joi, 31 decembrie 2015

2015 în politica lumii. La ce să ne aşteptăm în 2016?


Valentin Naumescu







Puncte cheie:

  - Continuând tendinţele îngrijorătoare ale ultimilor ani (resimţite, practic, după prăbuşirea financiară a lumii occidentale din 2008-2010, urmată de o lungă perioadă de oscilaţii, instabilitate şi vulnerabilităţi structurale), 2015 a accentuat conflictele, crizele, tensiunile, dilemele dar şi potenţialul marilor schimbări din sistemul relaţiilor internaţionale, fiind în esenţă un an al agravării problematicilor de pe agendă, al blocajelor formulelor consacrate şi al căutărilor de soluţii dincolo de cadrele uzuale;

  - Realizările „comunităţii internaţionale” nu lipsesc, dar sunt puţine şi mai ales afectate de o relativă lipsă de credibilitate cu privire la garanţiile implementării lor efective (Acordul global de la Paris privind măsurile de protecţie a mediului pe termen lung, Acordul marilor puteri cu Iranul în privinţa dosarului nuclear, Acordul Minsk II de încetare a focului în regiunile separatiste din Ucraina, Acordul Uniunii Europene cu Guvernul Greciei pentru evitarea primului faliment de stat din Zona Euro, înţelegerile de la Summitul G7 din Germania);

  - Pe tabloul sistemului global din 2015 se pot identifica o serie de procese şi evenimente majore sau esenţiale (războiul din Siria, eşuarea unor state din regiune şi prăbuşirea ordinii Orientului Mijlociu stabilită prin Acordul Sykes-Picot din 1916, rezistenţa pe teren a Statului Islamic în pofida acţiunilor militare externe, Acordul marilor puteri cu Iranul, slăbirea coeziunii interne a Uniunii Europene), alături de procese şi evenimente secundare, derivate de cele mai multe ori din primele (criza imigranţilor din Uniunea Europeană, succesul în creştere al propagandei şi metodelor de recrutare ale fundamentalismului islamic în rândul tinerilor, intervenţia militară a Rusiei în Siria, apariţia unui context favorabil pentru formarea unui stat kurd în nordul Irakului şi al Siriei, criza atacurilor teroriste de la Paris, creşterea partidului naţionalist eurofob Frontul Naţional la 25-30% din preferinţele francezilor, consolidarea taberei care se pronunţă în favoarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană în condiţiile neacceptării excepţiilor şi discriminărilor cerute de Londra, criza avionului rusesc doborât de Turcia pe frontiera turco-siriană etc.);

   - Dominată de criza ordinii politice a Orientului Mijlociu, scena politico-diplomatică globală a fost centrată pe neputinţa soluţionării războiului civil din Siria, intrat în martie în al cincilea an de la izbucnire, pe combaterea cu rezultate discutabile a Daesh (Statul Islamic) în Siria şi Irak, dar şi a extensiilor acestei organizaţii în Libia, Afganistan, peninsula Sinai etc., precum şi pe consecinţele politice ale crizei imigranţilor asupra Uniunii Europene, cu toate riscurile de dezintegrare care decurg de aici;

  - Intervenţia militară a Rusiei în Siria, declanşată pe 30 septembrie, a schimbat balanţa strategică a conflictului regional şi a redesenat harta coaliţiilor care luptă separat împotriva ISIS, în acest moment fiind active cel puţin două blocuri concurente angajate în „bătălia contra teroriştilor” în Siria (coaliţia internaţională condusă de Statele Unite, care doreşte plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad, şi coaliţia Rusia-guvernul Siriei-Iran, care l-a susţinut până în prezent pe liderul de la Damasc), plus o Franţă debusolată, lovită de terorişti şi din ce în ce mai vulnerabilă pe plan intern, care, neavând puterea de a se impune ca lider al operaţiunilor militare împotriva Statului Islamic, oscilează între participarea la coaliţia condusă de Statele Unite şi ideea asocierii militare cu Rusia lui Putin;

  - Perspectiva anului politic 2016, deloc optimistă prin prisma aşteptărilor specialiştilor cu privire la soluţionarea definitivă, pe fond, a marilor dosare din 2015, anunţă totuşi câteva clarificări importante de direcţie, precum: alegerea noului Preşedinte al Statelor Unite în noiembrie, conturarea unui acord internaţional privind o tranziţie politică în Siria, care să deschidă calea încheierii războiului civil într-un termen rezonabil, slăbirea semnificativă a Statului Islamic (lovit practic de toate marile puteri angajate în conflict) dar nicidecum dispariţia completă a zonelor controlate de ISIS şi nici a riscului atacurilor teroriste în ţările occidentale, Turcia şi Rusia, organizarea referendumului de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, probabil în septembrie 2016, adâncirea dezbinării statelor membre ale Uniunii cu privire la criza imigranţilor (asumarea cotelor obligatorii) şi la păstrarea Spaţiului Schengen, continuarea eroziunii solidarităţii europene pe temele mari aflate în discuţie şi poate chiar consolidarea grupului statelor cu guverne eurosceptice, prin alăturarea Poloniei la deja „consacratele” Marea Britanie, Ungaria, Cehia şi Slovacia;

  - Să nu uităm, discutând despre ce va fi în 2016, de fenomenul „lebedelor negre”, adică al evenimentelor neprevăzute care pot schimba cursul politicii sau economiei globale. Unele voci încearcă deja să sugereze câteva scenarii: o revoluţie anti-Putin în Rusia, demisia cancelarului Angela Merkel pe fondul agravării crizei imigranţilor, o ciocnire militară China-Japonia în Marea Chinei de Est, o cădere a economiei Chinei sau o nouă criză pe marile burse ale lumii. Dar, fiind prin definiţie „lebede negre”, deci evenimente neplanificate, pentru care nu avem la îndemână instrumente fundamentate de anticipare sau indicii consistente, acestea rămân în zona speculaţiilor şi, cu îngăduinţa d-voastră, nu ne vom ocupa de ele.

*

Sistemul relaţiilor internaţionale a continuat în 2015 să se scufunde în incertitudine, ineficienţă şi neîncredere. La nivel global sau regional, politica lumii a dat semne de dezintegrare, de incapacitate de a coagula suficientă putere şi voinţă internaţională pentru a promova soluţii fezabile, credibile, acceptabile de către părţile interesate, la multiplele crize şi tensiuni acumulate în diverse regiuni ale lumii. Pe scurt, sistemul pare să nu mai funcţioneze. Sau cel puţin nu aşa cum o făcea acum douăzeci de ani.

Una din cauzele majore ale acestui declin accelerat al sistemului internaţional este lipsa de autoritate politică şi morală sau, mai corect spus, contestarea în creştere a autorităţii şi ordinii existente. M-aş feri să spun „lipsa de legitimitate”. Ordinea actuală şi aranjamentele politice şi instituţionale postbelice sunt încă legitime, dar nu mai exercită eficient autoritatea asupra actorilor de pe scenă. Şi nu mă refer aici doar la trecerea binecunoscută de la lumea unipolară, dominată de puterea hegemonică americană, la multipolarismul de astăzi. Fără să reprezinte deocamdată majorităţi, trebuie totuşi admis că grupuri din ce în ce mai largi de oameni (naţiuni, etnii, confesiuni religioase, segmente ale societăţii civile, categorii de vârstă sau socio-profesionale etc.) par că îşi doresc altceva, dar soluţiile întârzie.

Uniunea Europeană, de pildă, este legitimă, dar este tot mai slabă. Statele din Orientul Mijlociu sunt, în principiu, legitime, dar unele dintre ele au eşuat lamentabil în a-şi asigura funcţionalitatea şi obligaţiile faţă de proprii lor cetăţeni. În timpul mandatelor lui Barack Obama, Statele Unite au ales să-şi reducă substanţial rolul de leading power, lăsând pur şi simplu descoperite o serie de zone politice şi dosare strategice sau oferind o prestaţie mediocră, neconvingătoare pe scena internaţională. NATO este desigur legitimă dar lasă semne de întrebare asupra prezenţei militare pe Flancul Estic, adică exact acolo unde este astăzi nevoie mai mare de trupe ale Alianţei. Organizaţia Naţiunilor Unite este şi ea legitimă, dar nu rezolvă mai nimic din marile probleme ale lumii. OSCE sau Consiliul Europei la fel. Şi lista poate continua.

În contextul erodării insidioase a autorităţii şi credibilităţii establishmentului, al ordinii instituite, al partidelor istorice, al identităţilor formale, uneori al statelor însele, o serie de actori emergenţi contestatari îşi fac apariţia. Platformele şi mijloacele lor de acţiune sunt, fireşte, profund diferite, de la un caz la altul, dar toate au ceva în comun: contestă ordinea politică existentă, sistemul în ansamblul său, nefăcând deci o simplă opoziţie la conducerea actuală a sistemului. Unele merg pe calea terorii, altele încearcă să se impună la urne, speculând nemulţumirea oamenilor de rând. Nu se înţeleg între ele, nu au viziuni comune, dar toate desfid sistemul actual şi oferă naivilor versiunea lor de „paradis” pe pământ. Disoluţia prestigiului şi autorităţii partidelor consacrate, al guvernelor, al instituţiilor, statelor şi chiar al sistemului de înţelegeri şi aranjamente ale ordinii internaţionale (e valabil şi la nivel european) stimulează ascensiunea proiectelor populiste, revizioniste, care propun schimbări radicale.

Unele acţionează pe plan transfrontalier, cum ar fi Statul Islamic (Daesh), pretinzând reînfiinţarea Califatului sunnit pe ruinele statelor irakian şi sirian, sau Hezbollah-ul şiit, sau triburile din Libia post-Gaddafi ori Mali, sau miliţiile kurde, sau Boko Haram în Africa de Vest, altele sunt mişcări separatiste etnice manifeste pe teritoriul unor state europene mult mai evoluate istoric, iar altele acţionează strict pe plan politic intern, dacă ne referim la noile partide populiste şi platforme civice care ameninţă, prin priza lor la publicul tânăr, partidele şi vechile opţiuni din mainstream, cele mai cunoscute exemple în acest sens fiind Syriza, Zori Aurii, Jobbik, Pegida, Podemos, Mişcarea de Cinci Stele, UKIP, Frontul Naţional, Alternativa pentru Germania etc. Toate acestea şi multe altele au fost active şi au avut aderenţi destul de numeroşi în 2015.

