine un candidat anti-Ponta. Însă acest sprijin nu este deloc garantat, cel puțin pentru turul I. El se poate redirecționa fie către Cristian Diaconescu, fie, dacă va candida ca independent, către Monica Macovei.

 - Un segment liberal antibăsist, dar și anti-Ponta. Acesta votează tradițional cu PNL, însă e neclar în ce măsură îi va rămâne loial lui Klaus Johannis, care a fost practic parașutat în fruntea partidului. Ab­sența ostentativă a lui Crin Antonescu de la congresul de fuziune sigur nu îl ajută din acest punct de vedere, iar impactul intern al opțiunii Tăriceanu nu trebuie nici el expediat cu prea multă ușurință. Activul PNL se va alinia, cu siguranță, în cea mai mare parte din oportunism, în spatele noului președinte liberal, dacă sunt semne că Johannis are șanse solide să câștige cursa prezidențială. Dacă însă încep să apară îndoieli în această privință, acest sprijin nu mai este garantat necondiționat.

 - Un electorat liberal-uselist. Evident anti­băsist. Există o rețea destul de extinsă de liberali de conjunctură, fără niciun fel de convingeri ideologice (de tip Fenechiu, Stroe sau Chițoiu), care au ajuns în diverse poziții administrative ca urmare a victoriei USL. Pentru ei revenirea alături de PSD, oferită de Tăriceanu, este tentantă, din perspectiva intereselor personale. Ce e neplăcut pentru PNL este că, în acest fel, s-a creat un spațiu de nesiguranță chiar în privința loialității unor organizații, în parte sau în totalitate. Pe acest segment contează Tăriceanu ca suport electoral, oarecum în travesti, după cum re­cu­nosc off the record chiar unii lideri li­be­rali importanți. În acest moment, Klaus Johannis este sprijinit în principal de liderii din teritoriu care speră că el este cartea câștigătoare. Dacă însă cifrele din sondaje vor începe să arate prost, sprijinul se poate evapora destul de repede, iar fricțiunile și incriminările interne vor crește.

 - Un segment eclectic în care se amestecă radicali ecologiști, de tipul Uniți Salvăm, reziduuri din fostul electorat al lui Dan Diaconescu, naționaliști, plus, foarte important, o categorie consistentă de electorat care nu-l suportă pe Ponta, sunt anti-PSD, dar în același timp sunt dezamăgiți de întreaga clasă politică, nu mai speră să se schimbe ceva în bine prin vot. O parte dintre aceștia din urmă pot fi aduși la vot fie de către Monica Macovei, fie de către un candidat perceput antisistem, gen Mircea Diaconu.

Ceea ce am putea numi rebeliunea Monica Macovei este privită cu simpatie de o parte a electoratului PDL, un sprijin cu puternice accente emoționale. Pentru acești alegători maniera în care demersul ei a fost rejectat, faptul că nu a fost lăsată să vorbească la congresul de fu­ziune au deja un impact important. Chiar și dacă Monica Macovei nu marșează, în final, pe varianta unei candidaturi independente, falia deja s-a creat. Segmentul din PDL cu simpatii „băsiste“, în sens generic, consideră blocarea ei drept o nedreptate, o trădare a principiilor și de aceea s-ar putea orienta în primul tur către o alternativă exterioară, cel mai probabil către Cristian Diaconescu. Forța resentimentelor nu trebuie niciodată subestimată. Prevalează adesea în dauna analizei pragmatice. Liderii alianței PDL-PNL par să ignore acest aspect, mizând pe faptul că segmentul pro-Macovei, în ambele tururi, ca și cel pro-PMP/Traian Băsescu, în turul doi, se vor alinia cuminți în spatele lui Johannis. E un pariu riscant, iar reacțiile, unele publice, confirmă această evaluare.

