marți, 30 iunie 2015

HAINELE DE LUCRU


Mihail Zoscenko




Uite c-am văzut-o şi p-asta, măi fraţilor! Auzi dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într-un restaurant; nu-l lasă ăia. Se uită chiorîş la haine. Cică-s prea murdare şi nu cadrează...
Ca să vezi ce-a păţit pe chestia asta Vasili Stepanîci Konopatov. El în persoană. L-au scos afară pe brînci, măi fraţilor, din restaurant. Uite unde-am ajuns!
Păi să vezi. Vasili Stepanîci, cum a intrat pe uşă, cum a simţit că ceva nu e-n regulă; prea se uita urît potarul la costumaşul lui. Costumaşul, deh, prăpădit rău; ce vrei, haine de lucru, un fel de salopetă. Dar nu asta importă. Ceea ce l-a supărat din cale-afară pe Vasili Stepanîci a fost felul cum l-au tratat. Să-i dea lacrimile nu alta.
Îi zice portarului:
— Ce te chiorăşti aşa la mine? Nu ţi-o fi plăcînd costumaşul? Te-oi fi obişnuit cu plastroa-nele?
Portarul îl apucă de cot şi nu-l lasă să intre.
Vasili Stepanîci se smuceşte şi unde ţipă odată:
— A-a! Nu lăsaţi pe un muncitor să intre în restaurant? Nu vă place costumul?
Vezi bine, s-a strîns lumea. Se uită la el. Va­sili Stepanîci face gălăgie:
— Da — zice — e adevărat, cetăţeni, n-am plastron la cămaşă şi nu mi se bălăngănesc crava­tele la gît... Şi poate că nu m-am mai spălat pe gît de trei luni — zice. Dar poate că eu — zice — muncesc în producţie şi n-am vreme să tot schimb încolo şi-ncoace costumaşele.
În vremea asta au tăbărît şi ospătarii, zor-nevoie să-l scoată afară pe Vasili Stepanîci. Javra aia de portar îi mai dă şi el cîte-un genunchi în fund, ca să nu zăbovească prea mult în uşă.
Vasili Stepanîci Konopatov făcea spume la gură. L-au podidit lacrimile, zău!
— Tovarăşi — zice — fraţilor! Păi treabă-i asta în construcţia muncitorească-ţărănească? Adică, dacă omul n-are plastron, nici nu mai ca­pătă demîncare?...
Ce mai — tărăboi mare. Vezi bine, era încăl­cată ideologia. Ăi din jur au început să-i îmbrîncească pe ospătari. Unul a pus mîna pe o sticlă, altul pe un scaun.

Patronul ţipă ca din gură de şarpe. I-e teamă, fireşte, să nu i se închidă localul pentru scandal.
În vremea asta, cineva din orchestră a dat fuga după miliţie.
Apare şi miliţia. Şi mi-l ia pe Vasili Stepanîci Konopatov şi mi-l urcă într-o birjă.
Vasili Stepanîci nu se lasă nici aici.
— Fraţilor — ţipă — ce-i asta? Păi, dacă şi miliţia dă mîna cu patronul şi azvîrle în stradă un om pe motiv de haine, mai bine — zice — mă duc la burjuii din America decît să îndur una ca asta!
Aşa că mi l-au dus pe Vasea Konopatov la mi­li-ţie şi l-au băgat la zdup.
Toată noaptea, bietul de el, n-a închis un ochi. Abia dacă a aţipit şi el un cesuleţ spre ziuă. Di­mineaţa, ăia îl trezesc şi-l duc la şef.
Şeful zice:
— Poţi să pleci, tovarăşe.
— După ce m-au insultat, acum pot să plec... Nu le-a plăcut costumaşul, hai? Şi dacă iau eu o birjă şi mă duc la Sovnarkom1 să mă plîng?
Şeful miliţiei zice:
— Nu mai umbla degeaba, tovarăşe. La noi aşa e regula — zice — persoanele în stare de ebrietate nu sînt admise în restaurante. Şi dum­neata ai mai şi vărsat pe scară.
— Cum aşa? întreabă Konopatov. Care va să zică, nu din cauza costumului m-au dat afară?
Şi atunci parcă i s-a luminat mintea.
— A — zice Vasili Stepanîci — eu credeam că din cauza costumaşului. Dar dacă — zice — din cauză că eram beat, atuncea înţeleg. Sînt de acord. Nu discut.
Şi Vasea Konopatov i-a strîns mîna şefului, şi-a cerut scuze pentru deranj şi a plecat.



va urma
















Sub mâna Ta


Rodica Constantinescu







Privesc în jur pământul ce iată, a-nverzit
Sub mâna Ta, Părinte, şi-a tot ce-i îngeresc,
Pluteşte-n aer, viaţă, ce suie spre zenit,
Doar eu am frig în oase, nu pot să mă-ncălzesc.
De la o vreme, Doamne, am pasul obosit,
Iar urma sa se pierde în negură şi tină,
Mă simt orfană-n suflet, voinţa mi-a slăbit,
Am aripi parcă frânte şi-ncătuşate-n vină.



Sunt pasăre pribeagă ce cuibul nu-şi găseşte
Şi zbor rătăcitoare prin vânturi reci şi ploi,
Adesea sunt rănită de uliul ce ţinteşte
Acolo unde-s slabă, trântindu-mă-n noroi.
Te strig pe Tine, Doamne, auzi-mi glasul stins
Şi dă-mi lumină vie pe-ntortocheata-mi cale,
Simt cum păcatul arde ca un tăciune aprins,
Tu stinge-l într-o clipă şi-alină a mea jale.



Mă rog de tine Înger ajută-mă, să zbor
Chiar de mă va lovi o mare de suspine,
Tu poartă a mea suflare deasupra norilor

S-ascult în rugă mută, cuvintele divine.













Schimbând gândirea, îti schimbi viata (20)


Brian Tracy




Concediaza personalul


În ziua de astazi, conducerile unor companii îsi supun
angajatii unui test care poate fi trauma tic pentru acestia.
Dupa ce sunt chemati toti, patronii cOllcediaza întreg personalul.
Apoi anunta ca vor reangaja pe cineva pentru
fiecare post si ca fiecare persoana poate reaplica pentru
pozitia sa, de parca ar fi candidati din afara companiei
care prezinta o propunere.

Aceasta propunere pentru posturile lor ar include o
descriere a ceea ce ei intentioneaza sa faca, a modului în
care au de gând sa o realizeze, cât de mult doresc sa fie
remunerati pentru munca lor si cât de mult ar câstiga sau
ar economisi compania platindu-Ie salariile pe care le cer
pentru ceea ce propun ei.

Dupa cum îti poti imagina, multi angajati sunt complet
derutati la gândul ca se vor confrunta cu acest exercitiu.
Chiar ideea de a se gândi la activitatile lor curente si de a
le descrie sub forma unei propuneri de afaceri, împreuna
cu justificarea de ce ar trebui platiti cu suma pe care o
solicita, reprezinta o sarcina coplesitoare. Cei mai multi
oameni nu s-au gândit nîciodata la slujbele lor astfel.

La final, seful mai adauga un detaliu. El le spune ca
fiecare dintre ei va concura cu ceilalti oameni care vor
aplica pentru aceleasi pozitii. Cei care vor oferi companiei
eele mai bune propuneri vor fi angajati.


Stabileste exact ceea ce faci


Daca ai fi pus în aceasta situatie si ar trebui sa scrii o
propunere pentru propria slujba, începând cu cele mai
importante si mai valoroase lucruri pe care le faci pentru
compania ta, ce explicatii ai da? Cum te-ai vinde
angajatorului tau actual? Ce argumente ai oferi pentru
banii pe care doresti sa îi câstigi?

Care sunt competentele tale de baza? Ce talente si abilitati
speciale ai, care te fac valoros si te deosebesc de ceilalti?
Care ar trebui sa fie competentele tale de baza sau care ar
putea fi în viitor? Ce faci tu într-un mod atât de deosebit,
încât sa meriti banii pe care vrei sa îi câstigi? Raspunsurile
tale la aceste întrebari sunt esentiale pentru succesul tau
în cariera .


Cât de bun esti?


Exista o singura modalitate de a stabili cât de bun esti
în ceea ce faci: E~ti solicitat adesea? Daca esti foarte bun,
oamenii încearca tot timpul sa îti ofere un alt serviciu
decât cel actual. Primesti constant oferte de munca. Daca
esti propriul tau angajat, ai mai multe propuneri decât
poti onora. Primesti constant recomandari si referinte de
la clientii multumiti.

Atunci când esti solicitat intens, slujba ta este sigura.
Stii ca, daca s-ar întâmpla ceva la locul tau de munca
actual, ai putea sa traversezi strada si sa gasesti mâine un
alt serviciu. Nu te îngrijorezi niciodata în legatura cu
fluctuatiile economiei, pentru ca ai întotdeauna mai multe
oportunitati decât poti gestiona în 24 de ore.

Atunci când vei ajunge în acest punct, vei sti ca esti
unul dintre cei mai buni din domeniul tau. Te vei simti
minunat în legatura cu tine însuti. Vei avea un control
complet asupra viitorului tau.


Fa ceea ce îti place sa faci


S-ar putea sa te întrebi cum îti poti stabili domeniul de
excelenta, în cazul în care nu ai deja unul. Daca esti deja
foarte bun în ceea ce faci, ar trebui sa stii ca, datorita
schimbarilor atât de rapide din bransa ta, în câtiva ani vei
avea, probabil, alta slujba, prestând o activitate diferita,
într-un domeniu de excelenta distinct. Orice te-a adus în
locul în care esti astazi nu este suficient pentru a te mentine
acolo.