Uniunea Europeană este probabil marea putere (soft) care a avut cel mai mult de pierdut ca autoritate pe plan intern şi internaţional în anul care se încheie, fiind vulnerabilizată atât din exterior (criza imigranţilor, atacurile teroriste comise de tineri radicalizaţi după „stagii” de ideologizare în Orientul Mijlociu) cât şi din interior (slăbirea vizibilă a coeziunii interne a statelor membre).

Statele Unite au continuat prestaţia neconvingătoare de politică externă, limitată la mesaje care au început să fie ignorate chiar şi de actorii statali sau non-statali de mici dimensiuni, pentru a nu mai vorbi de Rusia sau China. Strategia americană în Orientul Mijlociu a fost până acum un eşec de proporţii, începând cu „Primăvara Arabă”, iar în Ucraina nimeni nu a înţeles cum s-a terminat războiul de agresiune al Rusiei, căci a rămas totul „ca-n tren”, când unul sau mai mulţi interlocutori coboară la prima staţie iar discuţia pur şi simplu se opreşte, fără nicio concluzie. Îngheţarea conflictului din Donbas o putem pune evident şi în contul dorinţei principalelor puteri europene, Germania şi Franţa, de a nu escalada tensiunile din relaţia cu Rusia şi de a crea premizele normalizării acestor relaţii în 2016, ceea ce va marca sfârşitul aspiraţiilor de integrare europeană şi euro-atlantică ale Kievului.

Rusia a surprins Occidentul prin intervenţia militară în Siria (deşi surpriza nu ar fi trebuit să fie atât de mare, având în vedere baza de la Tartus, stabilită prin Acordul bilateral din 1971, dar şi poziţia politică a Kremlinului din ultimii ani), profitând de ineficienţa prelungită a Vestului, în principal a Statelor Unite, faţă de tragedia din Siria. Campania a avut şi are în continuare un dublu rol strategic, de a păstra influenţa rusească într-o Sirie post al-Assad (probabil ultimul picior de pod al Rusiei în Orientul Mijlociu), şi de a încerca să scape de sancţiunile internaţionale impuse după agresiunea asupra Ucrainei. Cred că avem deja suficiente indicii să credem că Rusia va scăpa anul viitor de sancţiuni, cel puţin parţial, mai ales după ce puterile occidentale vor considera că a contribuit militar la „războiul contra ISIS” şi la negocierea unei tranziţii politice care să pună capăt abuzurilor şi crimelor dinastiei al-Assad.

China a fost mai mult concentrată pe riscurile unei crize economice interne şi a păstrat linia discretă, low profile, în marile dosare de politică internaţională, limitându-se ca de obicei la declaraţii de principiu, cu caracter destul de general şi de neimplicat. Guvernul de la Beijing a fost nevoit în două rânduri să intervină financiar masiv pentru a calma pieţele şi a salva cotările la bursă ale investiţiilor din China. A crescut în schimb tensiunea militară în mările Chinei (de Est şi de Sud). Pe finalul anului, China a înregistrat un succes important, prin decizia FMI de a accepta yuan-ul în coşul valutelor de referinţă (SDR- Special Drawing Rights), măsură care va consolida internaţionalizarea monedei chineze.

Cât priveşte 2016, atenţia întregii lumi va fi îndreptată pe 8 noiembrie către alegerile prezidenţiale din Statele Unite. La capătul zilei, se va cunoaşte noul lider de la Washington. Sondajele actuale, de la debutul alegerilor primare, indică desemnarea lui Donald Trump din partea republicanilor, respectiv a lui Hillary Clinton din partea democraţilor, cei doi candidaţi fiind la mare distanţă (circa 18-20%) de competitorii din partidele lor, aflaţi pe locul al doilea. Analiştii americani, într-o majoritate destul de categorică, afirmă că, în eventualitatea în care magnatul Trump va fi candidatul G.O.P., familia Clinton va reveni la Casa Albă. Dacă aşa vor sta lucrurile, din perspectiva politicii externe nu vor fi schimbări spectaculoase faţă de linia ultimilor opt ani, dar nici nu va exista riscul stridenţelor, declaraţiilor ridicole sau poziţiilor scandaloase (de tip „talk-show”) ale Americii pe subiectele de interes global sau regional. De fapt, nici unul din cei doi candidaţi cu şanse reale nu pare în acest moment foarte interesat de relaţia transatlantică şi de revigorarea legăturilor cu Uniunea Europeană, sau a celor în cadrul NATO, sau de Europa de Est, dar este de presupus că Hillary Clinton, ca fost secretar de stat, ar avea totuşi un exerciţiu de politică externă mai previzibil şi mai coerent.

Premierul David Cameron va continua demersurile de a-i convinge pe europeni să accepte compromisurile pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană, cel mai disputat actualmente fiind proiectul de neacordare timp de patru ani a beneficiilor sociale pentru cetăţenii UE stabiliţi pe teritoriul Regatului Unit. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, este destul de probabil ca Bruxelles-ul şi statele membre să accepte în cele din urmă Londrei această derogare de la Tratatele Uniunii şi, practic, discriminarea non-britanicilor (chiar dacă sunt angajaţi şi deci contributori la bugetul local), în ideea de a salva apartenenţa insulei la Uniunea Europeană. Cu aceste exceptări obţinute (negociate la o perioadă de un an sau doi) şi cu un discurs conciliant al lui Cameron, cred că un eventual referendum organizat în septembrie, conform previziunilor, nu va duce la ieşirea Marii Britanii din Uniune, cu atât mai mult cu cât autorii britanici sunt de părere că un „Da” pentru ieşire ar resuscita imediat ideea independenţei Scoţiei.

Summitul NATO de la Varşovia, în iulie, va separa apele între susţinătorii ideii de creştere a prezenţei militare a Alianţei pe Flancul Estic (grupaţi în jurul Poloniei şi statelor baltice) şi cei ai normalizării relaţiilor cu Rusia, în principal Germania şi Franţa. Rămân de văzut poziţiile Statelor Unite şi Marii Britanii, principalele două puteri militare ale Alianţei. Anticipez totuşi un semi-eşec al Summit-ului, dacă aşteptările vor fi mult peste ceea ce s-a convenit deja în Ţara Galilor, marile puteri nemaidorind în prezent continuarea celui de-al „doilea Război Rece” cu Moscova.

Uniunea Europeană va avea de trecut un test major, cel al „digerării” politice, administrative şi sociale a valului de imigranţi intraţi în 2015, presupunând că fluxul va scădea în 2016. Nu va fi deloc simplu iar dialogul dintre vechea şi noua Europă pe această temă va fi tot mai contondent. Acordul Schengen ar putea suferi modificări importante. Platformele populiste vor urca în continuare în preferinţele europenilor. Dacă apar evenimente neprevăzute în Germania, cu implicarea imigranţilor sirieni, iar scânteia ar aprinde focul mâniei în societatea germană, cancelarul Angela Merkel ar putea avea dificultăţi majore în a-şi justifica declaraţiile excesiv de relaxate din vara trecută.

Rusia şi Turcia vor derula noi episoade din tot mai ostila lor relaţie politică, militară şi economică, ajunsă la incandescenţă după doborârea avionului rusesc. Va exista riscul unui nou incident militar între cele două puteri. Dorinţa de răzbunare a lui Putin nu trebuie neglijată, Moscova pândind orice moment pentru a întoarce Turciei lovitura primită, sub o formă sau alta. În rest, probabil că Rusia va fi foarte interesată să îşi normalizeze relaţiile cu marile puteri occidentale, pentru a spera peste şase luni la ridicarea sau relaxarea sancţiunilor şi pentru a fi acceptată ca parte a formatului internaţional care va coordona viitorul plan de reconstrucţie a Siriei. Când negocierile vor oferi garanţia că Rusia nu va fi lăsată în afara jocurilor strategice din Siria, Putin va da semnalul că este de acord cu plecarea lui Bashar al-Assad, în anumite condiţii.


În fine, ultima predicţie semnificativă pentru 2016 este reducerea substanţială a teritoriilor controlate de Statul Islamic în Siria şi Irak, până la nivelul la care Preşedintele Obama va putea anunţa, în mod simbolic şi triumfalist, înainte de sfârşitul mandatului său, că, aşa cum a promis, „Statul Islamic a fost învins!” Nu va fi chiar aşa în realitate, dar va fi oricum o ieşire din scenă onorabilă pentru un preşedinte care a fost criticat ani în şir pentru neimplicare suficientă în marile dosare de securitate ale lumii.























Dialoguri (20)


Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian






Vartan Arachelian: 
Inchisoarea avea un ofiţer politic, un politruc?

Corneliu Coposu: 
Toate închisorile aveau politruci.

Vartan Arachelian: 
Şi ce sarcină avea politrucul, să vă reeduce?

Corneliu Coposu: 
Nu, nu începuse reeducarea. Avea sarcina să 
înregistreze starea de spirit a deţinuţilor, să facă eventuale 
planuri de înfrîngere a rezistenţei şi a protestelor care se 
puneau la cale, fiindcă, de multe ori, constrînşi de hrana cu 
totul insuficientă, de furturile de hrană pe care le făceau
 administratorii penitenciarelor, lumea înnebunită de foame, 
era dispusă şi pregătită să facă demonstraţii de protest.
 Plănuirea acestor demonstraţii erau dezamorsate înainte de a fi aduse la îndeplinire, datorită turnătoriilor pe care le făceau 
anumiţi deţinuţi, care erau în directă legătură cu politrucul 
închisorii şi cu administraţia puşcăriei. Paznicii, dacă erau în
 stare să fie înţelegători cu deţinuţii de drept comun, în privinţa
 noastră manifestau o severitate lipsită de orice îngăduinţă. 
S-a suferit mult de pe urma acestui comportament caracterizat 
prin acţiuni violente şi prin umilirea deţinuţilor politici.

Vartan Arachelian: 
La arestarea lor unii erau studenţi, alţii abia 
terminaseră facultatea. Credeţi că s-a petrecut o modificare
a psihologiei lor, anii aceştia de puşcărie au modificat gîndirea 
lor?

Corneliu Coposu: 
Sînt convins că au lăsat urme.

Vartan Arachelian: 
In ce sens?