Atitudinea persiflantă, arogantă, adoptată nu doar de majoritatea liderilor noului conglomerat PNL-PDL, inclusiv la con­gre­sul de fuziune, ci și de sprijinitorii lor din spațiul public (Florin Iaru îi aloca dis­pre­țuitor Monicăi Macovei 0,3 procente, iar lui Cristian Diaconescu 2,5 procente) este o gravă eroare strategică. Paradoxal, în timp ce Victor Ponta face eforturi uriașe pentru a mai câștiga cât de cât puncte pe un teren electoral care nu este tradițional PSD (promovând reducerea CAS, rei­te­rând sprijinul pentru Codruța Kövesi și DNA și chiar recunoscând, cu o jumătate de gură, că ar fi ceva probleme cu doc­to­ratul său), liderii, strategii și avocații pu­blici ai alianței PNL-PDL își permit să ig­nore cu nonșalanță un segment important din propriul lor electorat, care s-ar putea dovedi crucial într-o bătălie electorală strân­să. Nu am auzit niciodată, în trecut, atât de multe mesaje (exprimate în privat, pe rețelele sociale sau chiar în mass-me­dia) de tipul: „nu sunt în nici un caz dis­pus / dispusă să pun ștampila pe Klaus Johannis în turul II; prefer să stau aca­să“. Sigur, nu putem trage concluzii ge­neralizatoare, dar acest tip de rejectări ma­ni­feste exprimă o decuplare fundamentală a unei părți a alegătorilor (cât de extinsă rămâne de văzut) de cel prezentat drept singurul candidat legitim, „speranța drep­tei“, de către noua Alianță Creștin-Libe­rală.Dacă Monica Macovei candidează independent, doi sunt actorii afectați sever: Klaus Johannis (care pierde o parte importantă din electoratul PDL „băsist“) și Cristian Diaconescu (care nu mai be­ne­fi­ciază de acest transfer). În acest caz, prin scindarea electoratului „băsist“, niciunul dintre ei nu va avea șanse reale să treacă de turul I, iar Johannis ar putea pierde în fața lui Tăriceanu. Singura formulă de joc în această situație este doar aceea în care unul dintre ei se retrage din cursă și-l sprijină masiv pe celălalt. Dar e realist să ne așteptăn la așa ceva, în condițiile a­n­ti­patiilor manifeste dintre Monica Macovei și Elena Udrea? În principiu, Monica Ma­covei are mai multe șanse să atragă elec­toratul anti-PSD pasivizat, dar, în același timp, într-un ipotetic tur II ea ar fi re­jec­tată de zona liberală în mult mai mare mă­sură decât Cristian Diaconescu.


Ce va face acest tip de electorat în final va depinde de felul în care va răspunde la o întrebare esențială: ce e mai important: să găsim un candidat care să-l poată învinge în toamnă pe Victor Ponta sau să con­so­lidăm un nucleu politic cu susținere în societatea civilă, care să se opună pro­ce­sului de restaurație în plin avânt? Unii ar putea fi bulversați de întrebare. De ce cele două deziderate s-ar exclude reciproc? Nu ar trebui să ne așteptăm ca un eventual președinte al „marii coaliții de dreapta“, acum avem și un nume, Alianța Creștin-Liberală, exact asta să facă? Ei bine, din ceea ce s-a văzut până acum, pentru o par­te din electoratul pe care contează Klaus Johannis și sprijinitorii săi nu există prea multe garanții în ceea ce privește și dorința, dar și capacitatea acestuia de a se opune activ restaurației promovate agre­siv de PSD, dacă ar ajunge la Cotroceni. Această lipsă de încredere față de „soluția oficială de dreapta“ oferită de Alianța Creștin-Democrată poate da peste cap multe calcule. 












Să-ţi spun ...



Sandu Alrox




Ceva ne leagă, ştiu
dar nu este ...
nu este dragostea.




Este ea;
prietenia, ea
care nu va naște o iubire
între noi doi ...




Tu nu crezi în dragoste
între doi prieteni și eu
ca un prost, nu am
fost în măsură să-ţi spun că
te iubesc, înainte de a deveni
ceea ce suntem noi acum:

DOAR SIMPLI PRIETENI ... 


