Iata unul dintre cele mai importante aspecte ale schimbarii
modului tau de a gândi. Oamenii de succes fac ceea ce
le place. Ei lucreaza pentru bucuria de a practica acea
meserie. Ei ar munci chiar daca nu ar fi platiti pentru asta.
Adreseaza-ti aceasta întrebare: "Ce activitate as;alege daca as;
fi independent financiar s;i as;putea face orice îmi doresc?"

Cum ti-ai schimba viata daca ai câstiga un milion de
dolari? Marea majoritate a oamenilor ar renunta imediat
la slujbele lor daca ar câstiga un milion de dolari. Daca tu
ai renunta la slujba ta pentru un milion de dolari, acesta
este un semnal de alarma; Înseamna ca esti în mare
pericol sa-ti irosesti cariera si viata.


Stabileste ceea ce îti place sa faci


Cei ajunsi milionari prin propriile eforturi spun
aproape invariabil ca secretul succesului lor consta în
faptul ca au descoperit ce le placea sa faca si au facut acele
lucruri din toata inima. Cei mai multi oameni de succes
simt ca nu trebuie, de fapt, sa munceasca. Unii dintre ei
afirma: "Nu am lucrat nicio zi în toata viata mea." În cazul
lor, munca si joaca se întrepatrund. Ei nu stiu unde începe
una si unde se termina cealalta. Atunci când nu sunt la
serviciu, se gândesc si vorbesc tot despre slujba. Si când se
afla la lucru, se adâncesc în munca.

Exista mai mult de 22 000 de categorii oficiale de
munca numai în Statele Unite, împartite în subcategorii
care aduc acest numar la cel putin 100 000 de slujbe diferite
pe care le-ai putea avea. Iar cele mai multe munci pe
care le vor desfasura oamenii în secolul al XXI-lea nu au
fost inventate înca.

Dintre miile de slujbe care exista, în multe dintre acestea
ai putea munci si ti-ai putea câstiga existenta foarte
bine. Obiectivul tau trebuie sa constea în a-ti selecta activitatea
ideala, cea care îti ofera cea mai mare bucurie,
satisfactie, cele mai mari recompense si apoi sa-ti canalizezi
toate energiile pentru a deveni absolut excelent în
acel domeniu.


Succesul lasa urme


Punctul de început pentru a-ti identifica talentele speciale
si abilitatile unice este sa te gândesti la trecut. Ce
tipuri de activitati ti-au oferit cele mai bune rezultate si
cele mai mari satisfactii?

Când erai la scoala, ce materii te interesau cel mai mult
si la care obtineai cele mai bune note? Vei avea întotdeauna
rezultate excelente la ceva ce te fascineaza, îti retine
atentia si catre care te simti atras în mod natural.

Unul dintre testele pentru a vedea daca ceva este potrivit
pentru tine îl constituie dorinta ta de a afla mai multe
despre acel domeniu. Îti va placea sa citepti despre sectorul
respectiv de activitate, sa vorbepti si sa înveti despre acesta.
În plus, îi vei admira în mod natural pe cei care au cel mai
mare succes în domeniul ideal pentru tine .


Întoarce-te la copilarie


O modalitate de a-ti determina viitorul este sa te întorci
în trecut. Adu-ti aminte ce îti placea sa faci cel mai mult
când aveai între 7 si 14 ani. La acea vreme, erai complet
liber sa studiezi orice subiect te interesa. Ce îti placea cel
mai mult sa faci? Daca nu îti aduci aminte, du-te si
întreaba-I pe unul dintre parinti. De obicei, ei îsi vor
aminti cum îti petreceai timpul atunci când erai mai tânar.

Un participant la unul dintre seminariile mele mi-a
spus ca lui i se aplica exact acest principiu. Pe când avea
între 7 si 14 ani, îi placea sa construiasca modele de
avioane. A petrecut multe ore, târziu în noapte, elaborând
modele din ce în ce mai complexe. Curând, a început sa
construiasca prototipuri de avioane cu mici motoare
înauntru si le-a înscris în concursuri. Pe masura ce a crescut,
a conceput si realizat avioane mai mari, teleghidate si
le-a prezentat la competitii de pe întreg teritoriul SUA

La sfârsitul liceului, a urmat cursurile si si-a luat
licenta la o universitate de inginerie aeronautica. În prezent
are trei companii iar într-una dintre acestea proiecteaza
avioane mici. În cea de-a doua, închiriaza avioane,
iar cea de-a treia companie se ocupa de întretinerea aparatelor
de zbor. Mi-a spus ca afacerea lui are o valoare de
câteva milioane de dolari si ca simte ca nu a muncit o
singura zi în toata viata. El face si astazi ceea ce l-a captivat
atunci când era tânar. Si are numai 35 de ani .


Sentimentul tau de importanta


Dale Carnegie a scris cândva: "Spune-mi ce îi ofera
unei persoane cel mai mare sentiment de importanta si îti
voi dezvalui întreaga sa filosofie de viata." Ce anume îti
ofera cel mai mare sentiment de importanta? Ce lucru îti
mareste stima de sine atunci când îl realizezi foarte bine?
Ce îti place sa faci cel mai mult, atât de mult, încât te
atrage în permanenta?

Napoleon Hill a spus cândva ca unul dintre marile
secrete ale succesului este sa hotarasti ce îti place cel mai
mult sa faci si apoi sa gasesti o modalitate de a-ti câstiga existenta
din acel lucru. Multi oameni abordeaza procesul în
ordine inversa. Ei fac ce simt ca trebuie sa faca în scopul de
a obtine timpul si banii necesari pentru a realiza ce-si
doresc cu adevarat. Obiectivul tau ar trebui sa fie sa
inversezi aceasta ordine. Ar trebui sa faci ceea ce îti place
sa faci cu adevarat de la început. Astfel, vei deveni din ce
în ce mai bun în a finaliza din ce în ce mai multe lucruri
care îti ofera cel mai mare sentiment de importanta.


Accepta realitatea


Unul dintre cele mai importante aspecte ale schimbarii
modului tau de a gândi este dezvoltarea calitatii numite
curaj. Voi aborda acest subiect în detaliu în Capitolul 12.
Pentru moment, legat de desfasurarea unei activitati care
îti face placere, ai nevoie de curaj pentru a accepta faptul
ca, exact acum, s-ar putea sa nu te afli în locul potrivit, la
locul de munca oportun sau în relatia optima. S-ar putea
sa fi ales drumul gresit.

Cei mai multi oameni se adâncesc în slujbele si carierele
lor si chiar în relatiile pe care le au ca si cum ar sofa
cu spatele, ar lovi ceva si apoi ar iesi sa vada peste ce au
dat. Ei nu au obiective dare, asa ca sunt de acord cu orice
li se întâmpla. Ei accepta slujba care li se ofera atunci când
încep sa lucreze sau îsi schimba un serviciu. Ei îsi îndeplinesc
sarcina ce le este repartizata. Ei le permit sefilor sa
le hotarasca drumul în cariera.

Întregile lor vieti profesionale devin curând organizate
în jurul asteptarilor oamenilor care le semneaza statele de
plata. Daca nu sunt atenti, anii vor trece, iar ei vor uita
complet de copilul din ei care a început în viata cu sperante
si visuri, intrând într-o lume de posibilitati si potentialuri
neexploatate.


Fii sincer cu tine însuti


Joseph Campbell, fost profesor de mitologie, a relatat în
urma cu câtiva ani o poveste în cadrul emisiunii televizate
Bill Moyers Special. Aceasta a avut loc într-un mic restaurant
pe care îl avea împreuna cu sotia sa. Într-o zi, a venit
un cuplu, împreuna cu baietelul lor, si s-a asezat pentru
cina la o masa din apropiere. La jumatatea mesei, baiatul a
început sa vorbeasca si sa spuna ca nu îi place mâncarea si
ca nu o va mânca. Tatal a devenit extrem de furios si a
insistat ca el sa o manânce, fie ca îi placea sau nu.

Baiatul a refuzat si i-a spus tatalui sau: "Dar nu vreau
sa o manânc!"

În acest moment tatal a izbucnit si a început sa strige:
"Tu nu vrei? Si ce legatura are asta? Eu nu am facut niciodata
nimic din ceea ce am vrut în toata viata mea!"

Campbell a continuat sa arate ca multi oameni se afla
în aceeasi situatie. Multi oameni simt ca si-au trait
întreaga viata facând lucruri pe care alti oameni au dorit
ca ei sa le faca, pentru ca nu au avut niciodata curajul sa
actioneze exact cum doreau ei.

Campbell a afirmat apoi ca, pentru a avea succes si
fericire în viata, secretul este sa "îti urmezi fericirea". Sa
faci ce îti place cel mai mult. Sa te uiti la radio grafia vietii
tale si sa stabilesti acele activitati care îti fac placere mai
mult decât orice altceva, lucrurile pe care le-ai face daca
nu ai avea limitari si apoi sa-ti construiesti viata în jurul
acestor activitati .


Fii pregatit sa pleci


Multi dintre cei mai fericiti barbati si femei din societatea
noastra sunt cei care, la un moment dat, s-au revoltat
si au renuntat la o situatie atunci când si-au dat seama ca
nu erau fericiti sau împliniti. Ei au avut curajul sa
hotarasca ca vor face ceea ce le place si nu ceea ce se simt
obligati sa faca. Ei s-au cercetat adânc si si-au evaluat cu
sinceritate propriile talente si abilitati naturale. Acest lucru
le-a schimbat adesea întreaga viata .


Ascu1ta-i pe ceilalti


În urma cu câtiva ani, am început sa ma gândesc cu
adevarat la ceea ce îmi doream sa fac. Slujba mea era
într-un con de umbra, iar viitorul nu era foarte luminos, din
cauza situatiei economice. Între timp, desi aveam conturata
o idee despre ce voiam sa fac, nu eram sigur de aceasta.