Corneliu Coposu: 
Pentru unii printr-o duritate pe care n-o aveau 
înainte de puşcărie. Au fost exacerbate tendinţele de 
răzbunare. Au fost foarte puţini cei care au scăpat de pornirile 
oarecum justificate împotriva torţionarilor. Apoi, ca urmare
a foamei de care au suferit toţi deţinuţii politici, ei au rămas
cu o psihoză a foametei. Mulţi s-au eliberat de ea, alţii însă
 au rămas pînă la sfîrşitul vieţii sub presiunea ei. Am cunoscut
 oameni, care pînă la moarte, vădeau o manie care se manifesta 
ridicol, prin încărcarea farfuriei cu alimente, o cantitate care 
depăşea capacitatea lor de îngurgitare. Dădeau dovadă de o 
lăcomie care nu putea fi potolită. Practicau un exces de 
alimentaţie prin imposibilitatea de a rezista în faţa unui platou 
de mîncare, sau în faţa unui paner cu fructe. Sigur că au fost
 mulţi care au reuşit să-şi înfrîneze această psihoză, care m-a 
persecutat şi pe mine, vreun an de zile, după eliberarea din 
închisoare. Din fericire am scăpat de această psihoză.
O foamete din aceasta care îţi creează o stare de excitaţie 
permanentă şi de insaturaţie, chiar după ce ai mîncat mai 
mult decît trebuie, se menţine în continuare şi te împinge din 
nou la alimentaţie.

Vartan Arachelian: 
Filosoful Petre Ţuţea, mi-a făcut această 
mărturisire, de exemplu, că e persecutat de o ...

Corneliu Coposu: 
Bietul Ţuţea în puşcărie era un spiritualizat. Pe 
nopţile cu lună era obsedat de ideea că luna aceea invocă o
 mămăligă, pe care ar vrea s-o mănînce. Era înfometat de lună.
 A fost groaznică foametea, închipuiţi-vă ca ani de zile să fii 
hrănit cu 4-500 de calorii, lipsite şi acelea complet de vitamine, 
de lipide. Eu am trecut printr-o experienţă, care putea să se 
termine cu moartea mea. In prima zi de după ieşirea din 
puşcărie am mîncat macaroane, cumpărate de la o prăvălie 
sătească, găsite în domiciliul obligatoriu din comuna în care am fost trimis. Avînd ceva bani asupra mea am cumpărat un
pachet de macaroane şi l litru de ulei. Nu ştiam că 
macaroanele trebuiesc fierte în apă şi le-a prăjit în ulei. S-au 
întărit ca nişte bare de fier şi n-au mai putut fi mîncate, mai
 ales că la ora aceea dantura mea era aşa de flexibilă încît 
puteam să-mi ating cu dantura superioară nasul. Gingiile îşi 
pierduseră complet rezistenţa şi dovedeau o elasticitate de
 cauciuc. Sigur că n-am fost în stare să mănînc nici o
macaroană friptă în ulei, dar am băut o jumătate de litru de 
ulei prăjit şi n-am avut nici măcar un deranj de stomac.
A venit a treia zi la mine, mama mea, care s-a instalat 
definitiv la mine în domiciliul obligatoriu.

Vartan Arachelian: 
In ce comună aţi fost trimis?

Corneliu Coposu: 
In comuna Rubla, între Viziru şi Insurăţei.

Vartan Arachelian: 
Acesta a fost un sat nou creat?

Corneliu Coposu: 
Da, nu existase înainte şi a fost apoi demolat în 
întregime. Vatra noului sat a fost redată Bărăganului, casele
 fiind dărîmate Erau case de pămînt, făcute de cei cu domiciliul
 obligatoriu, care la început au fost şvabii aduşi de pe frontiera
 cu Iugoslavia.

Vartan Arachelian: 
Vreau să insităm asupra modificărilor în plan
 psihologic al celor ce au ieşit din puşcărie. De exemplu, după
 ce aţi ieşit, după 18 ani de puşcărie, aţi simţit că sînteţi mai
 puţin încrezător în oameni decît înainte?

Corneliu Coposu: 
Nu, nu mi-am pierdut încrederea în oameni şi 
foarte curios, nu am fost persecutat niciodată de sentimentul
 răzbunării.

Vartan Arachelian: 
Da, acesta este un lucru surprinzător.

Corneliu Coposu: 
De pildă i-am întîlnit pe unul dintre torţionari, pe 
fostul director al celei mai severe puşcării care era cea din
 Rîmnicu Sărat. Nu l-am recunoscut, m-a recunoscut el. A venit 
şi mi s-a adresat, zîmbind: "Domnule Coposu, îmi pare bine
 că vă întîlnesc, sper că mă recunoaşteţi". Zic "nu", într-adevăr 
nu-l recunoscusem, căci eu îl văzusem îmbrăcat numai în 
uniformă de colonel. De data aceasta era în civil şi avea o
figură de individ prosper. Mi-aducea aminte de ceva, dar nu 
reuşeam să-l identific. Zice: "Eu sînt fostul dumneavoastră
 director de închisoare de la Rîmnicu Sărat". Mi-am adus
 aminte imediat. Zice: "Nu se poate, domnule Coposu, ca eu 
care am avut atîţia deţinuţi să vă recunosc, iar dumneavoastră 
care aţi avut doar un singur director..."


Vartan Arachelian: 
Avea şi el dreptate!

Corneliu Coposu: 
Am discutat foarte amiabil cu el, l-am întrebat cum
 se descurcă, se pensionase, avea o pensie de 6000 lei, o ducea foarte bine, se îngrijea de nepoţi. Da, n-am avut nici cel mai 
mic sentiment de repulsie faţă de el, pentru că am socotit că 
omul acesta, cu inconştienţa care-l caracteriza, a socotit că-şi
 face datoria faţă de partid şi de stat. Prin atitudinea lui de 
torţionar dictase împotriva mea o serie de pedepse care 
puteau să determine moartea mea în puşcărie, m-a 
condamnat la izolări, mi-a scos salteaua din cameră, 
obligîndu-mă să dorm pe gratiile de fier. In timpul perioadei
de sancţionare mi se dădea, la două zile doar o ceaşcă de apă
 caldă cu o bucăţică de turtoi şi abia a treia zi de mîncare. 
Depindea pe ce perioadă se întinde pedeapsa, în timpul
 pedepsei erai deposedat de mantaua de puşcărie şi 
bineînţeles de pătură şi în timpul acesta, mai ales iarna,
 sufereai de un frig cumplit, care nu te lăsa să dormi. Foc nu 
aveam în celulă şi sigur că aceste pedepse prelungite puteau 
să te scoată din circuit, în închisorile comuniste s-au făcut 
nişte experienţe, care probabil că nu se vor mai putea repeta 
niciodată.

Vartan Arachelian: 
Să sperăm!

Corneliu Coposu: 
Nu cred că va mai reveni vreodată vreo epocă
 comunistă sau vreuna dirijată de criminali care să-i transforme 
pe oameni în cobai. Am constatat, prin propria mea 
experienţă, ce fenomene se pot înregistra în puşcării datorită 
unei subnutriţii prelungite şi a efortului fizic supraomenesc
care să fie prestat de deţinuţii politici. De pildă, pe Canalul
Dunăre-Marea Neagră, cunoscuţi de-ai mei, din rîndul
 deţinuţilor politici, care erau obligaţi să presteze un efort
 deosebit, de care nu erau în stare, se prăbuşeau. Norma unui 
deţinut era de două ori mai mare decît norma stabilită de 
Ministerul de Construcţii. De exemplu la săpătura în cariera 
de piatră la care Ministerul de Construcţii dădea norma de 3
mc de piatră, norma impusă de puşcărie era de 6 mc, iar cei
 care trebuiau s-o îndeplinească erau nişte oameni secătuiţi 
de vlagă, nealimentaţi, dominaţi de detenţiunea prelungită. 
Nerealizarea normei era pedepsită. Sancţiunea care se aplica
 imediat era carcera în timpul nopţii şi tăierea alimentaţiei,
înfometaţi, cei pedepsiţi mergeau a doua zi la muncă şi după 
o noapte nedormită şi nealimentaţi munceau şi mai puţin, 
iar sancţiunea era aplicată în continuare. După trei, patru zile
de nopţi nedormite şi de înfometare oamenii realizau norma.
 Era cu totul inexplicabil. Lipsiţi de puterea de a presta un 
efort muscular ei lucrau cu nervii sau, probabil, intervenea
 instinctul de conservare şi de frica morţii realizau o normă, 
care în mod normal nu putea fi îndeplinită. Acest supraefort, avea însă consecinţe imediate. La Capul Midia, la lucrările
 grele, s-a constatat un fenomen neîntîlnit în practica medicală,
 o a patra paralizie, necunoscută în medicină. Paralizia de efort 
supraomenesc, care era aidoma, din punctul de vedere al 
simptomelor, cu paralizia cardiacă.
Adică pareza piciorului şi a mîinii stingi, strîmbarea gurii, 
imposibilitatea de a vorbi, toate simptomele clasicei paralizii 
era prezente la aceşti pacienţi. Ei se prăbuşeau în timpul 
muncii şi paralizau. Toţi care au fost atinşi de această paralizie 
de supraefort şi-au revenit după 3-4 luni de repaos, fără a mai 
prezenta sechele. Era o maladie necunoscută în medicină. Un coleg de puşcărie, doctorul Ovidiu Munteanu - şi el 
deţinut - a făcut cercetări pe viu despre această paralizie 
necunoscută. A contribuit la progresul medicinii, prin 
stabilirea unei boli care era necunoscută, o maladie pe care 
n-a înregistrat-o nici un fel de tratat de medicină.

Vartan Arachelian: 
Uşor, uşor, vom face elogiul puşcăriilor comuniste.

Corneliu Coposu: 
Da. în al doilea rînd, vreau să spun, că debarasat de tot balastul unei alimentaţii neraţionale, după ani de zile de înfometare, deţinutul politic se spiritualizează. Am trecut prin fenomenul acesta.
Cînd am ajuns la greutatea de 51 de kg.

Vartan Arachelian: 
De la 114 kg.

Corneliu Coposu: 
... da şi de la înălţimea de 190 cm, aveam senzaţia
că pot să zbor, eram eliberat de tot balastul, nu din punct de
vedere fizic, care era lipsit de importanţă, ci din punct de
vedere intelectual. Era o senzaţie curioasă, o uşurinţă 
nemaipomenită de versificaţie, o memorie proaspătă, care
 mă conducea pe firul amintirilor pînă la evenimente 
întîmplate la vîrsta de 2 ani. Niciodată n-am reuşit să depăşesc
obstacolul celor cinci ani de la care începea şirul amintirilor 
din copilărie. Am înregistrat însă nişte întîmplări petrecute 
în prima copilărie, între vîrsta de doi şi cinci ani, pe care, la 
ieşirea din puşcărie, le-am verificat şi mi-au fost confirmate 
de mama mea, că sînt autentice. Niciodată n-am avut nici
 timp şi nici interes să mă gîndesc atît de departe cum mi s-a
 întîmplat în izolarea celulei.

