luni, 31 martie 2014

PRIBEAGUL ...

Dorel Dumitru




Pribeag am fost si voi ramane


Prin toamnele ce-au fost si vor veni,


Si cine oare-mi poate spune


Cand pribegia mea se va opri.






Pribeag mi-a fost si gandul uneori


Si tot pribeag te-am cautat pe tine,


Dar poate tu, adeseori,


N-ai inteles de unde pribegia-mi vine.






Si-acum as vrea sa ma opresc


E toamna si parca-am obosit,


Frunzele cad, se ofilesc,


Tu fa-mi un loc mai cald de odihnit.






Opreste-ma din pribegia mea nebuna


Si spune-mi c-am ajuns departe,


Alinta-ma c-o vorba buna,


Pe mine ... cel pribeag pe frunze moarte.










Parintele CLEOPA (2)

FRATELE CONSTANTIN PICTOR DE ICOANE




Povestea Parintele Cleopa, zicand: ''Pe cand eram frate, aveam talent la pictura. Ma invatase pictura icoanelor un calugar, Nil, de la Manastirea Secu. Dupa ce am deprins desenul si pictura cu acuarele, am inceput cu vopsele. Uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez si ii placea. Dar eu incepusem sa ma ispitesc de bani, ca singur imi cumparam vopselele si cele de nevoie pentru pictarea sfintelor icoane.

Odata a venit parintele staret la mine si m-a ispitit:

- Ce pret are icoana aceea?

- Nu are pret, preacuvioase! i-am raspuns.

- Pe aceea, frate Costica, s-o tii la pret ca este frumoasa! ma incerca batranul.

Cand am vazut eu ca trebuie sa ma tocmesc cu oamenii si sa am bani, m-am temut sa nu ma biruiesc de mandrie si de iubire de argint. Apoi, intr-o zi a venit Parintele Chiriac, economul schitului, la chilia mea si mi-a zis: ''Frate Costica, lasa pictura si hai la ascultare!'' Deci am lasat toate si am fost trimis sa pasc oile.

Asa m-am izbavit atunci de doua pacate - de mandrie si de iubirea de argint!''


MONAHUL GALACTION ILIE, CEL DINTÂI PARINTE DUHOVNICESC AL FRATELUI CONSTANTIN

Acest calugar imbunatatit, originar prin stramosii sai din Salistea Sibiului, s-a nascut in comuna Pipirig-Neamt, din parinti saraci. În tinerete a fost cioban la oile satului.

Apoi, dorind sa urmeze lui Hristos, in anul 1918 a intrat in nevointa calugareasca la Schitul Sihastria, primind tunderea in monahism in anul 1925. Aici a avut aceeasi ascultare binecuvantata, pastorind oile schitului timp de 25 de ani. Acest cuvios parinte era un mare nevoitor. El a contribuit mult la formarea duhovniceasca a fratelui Constantin Ilie - viitorul Parinte Cleopa -, care i-a fost ucenic la stana intre anii 1930-1942.

Iata cateva din ostenelile acestui batran binecuvantat de Dumnezeu:

Spunea ucenicul sau, fratele Constantin, ca parintele Galaction nu manca niciodata, pana nu-si facea obisnuitul canon calugaresc. Cand il chemau fratii la masa, batranul raspundea: ''Iertati-ma, fratilor, eu nu mi-am facut pe astazi datoria catre Dumnezeu. Deci cum sa mananc daca nu mi-am facut datoria?''

Apoi parintele se retragea in padure, isi termina rugaciunile si metaniile si pe urma statea la masa.

Spunea iarasi ucenicul sau ca batranul nu manca miercurea si vinerea pana seara, dupa ce rasareau stelele. Atunci parintele isi facea semnul Crucii, cerea iertare de la toti, lua anafora si apoi manca linistit. Odata l-a intrebat ucenicul:

- Parinte Galaction, ziua este mare si sfintia ta esti slab si batran. Nu ar fi bine sa dezlegi cu masa mai devreme?

- Frate Constantin, asculta ce mi-a spus parintele Atanasie din Manastirea Neamt. Odata, un sfant a vazut cum era dus un mort la groapa, iar inaintea si in urma sicriului mergeau doi ingeri frumosi. Atunci sfantul i-a intrebat: ''Cine sunteti voi?'' Iar ingerii au raspuns: ''Eu ma numesc ''Miercurea'' si eu ''Vinerea''! Am venit aici cu porunca Domnului sa ajutam acest suflet, care in toata viata a postit miercurea si vinerea in cinstea patimilor lui Hristos''. De cand mi-a spus parintele Atanasie istoria aceasta, n-am mai mancat nimic in aceste zile, ca sa-mi ajute si mie Sfanta Miercuri si Sfanta Vineri in ceasul mortii.

Acest smerit parinte, daca vedea pe cineva trecand pe langa stana, indata zicea ucenicului sau:

- Du-te, frate Constantin, si cheama pe omul acela sa stea la masa cu noi, ca aici la oi este izvor si, daca nu dai deloc din el, izvorul seaca. Iar daca dai cate ceva, Dumnezeu tine oile sanatoase si nu se cunoaste de unde dai, ca este binecuvantarea Domnului peste noi.

Mai spuneau ucenicii lui ca n-au vazut niciodata pe parintele Galaction sa manance singur sau pe ascuns. Daca primea ceva de mancare din manastire, nu gusta nimic pana nu venea la stana. Aici ii chema pe toti si impartea egal la fiecare.

- De ce nu mananci niciodata singur, parinte Galaction? il intrebau fratii. Iar el le raspundea:

- Mare primejdie este pentru calugar sa manance pe ascuns! Apoi, cu inima plina de pace, adauga:

- Ei, fratilor, dragostea si cu fratia mult intrece bogatia!

Parintele Galaction era cel mai sarac calugar din manastire. Avea un singur rand de haine, un cojoc si cateva schimburi. Odata l-a intrebat ucenicul:

- De ce nu-ti faci si sfintia ta niste haine bune, cum au ceilalti parinti? Iar batranul i-a zis:

- Frate Constantin, eu m-am spovedit la un pustnic pe care l-am intalnit umbland cu oile pe munte. Acela mi-a spus: ''Parinte Galaction, sa ai atata avere cat sa o poti duce odata in spate, cand te muti dintr-un loc in altul''. Apoi mi-a adaugat: ''Sa nu-ti ramana niciodata canonul de metanii, sa zici neincetat rugaciunea lui Iisus si sa te impaci cu toti mai inainte de asfintitul soarelui! De vei pazi toate acestea, Dumnezeu iti va face parte de mantuire!''

Alta data a intalnit batranul in padure un pustnic sfant si l-a intrebat:

- Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii?

Iar cuviosul sihastru, suspinand, i-a raspuns:

- Stii cand va fi sfarsitul lumii? Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin! Adica atunci cand va lipsi dragostea dintre oameni!

Seara, obisnuia Parintele Galaction sa puna pe frati la citit, din Pateric si din Sfanta Scriptura, ca foarte mult dorea sa asculte cuvantul Domnului.

Odata a zis ucenicului sau:

- Frate Constantin, te rog mai citeste din Sfanta Scriptura despre rabdarea lui Iov!

Cat timp fratele Constantin citea, Parintele Galac-tion lacrima. Apoi a adaugat:

- Iata, acesta a fost un om mare pe lume, ca n-a cartit inaintea lui Dumnezeu cand i-a luat atatea oi, atatea vite si copii. Dar eu, pacatosul, cat sunt de slab in credinta! Ca daca se imbolnaveste sau piere vreo oaie, nici nu pot manca in ziua aceea!

- De ce nu poti manca atunci, Parinte Galaction? il intreba ucenicul.

- Apoi mai am curaj sa mananc, cand vad ca Dumnezeu pedepseste turma pentru pacatele mele?

Dupa 12 ani de ascultare la oile manastirii si la alte ascultari, in vara anului 1942 monahul Cleopa Ilie a fost ales loctiitor de egumen la Sihastria, iar batranul Galaction a ramas cu alti ucenici la oi.

În toamna anului 1946, dupa aproape 30 de ani de ascultare, Parintele Galaction si-a rupt un picior. Pe cand zacea in pat si isi astepta sfarsitul, a auzit ca a murit un calugar, anume Nazarie. Deci a spus fostului sau ucenic, Parintele Cleopa, care acum devenise staret:

- Va rog, parinte staret, sa nu-l ingropati pe Parintele Nazarie fara mine! Nu faceti cheltuiala de doua ori! Maine seara, la ora sase, ma voi duce si eu din viata aceasta!

A doua zi, la ora prevestita, Parintele Galaction, bunul ostas al lui Hristos si-a dat duhul in mainile Domnului. În ziua aceea implinea 64 de ani! Asa s-a savarsit acest fiu al ascultarii, parintele sufletesc de la oi al Arhimandritului Cleopa Ilie!


LA OILE SIHASTRIEI

Parintele Cleopa ne povestea: ''În anii in care am fost cioban la oile schitului impreuna cu fratii mei, am avut mari bucurii duhovnicesti. Stana, oile, trairea in liniste si singuratate pe munte, in mijlocul naturii, mi-au fost scoala de calugarie si teologie.

Atunci am citit eu Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, Teologhicon sau Descoperirea adevaratei credinte ortodoxe. Mai baiete, atat de drag mi-era. Cand se incalzea vremea, carlanii, berbecii, se bagau in tufe. Era otava in Poiana Ciresului si stateau acolo. ''Stati acolo!'' le ziceam eu si citeam Dogmatica.

Cand vedeam cele scrise despre Preasfanta Treime, deosebirea intre inger, om si Dumnezeu, despre insusirile Preasfintei Treimi, cand citeam despre Rai, despre iad - dogmele Sfantului Ioan Damaschin - uitam ziua sa mananc.

Era un bordei vechi in care ma adaposteam si unde imi aducea cineva din manastire mancare. Si seara cand veneam, ma intrebam: ''Eu oare am mancat azi?'' Vedeam mancarea acolo si ziceam: ''N-am mancat!'' Toata ziua ma ocupam cu Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin. Erau branduse pe acolo, ca era toamna, si puneam cate o brandusa zaloaga la carte. Cat am fost la oi si la vaci, am citit: Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Macarie Alexandrinul, Vietile Sfintilor - care le aveam toate 12 volumele cumparate de acasa, de la Manastirea Cozancea. Le-am avut in traista cand am venit la manastire. Citeam si mi se parea ca trece ziua ca un ceas. Si Vietile Sfintilor, foarte te intaresc. Foarte.

Asa, mai copii, totdeauna sa ai o carte cu tine. Citeste Acatistul Mantuitorului, a Maicii Domnului, zi rugaciunea ''Doamne Iisuse''. Si sa ai si ceva de ploaie.

În acesti ani m-am rugat mult si am citit Sfanta Scriptura si alte numeroase scrieri ale Sfintilor Parinti, precum: Patericul, Scara Sfantului Ioan Scararul, cartile Sfantului Teodor Studitul, Sfantului Isaac Sirul, Sfantului Efrem Sirul, Putul Sfantului Ioan Gura de Aur, Exaimeronul Sfantului Vasile cel Mare si altele. Cartile acestea le imprumutam din bibliotecile Manastirilor Neamt si Secu si le purtam cu mine in desaga, cu oile pe munte.

Dupa ce terminam pravila, scoteam cartile Sfintilor Parinti si citeam langa oi pana seara. Si parca-i vedeam pe Sfintii Antonie, Macarie cel Mare, Ioan Gura de Aur si ceilalti cum imi vorbeau. Pe Sfantul Antonie cel Mare il vedeam cu barba alba, mare, cu un chip luminat si imi povestea, incat tot ce-mi spunea se intiparea in mintea mea, precum ai scrie cu degetul pe ceara. Tot ce am citit atunci nu mai pot uita.