Cea mai coruptă, mai bisericoasă, mai needucată și mai săracă țară din Europa


europalibera




Nu va trece multă vreme şi România se va transforma într-o rezervaţie medievală. Aici vor veni europenii romantici să-i vadă pe români la faţa locului, trăind în condiţii cum numai în cărţi mai afli. Conform celui de-al şaselea Raport asupra coeziunii economice, sociale şi teritoriale întocmit de Comisia europeană, cea mai bisericoasă ţară europeană (deţinem recordul la biserici pe cap de locuitor) se luptă pentru locul din fruntea cozii cu Bulgaria, câştigând însă de departe competiţia pentru cea mai înapoiată infrastructură, cea mai coruptă ţară, cei mai săraci şi mai needucaţi oameni.

         Românii au, spun statisticile europene, doar jumătate din puterea de cumpărare a europeanului mediu. Produsul brut pe cap de om în şase din cele opt regiuni de dezvoltare era prin 2011 mai mic de jumătate faţă de media europeană. Şi la muncă am spart planul la producţia de şomeri, semn că a concedia, a reduce salariile sau a bloca organigramele, invocând mereu criza şi reforma instituţională pentru a-ţi justifica curbele şi generaţiile de sacrificiu nu sunt cele mai bune strategii de asigurare a locurilor de muncă.

         Acelaşi raport european susţine că aproximativ o familie din două nu are niciun membru angajat şi că douăzeci şi cinci de procente din totalul familiilor au doar un membru angajat, semn că şi sărăcia, şi criza au împărţite democratic de cei mai mulţi dintre noi, cu excepţia firească a celor care le-au împărţit. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, avem probleme şi cu educaţia.

          Românii suferă de semianalfabetism în masă şi puţini sunt cei care au răbdarea să termine o formă de învăţământ superior ceea ce, dacă ţinem cont de nivelul şi corupţia universitară, poate că e mai bine. Testele PISA care vor să evalueze cât de trainică este legătura dintre programa şcolară şi realitate au dovedit că 30 de procente dintre şcolarii români suferă de analfabetism funcţional, adică au tocit într-o oarecare măsură azbuchea manualelor, fără să înţeleagă, însă, cum s-ar putea aplica aceasta în practică.

           În fine, mai puţin de jumătate dintre locuinţele românilor au apă curentă şi canalizare. Sub privirea complice a autorităţilor, apa menajeră circulă în natură prin conducta din spatele casei. Doar a zecea parte din apele murdare ale românilor trec printr-o staţie de epurare. Restul se varsă direct în apa râurilor ajungând de multe ori la robinetele oamenilor după un rudimentar proces de filtrare.

         Dar chiar şi-aşa analfabeţi, românii au dovedit că sunt meşteri în arta subtilizării fondurilor europene. Un alt raport alcătuit de comisia de protejare a intereselor financiare unionale şi publicat zilele acestea plasează România pe locul doi după Italia la numărul şi dimensiunea fraudelor cu bani europeni. Peste România au trecut valuri de miliarde de euro fără a stinge câmpiile incendiate de fostele guvernări şi nici foamea perpetuă a aleşilor poporului.

         Bazându-se parţial pe aceste cifre, dar şi pe alte grafice plagiate, Victor Ponta a criticat vehement guvernarea Partidului Democrat Liberal aruncând pisica moartă şi vârful de incompetenţă guvernamentală în perioada de criză gestionată de PDL, mai precis între 2009 şi 2011. Liderul PSD speră ca votanţii să uite că pe vremea colapsului economic partidul său era partener la guvernare, responsabil cu hemoragia de fonduri şi cu pompierismul guvernamental şi că e greu de spus foamea sau incompetenţa cui a fost mai mare, a PSD-ului sau a PDL-ului? Oricum, atunci au dispărut, supte de apa freatică a politicii, zeci de miliarde de euro de care nimeni nu a mai dat socoteală, semn că devizul de cheltuieli a fost comun şi că pactul de stabilitate semnat de Victor Ponta cu Traian Băsescu ar fi putut însemna şi arderea rituală a dublei contabilităţi.