Vartan Arachelian: 
Am observat la oameni de vîrsta dumneavostră,
 care au trecut prin puşcării, că într-adevăr au o memorie 
excepţională, pe care probabil că şi-au exersat-o acolo, 
înseamnă că omul are nişte limite de rezistenţă, 
nemaipomenite, nebănuite.

Corneliu Coposu: 
Da. Există un proverb românesc: "Să nu dea 
Domnu' omului cît poate duce". Eu cred că rezistenţa din puşcărie a depăşit orice limite şi în ce priveşte suportarea 
bătăii, a frigului, a foametei, a mizeriei. Extraordinară e 
capacitatea de rezistenţă a omului. Aceste fenomene ar putea 
fi reconstituite prin nişte studii, întemeiate pe mărturisirile 
oamenilor care au trăit aceste senzaţii cu totul inedite şi
necunoscute. Pentru că sper că pe viu nu se va mai repeta
 niciodată experienţa aceasta, care a transformat pe deţinuţii
 politici în nişte cobai, în orice caz, am înregistrat fenomene
 absolut de neînchipuit. Am văzut oameni care n-ar fi fost în
 stare să ridice 5 kg în halul de deteriorare fizică în care se 
prezentau şi care pocniţi de cîteva ori cu biciul de la spate, 
ridicau bolovani de 30 de kg şi-i încărcau în vagon.

Vartan Arachelian: 
Probabil că aşa s-au înălţat şi piramidele faraonilor. 
Mai devreme v-am întrebat dacă încrederea dumneavoastră 
în oameni a fost modificată de anii de puşcărie şi mi-aţi spus
că nu. Sînt îndreptăţit să cred că răspunsul este absolut 
adevărat pentru că la ieşirea din puşcărie, după un timp, aţi
 fost preocupat practic de ideea continuităţii partidului 
dumneavoastră...

Corneliu Coposu: 
Nu ne-am considerat desfiinţaţi niciodată. Am 
continuat, bineînţeles în condiţiile care se puteau atunci, să
 ne considerăm existenţi politic şi să milităm în clandestinitate, 
în calitate de partid care nu recunoaşte desfiinţarea abuzivă 
făcută prin prezenţa armatei sovietice.



va urma





















Productia literara penitenciara e o sfidare pe fata. Iar noi stam si ne amuzam



Dragos Paul Aligica



E o bataie de joc productia asta stiintifica si literara penitenciara, scapata de sub orice control: O sfidare pe fata. Iar noi stam si ne amuzam. Dupa ce au infestat, falsificat, masluit, batjocorit economia, finantele, politica, mass media ale tarii, dupa ce au distorsionat si spurcat cu prezenta si actiunile lor viata publica la un nivel greu de imaginat, chiar si atunci cand ajung unde le e locul – la puscarie-, astia continua. Cu impertinenta tipica. Ne scuipa in fata iar. Isi bat acum joc si de ideea de carte, de act de productie sau creatie intelectual-stiintifica. Tot ce ating aceste facaturi, aceste aberante monstruozitati umane, acesti mutanti, se transforma intr-o escrocherie, intr-o sfidare a standardelor bunului simt, a ordinii sociale firesti, agreate intre oameni normali si civilizati.






Ar fi cazul sa fim mai energici in a protesta si a gasi o cale de atac la aceasta ultima sfidare. Nu se poate chiar asa. Sunt sute de mii de oameni in tara asta care chiar au o relatie decenta si serioasa cu cartea, cu ideea de produs intelectual si cultural, ca cititori si consumatori de cultura si productie intelectuala. Sunt mii de autori, producatori de carte, de publicistica, jurnalism, oameni care isi castiga sau definesc existenta din si prin productie si difuziune de carte si material scris, prin comertul de idei si informatie prelucrate si distribuite public. Nu se poate ca astia sa isi bata joc chiar asa de un intreg domeniu, cu impunitate.


Nu imi dau seama care sunt mecanismele si insitutiile de apel public dar trebuie sa fie unele. Nu se poate sa distrugem, sa degradam asa -intr-o inconstienta tampa, vesela, iresponsabila- insasi esenta a ceea ce da fundamentul unei societati viable moderne. Ce le spunem la copiii aia care tocmai au castigat premiile in Japonia?! Veniti si ramaneti in tara. Munca voastra intelectual-stiintifica va intra in concurenta cu astia. Veti fi figurantii de fundal pe care vor straluci EI: Aveti un loc aici la acest imens Reality Show cu puscariasi literati-stiintifici, in direct, cu surprize si cu tombola cu premii, care e Romania.

E o sfidare pe fata. Trebuie sa gasim o cale de atac la acesta ultima escrocherie.


PS

Intrebarea de mai sus nu e un simplu exercitiu retoric. Se intampla ca un membru al uneia dintre echipele premiate sa fie fiica unui bun prieten din copilarie. Ii felicitam pe copii acestia care intr-o societate a furtisagului, „distractiei” si imposturii generalizate au putut sa-si gasesca calea. Respectul nostru este imens. Sunt un miracol. Un miracol si mai mare va fi insa daca ii vom putea convinge sa ramana. Sa convietuiasca si competitioneze aici economic, politic, intelectual, stiintific cu alde Voiculescu Dan, ejusdem farinae. De ce ar face-o?!























Duminică de dus


Luminita Amarie






grea de ceară și cenușă
Vorbesc cu prietenii despre moarte
Deziluzii și stânci
Ne este tare frică de aceea
Strângem distanța în brațe
Ne amintim tăcerea și vrem să fie bine
Aici un frig de neiertat îmi arde mâinile
Vine moartea peste noi
Poate să ne îmbrace
Poate să ne cuprindă
Sau să ne ierte cine poate ști
Speriați ne spunem pe nume
Sperăm că ne iubim
Mai mult ca niciodată


Credem în moarte.















Cât de puternic poate şi trebuie să fie NATO? Riscuri reale şi imaginabile pentru o alianţă slabă respectiv pentru una prea puternică


Serban F. Cioculescu






Creată in 1949, la începuturile Războiului Rece, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută publicului larg sub denumirea de NATO, se autodeclară o alianţă defensivă, una extrem de solidă. Deşi URSS şi Pactul de la Varşovia nu au atacat vreun stat membru al acestei structuri occidentale, se poate spune că descurajarea a funcţionat. Puterea cumulată a aliaţilor a inspirat teamă, respect şi a exclus războiul de agresiune. Conform indicilor de putere materială agregată, şi, în special, datorită aportului covârşitor al SUA, NATO este considerată de departe cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria cunoscută a umanităţii. Populaţia căreia aceasta îi asigură securitate este şi ea semnificativă – aproximativ opt sute de milioane de locuitori. Marea problemă strategică pentru liderii aliaţi este nivelul de putere pe care NATO trebuie să îl afişeze, în paralel cu gradul de determinare, spre a descuraja adversarii. Un NATO prea “muşchiulos” poate provoca reacţii defensiv-agresive dar unul prea slab şi divizat poate tenta agresorii. Care ar fi deci proporţia ideală între nivelul de putere şi cel de securitate?



Un Occident hedonist şi “pasiv” în plan strategic


Deşi practic între 1991 şi 2012 cheltuielile pentru apărare ale statelor europene au scăzut cu 20%, în timp ce PIB-urile lor combinate au sporit cu 55%, NATO s-a menţinut mai ales prin aportul SUA, in special după anul 2001, când bugetele americane ale apărării au crescut mult peste pragul de 400 miliarde USD anual (după ce în primul deceniu post-Război Rece acest buget se redusese continuu). De precizat că între 1985-1989, în medie statele europene alocau 3,1% PIB pentru apărare iar în 2014 doar 1,4%. Doar America Latină alocă sume mai mici raportate la PIB şi unele state sărace din Africa, în timp ce ţările din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud şi Sud-Est sar curent de 3-4%. Pentru că e extrem de puţin probabil să ia naştere în viitorul apropiat acea “armată europeană” visată de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, rămâne ca NATO să asigure securitatea “hard” iar UE pe cea “soft”, iar cooperarea dintre ele să se intensifice, depăşind blocajele birocratice şi piedicile puse de Turcia, Grecia şi Ciprul de Sud. Pe hârtie NATO stă bine – poate dispune de circa două milioane de militari profesionişti, cifră depăşită la ora actuală doar de China, cu numai trei sute de mii în plus. Dar numai o mică parte, sub 30.000, constituie forţe de reacţie rapidă, restul fiind doar forţe pentru apărare teritorială, fie ea şi colectivă.

La Summit-ul din Ţara Galilor din septembrie 2014 s-a afirmat angajamentul ca fiecare stat aliat să aloce măcar 2% pentru apărare, nu direct ci gradual. În plus, toţi aliaţii trebuie să aloce măcar 20% din bugetul militar pentru achiziţii, cercetare şi dezvoltare. Chiar în lipsa unor alocări bugetare masive, aplicând politica de “smart defence” (apărare inteligentă), decisă la summit-ul de la Chicago din 2012, se pot realiza obiective de înzestrare cu echipamente moderne, prin cooperarea mai multor naţiuni aliate, în domeniul industriei de apărare. Însă ar fi necesar să fie depăşite unele bariere mentale şi birocratice naţionale, să se accepte că înarmarea, acest domeniu extrem de sensibil al suveranităţii statului, poate depinde de parteneriatul cu alte entităţi suverane. Nu cred sincer că suntem prea aproape de acest moment. Sper să mă înşel totuşi.

Dintre deciziile adoptate în Ţara Galilor, prezentate in document, cele mai importante au fost: “Planul de Acţiune Rapidă (Readiness Action Plan) destinat a raspunde schimbărilor în mediul de securitate de la frontierele Alianţei, dar si din vecinătăţile strategice, Forţa Operatională de Reacţie Foarte Rapidă (VJTF), formarea unor structuri de comandă şi control pe teritoriile aliaţilor din Est, care să asigure pe termen lung credibilitatea apărării colective, cu contribuţii din partea aliaţilor pe bază de rotaţie. Şi desigur, amplasarea sistemului de “scut” antirachetă Aegis Ashore la Deveselu.