Mai tarziu am inceput si eu sa scriu carti, dar, fiindca le-am scris fara binecuvantare, le-am dat foc. Mergand la parintele staret Ioanichie si spunand ce-am facut, el mi-a dat binecuvantare, zicand: ''Sa scrii tot''''.


va urma









Tu …

Aura Popa





Îmi eşti lumină şi popas în toate,


Nu mai respir decât cu tine-n gând.


Când număr paşi pe străzile pavate


Cu vise, îmi simt cerul tremurând.






Te strig mereu pe margini de-ntâmplare.


Mă locuieşti în fiecare rând


Te-adăpostesc în mine de ninsoare


Şi-ţi scriu cu font aldin din când în când






Un vers albastru în amurg de teamă,


Unul carmin pe zid de răsărit


Şi curcubeiele le scot din ramă.


E vară-n mine fiindcă te-am găsit!











COBORÂREA ÎN IAD (9)

NECULAI POPA




închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998


AIUD


Ajunşi la Aiud, am fost duşi în clădirea veche, unde a fost înfiinţată o secţie TBC, pentru a se justifica aducerea noastră de la Tărgu Ocna. Medicul civil al închisorii era atunci dr. Bogăţeanu, care nu făcea decât un act de prezenţă la serviciu, când mai aproba câte ceva din medicamentele solicitate de către medicii deţinuţi. Cu timpul, pe lângă cei veniţi de la Târgu Ocna, vor mai fi aduşi unii bolnavi de pe celular, încât secţia se va mări. Am avut norocul ca în această secţie să fie numit, ca medic deţinut, cunoscutul profesor universitar dr. Gheorghiu, de la Facultatea de Medicină din Iaşi, care a făcut tot ce a putut pentru a ne ajuta.

După repartizarea în camere, a venit dr. Gheorghiu şi ne-a făcut tuturor un consult medical, cu care ocazie ne-a pus la curent cu atmosfera ce domnea în întreaga închisoare. La rândul nostru, i-am povestit cele auzite de noi. Tot acum i-am spus că la Târgu Ocna începusem un tratament cu antibiotice, că am la bagaj un pachet cu medicamente personale şi l-am rugat, dacă poate, să mi le scoată, pentru a-mi continua tratamentul început. Nu ştiu cum, dar în câteva zile a reuşit să-mi ridice de la magazie pachetul cu streptomicină, cu care mi-am continuat tratamentul, care a fost salvator pentru mine. în cadrul spitalului, ca medic radiolog era dr. Costin de la Facultatea de Medicină din Iaşi, care avea sarcina de a ne face şi pneumotorax sau pneumoperitoneu.

Mai târziu, odată cu extinderea secţiei TBC, dr. Zamfirescu va fi numit ca ajutor al doctorului Gheorghiu; era un cunoscut medic homeopat din ţară şi a dat dovadă de multă solicitudine. Dr. Costin, deşi fusese un renumit medic radiolog, nefiind însă ftiziolog şi fiind şi distrat uneori, în loc să-mi introducă aer în cavitatea abdominală, mi 1-a introdus sub piele, încât mă umflasem aproape peste tot. Partea hazlie era că, datorită apăsării aerului asupra coardelor vocale, mi s-a schimbat complet vocea şi abia mai puteam vorbi. Mergând de la infirmerie spre celulă, am observat că am un mers ciudat, iar în cameră am constatat că aerul ajunsese şi la testicule, care se umflaseră de parcă aş fi avut hernie, dând naştere la un nou prilej de glume din partea colegilor de cameră. A trebuit să aştept una sau două zile ca să elimin tot aerul de sub piele, pentru a fi dus din nou la spital, să mi se facă corect pneumoperitoneul. S-a întâmplat ca unora să li se introducă aer în intestine, ceea ce dădea din nou naştere la scene hazlii, când aerul începea să fie eliminat sub formă de gaze. Pentru noi aceste mici incidente erau prilejuri de a se mai face glume pe seama dr. Costin.

Dacă administraţia ar fi fost câtuşi de puţin interesată de sănătatea oamenilor, ar fi numit şi un medic ftiziolog în cadrul spitalului, fiind destui în închisoare, încât nu ar mai fi avut loc asemenea accidente. Chiar apariţia unor fenomene sau tulburări mai grave nu era luată în serios, datorită moralului ridicat pe care îl aveam. Îmi amintesc că, din cauza introducerii aerului în cavitatea abdominală, am făcut apă la burtă (ascită), trebuind să mi se facă mai rar pneumoperitoneul şi să mi se introducă numai jumătate de litru de aer. Dar gâlgâitul lichidului, când mă întorceam în pat de pe o parte pe alta, în loc să mă neliniştească, devenea un motiv de discuţii distractive.

Condiţiile de la Aiud difereau mult de cele de la Târgu Ocna. Şedeam la început câte 12-14 bolnavi într-o cameră cu paturi suprapuse, iar Ia geamuri erau puse obloane, care împiedicau primenirea aerului. Lumina soarelui o vedeam când eram duşi la spital sau când eram scoşi la plimbare.

Programul pentru scoaterea Ia plimbare era lăsat la aprecierea şefilor de secţii, care ne scoteau când şi cât voiau ei. Unii gardieni, pentru a-şi da importanţă şi din dorinţa de a ne face viaţa cât mai grea, ne cereau să ne plimbăm într-un anumit ritm şi cu mâinile la spate.

Deoarece unii erau destul de bolnavi, nu puteau respecta condiţiile puse de gardian, ceea ce dădea naştere la adevărate certuri. La o asemenea plimbare, în timpul când de serviciu era gardianul Filipescu, cunoscut pentru răutatea sa, a pretins să mergem mai repede, ceea ce a dus la un protest din partea noastră, prin care ceream să ne lase să ne mişcăm după puterile noastre, continuând să păstrăm acelaşi ritm. Gardianul Filipescu simţindu-se jignit că nu respectăm ordinul dat, de a grăbi şi mări pasul, ne-a suspendat plimbarea, ducându-ne în celule. Datorită spiritelor înfierbântate, această măsură a declanşat un nou protest din partea noastră; am cerut să vină directorul închisorii, împreună cu medicul civil, ca să le aducem la cunoştinţă abuzurile făcute de gardian. Simţindu-se vinovat de provocarea scandalului, gardianul ne-a spus că nu va anunţa pe nimeni şi ne-a ameninţat cu alte pedepse. La rândul nostru, i-am spus că, dacă până la ora 12 nu vine directorul închisorii împreună cu doctorul civil, pentru a sta de vorbă cu noi, vom intra în greva foamei de la acea oră. îmi amintesc că în numele bolnavilor vorbea N. Culniev, secondat de Virgil Lungeanu. După plecarea gardianului am hotărât în grabă revendicările, precum şi timpul cât să ţinem greva. Dintre cei care atunci eram în cameră, îmi amintesc de următorii: ing. Culniev, basarabean, Virgil Lungeanu, student la Facultatea de Medicină din Iaşi, Octavian Popa, muncitor din Sibiu, Ioniţă Sârbu, student la Iaşi, Sabo Ştefan, muncitor din Bucureşti, Dănilă Mihai, student la Facultatea de Medicină din Iaşi, Nicolae Baciu, ţăran din Dobrogea, subsemnatul şi alţii. In total am fost 12 bolnavi care am refuzat masa de la amiază. întrucât în prima zi nu a venit nimeni din partea administraţiei să stea de vorbă cu noi, a doua zi dimineaţă am anunţat că nu mai stăm de vorbă cu nimeni până nu vine procurorul. S-a hotărât ca, atunci când va veni procurorul, să solicităm: desfiinţarea obloanelor de la geamuri pentru a se putea face aerisirea în camere şi a lăsa să pătrundă lumina soarelui în celule; să fim scoşi zilnică la plimbare şi să ni se permită să ne mişcăm după puterile noastre; să ni se dea dreptul de a beneficia de tratamentul medical necesar, iar în cazul când spitalul nu dispune de medicamentele adecvate să ni se dea voie să scriem acasă pentru a ni le trimite; să ni se aprobe să cumpărăm din banii noştri periuţe şi pastă de dinţi.

Au mai fost făcute şi alte solicitări, pe care nu le mai ţin minte.

Întrucât mulţi erau grav bolnavi, pentru a nu li se mai înrăutăţi prea mult sănătatea, s-a hotărât ca, dacă nu se ajunge la un compromis, să încetăm greva după 10 zile, întrucât o perioadă mai lungă ar fi pus în pericol sănătatea şi viaţa unora.

Cu toate că în faţa procurorului greva trebuia declarată pe timp nelimitat, fixasem acest termen deoarece bănuiam că vom fi izolaţi şi trebuia să ştim fiecare ce aveam de făcut. Am considerat că este mai bine să intrăm singuri în grevă şi să nu anunţăm bolnavii din celelalte camere, deoarece mulţi erau grav bolnavi şi, mergând alături de noi, şi-ar fi agravat boala, iar cei mai uşor bolnavi riscau să fie scoşi din secţie şi trimişi pe celular, unde regimul era mult mai aspru, în special din punct de vedere al alimentaţiei.

După venirea procurorului şi în urma declaraţiilor date, am fost izolaţi la parter, pe celularul mare, câte unul în celulă. Pentru a nu se putea comunica prin perete, am fost izolaţi din două în două celule, separaţi de câte o celulă goală. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar eu am fost izolat tot la parter, dar pe partea opusă faţă de ceilalţi, neavând nici o posibilitate de a comunica cu restul greviştilor. Am încercat să iau legătura cu ei prin ţeava caloriferului, cu ajutorul alfabetului Morse, dar totul a fost în zadar. După discuţii cu administraţia şi cu procurorul, toţi cei de pe partea opusă au renunţat la grevă a patra zi şi au fost duşi din nou în secţia TBC, fără să fi putut să mă anunţe şi pe mine de hotărârea lor. Conform înţelegerii avute, eu am continuat greva aşa cum se hotărâse. A patra zi după amiază, dr. Bogăţeanu, împreună cu mai mulţi ofiţeri, văzând că eu nu am renunţat la grevă, a venit să mă hrănească forţat. în fruntea grupului de ofiţeri însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestei sarcini era căpitanul (locotenent major?) Ioaniţescu. Cum eu nu am acceptat să fiu alimentat, s-au repezit asupra mea, m-au trântit jos pe duşumea şi dr. Bogăţeanu mi-a forţat deschiderea gurii până mi-a rupt un dinte; a trebuit în cele din urmă să cedez. A doua zi, când am auzit că deschid uşa celulei, m-am postat într-un colţ, pentru ca să încerc să-i împiedic să mă mai trântească jos. îmi dădeam seama că nu voi putea să mă împotrivesc forţei lor, dar nu voiam să le dau satisfacţia că am capitulat de bună voie în faţa lor. într-adevăr, a fost o încercare zadarnică, care totuşi mi-a adus şi o mică satisfacţie. în timp ce stăteam într-un colţ al celulei, unul dintre ofiţeri a reuşit să mă prindă de haină şi să mă tragă în mijlocul camerei, iar un locotenent mi-a sărit în spate, încercând să-mi imobilizeze braţele.

Nu-mi amintesc cum, dar, încercând să mă descotorosesc de el, m-am învârtit brusc cu el în spate, iar el, lovindu-se cu picioarele de perete, m-a scăpat din mâini şi a căzut cât era de lung în mijlocul camerei. Nu întrevăzusem aşa ceva, dar această întâmplare m-a satisfăcut şi m-am retras din nou cu spatele lângă perete. Aveam senzaţia că sunt atacat de o haită de câini, de care nu mă voi putea apăra, fiind cu mâinile goale. In timp ce se pregăteau ceilalţi să mă atace, căpitanul Ioaniţescu le făcu semn să stea liniştiţi şi trimise pe unul să aducă cămaşa de forţă.