În acel moment, mi-am întrebat brusc un prieten ce crede
ca as putea sa fac bine. El mi-a raspuns, fara a ezita vreun
moment: "Ai fi excelent în a preda si prezenta seminarii."

Acesta era exact lucrul la care ma gândeam si eu, dar
eram nervos la ideea de a-mi îndrepta întreaga cariera
spre un domeniu cu totul necunoscut. Comentariul prietenului
meu m-a facut sa înteleg ca oamenii din jurul tau
pot vedea adesea clar ceea ce ar trebui sa faci tu, chiar
daca tu însuti nu poti remarca acest lucru.

Daca esti cu totul nesigur de talentele si abilitatile tale
naturale, întreaba pe cineva care te cunoaste bine despre
directia ideala pentru tine. Oamenii care te stiu si carora le
pasa de tine îti vor oferi adesea idei care îti pot schimba
întreaga viata. Adesea, aceste idei îti vor dezvalui adevarata
chemare a inimii tale.


Chemarea inimii tale


Chemarea inimii tale este acel lucru special care ti-a
fost menit pe acest pamânt. Nimeni altcineva nu poate
face acel lucru la fel ca tine. Este posibil sa fie ceva ce te
cheama de multi ani, precum sunetul unei muzici de
departe. Este ceva ce te-a interesat si te-a atras de când
erai tânar.

Poate ca nu ai spus nimanui despre acest subiect.
Probabil ca, în adâncul inimii tale, îti era frica de schimbarile
enorme pe care ar trebui sa le faci pentru a-ti urma
chemarea. Dar adevarul este ca nu vei fi niciodata cu
adevarat fericit sau satisfacut pâna când nu te vei elibera
si nu vei pune suflet în ceea ce faci.

Eric Butterworth a scris în cartea sa, Discover the Power
within You (Descopera puterea din tine) (Editura Harper &
Row, 1968):"Tu nu esti ce esti; tu esti ce poti fi."

Imagineaza-ti! Tu nu esti ce esti, ci esti ce poti fi atunci
când îti descoperi si îti dezvolti la maximum talentele si
abilitatile naturale .


Fii cinstit cu tine însuti


Una dintre caracteristicile gestiunii personale este
aceea ca te vezi exact asa cum esti. Prin urmare, complet
sincer. Recunosti si accepti ca esti pe deplin raspunzator,
presedintele propriei corporatii de servicii personale.
Accepti faptul ca recompensele excelente provin numai
din rezultate remarcabile în domeniul ales de tine. Tevezi
pe tine însuti în mod strategic, de parca te-ai uita la altcineva.
Îti planifici fiecare parte a vietii, stiind ca nimeni
nu va face acest lucru pentru tine. Mai ales, îti stabilesti
propriul program pentru dezvoltare personala si profesionala
cu scopul de a te asigura ca vei deveni unul dintre
cei mai buni oameni din domeniul tau.



va urma


















luni, 29 iunie 2015

Darling Lilly (20)