Va urma în a doua parte a anului 2016 un summit decisiv în Polonia. Desigur, aliaţii vestici şi cei estici vor constata împreună că Alianţa, încă în stare de subfinanţare, se confruntă cu aceleaşi două mari provocări: Rusia la Est şi Statul Islamic la Sud. Da, e perfect posibil ca peste un an ISIS sau Daesh să fie istorie şi chiar ca în Siria să existe un armistiţiu între celelalte facţiuni combatante majore. Momentan nu avem motive pentru un asemenea optimism. Şi nici nu cred că Rusia va renunţa cumva brusc la Crimeea, sau că Putin va deveni subit “băiat bun” faţă de vecinii săi mai slabi.



Doi adversari, două provocări existenţiale diferite


NATO e ca un boxer plin de muşchi şi îmbrăcat într-o costumaţie strălucitor de colorată care se uită încurcat la doi adversari incomozi, deşi mai mici şi aparent mai cenuşii. În “colţul din stânga” un stat revizionist-agresiv, ţara cu cel mai întins teritoriu din lume, dispusă să rişte substanţial spre a îşi reface sfera de influenţă, şi “în colţul din dreapta” un grup non-statal coagulat pe temeiuri religioase, ce revendică o bază teritorială în dauna statelor existente în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi are o capacitate de recrutare trans-culturală via reţelele de socializare ieşită din comun. Amândoi aceşti actori pun in discuţie menţinerea ordinii mondiale post-Razboi Rece. Această ordine – cu tendinţă de multipolaritate – care se bazează formal pe directoratul celor cinci mari puteri membre permanente ale C.S. al ONU dar în realitate pe supremaţia militară americană post-Război Rece şi pe sistemul de economie de piaţă liberală. Şi în care China, India, Brazilia, Africa de Sud şi alte puteri regionale se ridică tot mai vizibil şi îşi fac structuri paralele de putere de tip BRICS.

În anii 2014-2015, relaţiile NATO cu Rusia s-au degradat substanţial, vorbindu-se chiar de un nou Război Rece, Moscova a violat ordinea teritoriala de la Helsinki (garantată de OSCE), Carta de la Paris, convenţii ale Consiliului Europei, dar mai presus de toate, Carta ONU, luând cu forţa un teritoriu (Crimeea) ce aparţinea de drept Ucrainei. De asemenea, a violat şi Actul Constitutiv al CSI din 1991 (Tratatul de la Minsk), Memorandumul de la Budapeste din 1994 şi Tratatul de prietenie şi cooperare dintre Rusia şi Ucraina, datând din 1997. La fel ca şi China, deşi într-un mod mai vizibil, Rusia pare să conteste bazele dreptului internaţional postbelic, accentuând tendinţa generală de fragmentare a acestei ordini juridice.

Dar acţiunile Rusiei care, să nu uităm, au început mai dinainte (august 2008 – războiul contra Georgiei, urmat de proclamarea a două state-fantomă independente, pe care acum Rusia vrea sa le integreze economic si politic in propria sa structură) si mai ales faimoasa “doctrină Medvedev” (apărarea ruşilor din afara graniţelor când sunt în pericol, chiar încălcând suveranitatea statelor “vinovate”) au produs un sentiment de insecuritate în statele estice ale Occidentului, de pildă în ţările baltice. De asemenea, a executat numeroase manevre de intimidare în spaţiul aerian al Mării Negre, Mării Baltice, Mării Nordului şi chiar în zona Mării Mânecii. Cascade de exerciţii militare provocatoare, toate menite probabil să “verifice” reacţiile statelor NATO. În cele din urmă, Turcia exasperată de incursiunile aviaţiei ruseşti în Siria, de bombardamentele contra triburilor pe care le susţine, şi-a luat inima în dinţi şi a doborât un avion militar al Moscovei acuzându-l că i-a violat spaţiul aerian fie şi pentru câteva secunde! Rusia nu s-a liniştit, din contră a adus baterii mari de rachete antiaerene în Siria, consolidând supremaţia aeriană a regimului de la Damasc şi riscând noi conflicte cu state NATO. Nu cred că Turcia preşedintelui-sultan (sau “neo-otoman”) Erdogan, oricât de asertivă ar fi, va atrage cumva NATO ca forţă colectivă într-o eventuală confruntare de anvergură cu Rusia.

Aşadar, riscul unui război clasic între NATO şi Rusia, deşi existent, e unul scăzut, niciuna dintre tabere neavând un interes raţional în acest sens, mai ales ţinând cont de efectele unor potenţiale lovituri nucleare asupra populaţiilor şi bazei materiale a statelor implicate. Diferenta majoră e legată de leadership, de regimul politic: în Rusia V. Putin e un decident autoritar, ce are cam toate pârghiile necesare spre a decide pacea sau războiul (“vertikala puterii” este sintagma folosită adesea spre a descrie mecanismul decizional rusesc), în timp ce membrii NATO sunt state democratice în care procesele decizionale au parte de constrângeri politice şi constituţionale, ce îngrădesc marja de manevră a liderilor. La nivel de alianţă, ţările NATO decid prin consens activarea articolului 5 din tratatul fondator, în Consiliul Nord-Atlantic, iar Moscova ştie ca aliaţi precum Grecia, Ungaria, Slovacia, sau chiar Germania,  care au mari interese economice legate de Rusia (afaceri, investiţii in centrale nucleare, gaze naturale etc) vor bloca probabil decizii ce ar pune-o pe cea din urmă în situaţii delicate. Cel mai mare risc este ca Rusia să creadă că nu se va reuşi activarea acestui articol-cheie nici în caz de agresiune, mai ales dacă va recurge la forme ascunse, hibride, indirecte, inclusiv atacuri cibernetice. În acest caz, deşi puterea agregată a NATO este superioară celei a Rusiei, aceasta ar putea încerca să “spargă” unitatea decizională a aliaţilor, intuind lipsa de viziune comună strategică.

Statul Islamic (ISIS, ISIL sau Da’esh) constituie o provocare majoră la adresa valorilor occidentale, dar şi o ameninţare la adresa vieţilor cetăţenilor statelor aliate, după cum au arătat-o şi atentatele recente de la Paris. O parte din tinerii jihadişti proveniţi din state occidentale şi care au plecat să lupte în Siria şi Irak, vor să se întoarcă şi să recurgă la acţiuni teroriste. Idem şi o foarte mică parte dintre refugiaţii sirieni, afgani ori africani ce iau cu asalt Europa. Unii sunt jihadişti camuflaţi, alţii vor fi cooptaţi de reţele extremiste odată ajunşi în Europa. “Califatul” islamic constituie o pepinieră de jihadişti aproape de graniţele sudice ale NATO şi un magnet pentru cetăţenii statelor europene care contestă valorile laice, democratice, în favoare celor religioase extremiste. Faptul că Siria şi Irakul s-ar putea dezintegra, formându-se state etnice şi/sau religioase, nu ameninţă direct NATO dar pune probleme grave de securitate ţărilor europene.  De asemenea, retragerea grosului forţelor NATO din Afganistan, după finalizarea ISAF şi lansarea operaţiei Resolute Support în ianuarie 2015, lasă deschisă posibilitatea ca talibanii să transforme din nou acest stat în postura de “eşuat”, iar grupările islamice radicale ar putea activa celule adormite de pe teritorul statelor membre, spre a comite atacuri. De menţionat că o parte dintre islamiştii din Afganistan, localnici sau străini, s-au proclamat ramură a Statului Islamic, ceea ce sporeşte gradul de risc. Talibanii sunt şi ei tot mai agresivi, provocând pierderi mici şi dese forţelor NATO. Iar faptul că ei nu recunosc ISIS şi Califatul lui Baghdadi nu ne ajută prea mult, deoarece pot comite atacuri massive şi în mod separat.

Deşi Rusia şi ISIS se percep ca adversari şi, slavă Domnului, nu cooperează, nu au în comun o strategie anti-Occident, acţiunile lor pot pune probleme majore pentru NATO şi statele membre, mai ales dacă prin coincidenţă se vor petrece simultan, fie şi în zone diferite.

Chiar dacă Occidentul, având aliaţi locali puternici, va reuşi să contribuie la zdrobirea militară a ISIS, ceea ce va urma în regiunea Orientului Mijlociu, e departe de a semăna cu situaţia de dinainte de Primăvara Arabă. Turcia, Arabia Saudită, Iranul, grupările kurde şi cele radical sunnite (Al Nusra) şi şiite (Hezbollah) îşi vor disputa supremaţia în zonă şi vor modifica probabil şi graniţele. Vor exista ciocniri militare şi intervenţii directe prin lovituri aeriene, dar şi acţiuni subversive (război de a patra generaţie), cu durată greu de determinat. Violenţele din Siria, Irak, Yemen aduc aminte de cumplitul Război de 30 de ani din Europa, care a decimat populaţiile afectate. Mă tem că vor avea loc abuzuri grave şi violări repetate ale drepturilor omului. Iar ONU şi restul comunităţii internaţionale nu vor interveni la timp, oricum nu cu destulă rapiditate şi forţe. Evident, NATO nu trebuie să se substitute ONU, iar acţiuni pecum cea din Libia din 2011 rămân excepţionale. Cât despre Rusia, sancţiunile economice aplicate de Occident îi vor îngenunchia economia dar dacă nu se asociază cu forţa militară nu vor salva Ucraina de la pierderi teritoriale. Iar statele NATO nu par dispuse la nici un fel de aventură militară ce ar implica Rusia, din motive evidente. Nici măcar nu se pun de acord să ofere arme letale sofisticate Ucrainei!



Ca să înţelegem cât de eficient poate fi NATO ca actor de securitate trebuie să analizăm efectul acţiunilor sale asupra potenţialilor adversari.