Bănuind că se vor răzbuna, nu m-am mai opus atât de mult când m-au băgat în cămaşa de forţă, la fel şi atunci când veneau să mă alimenteze forţat. îmi dădeam seama că, oricât m-aş fi opus, tot ar fi reuşit să facă ce vor. Ştiam că sunt în stare să-mi mai rupă câţiva dinţi, din răzbunare. îmi dădeam de asemenea seama că, pentru sănătatea mea, nu aveam decât de câştigat de pe urma acestei alimentaţii, mai ales că nu avea nici o influenţă asupra grevei.

Am fost ţinut în cămaşa de forţă până în ziua a 11-a, când le-am spus că am hotărât să întrerup greva foamei.

M-am simţit tot timpul foarte bine în cămaşa de forţă, întrucât îmi ţinea cald şi nici nu pătrundea în ea curentul ce se forma pe jos în celulă. Deşi imobilizat, dispăruse orice teamă din sufletul meu, având impresia că ei sunt acum cei ce evită o confruntare directă. în plus, fiind obligat să stau nemişcat, făceam fără voia mea o adevărată cură sanatorială.

După ce am fost scos din cămaşa de forţă, a doua zi, am fost dus şi eu în secţia TBC, dar în altă cameră, ceva mai mare, unde, pe lângă cei ce luasem parte la grevă, au mai fost aduşi câţiva bolnavi, probabil dintre cei ce erau consideraţi mai periculoşi şi care ar fi avut o oarecare influenţă asupra altora. Dintre aceştia mi-1 amintesc pe profesorul Ilie Mocanu din Teleorman, o mare speranţă pentru poezia de după gratii.

Ajuns în noua cameră, am aflat că ceilalţi renunţaseră la grevă din ziua a patra şi că mai rămăsesem doar eu şi N. Burecu, un macedonean care ni se alăturase ulterior, din spirit de solidaritate. El, necunoscând înţelegerile dintre noi, a continuat greva de unul singur. Despre durata grevei acestui român macedonean au circulat mai multe versiuni privind numărul zilelor în care a refuzat să mănânce. După unii, greva lui ar fi durat aproximativ 19 zile, după alţii 28 sau 39. Nu s-a putut verifica, deoarece, după aproximativ 20 de zile, ar fi fost dus la spital şi ţinut izolat, iar din spital a fost trimis în celular, probabil tot izolat, încât nu am mai auzit nimic de el.

A trebuit să recunoaştem că acest macedonean ne-a dat o lecţie de cum trebuia dusă la capăt o acţiune începută. Sunt sigur că, dacă cei ce eram în grevă am fi ştiut de el, s-ar fi găsit mai mulţi dintre noi care să continue greva, poate chiar toţi.

După cum s-a terminat această grevă, s-a dovedit că nu a fost suficient gândită şi a fost organizată superficial, din care cauză şi efectele ei au fost neînsemnate. Cel mai mare câştig a fost că au început să ne scoată mai des la plimbare şi că eram lăsaţi să mergem după puterile noastre.

Mai târziu, am fost mutaţi pe altă aripă a clădirii, unde obloanele de la geamuri erau aplecate câţiva centimetri în afară, spre a se face mai uşor aerisirea. Mult mai târziu ni se vor cumpăra o dată periuţe şi pastă de dinţi din banii noştri, dar toate aceste mici favoruri au fost făcute pe rând, încât nu ne-am putut da seama dacă s-au datorat protestului nostru sau era o simplă coincidenţă. După câte ne povestea dr. Gheorghiu, gardianul Filipescu ar fi fost sancţionat, întrucât provocase declanşarea grevei, din care cauză a căutat să se răzbune pe noi cu tot felul de şicane.

Astfel, într-o zi, nu-mi mai amintesc din ce cauză, eu am avut un nou conflict cu el, provocat bineînţeles de temnicer. Probabil că şi starea nervoasă de care am fost cuprins să fi avut un rol important, căci am început să fac temperatură mare, ajungând spre seară la peste 39°. Doctorul Gheorghiu, care nici el nu-1 putea suporta pe Filipescu, s-a dus la spital şi 1-a adus pe doctorul civil Bogăţeanu să mă vadă, acuzându-I pe Filipescu de îmbolnăvirea mea. Nu mi-am putut da seama ce impresie i-am făcut, dar mi-a prescris imediat un tratament masiv cu antibiotice. După acest incident, gardianul Filipescu a fost schimbat de pe secţie.

Celula noastră se bucura de mare simpatie din partea dr. Gheorghiu; când venea în vizită la noi încerca să ne ţină la curent cu tot ce se mai auzea sau întâmpla în închisoare. El ne va povesti despre „procesul Canalului", fiind bine informat, deoarece unul sau doi cu pedepse maxime au fost izolaţi pe secţia noastră. Unul dintre ei a stat un timp vizavi de celula în care eram, iar într-o zi, când am fost scoşi la WC, am reuşit să-i deschid vizeta la uşă şi să-i dau nişte pâine. Cu această ocazie am putut să-l văd. A rămas surprins de gestul meu şi nu părea a fi demoralizat. Tot dr. Gheorghiu ne-a informat despre revolta din Ungaria şi despre arestările de la Timişoara. Când se întâlnea cu cei de drept comun şi afla câte ceva, îşi făcea de treabă, lua temperatura sau tensiunea cuiva dintre noi şi ne spunea şi nouă cele auzite.

Totuşi timpul trecea destul de greu, deşi detenţia era suportabilă. Mâncarea era suficientă, căci toţi aveam regim TBC, încât mai puteam da şi la alţii, când aveam posibilitatea, câte o bucăţică de pâine. Gardienii se purtau mai bine cu noi, nu ne mai provocau, ba, mai mult, în urma evenimentelor din Ungaria, câţiva mai treceau cu vederea unele abateri ale noastre, cum ar fi atunci când ne prindeau că vorbim pe la vizete, cu prilejul golirii tinetelor. Alţii ne mai pedepseau. Nu ne puteam da seama dacă aveau instrucţiuni cum să se poarte sau, ştiind că nu sunt informatori pe secţie, îşi permiteau să fie mai îngăduitori.

O dată, cu ocazia vizitei unui procuror militar, am căutat sâ-i arătăm condiţiile inumane în care suntem ţinuţi, punând accentul pe lipsa de aer şi de lumină din cauza obloanelor, a lipsei medicamentelor, a săpunului etc.

A avut răbdare să ne asculte, căutând să lase impresia că ne înţelege şi promiţând că va încerca să ne rezolve doleanţele. Imediat după ieşirea din cameră, unul dintre noi, care avea auzul mai bun, s-a repezit la uşă să desluşească ce vorbesc ei pe sală. Spre surprinderea celui ce asculta la uşă, îl auzi pe procuror spunând ofiţerului care îl însoţea: „Dă-i în p.... m... de bandiţi! Aici să le putrezească oasele!" Nu ne-a surprins această afirmaţie, deoarece ştiam cum gândesc şi cum vorbesc cei puşi în slujba comunismului, dar ne părea rău că ne-am arătat nemulţumirea faţă de condiţiile în care suntem ţinuţi, în faţa acestui om care nu făcea decât să batjocorească justiţia română. Îmi amintesc că singura pedeapsă primită în această secţie din Aiud a fost în anul 1956 sau 1957, când am fost prins deschizând o vizetă de la o celulă unde dădusem ceva. Am susţinut că am dorit să-i văd cum arată, fiindu-mi prieteni, alegându-mă în urma acestui fapt cu o pedeapsă de 7 zile izolare. întâmplarea a făcut ca această izolare să fie exact în „Săptămâna Mare" a Sf. Paşti.

Nu era frig, iar când am fost luat din celulă, colegii din cameră mi-au pregătit o pungă cu pâine, pe care am luat-o cu mine. Ideea de a mi se pregăti punga i-a aparţinut dr. Zeană; mi-au pus câte 250 g de pâine pentru fiecare zi de izolare. Cu toate că gardianul de pe secţie, un maramureşean cumsecade, a observat, s-a făcut că nu vede, lăsându-mă să iau punga. Pentru a nu fi văzută de gardianul de la izolare, am luat haina pe umeri şi, cu mâinile la spate sub zeghe, lăsând impresia că nu-mi pasă de ce se întâmplă, am ţinut punga cu pâine, reuşind să intru cu ea în celulă fără a fi observat. La această reuşită, un rol important 1-a avut şi gardianul de pe secţia TBC; ajuns în celular, el m-a însoţit împreună cu gardianul căruia i-am fost dat în primire, până am fost băgat în cameră, iar pe tot drumul parcurs până la celulă i-a povestit ceva celuilalt, distrăgându-i atenţia de la mine. Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat, dar eu am fost beneficiarul acestei discuţii. La închidere am pus punga cu pâine într-un cuier ce era pe perete, iar peste ea am atârnat zeghea, reuşind să scap cu ea fără a fi observată. Deşi mâncarea mi se dădea ca şi la ceilalţi deţinuţi pedepsiţi, o dată la trei zile, nu am simţit lipsa hranei, întrucât aveam suplimentul zilnic de pâine cu care venisem. Pe duşumea mi s-a lăsat şi în timpul zilei o bucată de rogojină, pe care stăteam întins, atât ziua, cât şi noaptea. într-o seară, un gardian de pe secţie a deschis uşa şi mi-a arătat jos o gamelă plină cu mâncare, zicându-mi: „Ia-o repede şi o mănâncă". Era o zi când nu aveam dreptul la mâncare. I-am mulţumit, spunându-i că nu-mi trebuie. S-a uitat lung la mine şi a închis uşa oarecum nedumerit şi puţin jenat.

Numai după câteva minute aveam să regret că nu am luat gamela, deoarece mi-am dat seama că eu refuzasem mâncarea din mândrie, în timp ce gardianul mi-o oferise dintr-un sentiment uman sau poate creştinesc, dorind să facă şi el un bine în acea zi. în privirea lui, în afară de mirare, am putut vedea parcă şi o părere de rău.

Regretam că nu am luat-o, să o fi aruncat la tinetă, ca să rămân astfel împăcat în sufletul meu că nu i-am acceptat favorul, dar aş fi fost mulţumit prilejuindu-i satisfacţia că a făcut şi el un bine.

Timpul a trecut destul de uşor, iar în dimineaţa primei zile a Sf. Paşti am fost dus înapoi în secţie.

După câte îmi amintesc, în secţia TBC din Aiud am stat în diverse celule cu următorii bolnavi, între anii 1955 - iulie 1957: dr. I. Zeană din Bucureşti; preot D. Mitoiu din Băceşti-Vaslui; I. Lupu, student din Orăştie; Victor Florea, student din comuna Sâmbăta-Făgăraş; Vasile Alupei, elev din Zemeş-Bacău; Gh. Reus, student din Rădăuţi; Aurel Vişovanu, student din Sighet; Vasile Marcel Popa, student din Neamţ; Gh. Jijie, inginer din Bucureşti; I. Mocanu, profesor din Tele­orman; D. Bumbac, preot din Constanţa; Tănase Iacob, preot din Buzău; D. Cheran, ţăran din Teleorman; Viorel Demian inginer; Al. Georgescu, inginer din Ploieşti; Ion Negru, ceasornicar din Oradea; Octav Popa, muncitor din Sibiu; Şt. Sabo, muncitor din Bucureşti: N. Baciu, ţăran din Dobrogea; Atana-sie Berzescu, teolog din Lugoj; precum şi alţii, dar ale căror nume le-am uitat.