Michael Connelly




Era sânge peste tot. O dâră se întindea pe carpeta bej, pe patul nou-nouţ, pe doi dintre pereţi şi năclăia telefonul. Pierce stătea în uşa dormitorului şi privea tot dezastrul din încăpere. Nu-şi amintea mai nimic din ce se întâmplase după ce plecaseră Wentz şi monstrul care-l însoţea.
Intră în cameră şi îngenunche lângă telefon. Ridică receptorul cu două degete şi-l ţinu la distanţă de ureche, ca să îşi dea seama dacă avea vreun mesaj.
Nu era niciunul. Scoase telefonul din priză şi îl duse în baie, ca să-l cureţe.
Chiuveta era pătată de sânge; ca şi uşa dulapului cu medicamente. Pierce nu-şi amintea să se fi dus în baie după ce fusese atacat. Petele maronii îi aminteau de salteaua din apartamentul lui Lilly Quinlan.
În timp ce ştergea telefonul cu şerveţele ude, îşi aminti de un film numit închegat, pe care-l văzuse împreună cu Cody Zeller. Era vorba despre o femeie a cărei slujbă consta în a curăţa locul crimei, după ce poliţia termina investigaţiile. Se întreba dacă era şi în realitate o astfel de slujbă şi dacă exista vreo firmă la care ar fi putut să sune. Perspectiva de a curăţa dormitorul nu-l atrăgea.
După ce reuşi să cureţe cât de cât telefonul, îl puse în priză. Verifică dacă avea mesaje. Nu era niciunul. Lipsea de acasă de aproape şaptezeci şi două de ore şi cu toate astea nu primise niciun mesaj. Îşi zise că pagina lui Lilly Quinlan fusese în sfârşit scoasă de pe site-ul L. A. Darlings. Apoi îşi aminti altceva. Tastă numărul de la Amedeo Technologies şi aşteptă să i se facă legătura cu biroul Monicăi Purl.
— Monica, eu sunt. Mi-ai schimbat numărul de telefon?
— Henry? Ce cauţi…
— Ai schimbat numărul de telefon?
— Da, aşa mi-ai spus să fac. Trebuia să-l fi schimbat ieri.
— Cred că aşa e.
În mod ciudat, Pierce regreta că schimbase numărul şi se simţi neliniştit. Numărul acela îi asigura legătura cu altă lume, cu Lilly şi Lucy.
— Henry? Mai eşti acolo?
— Da. Care e noul meu număr?
— Trebuie să-l caut. Ai ieşit din spital?
— Da, am ieşit. Caută-l mai repede, te rog.
— Caut, caut. Voiam să ţi-l dau ieri, dar când am intrat în salon era persoana aia în vizită.
— Înţeleg.
— Gata, uite-l.
Monica îi dicta numărul şi el înşfacă un pix şi îl scrise pe încheietura mâinii, neavând o hârtie la îndemână.
— Există vreo deviere către ultimul număr?
— Nu. M-am gândit că toţi tipii ăia ar fi continuat să te sune.
— Exact. Bună treabă.
— Ăă, Henry, vii la serviciu azi? Charlie m-a întrebat de programul tău.
Făcu o pauză înainte de a răspunde. Era destul de târziu. Probabil că Charlie voia să discute despre demonstraţia pe care trebuia să i-o facă lui Goddard.
— Nu ştiu dacă o să reuşesc să ajung, spuse el. Doctorul zice să o iau uşor. Dacă Charlie vrea să stăm de vorbă, spune-i că sunt acasă şi dă-i noul meu număr de telefon.
— Bine, Henry.
— Mulţumesc, Monica. Ne vedem mai târziu.
Aşteptă ca ea să spună la revedere, ca să închidă telefonul, dar Monica întrebă:
— Henry, eşti bine?
— Sunt bine. Doar că nu vreau să vin la serviciu şi să sperii pe toată lumea cu faţa pe care ai văzut-o. Mi-am dat seama că te-ai speriat.
— Nu m-am…
— Ba da, te-ai speriat, dar nu face nimic. Mulţumesc că m-ai întrebat cum mă simt. Ştii, tipul pe care l-ai văzut în salon ieri e un detectiv pe nume Renner. De la Poliţia din Los Angeles. Probabil că o să te sune să întrebe de mine.
— Ce să mă întrebe?
— Despre ce ţi-am cerut să faci pentru mine. Ştii tu, să dai telefonul ăla şi să te prefaci că eşti Lilly Quinlan. Chestii de genul ăsta.
Urmă o pauză după care Monica îl întrebă cu o voce schimbată:
— Henry, am necazuri?
— Nu, Monica. Tipul anchetează dispariţia femeii. Mă anchetează pe mine, nu pe tine. Verifică pur şi simplu ce am făcut eu. Dacă te sună, spune-i adevărul şi totul va fi bine.
— Eşti sigur?
— Da, sunt sigur. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Acum ar trebui să închid.
Închise telefonul şi formă numărul lui Lucy LaPorte. Îi răspunse din nou robotul, dar mesajul era diferit. Lucy anunţa că îşi luase vacanţă şi va lipsi până la jumătatea lui noiembrie.
Mai mult de o lună, îşi zise Pierce, înfiorându-se la gândul că încăpuse pe mâna lui Wentz. Lăsă un mesaj, fără să-l ia în seamă pe al ei.
— Lucy, sunt Henry Pierce. E important. Sună-mă. Nu-mi pasă ce s-a întâmplat sau ce ţi-au făcut, sună-mă. Pot să te ajut. Am un nou număr, aşa că notează-l. Închise şi ţinu telefonul în poală o vreme în speranţa absurdă că ea va suna. Apoi renunţă, se ridică şi părăsi dormitorul.
Pierce găsi coşul de rufe gol pe masa din bucătărie. Îşi aminti că îl folosise pentru a căra cumpărăturile în apartament când îi întâlnise pe Wentz şi pe Doi Metri la lift. Scăpase coşul atunci când fusese împins afară din lift, dar acum se afla aici. Deschise frigiderul şi se uită înăuntru. Tot ceea ce cărase sus – cu excepţia ouălor, care probabil se spărseseră – se afla în frigider. Se întrebă cine făcuse ordine. Nicole? Poliţia? Vreun vecin pe care nici măcar nu-l cunoştea? Îi veniră în minte spusele detectivului Renner în legătură cu complexul Bunului Samaritean. Dacă o astfel de teorie şi un astfel de complex erau adevărate, atunci toţi binefăcătorii meritau să fie compătimiţi. Ideea că eforturile lor ar fi putut fi privite cu cinism de către cei ce exercitau legea îl întrista.
Pierce îşi aminti că mai avea câteva pungi cu cumpărături în portbagajul BMW-ului. Luă coşul de rufe şi plecă să le aducă. Simţindu-se încă slăbit de pe urma atacului şi a operaţiei, hotărî să facă două drumuri, aşa că nu încărcă prea mult coşul. Când reveni în apartament cu al doilea coş verifică din nou telefonul şi descoperi că avea un mesaj.
Pierce înjură, furios că pierduse apelul, şi accesă mesageria vocală. Mesajul era de la Lucy LaPorte. „Să mă ajuţi? M-ai ajutat deja destul, Henry. Mi-au făcut rău. Sunt vânătă toată. Vreau să încetezi să mă suni şi să încerci să mă ajuţi. Este ultima oară când vorbesc cu tine. Încetează să mai suni aici.”
Mesajul se terminase, dar Pierce continua să ţină receptorul la ureche. În minte îi reveneau părţi ale mesajului ca un disc vechi şi zgâriat. Mi-au făcut rău. Sunt vânătă toată. Simţi cum îl apucă ameţeala şi se sprijini de perete, pentru a-şi recăpăta echilibrul. Apoi se întoarse cu spatele şi se lăsă să alunece până ajunse să stea pe podea, cu telefonul în poală.
După un timp, ridică receptorul şi începu să formeze numărul lui Lilly. Când ajunse la jumătate, se opri şi închise.
— O.K., zise el cu voce tare.
Închise ochii şi se întrebă dacă să o sune pe Janis Langwiser şi să-i spună că Lucy trăieşte. Cu ocazia asta ar fi putut s-o întrebe dacă mai aflase ceva.
Înainte de a-şi pune ideea în aplicare, sună telefonul. Pierce răspunse imediat, gândindu-se că era Lucy.
Dar nu, era Monica.
— Am uitat să-ţi spun, de luni până marţi prietenul tău Cody Zeller ţi-a lăsat trei mesaje pe linia privată. Cred că vrea să-l suni.
— Mulţumesc, Monica.
Pierce nu putea să-l sune pe Zeller direct. Prietenul lui nu răspundea la telefoane directe. Pentru a-l contacta, Pierce trebuia  să-i lase un mesaj pe pager cu un număr la care să sune el. Dacă numărul îi era cunoscut, Zeller răspundea. Cum avea un număr nou, pe care Zeller nu avea cum să-l recunoască, Pierce adăugă un prefix format din trei cifre şapte, un cod care-l anunţa că un prieten sau un partener de afaceri încerca să-l contacteze de la un număr necunoscut. Procedeul era enervant, dar Zeller era paranoicul paranoicilor şi Pierce trebuia să joace după regulile lui. Sună şi începu să aştepte resemnat, dar i se răspunse prompt la mesaj, lucru neobişnuit pentru Zeller.
— Iisuse, omule, când ai de gând să-ţi iei un telefon celular? Încerc să dau de tine de trei zile.
— Nu-mi plac telefoanele celulare. Ce s-a întâmplat?
— Poţi să-ţi iei unul cu cipul bruiat, ştii.
— Ştiu. Ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că sâmbătă voiai chestiile alea rapid, ca apoi să nu mă suni trei zile. Începusem să cred că…
— Code, am fost în spital. Abia am ieşit.
— În spital?
— Am avut un mic necaz cu nişte tipi.
— N-or fi nişte tipi de la Entrepreneurial Concepts?
— Nu ştiu. I-ai găsit?
— Scanare completă, aşa cum mi-ai cerut. Dansezi cu nişte tipi răi, Hank.
— Chestia asta am înţeles-o. Vrei să-mi spui ce-ai aflat despre ei?
— De fapt, acum sunt ocupat şi oricum nu-mi place să fac asta la telefon. Ţi-am trimis însă totul cu FedEx ieri. Trebuia să ajungă la tine în dimineaţa asta. N-ai primit nimic?
Pierce se uită la ceas. Era două. Corespondenţa de la FedEx venea pe la zece. Îi displăcu gândul că plicul de la Zeller stătuse pe birou tot acest timp.
— N-am fost la birou. O să mă duc să iau plicul. Mai ai ceva pentru mine?
— Nu-mi trece prin cap nimic, care să nu fie şi în pachet.
— În regulă, omule. Te sun după ce mă uit peste ce mi-ai trimis. Între timp, răspunde-mi la o întrebare. Am nevoie să localizez pe cineva şi tot ce am e numărul de mobil şi numele ei. Factura de la celular nu merge însă acolo unde locuieşte ea, şi mie adresa aceea îmi trebuie. Se mai poate face ceva?
— E greu, dar se poate. E înregistrată ca votant?
— Mă cam îndoiesc.
— Ei bine, mai există legături cu taxele şi cu cărţile de credit. Cât de comun e numele ei?
— Lucy LaPorte din Louisiana.
Pierce îşi reaminti că ea-i spusese să înceteze să o mai sune, dar nu şi să o găsească.
— Păi, o să încerc nişte şmecherii, să văd ce iese.
— Mersi, Code.
— Bănuiesc că-ţi trebuia ieri.
— Exact.
— Bine, acum trebuie să închid.
Pierce se duse în bucătărie şi scotoci prin sacoşele pe care le aruncase pe masă, căutând pâine şi unt de arahide. Îşi făcu repede un sandvici şi ieşi din apartament, asigurându-se că şi-a pus şapca cu Moles şi şi-a tras cozorocul pe frunte.
La etajul şase se urcă o femeie, care, aşa cum se obişnuia în lift, evită să-l privească. După ce începură să coboare, ea verifică pe furiş imaginea lui Pierce reflectată în cromul lustruit al uşii. Pierce o văzu cum se preface a fi speriată.
— O, Doamne! ţipă ea. Tu eşti acela despre care vorbeşte toată lumea.
— Mă scuzaţi?
— Tu eşti cel care a fost spânzurat de la balcon, nu?
Pierce o privi lung şi în clipa următoare îşi dădu seama că nu mai putea rămâne în clădire. Trebuia să se mute.
— Nu ştiu despre ce vorbiţi.
— Vă simţiţi bine? Ce v-au făcut?
— Nu ştiu despre ce vorbiţi.
— Nu sunteţi tipu’ care tocmai s-a mutat la doisprezece?
— Nu, stau la opt, la un prieten, până mă vindec.
— Atunci, ce s-a întâmplat?
— Deviaţie de sept.
Femeia îl privi cu suspiciune.
În sfârşit, uşa se deschise la nivelul garajului. Nepoliticos, Pierce ieşi primul şi o luă spre uşa garajului. Aruncă o privire înapoi şi o văzu pe femeie holbându-se la el. Când întoarse capul se trezi nas în nas cu o pereche care-şi scotea bicicletele din magazie. Pierce lăsă bărbia în piept, îşi trase şi mai tare cozorocul peste ochi şi ţinu uşa, aşteptându-i să treacă. Mulţumiră amândoi, fără a da vreun semn că l-au identificat cu tipul care fusese spânzurat de la balcon.
Primul lucru pe care-l făcu Pierce când ajunse în maşină fu să-şi pună ochelarii de soare pe care îi ţinea în torpedo.
26
Plicul de la FedEx se afla pe biroul său. Fusese un coşmar drumul până la birou. Aproape la fiecare pas, fusese nevoit să evite întrebările şi privirile curioase. La toate răspunsese scurt – „Accident”.
— Luminile, spuse, în timp ce ocolea biroul.
Lămpile nu se aprinseră şi Pierce îşi dădu seama că vocea îi era schimbată din cauza nasului umflat. Aprinse manual luminile şi se întoarse la birou. Îşi scoase ochelarii de soare şi îi puse deasupra monitorului computerului.
Ridică plicul şi verifică adresa de retur. Imaginaţia lui Cody îl făcu să zâmbească. Zeller îl trecuse ca expeditor pe Eugene Briggs, şeful de catedră de la Stanford. Farsa aceea le schimbase vieţile.
Când Pierce întoarse plicul pentru a-l deschide, zâmbetul de pe faţă i se şterse. Eticheta era ruptă – plicul fusese deschis. Se uită înăuntru şi văzu un plic alb. Îl scoase, şi descoperi că era de asemenea deschis. Pe exteriorul lui scria Henry Pierce, personal şi confidenţial înăuntru era un teanc de documente împăturite. Nu-şi dădu seama dacă fuseseră scoase afară sau nu.
Pierce se ridică şi părăsi încăperea, îndreptându-se spre birourile asistenţilor. Se duse la biroul Monicăi cu plicul de la FedEx în mână.
— Monica, cine a deschis plicul ăsta?
— Eu. De ce?
— De ce l-ai deschis?
— Eu îţi deschid toată corespondenţa. Nu-ţi place să te ocupi de asta. Îţi aminteşti? O deschid ca să-ţi pot spune ce e important şi ce nu. Spune-mi dacă nu mai vrei s-o fac. Nu mă deranjează, e o muncă în minus.
Pierce se calmă. Monica avea dreptate.
— Nu, e bine aşa. Ai citit chestiile astea?
— Nu chiar. Am văzut fotografia fetei care avea numărul tău de telefon şi am renunţat. Mai ţii minte înţelegerea noastră de sâmbătă?
Pierce încuviinţă din cap şi se întoarse cu intenţia de a părăsi biroul.
— Vrei să-i spun lui Charlie că eşti aici? îl întrebă Monica.
— Nu stau doar câteva minute.
Când ajunse la uşă privi către Monica şi o văzu holbându-se la el de parcă l-ar fi considerat vinovat de ceva, o crimă despre care el nu ştia nimic.
După ce se aşeză la birou deschise plicul şi scoase afară teancul de documente trimis de Zeller.
Fotografia pe care o menţionase Monica nu era cea pe care Lilly Quinlan o dăduse pentru pagina de Internet, ci una făcută în Las Vegas, cu trei ani în urmă, când fusese arestată pentru prostituţie. Lilly nu arăta nici pe departe atât de bine ca în fotografia de pe site. Părea obosită, furioasă şi un pic speriată.
Raportul lui Zeller asupra lui Lilly Quinlan era scurt îi luase urma din Tampa şi făcuse investigaţii în Dallas, Vegas şi apoi Los Angeles. De fapt, avea douăzeci şi opt de ani, nu douăzeci şi trei, aşa cum susţinea în anunţul de pe site. Cazierul ei conţinea două arestări pentru prostituţie în Dallas şi una în Vegas. După fiecare arestare petrecuse câteva zile în închisoare şi apoi fusese eliberată. Potrivit înregistrărilor de la fisc, venise în Los Angeles cu trei ani în urmă. Până în acel moment, scăpase de arestări sau avertismente din partea poliţiei.
Asta era tot. Pierce se uită din nou la fotografie şi se simţi deprimat. Poza de cazier corespundea cu realitatea. Cea pe care o descărcase de pe site era doar o fantezie. Călătoria ei de la Tampa la Dallas, apoi la Las Vegas şi Los Angeles sfârşise pe patul din apartamentul din Venice. Undeva, liber, exista un ucigaş şi, în timpul ăsta, poliţia îl hărţuia pe el.
Puse teancul de hârtii printate pe birou şi ridică receptorul. După ce pescui cartea de vizită din portmoneu, o sună pe Janis Langwiser. Aşteptă cinci minute bune până îi răspunse.
— Îmi pare rău, vorbeam la telefon cu un alt client. Ce se întâmplă cu tine?
— Cu mine? Nimic. Sunt la muncă. Voiam doar să ştiu dacă ai aflat vreo noutate.
Adică, Renner încă mă mai urmăreşte?
— Nu, nimic nou. Cred că jucăm un joc al aşteptării. Renner ştie că e sub observaţie şi nu mai poate să te şicaneze. Trebuie să aşteptăm să vedem ce apare şi să continuăm de acolo.
— Cum ar fi, de exemplu, apariţia unui cadavru?
— Nu neapărat.
— Ei bine, m-a sunat azi Lucy LaPorte.
— Da? Ce-a zis?
— Era un mesaj, de fapt. Mi-a spus că i-au făcut rău şi că nu vrea s-o mai contactez.
— Păi, cel puţin ştim că e vie. S-ar putea să avem nevoie de ea.
— Pentru ce?
— Dacă chestia asta continuă, am putea s-o folosim ca martor, pentru a motiva acţiunile tale.
— Mda. Renner crede că tot ceea ce am întreprins împreună a făcut parte din planul meu. Ştii, povestea cu Bunul Samaritean şi toate celelalte.
— Asta e părerea lui personală. Într-un tribunal sunt întotdeauna două părţi în conflict.
— Un tribunal? Chestia asta nu poate să…
— Relaxează-te, Henry. Spun doar că Renner ştie că pentru fiecare dovadă pe care are ocazia să o prezinte noi avem posibilitatea de a prezenta părerea noastră.
— Bine. Ai aflat cumva ce i-a spus Lucy?
— N-au găsit-o. Au vorbit la telefon, dar ea a refuzat să-l întâlnească.
Pierce era pe punctul să-i spună că-l pusese pe Cody Zeller s-o caute pe Lilly, când se auzi o bătaie în uşă şi aceasta se deschise înainte ca el să poată reacţiona. Charlie Condon îşi vârî capul înăuntru. Zâmbea. Asta până când văzu faţa lui Pierce.
— Iisuse Hristoase!
— Cine e acolo? întrebă Langwiser.
— Asociatul meu. Trebuie să închid. Anunţă-mă, dacă mai afli ceva. 
— Când aflu. La revedere, Henry.  
Pierce închise şi se uită zâmbind la Condon.
— De fapt, pe Iisus Hristos îl găsiţi mai jos, pe stânga. Eu sunt Henry Pierce.
Condon zâmbi stânjenit şi Pierce întoarse cu faţa în jos hârtiile primite de la Zeller, de parcă ar fi fost lipsite de importanţă. Condon intră şi închise uşa.
— Aoleu, cum te simţi? Eşti bine?
— Supravieţuiesc.
— Vrei să vorbeşti despre asta?
— Nu.
— Henry, îmi pare nespus de rău că nu am ajuns la spital. Dar aici a fost ca la balamuc, cu pregătirile pentru Maurice.
— Nu-ţi face griji din cauza asta. Să înţeleg că facem totuşi prezentarea.
Condon încuviinţă.
— A sosit în oraş şi ne aşteaptă. Îi dăm drumul mâine sau o ia el din loc cu bani cu tot. Am vorbit cu Larraby şi cu Grooms şi au spus că suntem…
— Gata să-i dăm drumul. Ştiu. I-am sunat de la spital. Nu Proteus e problema. Nu de-asta am vrut să amân. E vorba de faţa mea. Arăt de parcă aş fi vărul lui Frankenstein. Şi nici mâine nu o să arăt cu mult mai bine.
— I-am spus că ai avut un accident de maşină. Nu e important cum arăţi, important e Proteus. Vrea să vadă proiectul. I-am promis că va fi primul care o s-o facă înainte de a înregistra patentele. Goddard e genul de tip care poate scrie cecul pe loc. Trebuie să facem asta, Henry. Hai să terminăm odată.