Problema putere versus securitate este esenţială. Un NATO prea asertiv provoacă Rusia să raspunda agresiv, dar un NATO slab şi divizat o determină să încerce să profite şi să îşi extindă influenţa. Pe măsură ce SUA vor retrage din forţele staţionate în Europa, mai ales dacă mişcarea de contrabalansare a Chinei va deveni prioritară, Rusia va căpăta mai multă încredere, acumulând forţe convenţionale masive pe flancul estic al Alianţei. Nu ar fi de dorit ca statele NATO să ajungă să descurajeze Rusia doar prin ameninţarea nucleară, deoarece marja de manevră pentru dialog şi negociere ar scădea dramatic şi s-ar declanşa din nou procesul de expansiune a capabilităţilor nucleare, ca în epoca Războiului Rece. Şi nici să o slăbească prin “stimularea” unor mişcări de insurgenţă precum cea a cecenilor, deoarece ştin după experienţele din Afganistan că asemenea forţe se radicalizează şi vor ataca şi interesele occidentale cândva. Dacă se va produce un declin real al capacităţilor de putere ale SUA, nu doar în plan militar ci şi economic, tehnologic, demografic, NATO trebuie să se pregătească pentru supravieţuire într-un mediu multipolar sau bipolar, în care actorul său central e cel mult doar primus inter pares nu hegemon. Europenii pot compensa prin efort şi voinţă diminuarea resurselor aduse de americani Alianţei, însă le va fi extrem de greu să se menţină în fruntea “Revoluţiei în Afacerile Militare” dacă nu alocă destule fonduri şi nu accelerează procesul de cercetare-dezvoltare comună în acest domeniu. Iar securitatea cibernetică şi cea energetică sunt domenii pe care simpla superioritate militară nu le rezolvă pe termen lung. Cu toate că e puţin probabil ca NATO şi statele sale membre să fie ţinta unui atac militar direct în viitorul apropiat, vor exista probabil agresiuni asimetrice şi „hibride”, din partea unor actori non-statali dar şi a unor state cu intenţii ostile.

NATO trebuie să se bazeze mai mult pe Forţa de Răspuns şi pe recent propusa „Forţă lance” (VJTF – Very High Readiness Joint Task Force) precum şi pe implementarea corectă a Planului de Pregătire pentru Acţiune (RAP). Programul “smart defence” de punere în comun a unor aseturi militare de către mai multe state aliate trebuie continuat şi extins, utilizându-se şi cadrul instituţional oferit de Agenţia Europeană de Apărare din cadrul UE. De asemenea trebuie să insiste pe menţinerea supremaţiei tehnologice faţă de competitori, pe apărarea cibernetică activă şi pe utilizarea comandamentelor regionale din zona central-estică (inclusiv cel din România). NATO trebuie să fie mai eficientă în colectarea de informaţii din teatrele de luptă (HUMINT) în zonele Europa de Est-Caucaz (statele CSI) şi Africa de Nord-Orientul Mijlociu, să coopereze intens cu partenerii strategici, şi să încurajeze acele structuri de securitate şi apărare regionale ce nu pun în pericol unitatea de acţiune şi solidaritatea inter-aliată.


Dar mai întâi trebuie oprite trendul descrescător al bugetelor de apărare şi reducerea prea drastică a efectivelor militare în ţările europene membre, spre a nu se ajunge la sindromul “armatei-bonsai” sau “eşantion”. Şi trebuie reconciliate interesele legitime de securitate ale statelor aliate de pe flancul estic cu cele ale ţărilor occidentale ce nu se simt ameninţate direct de Rusia ci mai ales de terorismul islamist. Summitul de la Varşovia din 2016 trebuie să găsească statele aliate mult mai solidare şi mai dedicate eforturilor comune de garantare a securităţii euroatlantice. Puterea şi securitatea au o dimensiunea materială şi una psihologică, aşa că un NATO văzut de europeni ca relativ solid dar cu anumite slăbiciuni structurale poate fi perceput de Rusia ori de China ca fiind prea puternic şi ameninţător. Sau invers. De aceea, în afara de politicile de transparenţă şi dialog cu puterile din exterior, NATO nu poate opri trendul de consolidare, decât dacă îşi asumă riscuri existenţiale majore.






















Ciuma (2)