Întrucât numărul bolnavilor de tuberculoză creştea mereu, administraţia s-a văzut obligată să mărească secţia cu vreo câteva celule în plus, având drept urmare provocarea unor perturbări în programul de scoatere la aer a bolnavilor. Pentru a se respecta cât de cât programul de plimbare, curtea interioară unde ne plimbam până atunci a fost despărţită în două printr-un gard de beton, înalt de peste doi metri, putându-se scoate astfel la aer două celule în acelaşi timp, fără ca deţinuţii să se poată vedea între ei, din cauza înălţimii gardului. în acest timp, am aflat că în secţia TBC a fost adus şi Grigore Caraza, nemţean de pe valea Bistriţei. Auzisem numai vorbe frumoase despre el şi doream să-1 cunosc. S-a întâmplat o dată ca celula în care era Grigore Caraza să fie scoasă prima la plimbare şi să fie băgaţi în ţarcul din fundul curţii, iar după aceea să fie scoasă celula în care eram şi eu, fiind trimişi în primul ţarc. Spre norocul nostru, gardianul a fost chemat undeva şi ne-a lăsat să ne continuăm plimbarea singuri. Profitând de absenţa gardianului, am întrebat pe cei din ţarcul alăturat cine sunt. Aflând acest lucru, în câteva clipe s-a hotărât ca cineva să urmărească venirea gardianului, urmând să ne anunţe, iar eu să sar gardul despărţitor pentru a-1 vedea şi cunoaşte pe Grigore Caraza. Cu toată înălţimea sa, gardul nu a constituit un obstacol, deoarece am fost ajutat de cei din jur.

Aşa ne-am cunoscut şi văzut pentru prima oară, fiind necesare doar 2-3 minute pentru a se naşte o prietenie pe care nimic nu a putut-o zdruncina. Dar soarta a fost mai crudă cu Grigore Caraza, care, în urma celor trei procese ce i-au fost făcute, a trebuit să suporte cu demnitate şi fără compromisuri 23 de ani de temniţă, iar apoi să fie obligat să-şi părăsească ţara pentru care şi-a sacrificat întreaga-i tinereţe, ţară pe care a iubit-o şi o iubeşte din tot sufletul şi acum. Azi, când mai poate veni să se reculeagă în faţa mormintelor dragi, să mai simtă mirosul ierbii pe care se juca de mic, sau, şezând pe ultimele pietre rămase din casa în care s-a născut, să mai asculte cântecul păsărilor ce-l trezeau din somnul copilăriei, acestora li se mai adaugă bucuria unei revederi, pe care o simţim şi o trăim împreună.

Pentru a ne trece timpul mai uşor, fiecare căuta să mai înveţe ceva, folosind fundul gamelei drept plăcuţă de scris. Astfel, dr. Zeană preda lecţii de limbă italiană, ing. Viorel Demian, lecţii de engleză sau V.M. Popa, lecţii de matematică. Încă de la începutul anului 1957, s-a observat că unii sunt puşi în libertate înainte de a le expira pedeapsa, aplicându-se „condiţionalul" pentru timpul cât au lucrat în puşcărie. Pentru două zile muncite, se reducea pedeapsa cu o zi. Practic, acest condiţional se aplica după cum evoluau evenimentele internaţionale, iar regimul căuta să scape de balastul pe care îl reprezentau bolnavii din închisori, încercând să scape de o parte din ei prin aplicarea acestui condiţional. Nu exclud să se fi bucurat şi unii sănătoşi de această reducere a pedepsei, dar eu nu am întâlnit aici un astfel de caz.

Dacă, la prima vedere, punerea în libertate a bolnavilor apărea ca o măsură umanitară, în realitate era o acţiune perfidă, prin care autorităţile urmăreau să scape de obligaţiile pe care le aveau faţă de bolnavi, iar în loc să putem merge după eliberare acasă la familiile noastre, sau să fim internaţi în nişte sanatorii, eram trimişi pe tot cuprinsul Bărăganului, în domiciliu obligatoriu, unde fiecare trebuia să se descurce cum va putea, mulţi devenind o povară pentru familii.

Întrucât am lucrat şi eu aproape doi ani, m-am bucurat de acest condiţional. îmi amintesc că, în noaptea dinainte de eliberare, am visat că am plecat din puşcărie, dar înainte de a ajunge în satul meu, mi-au apărut în cale mai multe obstacole. Astfel, atunci când am vrut să trec podul peste râul Cracau, acesta s-a transformat într-o cuşcă de fier, din care am reuşit să scap cu mare greutate; apoi, în continuarea drumului spre casă, mi-au apărut nişte clădiri uriaşe, care-mi barau trecerea, transformând peisajul familiar într-un loc necunoscut. A doua zi, când povesteam sau voiam să povestesc visul, a venit un ofiţer care striga nişte nume. întrebându-1 dacă nu este şi numele meu pe listă, deoarece mi-a expirat pedeapsa, uitându-se încă o dată, mi-a spus să-mi fac bagajul.

În sfârşit venise şi ziua eliberării.


Câtă deosebire însă între ziua eliberării pe care mi-o imaginasem atâţia ani şi realitatea acestei zile. Poate că despărţirea de cei cu care trăisem alături atâta timp şi pe care trebuia să-i las mai departe bolnavi în întunecata celulă sau poate faptul că-mi dădeam seama că această eliberare nu-i decât un transfer dintr-o închisoare mică în una mai mare, au făcut ca evenimentul să-şi piardă din importanţă. Luând deci bagajul ce trebuia predat, deoarece fusese stabilit din timp la cine să rămână lucrurile personale, am părăsit celula ca şi cum aş fi plecat pe o altă secţie, păstrând în suflet imaginea celor pe care îi lăsam în urmă.

După ce mi s-a dat bagajul personal şi am predat hainele de puşcărie, nu-mi mai amintesc cum, dar am aflat că eliberarea noastră nu-i decât o farsă, prin care regimul căuta să scape de obligaţiile ce le avea faţă de noi, transferându-ne într-o altă puşcărie, pe întregul cuprins al Bărăganului şi care se va numi „domiciliu obligatoriu", prescurtat „D.O."

Din cei care ne-am eliberat în acea zi îmi amintesc de preotul Zosim Oancea din Sibiu. Gh. Reus din Rădăuţi, cu care am fost trimis în comuna Bumbăcari, raionul Călmăţui, iar în altă comună au fost trimişi Gh. Şerban, un tânăr care executase trei ani de închisoare şi Tăutu, care era pe punctul de a-şi pierde complet vederea. Luaţi apoi în primire de câţiva miliţieni, am fost însoţiţi până la Brăila, unde vom fi predaţi miliţienilor din comunele unde urma să ne stabilim.

va urma












duminică, 30 martie 2014

Urme nevăzute

Ciobotariu Maria







Ai venit


din umbra tăcerii


în oaza mea de linişte


urmele nevăzute


s- au oprit


în miezul nopţii


ca o rugă la aşteptări


lacrimă uitată-n


arderea timpului


împletind nemărginirea


dorului cu puterea gândului


în rotirea clipelor


popas la porţi albe


în casa dragostei


sunt stele


priviri înmugurite


din taina iubirii


te împart,


între ieri şi azi


mă strecor ca un copil


între vise ...


să te regăsesc.














SEX-STIINTA (36)

Sex sau dragoste


Daca dragoste nu e, nimic nu e; iubirea e un lucru foarte mare; iar sexul "makes the world go round" (in lipsa banilor, of course).


Stii", imi spune ea, usor jenata, "eu n-am simtit niciodata cum e asta... sa faci dragoste..." O tanara de 20 de ani abia impliniti, studenta. "Adica", continua ea, "sex am facut, normal, e misto, dar imi inchipui ca atunci cand faci dragoste e altfel". Adica? "Pai, stii? Pasiunea aia despre care se vorbeste...".

N-a avut pana acum decat un singur "iubit" – de care tocmai s-a despartit. Si atunci de unde stie cum sa faca diferenta asta, daca n-are experienta? "Nu stiu, asa simt eu, TREBUIE sa fie altfel". De ce s-a despartit de el? "Era mult prea gelos si posesiv... Dar au fost momente cand am simtit ca-l iubeam". E sigura? "Da, pentru ca a fost singurul de pana acum caruia am simtit nevoia sa-i spun ca-l iubesc". A, deci a mai avut si alti "iubiti"? "Da, dar el e singurul cu care am facut dragoste... ba nu, sex... de fapt, CRED CA EU N-AM FACUT DRAGOSTE CU NIMENI."


Bine, dar care crede ea ca este diferenta dintre a face sex si a face dragoste?


"Cand faci sex, e pentru tine, de dragul sexului, pentru placere... cand faci dragoste, e mai ales din pasiune pentru celalalt, simti ca te pierzi, asa..." De unde stie ca e asa, daca e convinsa ca n-a facut-o niciodata?
"Nu stiu, nu poate fi doar atat, trebuie sa fie mai mult, mai intens". Pai, atunci, inseamna ca a facut si dragoste, daca simtea ca-l iubeste, nu? Ma priveste incurcata. Apoi se uita piezis, in gol. Incepe sa realizeze ca poate a fost o iluzie "iubirea" aia. Care era realitatea? Cand simtea ca-l "iubeste" sau cand isi dadea seama ca nu face dragoste, ci doar sex?

Realitatea este ca femeile pot fi oricum si pot face orice. Pot face doar sex chiar si cu cel pe care-l iubesc, asa cum pot face "amor pasional" cu amantul, pe care, in mod clar, nu-l iubesc. Pot face si sex si dragoste, cu acelasi barbat pe care-l iubesc, in functie de starea de moment. Pot face dragoste din pura atractie animalica si doar sex din iubire. Si invers. Si in orice fel. PENTRU CA ELE CONTROLEAZA, DE FAPT, ACEST JOC. Care nu este deloc o joaca. Deci, tanara mea prietena avea o falsa problema. Doar ca voia mai mult si, la 20 de ani, nu avusese timp sa ia mai mult. Si o lovise asa, un soi de nerabdare. Si, mai ales, credea naiv ca iubirea poate veni asa, din senin, ca dragostea – si daca aceasta iubire este tot ceea ce se spune la superlativ ca este, atunci numai ea poate rezolva acest "up-grade" de la " a face sex" la "a face dragoste".

Numai ca iubirea nu vine asa din senin si, mai ales, fiinta umana este construita in asa fel incat sa confunde iubirea cu intensitatile inalte de moment ale atractiei. Ai un orgasm fabulos si-ti vine sa strigi "te iubesc". Dar oare aceasta intensitate a placerii de moment acopera realitatea unui concept care, de fapt, nu stii foarte bine ce este, iubirea?

Ca sa poti spera ca vei face SI dragoste cu cineva, trebuie mai intai sa stii sa faci sex bine. Or, viata ne arata ca nu poti astepta iubirea ... o viata... ca sa poti invata asta. Altfel, de ce exista situatii in care, desi iubirea exista cu adevarat, sexul este mediocru sau chiar catastrofal? De ce putem fi prieteni mai buni cu oameni cu care nu facem sex decat cu partenerii nostri? Si de ce mai exista "sexul din prietenie"?

Hai sa ne gandim: ne hranim sexual trupul, suntem doar indragostiti sau iubim? Si cand si de ce facem doar sex sau doar dragoste sau amandoua?

Da, cand iubesti, sexul devine "a face dragoste" si poate fi altfel. Dar in timp ce pentru imbunatatirea vietii sexuale exista solutii care functioneaza, pentru iubire n-a gasit nimeni nici o solutie general valabila.











Întoarce-te-n iubire !