             Sunt semne că marile fraude despre care nu vorbeşte nimeni decât în sezonul electoral nu se puteau petrece din iniţiativa personală a vreunui ministru sau demnitar. Primul ministru Victor Ponta ar vrea la alegerile prezidenţiale un nou cec în alb pentru zilele noastre negre. Vrea să ne facă reforma mai uşoară. Ştie ce face: îţi trebuie instituţii puternice să deturnezi legal grămezile de bani bugetari în diverse investiţii cu dedicaţie. Fondurile europene ca şi celelalte buzunare financiare au fost găurite de-a lungul timpului nu de analfabeţii funcţionali ai găinăriilor, ci de găşti de infractori competenţi, educaţi în spiritul economiei politice de partid, bine organizaţi care aveau accesul la circulaţia banilor prin natură.

         Toţi cei care vor din nou votul poporului sunt într-o mai mică sau mai mare măsură autorii ineficienţei economice. Ineficienţă nu din amatorism sau prostie, deşi au avut şi acestea rolul lor, ci pentru că, asemeni insectelor prădătoare, aleşii au înţepat marile intersecţii nervoase ale economiei, paralizând sistemul, pentru a-l consuma cu încetul şi pentru a-şi lăsa apoi ouăle să se reproducă prin cele mai importante birouri. Ei au profitat de-a lungul timpului de apele tulburi ale bazinelor electorale pentru că toxinele deversate acolo tulbură minţile alegătorilor la fel de eficient ca lipsa de educaţie sau numărul mare de alcoolici. Tocmai de aceea aleşii au fost singurii care au ieşit neatinşi din criză, ştiind să o transforme într-o poveste de succes.

            Pregătirea politică pentru o funcţie a ajuns să însemne nu doar testarea capacităţii individului de a stoarce toate beneficiile din butoanele de conducere la care are acces, ci şi cât de eficient şi de generos hrăneşte gurile hămesite ale partidului. Aşa se explică cum, deşi mai toţi banii europeni s-au dus în infrastructură, avem cei mai mulţi şi adânci kilometri de gropi şi cei mai puţini kilometri de autostradă. Acolo sunt banii dumneavoastră şi ai Uniunii Europene. Urmaşii meşterului Manole nu pot construi ceva mai înalt de o bordură că tot ce ridică ei într-un mandat se dărâmă în următorul. Cine şi-ar fi imaginat că arhitectura bordurilor poate fi atât de complexă? N-o întrece decât arhitectura clanurilor mafiote.

         Şi nu e zi să nu se descopere că în România caracatiţa are câte braţe vrea şeful. De multe ori prea multe, şi e nevoie de amputări repetate pentru a lăsa doar tot atâtea mâini câte pâini albe sunt pe masă sau dosite sub tejghea. Uneori chiar mai puţine conform principiului mai bine mai mult pentru mai puţini. E suficient să tragi de un braţ pentru ca, din bezna scenei politice, să se ivească altele şi altele, într-o caricaturală reprezentare a zeităţilor hinduse.


          Unul dintre cei mai vocali comentatori politici a fost chemat la Direcţia anticorupţie şi acuzat de şantaj şi mită. Anticorupţia i-a produs o toxiinfecţie care i-a afectat caracterul. El e dovada vie că tăcerea e de aur – de-aia le-a şi promis să tacă celor pe care zice-se că-i şantaja. Postul de televiziune unde lucra l-a suspendat şi le-a cerut celorlalte vedete să dea declaraţii de interese, să vadă şi patronul ce admiratori secreţi îi întreţin starletele. Nu e prima dată când presa se face coadă de topor pentru a apuca o alocaţie, un spor, o publicitate. Adevărul este unii jurnalişti nu mai vor să fie a patra putere în stat degeaba şi se implică activ în propriile lor anchete anticorupţie, devenind regizori, actori şi critici ai şmecheriilor financiare. Au scris istorie, fiind ochiul,  timpanul şi îngerii protectori ai marilor corupţi. Vizionarii i-au angajat ca să aibă a patra putere dependentă de ştatul de plată. Ceilalţi plătesc taxa de protecţie ştiind că doar aşa, deşi corupţi, nici gura presei nu le miroase. Şi cu atâtea rectificări bugetare pot să-şi deconteze câtă publicitatea mascată vor!