va urma














Totul pentru dragoste


Valy Plugar







Nu plânge, azi, iubita mea.
Că nu vreau lacrima ta.
Zâmbeşte, mult, cu fericire,
Că inima-mi bate pentru tine.



Nu plânge, gândind la cei rău.
Eu sunt cu tine, la bine şi la greu.
Dacă tu plângi, lacrima mă arde.
Şi niciodată, n-am să plec departe.



Nu plânge că ai fost rănită,
De viaţa, ce lacrimi ţi-a dat.
Fiii, astăzi, fericită,
Că eşti iubită, de cine ţi-e drag.



Nu plânge, nu te dau uitării.
Eşti paradis, în care mă renasc,
Adieri de vânt şi şoaptele mării,
Şi câmpul fericirii, cu sufletu-l pasc.



Nu plânge, viaţa e frumoasă.
Tu eşti lumina, ce arde în casă.
O floare, în roua dimineţii,
Un zâmbet, din lacrima vieţii.



Nu plânge, tu eşti visul meu.
Ce-mi usuci dorurile grele.
Un cer senin, un Dumnezeu,
Un înger, între stele.



De plângi, lacrima mă arde,
Mă simt pierdut şi inutil.
Deşi lângă tine, să mă simţi departe.

Ar fi pentru mine, un ocean de chin!














Epurarea (20)


Victor Suvorov




DESPRE COMANDANTUL CARE ERA ÎNZESTRAT CU O MINTE ANALITICĂ


Alţi comunişti nu se pricepeau ei înşişi la mai nimic. Concepţia lor politică se limita uneori la o simplă frază : „Toţi burjuii sînt duşmanii revoluţiei. De aceea ne putem purta cu ei fără fasoane ".
Gral-lt. S.A. Kalinin, Razmîşlenia o minuvşem (Cugetări despre cele trecute)