Bunget Marin





Când drumurile vieţii prea tare se complică


Cuprins de deznădejdi


Priveşti în umbra ei şi-o vezi atât de mică






Prin pete de-ntunerec nu mai zăreşti lumină


Nici urme de culori


Pe rozu-i purpuriu mai creşte doar rugină






În valuri de uitări nu-i nicio amintire


Prin negura de timp


Şi firul ei plăpând îl simţi tot mai subţire






Speranţa-i doar o clipă pierdută-n rătăcire


Nu te lăsa învins


Goleşte tot din suflet şi-ntoarce-te-n iubire











Cacealmaua (11)

Colin Forbes




Poluchkin stătea în faţa Audi-ului său închiriat, parcat la o sută de metri în spatele Ambasadei americane. Avea capota deschisă şi se prefăcea că reglează ceva la motor, când un soldat american din corpul de pază a traversat spaţiul larg din faţa ambasadei şi a venit spre el.
— Meştere, nu ai voie să parchezi aici, l-a informat soldatul.
Poluchkin l-a privit deconcertat. Şi-a agitat braţele spre motor. A început să vorbească rapid în suedeză.
— E mort. Dumnezeu ştie ce are. Este a doua oară în dimineaţa asta. Trebuie să iau un camion să mă tragă înapoi la garaj.
Soldatul l-a privit ţintă. După socoteala lui Poluchkin, acesta nu înţelesese o iotă. I-a făcut semn lui Poluchkin să plece de acolo.
— Vorbeşti engleza? l-a întrebat acesta.
— Nu engleză, Poluchkin a trecut iar la un potop de vorbe în suedeză, ajutându-se de agitarea braţelor.
Soldatul i-a arătat ceasul şi i-a indicat un moment la peste cincisprezece minute de atunci. Apoi i-a făcut un gest lui Poluchkin să se îndepărteze şi s-a întors la postul lui din faţa clădirii albe.
Poluchkin a jubilat. Cinci minute după ce sosise, a recunoscut un om care a venit cu taxiul, a plătit şoferul şi a intrat în clădire în pas rapid. Spera să nu îşi încheie parcarea ilegală după ce aceeaşi persoană va ieşi din ambasadă.
Zece minute mai târziu, a văzut un alt taxi tras deoparte, fără nicio lumină aprinsă, nici luminile de poziţie. Fusese chemat să ia un pasager.
Poluchkin a închis capota, a trecut în spatele volanului Audi-ului şi a început să joace cheia, fără să pornească motorul. Cu coada ochiului, răsucind capul într-o parte, l-a observat pe soldatul care încercase să îl facă să plece. Un minut mai târziu, a apărut bărbatul care intrase mai devreme în clădire şi s-a urcat în taxiul care îl aştepta. Poluchkin a dat drumul la motor.
A urmărit taxiul înapoi în centrul Stockholm-ului, unde şoferul şi-a lăsat pasagerul în faţa unei agenţii de voiaj, aproape de Sergels Torg. În acest timp, Poluchkin tocmai reuşise să depăşească o altă maşină din rigola parcării, şi-a închis maşina şi a băgat moneda în aparat.
Americanul era aplecat peste tejghea şi vorbea cu una dintre salariate. Poluchkin a ales o fată de lângă ei şi a întrebat despre taxele percepute pentru pachetele spre Cipru. În timp ce fata îi explica ce era permis să trimită, el a ascultat conversaţia americanului.
Un aspect al antrenamentului lui Poluchkin, în tabăra din Vestul Moscovei, era concentrarea, abilitatea de a vorbi cu o persoană în timp ce mintea îi înregistra detaliile unei alte conversaţii care avea loc în acelaşi timp. Era unul din lucrurile mai puţin neplăcute pe care le-a învăţat în tabără, dar pe care îl găsea dintre cele mai dificile.
Cinci minute mai târziu, americanul a părăsit agenţia. Poluchkin a mulţumit fetei care dăduse lămuririle şi s-a precipitat afară cu braţul plin de broşuri pe care le-a aruncat pe scaunul din spate. Ţinta lui tocmai striga după un taxi. Poluchkin s-a aşezat la volan şi a început din nou să îl urmărească pe american.
Drumul a durat circa zece minute din cauza traficului, dar Poluchkin nu avea nicio dificultate să urmărească taxiul, conducând întotdeauna cu un alt vehicul interpus între el şi american, o altă tactică pe care a învăţat-o în tabără.
Taxiul a luat-o pe o stradă largă, unde traficul era mai liniştit şi a tras la margine, la intrarea unui vechi bloc de apartamente. Poluchkin a continuat să meargă, depăşind uşor taxiul, pe când americanul s-a întors cu spatele şi a urcat cele câteva trepte. Rusul a parcat lângă bordură şi a luat-o înapoi. Karlavăgen 72C. Asta era adresa la care intrase americanul. Poluchkin a hotărât că îşi împinsese norocul destul de departe. Întorcându-se la maşina sa, a mers apoi spre Solna.
În interiorul apartamentului de la etajul al treilea din Karlavăgen 72C, Helene Stilmar şedea pe o canapea în sufragerie, mângâindu-şi unul din picioarele încrucişate cu mâna ei subţire, în timp ce asculta.
— Mi-a venit o idee minunată dragă, a spus Cord Dillon.
El şedea alături de ea, îmbrăţişându-i genunchiul şi împingându-şi mâna sub fusta ei plisată. Helene s-a aplecat înapoi pe pernă şi s-au sărutat timp îndelungat. Apoi ea i-a oprit mâna să exploreze mai departe. L-a împins cu blândeţe şi şi-a netezitpărul.
— OK, Cord, să vedem ideea cea grozavă. Tu eşti plin de ele. Întâmplător – zise ea aprinzându-şi o ţigară – ai auzit la ambasadă ceva interesant? Despre Adam Procane vreau să spun.
— Circulă un zvon aiurea, că Procane a sosit deja în Stockholm.
— Aiurea.
— Rahat. Este doar un zvon. Nicio dovadă evidentă pentru a o susţine. Când am cerut dovezi solide, toate au fost vagi. Toţi băieţii sunt nervoşi ca o femeie care aşteaptă să nască. Ceea ce îi sperie în realitate, este faptul că Procane va aluneca prin plasă iar ei vor fi răspunzători. Aşa că mă intoxică cu orice căcat ca să poată spune după toate astea că m-au avertizat.
— Şi cum ai să te descurci cu asta? a întrebat ea suflând în aer fum de ţigară.
— Fumezi prea mult.
— Te eschivezi de la întrebare, Cord.
— Am cerut un birou cu telefon, ca să pot suna la Washington să întreb despre Procane, subliniind că este un zvon pe care nu am avut timp să îl verific.
— Întotdeauna te acoperi, nu-i aşa? Şi care este această idee grozavă cu care ai venit?
El a scos din buzunar reclamele unei agenţii de voiaj şi le-a trântit între ei pe canapea. Helene a privit pliantul fără să îl atingă. A fost dezamăgit de lipsa ei de reacţie.
— Ai putea să arăţi ceva entuziasm.
— Despre ce este vorba? a întrebat ea cu răceală.
El s-a ridicat şi a mers către combina Hi-Fi. Din colecţia de discuri aflate sub ea a luat un Count Basie, a pornit combina şi a reglat volumul la mediu. Apoi s-a reîntors la canapea.
— De ce continui să faci asta? a întrebat ea.
— Bruce Warren ar fi putut să pună aici microfoane, înainte de a mi-l închiria. Asta va perturba ceea ce vreau să-ţi spun.
— Grozav! Felul în care voi băieţii aveţi încredere unul în celălalt, a comentat ea. Aşa că, uimiţi-mă.
— În această mapă se află două bilete pentru a naviga peste noapte la Helsinki, la bordul navei Viking. Putem să petrecem acolo câteva zile în siguranţă.
— Exceptând faptul că nici unuia dintre noi nu îi este permis să meargă mai departe în Est decât Suedia. Câteodată, Cord, cred că eşti puţin trăsnit.
— Este totuşi o idee mare.
— Doar dacă nu te foloseşti de mine.
— Să mă folosesc de tine? Tonul lui Dillon a revenit la cel normal lui, de o manieră dură. Helene l-a studiat printre ochii întredeschişi, cu care îl privea de obicei. Nu de data asta. Ce dracu vrei să spui? a întrebat-o.
— Numai dacă eu reprezint o bună acoperire, dacă tu eşti Procane...