Calea răspunsurilor


Sandu Alrox





Și în cazul în care vântul ar avea răspunsurile?
Aş căuta până în zori pentru a-i auzi cântul în părul tău.




Și în cazul în care cerul ar avea răspunsurile?
Aş scruta orizontul până la lacrimile ochilor,
şi în stele aş căuta strada.




Și în cazul în care pământul ar avea răspunsurile?
aş întreba parfumul fructelor
și aș zbura din floare în floare
ca o albină muncitoare.




Și în cazul în care fluxul ar avea răspunsurile?
M-aș avânta decis
şi cu fluxul navigând
pentru a înţelege vocea sa




Dar în inima mea rămân adăpostite întrebările
ce doar în inima ta va găsi răspunsurile




Prea departe de a fi ascultate

Prea departe de a fi înţelese 
















Politica lui Orban amenință Europa de Est


Cristian Campeanu




Viktor Orban a proclamat sâmbătă de la Băile Tușnad sfârșitul „erei democrației liberale“ și a enumerat Rusia, China, Turcia, India și Singapore drept modele politice pentru Ungaria.

Ce tip de societate vrea Orban să construiască în Ungaria este foarte apropiat de un „fascism cu față umană”. La Tușnad, premierul ungar a insistat că modelul statului asistențial occidental, care nu face decât să acumuleze datorii, a falimentat odată cu criza din 2008 și, ca atare, trebuie înlocuit. „A copia Occidentul este dovadă de provincialism și ne va ucide”, a avertizat Orban într-un discurs presărat, de altfel, de profeții.

Cu ce vrea liderul de la Budapesta să înlocuiască modelul social-democrat al statului bunăstării? În nici un caz cu o piață mai liberă, o economie mai puțin reglementată, mai puțin dependentă de stat și, deci, mai liberală și nici cu o societate în care drepturile individuale să primeze în fața celor colective, ci cu opusul său.

„A înțelege sistemele politice care nu sunt liberale, nu sunt democrații liberale și, în unele cazuri, probabil că nu sunt nici măcar democrații, dar care tot asigură succesul unor națiuni este una din marile probleme ale zilelor noastre”, a spus Orban. „Îndepărtându-ne de dogmele și ideologiile acceptate, vom căuta și vom construi o formă nouă de stat ungar, care va face din societatea noastră un succes în competiția globală pentru decenii de acum înainte”. Cum? Prin re-naționalizarea sectoarelor bancar, al energiei și al utilităților publice pentru a le „elibera de sub sclavia datoriei și controlului străinilor” și prin înlocuirea „statului asistențial” cu un „stat al muncii, care va respecta valorile creștine și drepturile omului, dar nu va fi liberal în natura lui”. Prin „stat al muncii”, Orban nu înțelege un stat care încurajează crearea de locuri de muncă în economia privată, ci înlocuirea plasei sociale cu „munca în folosul comunității”, „comunitate” fiind eufemismul preferat al regimului Orban pentru Stat. Cu alte cuvinte, subordonarea economiei și sistemului de asistență socială (deci, implicit, a sindicatelor) Statului. Or, aceasta – totul (economie, societate, cultură) în interiorul Statului - este esența totalitarismului fascist așa cum a defi­nit-o Benito Mussolini. Bineînțeles, un fascism adaptat la secolul al XXI-lea, care „respectă libertatea individuală și drepturile omului”, un fascism cu față umană.

Numai că fața fascismului ungar al lui Orban nu e chiar atât de umană…


Lupta împotriva presei și ONG-urilor


Dacă a învățat ceva de la Vladimir Putin, Orban a învățat să supună presa liberă. În iunie, guvernul ungar a impus o taxă specială pe veniturile din publicitate ale mass-media, care va ucide practic profiturile presei libere, care va deveni dependentă de guvern. Ținta lui Orban, ca și a lui Putin, o reprezintă televiziunile care nu se supun liniei guvernamentale, în primul rând RTL, care aparține grupului Bertelsmann.