După războiul civil, Uniunea Sovietică avea la răsărit un singur, dar foarte ameninţător inamic : Japonia. În timp de pace, împotriva Japoniei era desfăşurat Frontul din Extremul Orient.
În decursul celor două decenii interbelice, comandantul militar suprem al Extremului Orient a fost aproape în perma­nenţă mareşalul Uniunii Sovietice Vasili Konstantinovici Blücher. Pe lista mareşalilor sovietici el a fost chiar primul. Cum ştim deja, consilierul preşedintelui Rusiei, general-colonel D.A. Volkogonov, îl descrie în cărţile sale pe Blücher ca fiind „un şef militar viguros", „Înzestrat cu o minte analitică". La acestea, generalul Volkogonov adaugă: „e îndoielnic că lui Stalin îi trebuiau astfel de oameni".
Într-adevăr, lui Stalin nu-i trebuiau astfel de oameni.
Dar din altă cauză.
Mareşalul Blücher a fost arestat la 22 octombrie 1938. Nu i-a fost dat să stea prea mult în puşcărie. Revista de istorie militară (1993, nr. 2) informează că Blücher „a murit în închisoare" la 9 noiembrie 1938.
O asemenea moarte rapidă are o explicaţie simplă : a murit în timpul torturii.
Din acest fapt, unii trag concluzii, pare-se, indiscutabile. Dacă Stalin este un făcător de rele, înseamnă că Blücher, care a murit în închisoare, a fost o victimă nevinovată. Dacă Stalin este tiran, înseamnă că Blücher este un geniu bun, un apărător al văduvelor şi orfanilor. Dacă Stalin a început prost războiul, înseamnă că Blücher l-ar fi început bine...
În locul mareşalului Blücher, în funcţia de comandant al Frontului din Extremul Orient a intrat komkor Grigori Mihailovici Stern, care pînă atunci fusese şeful de stat-major al lui Blücher. Din mai 1940, Stern era general-colonel. La începutul anului 1941, Stern a plecat să fie avansat, apoi a fost arestat şi împuşcat.
Ca să apreciem pierderea lui Blücher şi Stern, trebuie să facem cunoştinţă cu cei care le-au luat locul.
Aceştia au fost înlocuiţi de bătrînul cavalerist budionnovist, veteran al armatei l cavalerie, generalul de armată Apanasenko losif Rodionovici. Apanasenko face parte din etajul cel mai de sus al cavaleriştilor „primi". Cînd Budionnîi comanda corpul de armată, Apanasenko era comandant de divizie în corpul respectiv, adică era situat doar cu o treaptă mai jos. Are o fotografie în Enciclopedia militară sovietică (voi. l, p. 216). Faţa acestuia (mai curînd botul) aduce cu aceea a ferocelui om din peşteră. .
Despre generalul de armată Apajnasenko povesteşte cel mai bine generalul-maior Piotr Grigorievici Grigorenko în cartea sa Vpodpolie mojno vstretit' tol'ko krîs (în subterană se pot întîlni numai şobolani) (New York, 1981). Înainte de război, colonelul Grigorenko a fost ofiţer al Direcţiei opera­tive de la statul-major al Frontului din Extremul Orient. Direcţia operativă este cea mai importantă secţiune a statului-major. Ea analizează situaţia, elaborează deciziile pentru comandant, le transpune în planuri şi ordine, con­trolează şi direcţionează mersul acţiunilor de luptă. Toate celelalte secţiuni ale statului-major lucrează pentru Direcţia operativă asemenea secţiilor dintr-o uzină, care lucrează pentru secţia de montaj.
În această secţiune principală a statului-major a lucrat Grigorenko. A avut posibilitatea unică de a-l urmări pe comandantul Frontului, generalul de armată Apanasenko, nu la tribună, nu la conferinţele de partid, nici măcar la o beţie după o vînătoare de lupi, ci în liniştea sălii de lucru din buncărul de beton, acolo unde se studiază variantele deasu­pra hărţii şi se elaborează planurile operaţiunilor de război.
Mă văd obligat să citez fragmente mai mari din cartea lui P.G. Grigorenko. După părerea mea merită. Aşadar...
„Cu cîteva luni înainte de începerea războiului, a fost numit comandant al Frontului din Extremul Orient generalul de armată Apanasenko losif Rodionovici. Chiar şi înfăţişarea sa era neprietenoasă pentru noi, fără să mai vorbim de faptul că înainte şi în urmă-i mergea vestea de despot, om necultivat şi neinteligent. Ca înfăţişare, parcă era tăiat cu toporul dintr-un trunchi de stejar. O figură voluntară, dar cioplită cu barda, dintr-o bucată, trăsături grosolane ale feţei, glas puternic şi răguşit, iar în discuţia cu ceilalţi avea un ton batjocoritor - iată trăsăturile lui Apanasenko. Cînd înjură, nu-şi alege expresiile, foloseşte un ton jignitor. Şi încă ceva : e nereţinut, îl apucă iute turbarea, iar atunci cel vinovat să nu se aştepte la cruţare. Şi ce-i mai rău, această stare se observă. Brusc, de sub gulerul tunicii gîtul începe să i se înroşească, roşcata se răspîndeşte rapid în sus, se înroşeşte tot gîtul, bărbia, obrajii, urechile, fruntea. Chiar şi ochii se umplu de sînge.
În general nu erau deloc entuziasmaţi de schimbarea generalului. Totuşi, foarte curînd, cei aflaţi în imediata apropiere a lui Apanasenko s-au convins că «slava» de despot nu se baza pe nimic. Mai întîi am remarcat repede inteligenţa naturală colosală a acestui om. Da, nu este cultivat, dar citeşte mult şi, în principal, este capabil să aprecieze propunerile subordonaţilor săi, să selecteze în condiţiile date pe cele mai utile, în al doilea rînd, este curajos. Dacă socoteşte că ceva este util, atunci ia decizie şi trece la acţiune, luînd toată răspunderea asupra sa. Niciodată nu aruncă vina asupra executanţilor, nu lasă totul pe umerii subordonatului. Dacă socoteşte că unul dintre aceştia este vinovat, îl pedepseşte el însuşi. Nu-l dă nici pe seama narkom-ului, nici tribunalului. Aş putea să spun încă multe lucruri bune despre el, dar mai bine să trecem la exemple. Aproape concomitent cu Apanasenko au venit şi alţi ofiţeri superiori din echipa direcţiei de front, pe care i-a selecţionat el însuşi. Toţi aceşti oameni sînt inteligenţi, ceea ce vorbeşte de la sine despre valoarea lui Apanasenko, fiindcă a reuşit să-i aleagă. A venit şi noul şef al Direcţiei operative,   general-maior   Kazakovţev   Arkadi   Kuzmici. Grigori Petrovici Kotov i-a predat planul de operaţiuni şi a plecat imediat la noul serviciu în Ucraina. Au raportat - în scris şi oral - şefului de stat-major despre transmiterea planului de operaţiuni, iar apoi comandantului Frontului. Apanasenko a dorit imediat să cunoască planul de operaţiuni. Au început cu planul de acoperire. Am raportat eu, fiindcă răspundeam de  această parte  a planului  de operaţiuni. Kazakovţev stătea alături. Pe măsură ce raportam, Apanasenko arunca diferite replici, enunţa unele raţionamente.  Cînd am început să raportez despre situaţia rezervelor de front,
Apanasenko a zis:
-  Corect! De aici este cel mai favorabil de manevrat. Dacă se va produce o ameninţare aici, ducem rezervele aici (şi arată cu mîna spre sud). Dacă se va produce aici, vom manevra aici (şi mută mîna spre vest).
Kazakovţev, care a tăcut cînd mîna lui Apanasenko s-a mutat înspre sud, acum a zis calm, ca despre ceva nesemnificativ :
-  Vom manevra dacă ne permit japonezii.
-  Cum aşa? ciuli urechile Apanasenko.
-  Aşa. Pe această cale ferată sînt 52 de tuneluri mici şi poduri. E suficient să sară unul singur în aer şi nu mai avem unde ne deplasa.
- Trecem pe transport auto. Manevrăm pe drum de ţară.
-  Nu  merge.   Nu  există  drum  de  ţară  paralel  cu linia ferată.
Deasupra gulerului lui Apanasenko apăru o pată roşie, care crescu repede în sus. Cu faţa roşie, cu ochii injectaţi, a urlat:
- Cum aşa! Extremul Orient este o fortăreaţă! Extremul Orient e închis ca un lacăt!  Dar se vede că stăm aici ca într-o cursă de şoareci!
S-a îndreptat spre telefon şi a ridicat receptorul:
-  Molev să vină imediat la mine !
Peste cîteva minute a venit în fugă şi tulburat şeful geniştilor frontului, generalul-locotenent al trupelor de geniu Molev.
-  Molev! Cunoşti că de la Habarovsk pînă la Kuibîşev nu există şosele ?
-  Cunosc.
-  Atunci de ce taci?  Sau crezi că ţi le vor construi japonezii!   Pe scurt, o lună pentru pregătire şi patru luni pentru construire. Iar tu - Apanasenko s-a întors spre mine - pe 1 septembrie te urci în GAZ şi mergi la Kuibîşevka-Vostocinaia.   Îmi  telefonezi  de  acolo.   Molev,  dacă nu reuşeşti, nu-ţi invidiez soarta. Şi să ai în buzunar lista celor vinovaţi că drumul nu este construit. Asta nu-ţi va uşura situaţia, dar nu va fi atît de plictisitor acolo unde te voi trimite. Dar dacă vrei să mă înţelegi cum trebuie, iată un sfat. Găseşte-i pe toţi care pot participa la construcţie - unităţi militare şi populaţie locală -, repartizează-le cîte o porţiune şi stabileşte termene. Fă o cerere pentru ce ai nevoie, îţi voi da totul. Şi fă controale severe. Trebuie să am în fiecare zi pe masă situaţia îndeplinirii planului. Şi separat, situaţia celor care nu şi l-au îndeplinit.
Pe 1 septembrie 1941 am mers cu GAZ-ul de la Habarovsk la Kuibîşevka-Vostocinaia şi i-am telefonat lui Apanasenko. Pe kilometrajul meu s-au mai adăugat 946 km. Am văzut ce s-a făcut şi la începutul şi la capătul acestui drum aş fi pus busturile lui Apanasenko. Orice om cultivat s-ar fi oprit în faţa greutăţii sarcinii. Apanasenko însă vedea numai necesi­tatea şi căuta căi de realizare a scopului, luptîndu-se cu greutăţile şi necedînd în faţa lor. În legătură cu acest drum, legenda tiraniei sale s-a completat cu noi fapte, în timpul construirii drumului, doi secretari de comitet raional au fost daţi pe mîna soldaţilor, ceea ce mai tîrziu a fost folosit împotriva lui ca dovadă a apucăturilor sale dictatoriale.