Poluchkin a condus către apartamentul de la blocul din Solna, a oprit cu un scrâşnet de frâne şi a privit prin parbriz. O femeie tocmai ieşea pe uşă. Era Magda Rupescu. El a sărit repede din Audi şi a fugit către ea, în timp ce ea introducea cheia în propria maşină.
— Elsa – a început el atent, folosind numele de acoperire, să ne întoarcem înăuntru. Am să-ţi comunic foarte interesante desfăşurări de evenimente. Am avut noroc la Ambasada americană – atâta cât să te fac KO.
— Mă cam îndoiesc de asta, Bengt, dar e în regulă, ne întoarcem.
Probabil datorită întâlnirii neaşteptate, niciunul din ei nu a remarcat Renault-ul parcat. Înăuntrul maşinii un om ascuns în spatele volanului, a ridicat aparatul fotografic de lângă el şi l-a aţintit către fereastra pe care o lăsase deschisă.
Sus, în apartamentul ei, Magda a aruncat cheile pe o măsuţă lângă uşă. Stând în faţa unei oglinzi de perete, a început să îşi pieptene cascada de păr roşu în timp ce vorbea.
— Spune-mi şi fii la subiect.
— Asta este ceea ce apreciez cu adevărat, o primire caldă.
— Vrei să-ţi crăp capul?
Ea s-a răsucit şi a fluturat spre el peria de păr. Poluchkin s-a retras câţiva paşi, căţeaua ar fi fost în stare să îşi ducă ameninţarea până la capăt. Într-o zi tot o va pune jos şi îi va face felul. Într-o zi.
— Cord Dillon a sosit la ambasadă la scurt timp după ce am parcat maşina în partea cealaltă.
— Era acolo specificat că parcarea nu este permisă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, îmi cunosc meseria. M-am prefăcut că am o pană de motor – că nu voia să pornească. Acum pot să-ţi spun ce s-a întâmplat?
— Încă te ascult.
— Dillon a mers direct în clădire. Nu a pierdut vremea yancheul. A stat înăuntru zece minute. Apoi a plecat cu un alt taxi şi eu l-am urmărit către o agenţie de călătorii. Aici nu ai să ghiceşti ce a cumpărat.
— Nu ne ocupăm de afaceri precum ghicitul.
— Două bilete către Helsinki cu vaporul.
— Înţeleg. Poluchkin avea atenţia concentrată acum când ea îl privea ţintă în oglindă. Bilete dus – întors?
— Nu, numai dus! El spunea că le va comunica telefonic data exactă, în viitorul apropiat. Mă întreb cine o fi cealaltă persoană?
— Poate o prietenă care să îl acopere – să facă să arate ca un week-end, a sugerat Magda. Te-ai descurcat bine, Bengt. Cine ştie – asta ar putea să te promoveze. Am să sun Helsinki-ul chiar acum.
— De ce nu Leningrad-ul?
— O schimbare de instrucţiuni. Este mai sigur oricum.
Ea s-a îndreptat către telefon tocmai când a început să sune.
A ridicat receptorul, s-a recomandat ca fiind Elsa Sandell, a făcut o remarcă despre vreme, remarcă prin care s-a identificat şi a ascultat. Partea sa de conversaţie era monosilabică. Când? Identificat sigur? Este un client foarte bun al agenţiei de secretariat. Asta încheia conversaţia.
Apoi a întrerupt legătura şi, ridicând din nou receptorul, a format numărul Ambasadei sovietice din Helsinki, 661 876. A cerut să vorbească cu Arvid Moroz şi a intrat direct în subiect.
— Arvid, scrisoarea mea a ajuns la tine? Sper că ţi-am scris corect numele. O altă procedură de identificare. Avem veşti despre sosirea lui Dillon. Va veni la tine pe mare cu linia Viking. Data expedierii ţi-o voi comunica mai târziu. Transportul este definitiv stabilit pe una din navele lor. Acum trebuie să plec.
Poluchkin stătea privind-o şi revizuindu-şi părerea despre ea. O fi ea o căţea dar îşi cunoaşte meseria. S-a hotărât ca în viitor să o trateze cu mai mult tact. Şi-a formulat cu atenţie întrebările.
— Ei au înţeles? A fost înţelept felul în care le-ai spus-o.
— Procedură standard. Şi-a studiat unghiile lăcuite roşu sângeriu, în timp ce Poluchkin îşi stăpânea mânia crescândă. Căţeaua întotdeauna folosea acest truc – să nu priveşti niciodată la cineva atunci când îi vorbeşti. Ceea ce îl face să se simtă ca un rob. Deci – a continuat ea – care este punctul tău de vedere asupra situaţiei de-acum?
— Pe dracu! Nu am terminat ce aveam să spun despre ce am realizat. După ce Dillon a părăsit agenţia de voiaj, l-am urmărit din nou la apartamentul Karlavăgen 72C. Sunt sigur că a intrat acolo.
— Trebuia să îmi spui asta mai înainte – acum trebuie să telefonez din nou la Helsinki.
— Dumnezeule. Nu-mi acorzi nicio şansă. Dacă vei continua aşa, am de gând să mă plâng lui Lisenko.
— Fără nume! Vocea ei s-a schimbat. Te-ai descurcat bine.
Şi mi-ar place să fac ceva de performanţă cu tine, se gândea el.
— Repet, care este punctul tău de vedere asupra situaţiei prezente?
— Faptul că Dillon este Procane.
— Cealaltă convorbire pe care am avut-o chiar înainte să telefonez la Helsinki. Vrei să ştii despre ce a fost vorba?
— Da, dacă asta ne afectează.
— De-acum încolo avem două lucruri de făcut. Tu vei sta cu ochii pe Dillon. Eu trebuie să supraveghez pe altcineva.
— Cine este acela?
— Telefonul pe care l-am primit a fost de la unul din spionii noştri din Arlanda. Stilmar tocmai a sosit. El se pare că este în drum către Stockholm...
23
În interiorul Renault-ului parcat aproape de blocul de apartamente din Solna, Pete Nield luă două imagini cu Rupescu şi Poluchkin. A aşteptat apoi până ce au dispărut în interiorul clădirii, după care porni motorul şi plecă.
Ajutorul pe care Tweed l-a cerut Monicăi a ajuns la Arlanda cu Harry Butler, care l-a sunat pe Tweed de la aeroport. Tweed i-a dat instrucţiuni clare, precise.
— Închiriază o maşină. Ai cumpărat un aparat? îndreptaţi-vă către această adresă. Tweed a silabisit adresa obţinută de la Gunnar Hornberg, care o ceruse la rândul lui, de la serviciul circulaţie, folosind numărul pe care Tweed l-a reţinut privind la maşina cu care a plecat Rupescu de la hotelul Grand.
Tweed i-a făcut, de asemenea, lui Nield, o descriere verbală clară a Magdei Rupescu. Sarcina pe care Tweed i-a dat-o lui Nield a fost simplă şi directă. Când această femeie va apare, urmăreşte-o...
Nield, un bărbat de douăzeci şi opt de ani, cu părul negru, şi cu o mică mustaţă neagră, elegantă, era un om căruia nu trebuie să îi spui fiecare lucru. Când a remarcat ieşirea lui Rupescu din bloc s-a pregătit să o urmărească. Când Poluchkin a sosit şi a fost aproape de Rupescu, el i-a prins în câteva imagini. Acum ştia că era important pentru Tweed să vadă imediat răspunsul.
A sosit la hotelul Grand două ore mai târziu, a intrat, şi-a luat valiza în cameră şi l-a sunat pe Tweed. Un minut mai târziu, era în interiorul camerei 632 şi Tweed a închis uşa şi a încuiat-o, apoi a deschis radioul.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat Tweed.
— Cred că am ceva interesant. Poţi să mă dai afară dacă greşesc.
— Mă îndoiesc că va fi necesar. Harry Butler poate să apară aici în orice moment – cred că trebuie să ştim cu toţii ce se petrece.
Tweed s-a întrerupt pentru că cineva a bătut la uşă. A deschis, a văzut că era Butler şi l-a lăsat să intre.
Cei doi bărbaţi aveau personalităţi foarte diferite, dar lucrul cel mai important era că lucraseră înainte cu succes ca o echipă. Pete Nield era iute la minte, rapid de picioare şi ochii săi întunecaţi nu scăpau nimic. Era ceva provocator în machiajul lui. De asemenea, era un ajutor rapid. Purta un costum bleu închis, o cămaşă albă şi o cravată albastră decorată cu păsări flamingo.
Harry Butler era un om mai înalt, mai solid clădit, cu câţiva ani mai în vârstă, proaspăt ras şi foarte circumspect. L-a salutat pe Nield şi s-a aşezat pe marginea patului. Era îmbrăcat mai neglijent decât partenerul său, în pantaloni gri, largi şi o jachetă sport. Nu era un om care să se preocupe prea mult de ţinuta sa.
— Dă-i drumul Pete, a spus Tweed în timp ce stătea pe fotoliu. Îl vreau pe Harry în poză.
Nield, care gândea mai bine stând în picioare, a prezentat pe scurt episodul de la Solna. Apoi şi-a agitat braţele într-un gest dezaprobator.
— Aici este un punct unde am luat una peste fund. Mi-ai spus să îmi ţin ochii pe femeia Rupescu. Ei bine, după ce s-a întors în interiorul apartamentului cu ăla, am presupus că vor petrece ceva timp acolo. Însemna să las locul nesupravegheat, dar m-am gândit că se cuvine ca tu să vezi asta...
A scos un plic mare şi a aruncat pe masă două fotografii lucioase. După ce i le-a înmânat lui Tweed, a început să explice.
— Nu l-ai menţionat pe acest criminal – o treabă care are aspect murdar. Aşa că am mers cu maşina până la Ambasada britanică, le-am arătat legitimaţia şi am utilizat camera lor obscură...
— Le-ai developat şi le-ai mărit tu însuţi? întrebă Tweed.
— Da, l-am gonit pe tehnicianul lor. Nu i-a făcut plăcere, dar nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi şi toate dispoziţiile goale. Şi negativele sunt în plic. Care este preţul lăsării nepăzite a punctului Solna?
— Tu ce crezi, Harry? Tweed l-a întrebat, întinzându-i ambele poze lui Butler. Ai mai multă experienţă decât Pete, mai multă memorie. Recunoşti pe omul de lângă Magda Rupescu?
— Oleg Poluchkin. Şi în acelaşi timp un bastard regal, dacă a existat vreodată unul. Vorbeşte fluent suedeza, finlandeza şi lapona din câte ştiu eu. Un killer bine antrenat. Este o veste foarte rea.
— Aşa că, a meritat sau nu? a întrebat Nield.
— Ei bine, a meritat. Tweed avea un ton sumbru. Îşi scot armele de mare calibru. După cum ştiu eu, Rupescu şi Poluchkin sunt experţi în orice armă la care m-aş putea gândi.
— Şi poate alte câteva la care nu ne-am gândit, a remarcat Butler. Pete, îţi sugerez să nu o subestimezi pe Magda Rupescu. Este o doamnă drăguţă, dar foarte periculoasă.
— Acum hai să trecem la afaceri şi să vedem dispozitivele noastre, a spus Tweed. Avem următoarele piese la bord în Suedia. Cord Dillon, care pare a fi încurcat cu Helene, soţia lui Stilmar. Apoi avem echipa Rupescu – Poluchkin, care va fi sub control...
— Este cineva acolo în baie în spatele meu? a întrebat Butler. Sau nu este treaba mea?
— Ingrid! a chemat Tweed. Ieşi afară să faci cunoştinţă cu întăririle noastre.
— Am făcut vreun zgomot? l-a întrebat Ingrid pe Butler când a ieşit din baia la care uşa era închisă pe trei sferturi.
— Nici măcar cât un şoarece, a asigurat-o Butler, când ea s-a îndreptat direct spre el. Doar am simţit acest lucru. Bine aţi venit pe câmpul de bătălie. Acesta este Pete Nield, cercetaşul, a adăugat el ironic. Iar eu sunt Harry Butler.
Ingrid l-a privit ţintă pe Nield, care rămăsese retras, studiind-o cu interes. Ea i-a răspuns la privire cu o expresie rece şi s-a aşezat pe pat.
— Ingrid cunoaşte tot atât de multe ca şi voi, a explicat Tweed. Ea este suedeză şi vorbeşte un pic englezeşte – şi o consider, de asemenea, mâna mea dreaptă în această parte de lume.
S-a întrerupt pentru că telefonul a început să sune.
— Aici Ian Fergusson, a spus o voce la aparat. Mă aflu jos în hol. Aveţi un vizitator şi este tocmai pe cale să vă contacteze. Nu am putut să vă sun de la aeroport – l-am pierdut.
— Închiriază-ţi singur o cameră aici, i-a spus Tweed lapidar. Vom vorbi mai târziu. Te voi căuta eu. Lasă-mi numărul tău de cameră. Tocmai pusese receptorul în furcă când telefonul a sunat din nou. Tweed s-a recomandat şi a ascultat, spunând da şi nu. Imediat ce convorbirea s-a terminat, a lăsat jos receptorul.
— Avem o nouă piesă în joc. Stilmar însuşi vine să mă vadă. Nield, fă-te mic... Încă mai vorbea, când Nield părăsi camera. Harry, treci lângă scara de ieşire, aşa ca să poţi să îi arunci o privire. Nu te lăsa văzut. Ingrid, ieşi afară pe hol şi stai pe unul dintre acele fotolii. Îl vei urmări pe Stilmar.
Butler a plecat. Ingrid a scos o eşarfă din poşetă, şi-a aranjat-o peste cap pentru a acoperi părul negru şi l-a urmat pe Butler. Tweed a împrăştiat harta Scandinaviei peste pat şi a aşteptat. Peste mai puţin de un minut, se auzea la uşă o bătaie delicată şi Tweed a pus receptorul în furcă. Fergusson îi raportase numărul camerei sale.