A doua țintă o constituie organiza­țiile non-guvernamentale pentru apărarea drepturilor omului, care luptă împotriva discriminării și pentru protecția mediului. ONG-urile liberale din Ungaria au fost acuzate de Orban că sunt „agenți politici străini, finanțați din străinătate”, care susțin Opoziția. Exact aceeași poziție pe care o are Putin, care a obligat ONG-urile ce primesc finanțare din străinătate să se înregistreze ca „agenți străini”. Orban a trimis la începutul lunii un organism de control al prim-ministrului (ceva între corp de control și curte de conturi) să verifice registrele unor astfel de ONG-uri liberale, care au refuzat să facă acest lucru sub motiv că nu este vorba de fonduri publice. Episodul a declanșat un conflict între Ungaria și Norvegia, care este principala sursă de finanțare a acestor programe, cu chemări de ambasadori și anularea convorbirilor bilaterale. Potrivit lui Cristian Ghinea, director al Centrului Român pentru Politici Europene, finanțarea norvegiană pentru ONG-urile din Europa Centrală și de Est vine să suplinească un vid apărut după aderarea acestor țări la Uniunea Europeană, când multe din aceste programe au fost sistate. ”Norvegia este o țară cu înalt simț moral”, spune Ghinea, care atrage atenția că și în România ultimele tendințe ale ONG-urilor sunt să apeleze la finanțări norvegiene. „Pe fond, mai arată sursa citată, este vorba despre o reacție tipică de puseu autoritarist din partea lui Orban, așa cum am văzut la Putin și în trecut, în România, la Ion Iliescu și Adrian Năstase”, care acuzau ONG-urile proeuropene că sunt agenți străini. „Norvegia este morală, Ungaria este tribală”, conchide Cristian Ghinea, care atrage atenția că la nivel european „trebuie reluată discuția despre mecanismele de salvgardare a democrației în interiorul UE”.

O poziție similară exprimă și reprezentanții Expert Forum. Potrivit acestora, „declarațiile lui Viktor Orban despre faptul că «vremea democrațiilor liberale a trecut» și că ONG-iștii finanțați din exterior ar fi «agenți străini care promovează interese străine» sunt foarte periculoase. Avem un stat membru UE în care liderul o ia din ce în ce mai vizibil pe urmele lui Putin în Rusia. Problema e mult mai veche, din 2010-2011. Declarațiile de zilele acestea vin după un lung asalt contra statului de drept, contra instituțiilor independente, contra Constituției ungare și contra vocilor critice la adresa Puterii. Din păcate, faptul că FIDESZ a câștigat și anul acesta alegerile, păstrându-și o majoritate confortabilă în Parlament, face democrația din Ungaria din ce în ce mai vulnerabilă. Naționalismul economic, populismul, xenofobia sunt în plină ascensiune și nu pot fi oprite de o opoziție fărâmițată și incapabilă de a face realmente opoziție, cu lideri slabi și compromiși în trecut (ex. Gyurcsany). Este trist că, la sfârșitul anilor ’80, tocmai disidentul Orban de atunci era considerat o speranță pentru democratizarea post-comunistă a Ungariei. Cel care acuză azi «agenții străini finanțati din străinătate» a fost chiar el beneficiar de finanțări străine ca să-și facă studiile în Occident. Din păcate, UE poate pune presiuni pentru standarde democratice și de stat de drept doar pentru țările care negociază aderarea și nu are instrumente de a controla derapaje majore în state care sunt deja membre. Este îngrijorător că UE nu reușește să-și construiască instrumente eficace pentru acest lucru, în ciuda unor intenții anunțate anul trecut de a construi mecanisme de monitorizare a standardelor democratice și a îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga și pentru statele membre și de a condiționa cumva finanțările europene de acest lucru”. Pe de altă parte, FIDESZ, partidul lui Orban, beneficiază și astăzi de finanțări din partea unui think tank politic afiliat Uniunii Creștin Democrate din Germania – Konrad Adenauer Stiftung –, care este susținută exclusiv din bani publici și care, potrivit site-ului KAS, a finanțat recent o tabără a tineretului FIDESZ.