Albert Camus






În dimineaţa lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul său şi dă peste un şobolan mort, în mijlocul pa­lierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama şi coboară scările. Dar, ajuns in stradă, se trezeşte gândind că n-avea ce să caute acolo acest şobolan şi se întoarce să-i spună portarului. Faţă de felul cum a reacţionat bătrânul domn Michel, doctorul îşi dă seama şi mai bine de ceea ce avea în ea insolit descoperirea. Prezenţa acestui şobolan mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era catego­rică : nu existau şobolani în bloc. Doctorul s-a străduit în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj şi, probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea ne­clintită. Nu existau şobolani în bloc, prin urmare trebuie să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă.
În aceeaşi seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, îşi căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un şobolan mare cu um­bletul nesigur şi cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-şi caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăşi, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chiţcăit şi a căzut, în sfârşit, cu sângele ţâşnindu-i prin botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment şi urcă spre apartamentul lui.
Nu la şobolan se gândea. Acest sânge ţâşnit îl ducea la preocupările lui. Soţia sa, bolnavă de un an, trebuia să plece a doua zi într-o staţiune de munte. A găsit-o culcată în ca­mera lor, aşa cum îi ceruse. Astfel se pregătea pentru obo­seala deplasării. Zâmbea.
—  Mă simt foarte bine, spunea ea.
În lumina lămpii de la căpătâiul patului, doctorul îi pri­vea faţa întoarsă spre el. Pentru Rieux, la treizeci de ani şi în ciuda semnelor bolii, acest chip rămânea mereu acelaşi, ca pe vremea tinereţii, poate din cauza acestui zâmbet al ei care reuşea să şteargă tot.
—  Dormi dacă poţi, spune el. Sora o să vină la unspre­zece şi o să te conduc la trenul de prânz.
El sărută apoi o frunte uşor umedă. Zâmbetul ei îl însoţeşte până la uşă.
A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul îl opreşte pe doctorul care tocmai trecea şi îi spune, vădit acuzator, că nişte farsori ar fi adus trei şobolani morţi în mijlocul culoa­rului. Trebuie să fi fost prinşi cu nişte curse zdravene, fiindcă erau plini de sânge. Portarul rămăsese câtva timp în pragul uşii, ţinând şobolanii de labe şi aşteptând ca vinovaţii să binevoiască să se trădeze printr-o glumă sarcastică. Dar nimic nu se întâmplase.
—  Ah! de-al de ăştia, îşi spunea domnul Michel, pun eu mâna pe ei până la urmă.
Intrigat, Rieux se hotărăşte să-şi înceapă turul consul­taţiilor cu cartierele mărginaşe, unde locuiau cei mai săraci dintre clienţii săi. Pe aici strângerea gunoaielor se făcea mult mai târziu şi maşina doctorului, care mergea de-a lungul dru­murilor drepte şi prăfuite ale acestui cartier, atingea în treacăt lăzile pline cu resturi, lăsate la marginea trotuarului. Pe o stradă de-a lungul căreia trecea astfel, doctorul numără o duzină de şobolani aruncaţi pe rămăşiţele de legume şi de cârpe murdare.
Pe primul său bolnav l-a găsit în pat, într-o încăpere care dădea în stradă şi care era în acelaşi timp şi camera lui de culcare şi de mâncat. Era un bătrân spaniol cu chipul aspru şi brăzdat.  Avea în faţa lui, pe pătură, două oale pline cu mazăre. În clipa când intră doctorul, bolnavul, în capul oase­lor, se lăsă pe spate ca să încerce să-şi tragă răsuflarea lui gâjâită de vechi astmatic. Nevastă-sa aduse un lighean.
—  Ei, domnule doctor, spune el în timp ce-i făcea in­jecţia, i-aţi văzut cum ies ?
— Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei.
Bătrânul îşi freca mâinile.
—  Ies, îi vezi prin toate lăzile de gunoi, foamea-i scoate, asta-i!
Doctorului Rieux nu i-a fost greu să constate apoi că în tot cartierul se vorbea de şobolani. O dată terminate vizitele, se întoarse acasă.
—  Aveţi sus o telegramă, spuse domnul Michel.
Doctorul îl întreabă dacă mai văzuse şobolani.
—  A! nu, spune portarul, stau la pândă, ştiţi ? Şi porcii ăia nu îndrăznesc.
Telegrama îl anunţa pe doctor de sosirea mamei lui, a doua zi. Venea să se ocupe în absenţa bolnavei de casa fiului ei. Când Rieux se întoarse acasă, sora era acolo. Doctorul îşi văzu nevasta în picioare, în taior, cu chipul strălucind de fard. I-a zâmbit:
—  E bine, spune el, foarte bine.
Câteva clipe mai târziu, la gară, o instala în vagonul de dormit. Ea privea compartimentul.
—  E prea scump pentru noi, nu crezi ?
—  Trebuie, spune Rieux.
—  Ce-i cu povestea asta cu şobolanii ?
—  Nu ştiu. E ciudat, dar o să treacă.
Apoi îi spune foarte grăbit că îi cerea iertare, că ar fi trebuit să fie mai atent cu ea şi că o neglijase cam mult. Ea dădea din cap, ca pentru a-i face semn să tacă. Dar el adăugă:
—  Când te vei întoarce, totul o să fie mai bine. O vom lua iar de la capăt.
—  Da, spune ea cu ochii strălucind, o vom lua iar de la capăt.
O clipă mai târziu, ea îi întorcea spatele şi se uita pe geam. Pe peron, oamenii se grăbeau şi se izbeau unii de alţii. Şuieratul locomotivei se auzea până la ei. O strigă pe soţia lui pe nume şi, când ea se întoarse, îi văzu faţa scăldată în la­crimi.
—  Nu, spune el încet.
Sub lacrimi, zâmbetul revenea, puţin crispat. Încercă să respire adânc.
—  Du-te, spune ea, o să fie bine.
El o strânse la piept şi acum, pe peron, de cealaltă parte a geamului, nu-i mai vedea decât zâmbetul.
—  Te rog, ai grijă de tine, spune el.
Dar ea nu putea să-l audă.
Aproape de ieşire, pe peronul gării, Rieux s-a izbit de domnul Othon, judecătorul de instrucţie, care îşi ţinea băia­tul de mână. Doctorul îl întreabă dacă pleacă în călătorie. Domnul Othon, lung şi negru, şi care semăna jumătate cu ceea ce altădată se numea un om de lume, jumătate cu un cioclu, răspunse cu o voce amabilă, dar grăbită:
—  O aştept pe doamna Othon care s-a dus să-şi prezinte omagiile familiei mele.
Locomotiva fluiera.
—  Şobolanii... spune judecătorul.
Rieux vru parcă s-o ia în direcţia trenului, dar se întoarse spre ieşire.
—  Da, spune el, nu-i nimic.
Tot ceea ce a reţinut Rieux din acele clipe a fost trecerea unui muncitor care ducea sub braţ o ladă plină cu şobolani morţi.
În după-amiaza aceleiaşi zile, la începutul consultaţiilor, Rieux l-a primit pe un tânăr despre care i se spusese că era ziarist şi că mai venise o dată dimineaţa. Îl chema Raymond Rambert. Mic de statură, cu umeri laţi, cu chip hotărât, cu ochi luminoşi şi inteligenţi, Rambert purta haine de o croială sportivă şi în viaţă părea să se simtă în largul lui. Atacă direct subiectul. Venise să facă o anchetă pentru un mare ziar din Paris asupra condiţiilor de viaţă ale arabilor şi voia informaţii asupra stării lor sanitare. Rieux îi spune că această stare nu era bună. Dar el, înainte de a continua, voia să ştie dacă ziaristul putea să scrie adevărul.
—  Desigur, spune celălalt.
—  Vreau să spun: puteţi să condamnaţi până la capăt ?
—  Până la capăt nu, trebuie să recunosc. Dar presupun că această condamnare ar fi nefondată.
Vorbind încet, Rieux spuse că, într-adevăr, o asemenea condamnare ar fi nefondată, dar că punând întrebarea el căuta numai să afle dacă mărturia lui Rambert putea sau nu să fie fără rezerve.
—  Nu admit decât mărturiile fără rezerve, continuă doc­torul. Nu o voi susţine deci pe-a dumneavoastră cu infor­maţiile mele.
—  Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zâmbind. Rieux spune, fără să ridice tonul, că n-avea nici o idee al cui limbaj era, dar că era acela al unui om obosit de lumea în care trăia, iubindu-şi totuşi semenii şi hotărât să respingă, în ceea ce-l priveşte, nedreptatea şi concesiile. Rambert, cu capul între umeri, îl privea.
—  Cred că vă înţeleg, spune el în cele din urmă, ridicându-se.
Doctorul îl conducea spre uşă:
—  Vă mulţumesc că priviţi astfel lucrurile.
Rambert părea că-şi pierde răbdarea:
—  Da, spune el, înţeleg, iertaţi-mă că v-am deranjat.
Doctorul îi strânge mâna şi îi spune că ar fi de făcut un re­portaj ciudat cu privire la mulţimea de şobolani morţi care se găsesc în acest moment în oraş.
—  A! exclamă Rambert, asta mă interesează.
La orele şaptesprezece, pe când ieşea pentru noi vizite, doctorul se încrucişează pe scară cu un om încă tânăr, cu sta­tura greoaie, cu chipul masiv şi brăzdat, tăiat de sprâncene groase. ÎI mai întâlnise de câteva ori la dansatorii spanioli care locuiau la ultimul etaj al imobilului. Jean Tarrou fuma cu poftă o ţigară, contemplând ultimele convulsii ale unui şo­bolan care murea pe o treaptă la picioarele sale. El ridică asupra doctorului privirea liniştită şi puţin stăruitoare a ochilor săi cenuşii, îi dă bună ziua şi adaugă apoi că apariţia aceasta a şobolanilor era un lucru ciudat.
—  Da, spune Rieux, dar care începe să fie sâcâitor.
— Într-un sens, doctore, numai într-un sens. Noi n-am văzut niciodată aşa ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare inte­resant, da, interesant, cu siguranţă.
Tarrou şi-a trecut mâna prin păr ca să-l dea pe spate, a privit din nou şobolanul, nemişcat acum, apoi i-a zâmbit lui Rieux:
—  Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba portarului.
Şi doctorul îl găseşte tocmai pe portar în faţa casei, spri­jinit de zidul de lingă intrare, cu o expresie de lehamite pe chipul lui congestionat de obicei.
—  Da, ştiu, spune bătrânul Michel când doctorul îi sem­nalează o nouă descoperire. Acum dai de câte doi sau trei deodată. Dar şi în celelalte case e la fel.
Părea abătut ţi îngrijorat. Îşi freca gâtul cu un gest reflex. Rieux îl întreabă cum se simţea. Portarul nu putea, bineînţeles, să spună că se simte rău. Numai că nu prea era în apele lui. După părerea lui, moralul i se cam tulbura. Şo­bolanii aceştia îl năuciseră, dar totul avea să meargă foarte bine după ce vor fi dispărut.
Dar în dimineaţa următoare, 18 aprilie, doctorul, care îşi aducea mama de la gară, îl găseşte pe domnul Michel şi mai tras la faţă decât ieri: din pivniţă până în pod, vreo zece şo­bolani zăceau pe scări. Umpleau şi lăzile de gunoi ale case­lor vecine. Mama doctorului află ştirea fără să se mire.
—  Sunt lucruri care se întâmplă !
Era o femeie micuţă, cu părul argintiu, cu ochii negri şi blânzi.
—  Sunt fericită că te văd, Bernard, spunea ea. În ciuda şobolanilor, tot mă bucur.
El încuviinţă; era adevărat, cu ea totul părea simplu, tot­deauna.
Rieux telefona totuşi la serviciul comunal de deratizare, pe al cărui director îl cunoştea. Auzise el oare de şobolanii ăştia numeroşi care ieşeau să moară sub cerul liber ? Mercier, directorul, auzise de asta şi chiar în serviciul lui, nu departe de cheiuri, fuseseră descoperiţi vreo cincizeci. Se întreba însă dacă era grav. Rieux nu putea să-i răspundă hotărât, dar credea că serviciul de deratizare trebuie să intervină.
—  Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Dacă tu crezi că merită într-adevăr osteneala, pot să încerc să obţin un ordin.
—  Merită totdeauna, spune Rieux.
Femeia de serviciu tocmai îi spusese că în marea uzină în care lucra bărbatul ei fuseseră adunate mai multe sute de şo­bolani morţi.
În orice caz, cam în această perioadă concetăţenii noştri au început şi ei să se neliniştească. Fiindcă, începând din ziua de 18, uzinele şi antrepozitele deşertară, într-adevăr, sute de cadavre de şobolani. În câteva cazuri, oamenii fuseseră siliţi să-i omoare, agonia fiindu-le prea lungă. Dar, de la cartierele mărginaşe până în centrul oraşului, peste tot pe unde se întâmpla să treacă doctorul Rieux, peste tot unde conce­tăţenii noştri se adunau, şobolanii aşteptau în grămezi, în lăzile de gunoi, sau în şiruri lungi, prin rigole. Presa de seară luă, din această zi, în mâna ei problema şi întrebă dacă muni­cipalitatea, da sau nu, îşi propune să acţioneze şi ce măsuri de urgenţă înţelege să ia pentru a apăra oraşul de această in­vazie respingătoare. Municipalitatea nu-şi propusese nimic şi nu avea în vedere nici o măsură dar a început prin a se întruni în consiliu pentru a delibera. I s-a dat ordin serviciului de deratizare să adune şobolanii morţi în fiecare dimineaţă, în zori. După aceea, două maşini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii la crematoriul de gunoaie ca să fie arşi.