Chiar după zborul său direct de la Londra, Stilmar arăta impresionant de proaspăt, parcă scos din cutie. Purta un alt costum albastru întunecat, care provenea în mod evident de la Savile Row. S-a aplecat spre Tweed când şi-au strâns mâinile, iar Stilmar l-a studiat pe englez prin ochelarii fără ramă. Tweed l-a rugat să ia loc pe un scaun, iar el s-a aşezat pe un fotoliu. Din nou Stilmar a trecut direct la subiect, vorbind cu timbrul său grav.
— Ai radioul deschis, dar eşti convins că încăperea este curată?
— A fost „ochită” azi-dimineaţă de un expert al ambasadei.
„Ochită” era un termen care îi displăcea lui Tweed, dar era deja un termen de jargon folosit pentru testarea camerelor şi depistarea microfoanelor. Stilmar şi-a sprijinit ochelarii pe nas înainte de a pune următoarea întrebare.
— Expertul vostru îşi face treaba la aceeaşi oră în fiecare zi?
— Nu, şi asta este tot. Îţi vorbeam de tehnica pe care o folosim...
— Ei spuneau că eşti un tip încăpăţânat. L-ai identificat pe Adam Procane?
— Nu în mod cert, până acum.
— Ah! Stilmar se uită ţintă înainte. Dar eşti sigur cu privire la identitatea lui.
Era o afirmaţie, nu o întrebare. Obişnuita tactică a lui Stilmar de a-şi pune oponentul în defensivă – scoţându-l din contextul echilibrat al convorbirii.
— Există patru candidaţi pentru rolul de trădător, a explicat Tweed. Trei din ei au sosit deja în Stockholm – ultimul punct înainte de trecerea în Finlanda – şi odată sosit pe teritoriul finlandez, Procane este practic ajuns în Rusia.
— Te fereşti să rosteşti numele acestor candidaţi? l-a întrebat Stilmar, privind încordat înainte, aşa încât putea să urmărească fiecare expresie de pe faţa lui Tweed.
— Nu îţi ascund nimic, l-a asigurat Tweed, cu o faţă inexpresivă. Cord Dillon, generalul Dexter, soţia ta şi tu însuţi.
— Este o manieră a dracului de delicată – chiar dacă este insultătoare.
— De ce ai venit la Stockholm, Stilmar?
— Suedezii sunt nervoşi – şi cine poate să îi condamne? Minisubmarinele ruseşti se învârt prin apele lor teritoriale. Ultima picătură a fost zborul rusesc peste teritoriul lor aerian. Au făcut apel la cazul cu acel avion de pasageri din Japonia, pe care ei l-au doborât. Acel pasager – ştii despre el?
— Da. Va deveni public, în ciuda faptului că guvernul suedez vrea să păstreze tăcerea. Înţeleg că un scriitor britanic de scandal se află aici, pentru publicarea uneia din cărţile lui.
A fost intervievat de Radio Suedia în această noapte şi va deschide problema.
Tweed a auzit prima oară de incident de la tehnicianul care venise de la Ambasada britanică să-i verifice camera. Un avion de luptă MIG, a urmărit un charter suedez care zbura peste Baltica şi nu s-a întors decât atunci când pilotul a ajuns deasupra coastei suedeze.
— Zborul ăsta m-a adus aici, spuse Stilmar. Momentul a fost perfect – din punctul nostru de vedere. Am hotărât ca suedezii să mă primească nu numai pe mine, dar şi pe generalul Dexter.
— Dexter este pe drum încoace? a întrebat Tweed tăios.
— Zboară în secret din Danemarca într-un avion militar, pentru consultări cu vârfuri militare suedeze. Aterizează la aeroportul din Jakobsberg – în afara Stockholm-ului.
— Când? a întrebat Tweed.
— Momentul era incert când eu am părăsit Londra, dar curând. Iar este vorba de zborul acela rusesc care i-a scos pe suedezi din minţi. Tweed, m-ai întrebat de ce am venit aici. Ai reputaţia unei extreme discreţii. Pot să mă bazez pe ea în legătură cu ceea ce am de gând să îţi revelez, contând că va rămâne numai între noi doi?
— Da, te ascult.
Pentru prima oară Stilmar a arătat mai puţină încredere de sine. Şi-a frecat nasul pe o parte cu degetul arătător. Şi-a luat ochelarii şi i-a pus pe masă. Şi-a scos o batistă monogramată la un colţ cu litera S şi şi-a şters nasul de câteva ori. Toate semnele unui om care se întreabă dacă să se arunce cu capul înainte.
Tweed a rămas perfect nemişcat, cu mâinile odihnindu-i-se pe câte un braţ al fotoliului. A rămas, de asemenea, tăcut, rezistând la impulsul de a-l încuraja pe Stilmar să vorbească, deoarece ştia că efectul va fi contrar. Când Stilmar a vorbit, Tweed s-a forţat pe sine însuşi să nu aibă niciun fel de reacţie, pentru a-şi dezvălui surpriza.
— Sunt venit aici cu afaceri oficiale – aşa cum tocmai ţi-am explicat. Dar este şi ceva personal. Cred că nevastă-mea e încurcată cu Cord Dillon.

— Pot să continui dacă iau un Scotch cu gheaţă – au fost următoarele lui cuvinte.
Tweed se ridică în linişte, se îndreptă către frigider şi prepară băutura. Îi dădu paharul lui Stilmar şi se aşeză apoi în fotoliu.
— Ai spus „cred” – nu ştii sigur? a fost răspunsul lui Tweed.
— Ducă-se la dracu! Dillon este tipul omului brutal, aspru ca un diamant neşlefuit, după care umblă ea de obicei. Primul ei soţ a fost exemplarul perfect al acestui tip de bărbat. Când am descoperit că ea a plecat după întoarcerea mea, m-am folosit de Howard, şeful tău din Londra, pentru a verifica toate zborurile. El a urmărit-o până la zborul către Stockholm.
— Iar Cord Dillon?
— Ştiam că mai devreme sau mai târziu va face drumul, din cauza acestei chestii cu Procane. Cei din Washington sunt de-a dreptul îngrijoraţi. Din mai multe motive. Fiecare zi care trece aduce alegerile prezidenţiale mai aproape. Crezi că omologii tăi din Rusia cunosc faptul că cei patru candidaţi sunt aici sau pe drum?
— Asta aş putea doar să o ghicesc, a spus Tweed, trăgând de timp pe măsură ce se hotăra cum să îl manevreze pe Stilmar. Cum ai venit aici?
— Prin Arlanda – sub numele Ginsburg de pe lista pasagerilor.
— Şi apoi ai avut o maşină care să te aştepte?
— Sunt poate naiv în ceea ce o priveşte pe nevastă-mea, dar nu şi în meserie. Am avut un alt om, din afara ambasadei din Grosvenor Square. A plecat de la aeroportul din Arlanda unde îl aştepta o maşină oficială a ambasadei. Am aşteptat până ce limuzina a plecat şi apoi i-am urmărit cu un taxi.
Tweed nu a comentat faptul că omul său, Ian Fergusson, l-a urmărit cu succes pe Stilmar până la hotelul Grand, ceea ce însemna că urmăritorii sovietici trebuie să fi făcut acelaşi lucru.
— Ce ai de gând să faci în legătură cu soţia ta? l-a întrebat.
— Aici e problema. Pot să nu fac nimic? Helene poate să aibă doar un capriciu trecător.
— De ce să nu te prefaci că nu ai băgat de seamă? Pentru moment.
Spunând aceste cuvinte, Tweed s-a gândit la propria sa experienţă în aceeaşi situaţie. A cerut un sfat din afară atunci când nu s-a descurcat singur. Nu că ar fi fost vreo diferenţă – Lisa a fost întotdeauna o femeie care şi-a urmat drumul său.
Dar Tweed şi-a păstrat ochiul pe minge. Preocuparea lui majoră în acest moment era să îl ţină pe Stilmar într-o stare de nesiguranţă, în privinţa problemelor sale maritale. Stilmar şi-a înlocuit ochelarii, a băut restul de Scotch şi l-a privit pe Tweed.
— Cred că este un sfat foarte bun. Zici că aşteptăm să obţinem curând la Park Crescent, o descriere a lui Procane, venită de pe continent?
— Da, portrete-robot din Frankfurt, Geneva, Paris şi Bruxelles. Tweed s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Uite chiar au sosit prin curier. A arătat cu mâna spre plicurile împrăştiate pe pat. În timp ce mă ducjos să ridic corespondenţa, poate că ţi-ar place să le studiezi. Odată ajuns pe coridor, a luat-o la stânga spre camera lui Ian Fergusson. În mod deliberat folosise cuvântul „jos” – ştiind că Stilmar va presupune că persoana pe care o aşteaptă se află mai jos de etajul şase. Când s-a întors, strângând sub braţ un plic mare, l-a găsit pe Stilmar aplecat peste plic, studiindu-l cu atenţie.
— Linia asta, pe care ai trasat-o, a spus Stilmar, plecând din insulele Orno la Turku, în Finlanda. Ce înseamnă?
— Cea mai probabilă rută pe care o va urma Procane ca să treacă dincolo.
— Asta sună cam defetist, l-a corectat Stilmar. Ce ai acolo?
Tweed a extras patru crochiuri din plic şi apoi le-a împrăştiat peste plic, apoi s-a concentrat către fiecare în parte, Frankfurt, Geneva, Paris, Bruxelles.
— Asta-i soarta. Stilmar s-a oprit din nou cu ochii pe pat, iar Tweed a fost impresionat de viteza sa de reacţie. Asta nu îmi aminteşte de nimeni, asta de Dillon, asta e a unei femei care poate fi a lui Helene, iar acesta...
„— Asta aminteşte de tine, a comentat Tweed. Întâmplător, cu cine te întâlneşti la Stockholm?
— Scuză-mă, nu pot să-ţi spun.
— Ce zici de aceste crochiuri? Nu te frapează nimic? a întrebat Tweed.
— Nici pe dracu.
— Eşti sigur?
— Sunt foarte sigur, a insistat Stilmar, atingând etalarea de imagini cu mâneca sa cu butoni de aur imprimaţi cu vulturul american. Şi acum trebuie să plec pentru a nu pierde o întâlnire. Locuiesc în acelaşi hotel, aşa că nu este niciun dubiu că ne vom mai întâlni.
— Niciun dubiu.
Tweed şi-a însoţit oaspetele spre uşă, a deschis-o şi şi-a aruncat o privire afară. Ingrid încă mai era aşezată pe fotoliul din hol, în faţa ascensoarelor. Nu îşi întorsese capul la zgomotul deschiderii uşii. Stilmar s-a întors din drum şi a întrebat cu voce scăzută:
— Dar pe tine te izbeşte ceva?
— Toţi candidaţii se află aici, cu o singură excepţie. Generalul Paul Dexter.
24
Zece minute mai târziu, Ingrid s-a reîntors în camera lui Tweed. Ar fi putut jura că ea alergase. S-a autoinstalat în poziţia ei favorită, pe marginea patului şi a început să vorbească agitându-şi braţele.
— Am urcat pe scări — toate ascensoarele erau ocupate. Stilmar ia masa în restaurantul franţuzesc. Va fi acolo o bucată de vreme. Sunt sigură că dacă ar fi vrut să plece curând, s-ar fi dus să mănânce la bufetul cu servire rapidă.
— Mănâncă singur?
— Da, la o masă de o singură persoană. Îşi notează ceva într-o agendă. Ar fi trebuit să te întrebe dacă mănânci ceva.
— I-am dat destule la care să se gândească.
Tweed i-a povestit totul despre conversaţia sa cu americanul. Ea l-a ascultat în tăcere, cu o expresie serioasă pe chip. Tweed ştia că ea ar fi fost apoi capabilă să repete ce spusese el, cuvânt cu cuvânt. După ce a adus-o la zi, a întrebat-o.
— Din experienţa ta cu bărbaţii, cum crezi că va reacţiona el faţă de relaţia nevestei lui cu Dillon?
— L-am Văzut de două ori. Numai pentru câteva momente. Dar mă aştept să o găsească şi să o întrebe ce se petrece.
— Sunt de acord. Nu cred însă că se duce să facă asta. Ceea ce găsesc că este straniu.
— Care ar putea fi motivul?
— Dacă el este Procane, ultimul lucru pe care l-ar face ar fi să înceapă un tărăboi cu Helene. Asta ar conduce la complicaţii. El este un om puternic şi hotărât, care nu acţionează nepotrivit. De asemenea, găsesc că este bizar că a început vorbindu-mi despre viaţa sa privată.
— De ce crezi că a făcut asta?
— Ca să mă împiedice să îl întreb de ce este în Suedia. Am fi înclinaţi să acceptăm că un om cu probleme familiale are mintea doar la ele – dar aşa cum am subliniat, el nu va întreprinde nimic în legătură cu suspiciunile la adresa lui Helene.
— Nu-i aşa că nu ai încredere în nimeni?
— Nu atunci când este discutată problema Procane. Un alt lucru – Stilmar a spus că suedezii au fost în final de acord cu vizita sa, din cauza acelui zbor al MIG-ului sovietic peste spaţiul lor aerian.
— Asta are pentru mine vreun sens?
— Fără cazul, a sugerat Tweed, în care ruşii au lăsat în mod deliberat zborul pentru a-i provoca pe suedezi să intre în relaţii mai apropiate cu Statele Unite – astfel ca Procane să aibă un motiv de a veni aici.
— Cred că cineva manevrează acest joc, a observat Ingrid. Am sentimentul, aşa, ca o bănuială, că asist la o mare farsă, o scamatorie, dacă vrei. Tweed a clipit spre ea, şi-a scos ochelarii şi a început să îi frece cu batista. El a privit-o şi s-a gândit la ce a spus înainte ca să replice.
— Atunci trebuie să găsim pe cel care ţine jobenul cu iepurele înăuntru... cine este scamatorul?