Recunosc, înţelegeam teoretic importanţa drumurilor, dar ca să le simt, ca să îngrijesc de ele ca Apanasenko, nu puteam. Numai Apanasenko ne-a inoculat nouă, tuturor, un adevărat respect pentru drumuri. Timpul cît a comandat el Frontul din Extremul Orient poate fi numit epoca edificării de drumuri şi întreţinerii perfecte a acestora.
Acest comandant nu era atît de înfricoşător pe cît părea. Cumplitele sale ordine de destituire, de degradare din funcţie sau din grad erau cunoscute tuturor. Dar puţini sînt cei care ştiu că nici unul dintre cei pedepsiţi nu era uitat. Trecea o bucată de vreme şi Apanasenko îl chema pe cel pedepsit şi stabilea un termen de probă: «Am să văd eu însumi - dacă te îndrepţi, uităm totul şi nu ajungem la cazier. Nu te îndrepţi, nu învinovăţi pe alţii!». Iar eu nu cunosc vreun caz în care omul să nu se fi îndreptat..."
Acum să ne întoarcem la comandanţii cu pricina. Prima întrebare : cu ce s-a ocupat timp de 17 ani, în Extre­mul Orient, „vigurosul şef militar", „înzestrat cu o minte analitică", mareşalul Uniunii Sovietice, tovarăşul Blücher? Extremul Orient este al doilea front al Rusiei. Se poate întîmpla să fie şi primul. Şi iată că în caz că alarma de luptă ar coincide cu o ploaie, diviziile noastre din orăşelele mili­tare nici măcar n-ar putea ieşi. Cine nu a fost în Extremul Orient nu ştie ce înseamnă lipsa de drumuri şi noroiul. Unii cred că drumurile de acolo sînt la fel ca acelea din partea europeană a Rusiei. Nu, dragi tovarăşi, este mai rău. La noi, în Primorie, sînt ridicaturi, iar între ele mlaştini. Iar pe vîrfurile ridicaturilor sînt tot mlaştini. Iar unde nu este mlaştină, este taiga. Ploaia începe în mai şi se termină în septembrie. Drumurile sînt o gelatină groasă, vîscoasă şi povîrnită sau nişte băltoace cu maluri gelatinoase. La sfîrşitul verii sînt inundaţii cumplite.
Şi uite aşa stă în Extremul Orient „vigurosul şef militar cu mintea analitică", mareşalul Uniunii Sovietice, tovarăşul Blücher. Stă acolo din timpul războiului civil. A stat aproape douăzeci de ani. Şi a făcut pe dracul ghem. Bine că n-a dat Dumnezeu un război. Nici o singură divizie n-ar fi putut ieşi din noroaie. Iar dacă ar fi ieşit, ar fi fost imposibil să i se dea ajutor. Era suficient ca japonezii să arunce în aer orice pod de pe Marea magistrală siberiana, să năruie orice tunel, iar comandanţii ruşi n-ar fi putut trimite întăriri şi muniţii la locul luptelor.
Dar vigurosul comandant de oşti, mareşalul cu mintea analitică şedea lîngă înaltele maluri ale Amurului şi nu-şi putea închipui că tot Extremul Orient este o cursă de şoareci, pe care japonezii o pot închide cu doar doi diversionisţi şi zece kilograme de dinamită.
Însă analistul Blücher ţinea pe lîngă el nişte strategi care nu vedeau aceste lucruri şi nu le spuneau comandantului lor.
Ce a gîndit marele analist al strategiei, tovarăşul Blücher, aproape 20 de ani ? Mai nimic. Genialul strateg avea o mare slăbiciune. O patimă. Literaturnaia gazeta (19 iulie 1996) vorbeşte despre această slăbiciune cu blîndeţe : Blücher bea niţel... Uneori. Poporul nostru se poartă faţă de această slăbiciune cu destulă indulgenţă şi s-a deprins să n-o remarce. Dar ca poporul să ţină minte 50, 60, 70 de ani această slăbiciune, înseamnă că tovarăşul Blücher trebuie să fi băut extrem de mult şi regulat. Aşa şi era. Despre chefurile tovarăşului Blücher ştia toată ţara.
Iar eu nu cred în minuni. Un poligam şi un alcoolic ca Blücher nu putea fi strateg. Un adevărat strateg n-are timp de beţii; un adevărat strateg ţine prea mult la timpul său ca să şi-l piardă aiurea în beţii.
Tovarăşul Blücher n-a făcut nici o descoperire în ştiinţa militară. N-a lăsat lucrări în folosul urmaşilor, în domeniul teoriei e nul. În practică are minus, în 1938, s-a petrecut un conflict fără importanţă cu japonezii din cauza a două dealuri şi tot Frontul din Extremul Orient, în frunte cu „vigurosul şef militar", s-a făcut de ruşine în întreaga lume cu toată „mintea analitică" a marelui strateg. Vom vorbi mai încolo despre asta.
De unde a apărut genialul analist beţiv ?
Mareşalul Uniunii Sovietice Blücher Vasili Konstantinovici nu avea educaţie militară, în general nu strălucea la capitolul educaţie. A lucrat în domeniul comercial, în 1910 a fost închis. Termenul: doi ani şi jumătate. Pentru instigare la grevă, în august 1914 este luat în armată. A ajuns să facă armata la Kremlin (VIJ, 1989, nr. 3, p. 95). Citesc şi mă crucesc:  un condamnat pentru delicte politice este luat să facă armata la Kremlin. Garnizoana de la Petrograd se com­pleta după acelaşi principiu. Iată de ce s-a năruit Imperiul Rus: rezerviştii nu voiau să meargă pe front şi îi susţineau pe Lenin şi Troţki, care chemau la înfrîngerea propriei ţări. Însă Blücher a ajuns pe front. Aici intră în rîndul subofi­ţerilor. Revista ne spune mai departe că în 1916 Blücher a înţeles că războiul este pierdut. Viitorul strateg a calculat greşit. Războiul îndelungat este în primul rînd ucigător pentru Germania. Aceasta nu are resurse naturale pentru război. Germania avea un teritoriu mic, care la tehnica de atunci nu putea hrăni o populaţie atît de mare. Germania se afla ca într-un cleşte, fiind nevoită să lupte pe două fronturi. Toţi germanii inteligenţi considerau o asemenea situaţie ca fiind dezastruoasă. E suficient să te uiţi pe hartă : Germania e ruptă de toată lumea şi înconjurată din toate părţile. Iar transportul pe mare e blocat de flota britanică. Nu era nevoie de bătălii şi operaţiuni militare - Germania îşi tăiase singură picioarele, înţelegînd acest lucru, la 12 decembrie 1916, kaizerul german s-a adresat ţarului rus cu propunerea de a încheia pace.
În ciuda părerii viitorului strateg Blücher, în acel moment războiul nu era pierdut pentru Rusia. Ecoul războiului se auzea de undeva din Carpaţi şi din mlaştinile bieloruse, dar uriaşul teritoriu al celei mai mari ţări din lume nu era atins de război, în 1916, greoaia Rusie s-a pus în sfîrşit în mişcare. A fost anul cînd industria de război a dat tunuri, mitraliere, puşti, proiectile şi cartuşe de două ori mai multe decît în cei doi ani care au precedat războiul. Pentru prima oară, frontul avea muniţie îndeajuns, în tot primul război mondial bătăliile au fost numite după denumirile nurilor, oraşelor, regiunilor: Lacurile mazuriene, Galiţia, Verdun, Somme. Cu o singură excepţie : bătălia numită după numele comandantului - rup­tura lui Brusilov. Armata rusă a obţinut această victorie în 1916.  în sfîrşit, ruşii au învăţat să lupte.  Evenimentele ulterioare au arătat că, fie şi dacă şi-ar fi pierdut în totalitate potenţialul productiv din 1916, Rusia putea lupta în continuare. Şi a luptat. Pe baza rezervelor militare din 1916, ruşii au luptat şi în 1921, şi după aceea, avînd incomparabil mai mari pierderi decît în primul război mondial. Aşa că în 1916 nu era totul pierdut. Dar din cauză că Blücher şi alţii ca el şi-au înfipt baionetele în pămînt şi au alergat acasă, Rusia a ieşit dezonorată din război. Această capitulare în faţa unei monarhii germane care îşi dădea duhul n-a însemnat nicidecum pace, ci, cum ne-a învăţat tovarăşul Lenin, trans­formarea războiului imperialist în război civil. Din cauză că nişte înfrînţi de tipul lui Blücher s-au grăbit să piardă primul război mondial, din cauză că i-au urmat pe Lenin şi Troţki, ţara a primit exact ceea ce au promis Lenin şi Troţki: un război fratricid de la Brest pînă la Vladivostok, în care s-au distrus bogăţii nenumărate şi au murit milioane de oameni. Din cauza celor care au fugit de pe front, Rusia a trebuit să lupte mai mult decît toate statele şi să aibă pierderi în războiul civil mai mari decît toate ţările luate la un loc în primul război mondial.
Dar în războiul civil fratricid, fugiţii de pe front s-au distins - Blücher a devenit erou legendar şi a primit multe medalii. Eu sînt un mare iubitor şi colecţionar de ordine şi medalii. Strîng nu numai ordine, ci şi tot felul de amănunte interesante despre acestea.
Cunoscînd pur şi simplu numerele ordinelor mareşalului Uniunii Sovietice Blücher, pot spune că lucrurile nu stau prea clar cu acest erou.
Pînă în 1930, în Armata Roşie exista un singur ordin: „Drapelul Roşu", în timpul primului război mondial şi îndeo­sebi după aceea, valoarea acestui ordin a fost subminată de distribuirea lui cu prisosinţă, însă în timpul războiului civil, mai ales după prima sa etapă, ordinul avea o valoare uriaşă. Cavalerii acestui ordin erau onoraţi cum s-a întîmplat mai apoi cu Eroii Uniunii Sovietice. Biografia celor care aveau două asemenea ordine era înscrisă în istoria oficială a războiului civil şi se studia în institutele de învăfămînt militar. Blücher avea patru astfel de ordine. Un asemenea număr de decoraţii s-ar putea explica prin eroismul excep­ţional al tovarăşului Blücher - dar te lasă perplex numerele : 1, 10, 11, 45.