Răspunsul lui Orban la criticile care i-au fost aduse din Norvegia, dar și de Consiliul Europei? FIDESZ va forma o comisie parlamentară pentru monitorizarea continuă a „străinilor care încearcă să obțină influență în Ungaria. Vom ridica un soi de «Dom de fier» spiritual (aluzie la scutul antirachetă israelian împotriva rachetelor Hamas – n.r.) care să nu fie penetrat de nimeni”.

Nici americanii nu scapă de „Domul” lui Orban. Anul trecut, Péter Hoppál, fost purtător de cuvânt al FIDESZ și actual secretar de stat pentru Cultură în Guvernul Orban, a atacat Comitetul Helsinki pentru că ar fi „un fals ONG ținut pe bani americani pentru a discredita Ungaria și guvernul”. Un tribunal ungar a decis recent că omul responsabil de Cultură din Guvernul Orban ar trebui să prezinte scuze, dar verdictul nu are nici un fel de efecte constrângătoare.

Freedom House România atrage, la rândul ei, atenția asupra „putinismului” lui Orban, dar și al unor reprezentanți ai principalului partid de guvernământ: “Este o atitudine putinistă această înființare a unui comitet parlamentar de urmărire a străinilor, care prin finanțarea unor ONG-uri vrea să influențeze politica maghiară. Nu sunt norvegienii cei care au câștigat influență prin susținerea unor ONG-uri, ci direct Rusia lui Putin, care a dobândit susținere la cel mai înalt nivel în Ungaria în ultimii ani. E traseul dramatic al unui personaj care s-a lansat curajos în 1989 cu acel «Rușilor, plecați acasă!» și cu o viziune pro-capitalistă, pentru a ajunge acum, după 25 de ani, să fie un pilon vital al Rusiei în regiune, care spune că democrația liberală a apus și își caută surse de inspirație în China, Rusia, Turcia, India ori Singapore, în orice caz într-un sistem care să nu fie bazat pe tradiția democratică occidentală. Interesant este că în România deputatul PSD Bogdan Diaconu, mare oponent al lui Orban, scrie revoltat «ne-am săturat de Ungaria», dar are exact aceeași viziune putinistă ca Viktor Orban în ceea ce privește finanțarea fundațiilor din străinătate”, susține Gelu Trandafir, director de comunicare la Freedom House România.


Pericol de contaminare


Dacă ONG-urile ungare se află sub presiunea guvernului, cele românești sunt încă în măsură, iată, să se ridice în apărarea democrației și drepturilor omului, atât din România, cât și din Ungaria. Dar acest lucru nu este garantat.

„Din păcate, prostul exemplu al Ungariei poate folosi drept model pentru alți lideri cu tendințe autoritare din regiune, mai ales în statele aderate după 2004, în care democrația nu e încă suficient de matură”, atrage atenția Expert Forum. Și, într-adevăr, în regiune se înregistrează un declin îngrijorător al valorilor liberale, din țări considerate altădată drept campioni, precum Cehia, până în țări considerate cauze pierdute, precum Bulgaria. În România, exacerbarea naționalismului și atitudinilor antieuropene și antiamericane, încălcarea Constituției și a statului de drept, precum și tendința de a reorienta țara din punct de vedere politic și economic spre Rusia și China au caracterizat în ultimii doi ani guvernarea Ponta. Pentru toate tentativele sale retorice de a-l compara pe președintele Traian Băsescu cu Viktor Orban, șeful Guvernului nu a avut nici un fel de reacție la declarațiile lui Orban, nici măcar la aceea că „Ungaria ar trebui să fie pregătită să finanțeze instituțiile maghiare din Transilvania”.


Singurul care a avut o poziție publică a fost Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe, care a avertizat că, indiferent care sunt opțiunile geopolitice ale Budapestei, din punctul de vedere al autorităților de la București „axa Moscova - Budapesta nu va trece prin nici o regiune a României vreodată” și a subliniat că „acest lucru trebuie clar înțeles și nu există nici o altă variantă de compromis”. Măcar dacă Ponta și ministrul de Externe, Titus Corlățean, ar fi exprimat aceeași poziție lipsită de echivoc privind orientarea strategică a României.