Era aproape de miezul nopţii, când Cord Dillon se plimba de-a lungul Drottninggatan-ului – Queen Street – în mijlocul oraşului Stockholm. Aceasta este o stradă de promenadă din capitala suedeză, desfăşurându-se dreaptă ca o riglă de la Sergels Torg şi până se sfârşeşte la podul Riksbron, care traversează râul, către clădirea Parlamentului şi continuă spre insula Gamla Stan.
Erau puţini trecători la ora aceea. În spatele lui, la câţiva paşi, se strecura Poluchkin, cu ochii aţintiţi pe vitrinele magazinelor. Câteva fete s-au grăbit depăşindu-l, atente să nu arunce nicio ocheadă omului care hoinărea solitar la o asemenea oră.
Numai târziu după-amiaza, Rupescu i-a spus lui Poluchkin că îşi vor continua misiunile. Ea îl va urmări pe Stilmar, în timp ce Poluchkin va sta cu ochii pe mişcările lui Dillon.
— Deci, eu mă ocup de prima ţintă? a spus Poluchkin, observând-o îndeaproape. Dillon se învârte având în buzunar biletele pentru Helsinki...
— Din cauza asta nu îl pierde din ochi, a replicat ea cu fineţea uzuală.
— Am pierdut eu vreodată pe cineva?
— Există totdeauna o primă oară.
Poluchkin nu i-a dat crezare pentru moment. El a fost convins că pisica şireată hotărâse că Procane este Stilmar, din motive pe care nu i le-a dezvăluit lui. Rusul pariase că ea greşea – că americanul pe care îl urmărea el era adevărata ţintă.
La o mică distanţă în urma lui şchiopăta un om cu faţa roşie. La anumite intervale, se oprea în dreptul intrărilor de la magazine, privind palid ferestrele şi apoi continua şchiopătând. Poluchkin l-a observat. Dar şi-a zis: un alt beţiv bătând străzile – când a zărit gâtul unei sticle ieşind din buzunarul lui. În spatele lui Poluchkin, Peter Persson şi-a continuat aparentul drum de beţiv, în jos, pe Queen Street.
Suedezul luase băutură în gură – şi se frecase cu whisky pe buze şi pe barbă, ca să facă simţit mirosul de alcool. S-a oprit în faţa unei alte intrări de magazin, a aşteptat mai puţin de zece minute şi a luat-o din nou din loc.
Dillon a ajuns la capătul străzii şi a făcut-o la stânga. Când Poluchkin a ajuns la acelaşi colţ, a fost surprins să îl zărească pe american la mai mult de o sută de metri în faţă. Era pe punctul de a grăbi pasul când americanul s-a răsucit în loc, şi-a făcut mâinile căuş şi a aprins o ţigară. Aşteptând lângă co lţ, Poluchkin a auzit murmurul apei.
Curios oare ce făcea un asemenea zgomot – şi ca să îşi găsească o scuză pentru încetinirea sa – a traversat strada în diagonală şi a privit jos în râu, peste parapet. În acel loc, aproape de pod, cursul puternic al apei năvălea peste un stăvilar. Poluchkin îşi va reaminti curentul acela puternic în viitorul apropiat.
A traversat înapoi strada atunci când Dillon şi-a reluat plimbarea. Această revenire promptă l-a împiedicat pe Poluchkin să vadă că de partea cealaltă a stăvilarului era întins un lanţ atârnat la capăt cu un cablu.
În această parte a oraşului, o serie de poduri legau Stockholm-ul de insula pe care se afla Gamla Stan, oraşul vechi. Poluchkin a ajuns la cel de-al treilea pod, Strombron, dar Dillon dispăruse.
Rusul nu putea să înţeleagă cum. La distanţă, în josul cursului de apă, se afla impresionanta faţadă a hotelului Grand, cu ferestrele de la parter strălucind în întunericul compact. Faţada era iluminată şi sus pe acoperiş se înghesuiau ferestrele lucarnelor de la etajul al şaselea. O fereastră era acoperită cu perdele. Poluchkin nu putea să ştie că privea la dormitorul lui Tweed.

Poluchkin a cutreierat toată zona, trecând de vasul alb ancorat în faţa hotelului Grand şi apoi întorcându-se pe acelaşi drum. Trebuia să accepte un fapt: îl pierduse pe Dillon. Americanul utilizase un truc, ceva ca o scamatorie.
Totdeauna există o primă oară... Îşi amintea vorbele batjocoritoare ale partenerei sale, Rupescu, şi înjură în gând. Atunci se hotărî asupra singurului curs al acţiunii. A plecat rapid din faţa hotelului până pe Karlavăgen 72 C.
Poluchkin a început să aştepte stând ghemuit la intrarea 72 C. Dacă ar fi sosit poliţia le-ar fi spus că îşi aştepta prietena care avea cheia. Gândul tocmai îi trecuse prin minte, când s-a oprit o maşină a poliţiei şi din ea a coborât un bărbat în uniformă.
— Îmi faceţi plăcerea de a-mi arăta un act de identitate, a spus poliţistul, stând hotărât în faţa lui Poluchkin.
Rusul a scos permisul de conducere, cu numele Bengt Thalin sub fotografie. Poliţistul i-a înmânat permisul şi a înclinat mâna spre un stâlp.
— Sunteţi amabil să îmi spuneţi ce faceţi aici?
— Este puţin penibil, domnule ofiţer. Îmi aştept prietena – cheia este la ea.
— Nu vă uitaţi în jur. Care este numele dânsei?
Poluchkin se aştepta la una ca asta. Îşi alesese deja un nume din lista de sonerii, Karin Virgin, nume care ştia că va fi amuzant pentru poliţist. Dar asta era ultima sa rezervă. Niciodată să nu fi prea dornic să oferi informaţii poliţiei.
— Este puţin jenant, a început să vorbească cu pauze.
— Jenant, în ce sens?
— Este o femeie măritată – şi soţul ei este departe.
— Nu are încredere să vă lase cheia?
— Asta este un lucru secundar.
— Atâta timp cât soţul ei nu schimbă broasca – se poate întâmpla şi asta, a spus poliţistul şi s-a îndreptat spre maşina de patrulă, apoi a plecat.
Cinci minute mai târziu, Dillon a trecut în josul străzii Karlavăgen şi a urcat pe treptele imobilului de la 72 C. Poluchkin l-a auzit zdrăngănindu-şi cheile, o uşă s-a deschis şi apoi s-a închis. Şi-a verificat ceasul. Cord Dillon dispăruse într-un loc necunoscut timp de douăzeci şi cinci de minute. Poluchkin s-a decis ca în raportul către Rupescu să omită faptul că îl pierduse pe Dillon pentru un scurt răgaz.
Mai târziu, şi-a spus sie însuşi, începând să se plimbe pe stradă, că Rupescu ar fi făcut mare caz din asta. Şi era sigur că ea va raporta la Moscova greşeala lui. De ce să îi dea ei o asemenea ocazie să îl bârfească?
Dar Poluchkin greşea în această presupunere. Perioada aceea de douăzeci şi cinci de minute era cheia pentru întregul mister Procane.

Dimineaţa următoare, în Tallinn, generalul Lisenko ţinea un consiliu de război, aşa cum numea el o întâlnire cu subordonaţii săi. La ora şapte, trei oameni s-au întâlnit în biroul colonelului Karlov, Lisenko, reprezentantul său, Rebet, şi Karlov însuşi.
Generalul îşi mutase peste noapte cartierul general de la Leningrad la Tallinn. Nici nu îl avertizase pe Karlov în legătură cu această sosire. Aterizase pur şi simplu în capitala Estoniei şi se autoinstalase în imobilul de pe Pikk Street.
— Ne apropiem de momentul culminant al acţiunii, a început Lisenko. Sunteţi de acord, colonele?
— În mod cert, la Stockholm este o intensă activitate. Karlov a înşirat pe masă trei fotografii. Ştim că atât Cord Dillon, cât şi Stilmar, se găsesc în capitala suedeză. Există puternice zvonuri – neconfirmate – că generalul Paul Dexter este aşteptat să facă o vizită secretă pentru a conferi cu armata suedeză.
— Şi unul dintre aceşti oameni trebuie să fie Procane, a spus Lisenko cu emfază. Ştiu eu pe ce să îmi pariez rublele.
Karlov a ignorat întreruperea scoţând un plic verde din sertarul care conţinea paşaportul incomplet pentru o deplasare la Helsinki. A extras din plic o fotografie pe care a adăugat-o la celelalte, apoi s-a reaşezat pe scaun.
— Acest plic a venit din Moscova, prin curier, la cererea mea expresă.
— Ce este? a întrebat Lisenko. Notez că ai acţionat fără să mă informezi.
— Eraţi în timpul călătoriei, zburând încoace cu Rebet, a spus Karlov pe acelaşi ton.
A ridicat plicul în aşa fel încât Lisenko a putut să citească numele. Helene Stilmar. Apoi a ridicat fotografia.
— Ce dracu are asta de-a face cu Procane? a întrebat Lisenko.
— Ieri am pierdut o grămadă de timp recitind materialele. Am fost izbit de ceva care ar putea să ne fi scăpat. Înainte de a deveni consilier al Preşedintelui american în problemele femeilor, Helene a fost ofiţer superior de legătură între Departamentul de Stat şi Pentagon...
— Ei şi?
— I-am cerut lui Rupescu să verifice toate hotelurile din Stockholm, pentru a găsi adresa acestei Helene. Stilmar este în capitala suedeză. Poate că şi soţia lui este acolo.
— Nu a venit acolo prin Arlanda cu Stilmar, a obiectat Lisenko. Oamenii noştri ar fi trebuit să raporteze ştirile.
— Crezi că ea a călătorit independent? a întrebat Karlov.
— De ce crezi că ar fi făcut asta?
— Răspunsul la întrebarea dumneavoastră ar putea fi semnificativ.
— Nu ar trebui să omitem nicio posibilitate, a replicat Rebet.
— Mai este ceva în fişa ei, a continuat Karlov. Este o americancă de primă generaţie – cu străbuni suedezi. Are o soră geamănă care locuieşte în Stockholm. De asemenea, un frate – mai mare decât ea.
— Nimeni nu a sugerat nici pe departe că Procane ar putea fi o femeie, a răspuns Lisenko sec. Vorbim despre Adam Procane.
— Care poate fi o excelentă acoperire pentru o femeie.
— Cord Dillon este cel care a cumpărat două bilete de călătorie la Helsinki, noaptea peste mare, a strigat Lisenko pierzându-şi cumpătul în mod deliberat.
— Şi Rupescu a sugerat că, a continuat imperturbabil Karlov, al doilea bilet ar putea fi pentru o femeie. Această femeie ar putea fi Helene Stilmar.
— Teorii, teorii, a explodat Lisenko. Ghiceşti aiurea! Nu ai nicio dovadă serioasă.
— Am ghicit şi mai înainte – cu planul meu de a dejuca Iniţiativa de Apărare Strategică, aşa-numitul „Război al Stelelor”.
— Pe baza informaţiilor oferite de Procane.
— Este un lucru pe care se pare că îl treceţi cu vederea. Dillon a cumpărat bilete doar de dus către Helsinki.
— Şi? Rupescu nu a făcut niciun comentariu despre asta.
— Pentru că, tovarăşe general, şi ea a omis ceva semnificativ. Dacă Dillon ar fi fost Procane, şi-ar fi acoperit mai bine urmele. Şi-ar fi cumpărat bilete de întoarcere.
— Poluchkin este un expert în urmăriri. Dillon nici nu a visat că a fost urmărit.
Chiar pe când vorbea, Lisenko a realizat că argumentele sale sunau fals. Spera că lui Karlov îi va scăpa tonul său nesigur. Nu putea avea atâta noroc.
— Directorul adjunct al CIA? a replicat Karlov cu o notă de ironie.
— De acord, atunci, şi-a acoperit ideile Lisenko schimbând subiectul. Ai instruit-o pe Rupescu să o caute pe Helene Stilmar. Personal, consider asta ca pe o pierdere de timp.

Va urma