Dar în zilele care urmară situaţia s-a agravat. Numărul de rozătoare strânse creştea tot mai mult şi în fiecare dimi­neaţă recolta era tot mai abundentă. Din a patra zi, şobolanii au început să iasă şi să moară în grupuri. De prin cotloane, de prin subsoluri, de prin pivniţe, de prin gurile de canal, ur­cau în lungi şiruri care se împleticeau, se clătinau la lumină, se răsuceau pe loc şi mureau aproape de oameni. Noaptea, pe culoare sau pe uliţe se auzea distinct micul lor chiţcăit de agonie. Dimineaţa, în mahalale, îi găseai întinşi, prin aceleaşi rigole, cu o mică floare de sânge pe botul lor ascuţit, unii umflaţi şi putrezi, alţii ţepeni şi cu mustăţile încă zbârlite. Îi găseai chiar şi în oraş în mici grămezi, pe paliere sau în curţi. De asemenea, uneori mureau şi izolat, în holurile adminis­trative, în curţile şcolilor, pe terasele cafenelelor. Concetă­ţenii noştri, uluiţi, îi descopereau în locurile cele mai frecventate ale oraşului. Piaţa Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, din ce în ce mai departe, mânjite. Curăţat în zori de guzganii săi morţi, oraşul îi regăsea încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroşi, în timpul zilei. Pe trotuare i se întâmpla de asemenea nu numai unui trecător nocturn să simtă sub talpă masa elastică a unui cadavru încă proaspăt. Ai fi zis că însuşi pământul, în care erau înfipte casele noastre, se curăţă de încărcătura sa de secreţii, că lasă să urce la suprafaţă buboaiele şi coptura care, până atunci, îl măcinau pe dinăuntru. Gândiţi-vă numai la uluirea micului nostru oraş, atât de liniştit înainte, răvăşit în doar câteva zile, ase­menea unui om sănătos al cărui sânge gros ar începe deodată să se răzvrătească!
Lucrurile au ajuns atât de departe încât agenţia Ransdoc (informaţii, documentări, toate informaţiile asupra oricărui subiect) a anunţat, în emisiunea sa radiofonică de informaţii gratuite, şase mii două sute treizeci şi unu de şobolani culeşi şi arşi în decursul unei singure zile, din 25. Această cifră, care dădea un sens limpede spectacolului zilnic pe care oraşul îl avea sub ochi, a sporit haosul. Până atunci oamenii se plânseseră numai de câte un accident cam respingător. Îşi dădeau acum seama că acest fenomen căruia nu i se putea nici preciza amploarea, nici dibui originea, avea ceva ame­ninţător. Singur bătrânul spaniol astmatic continua să-şi frece mâinile şi să repete: "ies, ies", cu o bucurie senilă.
La 28 aprilie însă, Ransdoc anunţa o recoltă de circa opt mii de şobolani şi neliniştea atinse culmea în oraş. Se cereau măsuri radicale, erau acuzate autorităţile, şi unii, care aveau case pe malul mării, începuseră să vorbească de un refugiu acolo. Dar a doua zi agenţia anunţă că fenomenul încetase brusc şi că serviciul de deratizare nu adunase decât o canti­tate neglijabilă de şobolani morţi. Oraşul a răsuflat uşurat.
Totuşi, exact în aceeaşi zi către prânz, doctorul Rieux, oprindu-şi maşina în faţa blocului, îl zăreşte la capătul străzii pe portar, care se apropia greu, cu capul aplecat, cu braţele şi picioarele depărtate, cu o înfăţişare de marionetă. Bătrânul ţinea de braţ un preot pe care doctorul îl cunoştea. Era părintele Paneloux, un iezuit erudit şi activ pe care îl mai întâlnise uneori şi care era foarte preţuit în oraşul nostru chiar şi de cei care erau indiferenţi în materie de religie. I-a aşteptat. Bătrânul Michel avea ochii strălucitori şi respiraţia şuierătoare. Nu se simţise bine şi vrusese să iasă la aer. Dar dureri ascuţite la gât, la subsuori şi vintre îl siliseră să se întoarcă şi să ceară ajutorul părintelui Paneloux.
—  Sunt nişte umflături, zise el. Am făcut probabil un efort.
Scoţând braţul prin portiera maşinii, doctorul îşi plimbă degetul la baza gâtului pe care Michel îl întindea spre el; un fel de nod tare, lemnos, se formase în locul acela.
—  Culcă-te, ia-ţi temperatura, am să vin să te văd după masă.
După ce portarul plecă, Rieux îl întrebă pe părintele Paneloux ce credea el despre această poveste cu şobolanii.
—  O ! spune părintele. Trebuie să fie o epidemie, şi ochii săi zâmbiră sub ochelarii rotunzi.
După prânz, Rieux tocmai citea din nou telegrama de la sanatoriu care îi anunţa sosirea soţiei lui, când auzi telefonul. Era unul din vechii său clienţi, funcţionar la primărie, care îl chema. Suferise mult timp de o îngustare a aortei şi, cum era sărac, Rieux îl îngrijise gratuit.
—  Da, spunea el, vă amintiţi de mine. Dar e vorba de altcineva. Veniţi repede, s-a întâmplat ceva la vecinul meu.
Abia vorbea, îşi pierdea respiraţia. Rieux se gândi la por­tar şi se hotărî să-l vadă după aceea. Câteva minute mai târziu trecea pragul unei case joase de pe strada Faidherbe, dintr-un cartier mărginaş. În mijlocul scării răcoroase şi împuţite îl întâlni pe Joseph Grand, funcţionarul, care cobora să-l întâmpine. Era un om de vreo cincizeci de ani, cu mustaţa gălbuie, înalt şi gârbov, cu umerii înguşti şi membrele subţiri.
—  E mai bine, spune el când se apropie de Rieux, dar am crezut că o să-şi dea sufletul.
Îşi sufla nasul. La al doilea etaj, ultimul, pe uşa din stânga, Rieux citi, scris cu cretă roşie: "Intraţi, m-am spânzurat".
Au intrat. Frânghia atârna de lampă, deasupra unui scaun răsturnat, iar masa era împinsă într-un colţ. Dar atârna în gol.
—  L-am desprins la timp, spunea Grand care părea să-şi caute mereu cuvintele, cu toate că folosea limbajul cel mai simplu. Ieşeam, tocmai, şi am auzit zgomot. Când am văzut inscripţia, cum să vă explic, am crezut că e o farsă. Dar el a scos un geamăt ciudat şi chiar sinistru s-ar putea spune.
Îşi scarpină capul.
—  După părerea mea, operaţia trebuie să fie dureroasă. Fireşte, am intrat.
Împinseseră o uşă şi se găseau în pragul unei odăi lumi­noase, dar mobilată sărăcăcios. Un om mititel, scurt şi gros, stătea culcat într-un pat de bronz. Respira tare şi se uita la ei cu ochii congestionaţi. Doctorul se opri. În pauzele dintre respiraţii i s-a părut că aude chiţcăituri de şobolani. Dar nimic nu mişca prin colţuri. Rieux se apropie de pat. Omul nu se spânzurase la prea mare înălţime, nici prea brusc, vertebrele rezistaseră. Bineînţeles, puţină asfixie. Ar fi nevoie de o radiografie. Doctorul îi făcu o injecţie cu ulei camforat şi spuse apoi că, în câteva zile, totul o să fie în ordine.
—  Mulţumesc, domnule doctor, spune omul, cu o voce înăbuşită.
Rieux l-a întrebat pe Grand dacă anunţase comisariatul de poliţie şi funcţionarul îşi luă o înfăţişare descumpănită:
—  Nu, spune el, o, nu! M-am gândit că cel mai grabnic...
—  Bineînţeles, îl întrerupse Rieux, deci o s-o fac eu.
Dar, în clipa aceea, bolnavul a început să se agite şi a încercat să se ridice din pat protestând că se simţea bine şi că nu făcea să se ostenească.
—  Liniştiţi-vă, spune Rieux. Nu-i nici o problemă, credeţi-mă, şi eu trebuie să dau o declaraţie.
—  O ! făcu celălalt.
Şi se azvârli iar pe pat, să plângă cu mici sughiţuri. Grand, care de câtva timp îşi tot mângâia mustaţa, s-a apropiat de el.
—  Lăsaţi, domnule Cottard, spune el. Încercaţi să înţelegeţi. Putem spune că doctorul e răspunzător. Dacă, de pildă, vă apucă pofta să încercaţi iar...
Dar Cottard spuse, printre lacrimi, că n-o să mai încerce, că a fost vorba numai de o clipă de rătăcire, şi că tot ce dorea era să fie lăsat în pace. Rieux scria o reţetă.
—  Ne-am înţeles, spune el. Să lăsăm chestia asta, o să revin după două sau trei zile. Dar să nu mai faceţi vreo prostie.
Pe palier el îi spune lui Grand că era obligat să anunţe poliţia, dar că o să-l roage pe comisar să nu facă ancheta decât după două zile.
—  Trebuie supravegheat în noaptea asta. Are familie ?
—  Nu i-o cunosc. Dar pot să-l veghez eu însumi.
Şi Grand clătină din cap.
—  Nici pe el, să ştiţi, nu pot spune că îl cunosc. Dar, ori­cum, trebuie să ne ajutăm între noi.
Pe culoarele imobilului, Rieux se uită maşinal prin colţuri şi îl întrebă pe Grand dacă şobolanii dispăruseră cu desăvârşire din cartierul său. Funcţionarul habar n-avea. I se vorbise într-adevăr de această poveste, dar el nu dădea prea mare atenţie zvonurilor din cartier.
—  Am eu alte griji, spune el.
Rieux îi şi strângea mâna. Era grăbit să-l vadă pe portar înainte de a-i scrie soţiei sale.
Vânzătorii ziarelor de seară anunţau că invazia şobolani­lor se oprise. Dar Rieux îşi găsi bolnavul pe jumătate răstur­nat peste marginea patului, cu o mână pe burtă şi alta în jurul gâtului, vomitând, cu icneli mari, un fel de bilă de un roz murdar, într-un bidon de lături. După lungi eforturi, cu răsuflarea tăiată, portarul s-a întins la loc. Temperatura era de 39,5°, ganglionii de la gât şi membrele i se umflaseră, două pete negricioase i se întindeau pe coaste. Se plângea acum de o durere lăuntrică.
—  Mă arde, spune el, porcăria asta mă arde.
Gura lui înnegrită parcă de funingine îl făcea să-şi înghită cuvintele şi întorcea către doctor nişte ochi globuloşi pe care durerea de cap îi umplea de lacrimi. Nevastă-sa se uita cu nelinişte la Rieux, care stătea mut.
—  Domnule doctor, spune ea, ce este ?
—  Poate să fie orice. Dar deocamdată nu e nimic sigur. Până diseară regim şi un depurativ. Să bea multe lichide.
Portarul şi era, de altfel, chinuit de sete.
Întors acasă, Rieux îi telefonă confratelui său Richard, unul dintre medicii cei mai importanţi ai oraşului.
—  Nu, spunea Richard, n-am văzut nimic extraordinar.
—  N-ai găsit febră cu inflamaţii locale ?
—  A, ba da, totuşi, două cazuri cu ganglionii foarte in­flamaţi.
—  Anormal ?
—  He, spune Richard, normalul, ştii...
Seara, în orice caz, portarul delira şi, cu patruzeci de grade, se plângea de şobolani. Rieux încerca un abces de fixare. Sub arsura terebentinei, portarul urlă: "Ah ! porcii!"
Ganglionii se îngroşaseră şi mai mult, erau tari şi lemnoşi la atingere. Nevasta portarului îşi pierduse cumpătul:
—  Vegheaţi-l, îi spune doctorul, şi chemaţi-mă dacă e cazul.
A doua zi, 30 aprilie, o briză călduţă acum sufla sub un cer albastru şi umed. Aducea o mireasmă de flori care venea din cartierele cele mai îndepărtate. Pe străzi, zgomotele di­mineţii păreau mai vii, mai vesele ca de obicei. Pentru orăşe­lul nostru, scăpat de teama surdă în care trăise în timpul săptămânii, această zi era ca o reînnoire. Rieux, el însuşi liniştit de o scrisoare a soţiei sale, coboară voios la portar. Şi, într-adevăr, dimineaţă, temperatura scăzuse la treizeci şi opt de grade. Întins pe pat, slăbit, bolnavul zâmbea.
—  Îi e mai bine, nu e aşa, domnule doctor ? spune ne­vasta.
—  Să mai aşteptăm.
Dar, la douăsprezece, temperatura urcase dintr-o dată la patruzeci de grade, bolnavul delira fără încetare şi vărsătu­rile reîncepuseră. Ganglionii gâtului erau dureroşi la atin­gere şi portarul voia parcă să-şi ţină capul cât mai departe cu putinţă de corp. Nevasta lui şedea pe marginea patului, cu mâinile pe cuvertură şi ţinea cu blândeţe picioarele bolnavu­lui, îl privea pe Rieux.
—  Ascultaţi, spune acesta, trebuie izolat şi încercat un tratament special. Telefonez la spital şi o să-l transportăm cu ambulanţa.
Două ore mai târziu, în ambulanţă, doctorul şi femeia stăteau aplecaţi asupra bolnavului. Din gura lui plină cu tot felul de excrescenţe ieşeau frânturi de cuvinte: "şobolanii!" spunea el. Cadaveric, cu buzele ca de ceară, pleoapele grele şi livide, cu răsuflarea întretăiată şi scurtă, sfâşiat de ganglioni, îngrămădit în fundul cuşetei, ca şi cum ar fi vrut s-o închidă deasupra lui sau ca şi cum ceva venit din fundul pământului îl chema fără încetare, portarul se înăbuşea sub o greutate nevăzută. Femeia plângea.
—  Nu mai e oare nici o speranţă, domnule doctor ?
—  E mort, spune Rieux.



va urma