Cînd în întreaga şi uriaşa Armată Roşie, la toate milioanele de luptători şi comandanţi era numai un singur ordin, acesta era la Blücher. Cînd în toată Armata Roşie, la toţi conducătorii, comandanţii şi luptătorii erau doar unspre­zece ordine, o pătrime din ele erau la tovarăşul Blücher. În întreaga armată, doar nouă oameni aveau ordine: opt dintre ei cîte unul, Blücher - trei. Puţin mai tîrziu, tabloul arăta în felul următor: în întreaga Armată Roşie erau numai 41 de oameni care aveau cîte un ordin, Blücher avea deja patru.
Au fost mulţi eroi: Ceapaev, Şciors, Kotovski, Tuhacevski, Uborevici, Budionnîi, Troţki, Sklianski, Fabriţius... Cînd nici unul dintre ei încă nu reuşise să primească măcar un ordin, Blücher avea deja pieptul plin.
Rezultă că Blücher e de cîteva ori mai erou decît toţi ceilalţi eroi luaţi la un loc. Într-un cuvînt, un asemenea eroism depăşea limitele bunei-cuviinţe. S-au sesizat tova­răşii, şi Blücher a fost decorat mai rar - altminteri, la sflrşitul războiului civil s-ar fi gîrbovit sub greutatea ordi­nelor sale, la fel ca şi merii miciurinişti sub greutatea roadelor, spre mirarea întregii lumi progresiste.
Se cîntau şi melodii despre asta:
În hambare – avere.
Curge secara de soi. 
Şi de atîtea mere 
Se-apleacă merii în livezi.
Aşa era atunci: mergi prin cea mai importantă expoziţie a ţării, fîntînile arteziene clipocesc, fete din fier-beton ridică seceri spre cer, freamătă frunzişul livezilor, iar merii se rup de rod. Aşa erau de alimentaţi cu îngrăşăminte, că stăteau să se rupă. În anul următor, aceeaşi expoziţie, alţi meri. Înfloreau merii şi perii de mai mare dragul, iar spre toamnă se rupeau cu zgomot mare spre bucuria şi mîngîierea mun­citorilor şi ţăranilor.
Tovarăşul Blücher a fost salvat de o asemenea soartă - nu i s-a dat voie să se rupă sub greutatea decoraţiilor.
Este interesant că însuşi tovarăşul Blücher parcă se ruşina de decoraţiile sale de luptă - dar se mîndrea cu cele pentru represiune. Una dintre soţiile lui Blücher mărturiseşte că el
nu purta totdeauna toate ordinele, însă întotdeauna purta „Insigna cekistului" (VIJ, 1990, nr. l, p. 81). Şi trebuie să recunoaştem că cekistul Blücher purta această decoraţie pe merit, el fiind o mare autoritate printre călăi şi opresori. Dacă s-ar fi înfiinţat titlul de onoare „Călăul de merit al republicii", Blücher s-ar fi putut întrece pentru întîietate nu numai cu Tuhacevski, dar şi cu lakir însuşi.
Şi   încă   un   strateg   din   Extremul   Orient:   Grigori Mihailovici Stern. Serviciul său în Armata Roşie a început în 1919. Enciclopedia militară sovietică nu explică de ce Stern nu s-a lipit de roşii în furtunosul an 1918, ci în victoriosul 1919. Stern, asemenea multor strategi de teapa lui, nu a fost nici soldat, nici elev de şcoală militară, nici junker, nici subofiţer, nici vreun comandant de rang infe­rior. El face parte dintre comisari. Prima funcţie: comisar de regiment. Curăţică muncă: să supraveghezi comandantul, să-i împuşti pe soldaţi, să povesteşti istorii despre viitorul luminos... A urmat fără întîrziere:  comisar de brigadă, lucrător la secţia politică a diviziei 46 infanterie. După războiul civil are loc o reducere a armatei. De aceea Stern este din nou comisar de regiment, comisar de stat-major al diviziei 3 infanterie şi al corpului l cavalerie, în perioada 1923-1925 este comisar al brigăzii de represiune şi coman­dant al urîităţilor cu destinaţie specială din gruparea de trupe Horezm, adică al formaţiunilor de represiune. Apoi iarăşi munca de partid. Este şef al biroului politic de divizie. Iar în 1929 este remarcat. Stern devine ajutorul lui Voroşilov, aghiotantul acestuia. Erau doi: R.P. Hmelniţki (despre care povestesc în amănunt în cartea Ziua „M") şi G.M. Stern.
Aici trebuie să remarcăm în mod special un lucru. Mare­şalul Uniunii Sovietice Kliment Efremovici Voroşilov este întotdeauna descris ca un idiot dus cu pluta şi nimic altceva. Iată că pe lîngă acest idiot dus cu pluta, comisarul Stern a slujit şapte ani într-o funcţie de slugoi: aghiotant. De aici trag următoarea concluzie (şi încercaţi să mă contraziceţi): din punctul de vedere al evoluţiei intelectuale, Stern nu se deosebea prea mult de Voroşilov. În primul rînd, cei competenţi nu se ţin în funcţii de lachei precum cea de aghiotant. Se ţin cei care înţeleg repede, care, asemenea cîinilor, îl înţeleg pe stăpîn fără cuvinte. Este o muncă pentru bravul soldat Svejk. În al doilea rînd, strategia înseamnă poezie. Strategul este întotdeauna poet. Cel puţin în suflet. Dar un poet nu poate să se ocupe şapte ani cu munca de cancelarie. Şi încă cu munca tîmpită de cancelarie de la Voroşilov.
Stern şi Voroşilov au trăit în bună înţelegere. Stern ar fi putut rămîne toată viaţa pe lîngă Voroşilov, ca şi Hmelniţki, dar a fost mutat mai sus. Din aghiotant a devenit consilier militar principal al guvernului republican spaniol. Nu ştiu ce i-a sfătuit tovarăşul consilier militar principal pe spanioli, dar cauza lor s-a terminat printr-un fiasco total. Iar Stern ajunge şef al statului-major al Frontului din Extremul Orient, în ianuarie 1937 mai era încă aghiotantul lui Voroşilov, iar în mai 1938 era şeful statului-major al frontului. Un ase­menea salt nu mai făcuse nimeni. Stern nu avea nici o experienţă în munca de comandant. N-avea experienţă nici în munca de stat-major. Toată experienţa lui era aceea de comisar-opresor-slugoi-consilier.
Vom vorbi altă dată despre modul cum au luptat Blücher şi Stern cu agresorii japonezi pe lacul Hasan. Pentru acele victorii Blücher a fost torturat pînă a murit, dar lui Stern i-au adus noroc, întotdeauna şi pretutindeni şeful de stat--major este răspunzător în egală măsură cu comandantul pentru toate eşecurile. Dar Stalin l-a omorît pe comandantul Blücher, iertîndu-l pe şeful de stat-major Stern, pe care chiar l-a avansat, punîndu-1 comandant de front.
Ce fel de comandant a fost, am văzut deja avînd exemplul aceluiaşi drum de-a lungul Marii magistrale siberiene. Stern a lucrat trei ani în Extremul Orient avînd funcţiile de şef de stat-major al frontului, comandant al armatei l, comandant al Frontului din Extremul Orient, dar nu a făcut nimic important pentru ca trupele să poată ieşi după ploaie din orăşelele militare. Nu a făcut nimic ca să asigure pe un front uriaş de mii de kilometri deplasarea rezervelor în raioanele acţiunilor de luptă. Dar pe el îl aştepta o nouă avansare : şef al Direcţiei generale a PVO a NKO al URSS31. Şi aici s-a întîmplat ruşinea care a pus capăt: la 15 mai 1941, avionul de transport militar german Ju-52 a traversat frontiera aeriană a Uniunii Sovietice în raionul Belostok, a trecut fără piedici peste Minsk, Smolensk şi a aterizat la Moscova. Sistemul PVO condus de Stern a manifestat o neglijenţă absolută. Nici şeful Direcţiei PVO, tovarăşul Stern, nici cei din aparatul condus de el n-au ştiut nimic despre zborul nesancţionat al avionului german. A ţine pe un astfel de om într-o funcţie cu atît de mare răspundere, ba încă şi în ajunul războiului, era inadmisibil. Şi l-au ridicat...
În domeniul teoriei militare, Stern nu s-a evidenţiat deloc. Pe linia practicii militare nu are rezultate, însă pe linie politică...
Stern a fost un partizan înflăcărat al terorii. Imediat după epurarea din martie 1939 a avut loc Congresul al XVIII-lea al partidului, care a făcut bilanţul realizărilor de pînă atunci şi a trasat noile sarcini. Dar la congres nu s-a vorbit despre epurarea ca atare. S-a vorbit despre război, în privinţa epurării au tăcut toţi cekiştii, toţi liderii de partid, membrii CC şi ai Biroului Politic, în privinţa epurării au tăcut, se înţelege, tovarăşii comadanţi militari. A tăcut însuşi tovarăşul Stalin. Dar tovarăşul Stern nu a putut să tacă - el a vorbit despre marea necesitate a epurării şi s-a numit pe sine printre organizatorii, inspiratorii şi executanţii acesteia: „...noi împreună am nimicit grămada de ticăloşi...". Tovarăşul Stern avea cu ce se mîndri. A pus şi el o mînă la trebuşoara asta.
Ce-i drept, curînd va ajunge şi el în aceeaşi grămadă...
Se întîmplă că găseşti o piatră şi nu ştii:  e diamant sau nu ?  Cum să verifici ?  Scrijelind o bucată de granit.
Dacă lasă o dungă, înseamnă că e diamant. Dar dacă se sparge ea însăşi, înseamnă că nu e diamant, ci un excrement pietrificat de dinozaur.
Acel drum de pămînt de-a lungul Marii magistrale siberiene este bucăţica de granit pe care verificăm calitatea comandanţilor noştri militari: diamant sau excrement ? Iar aici nu trebuie să-l uităm nicidecum pe tovarăşul Tuhacevski. Tot Extremul Orient ţinea de un fir de aţă, pe care oricine îl putea tăia. Un rău intenţionat putea slăbi un şurub. Iar tovarăşul Tuhacevski, şeful Marelui Stat-Major al RKKA, creierul armatei, nu bănuia acest lucru. In Extremul Orient, în caz de alarmă, regimente şi divizii nu puteau ieşi din orăşelele militare, iar şeful Marelui Stat-Major, tovarăşul Tuhacevski, nici n-avea habar de asta. El pregătea proiecte de producere a 100.000 de tancuri. Dar pentru ce să ai 100.000 de tancuri, dacă ele nu pot ieşi din orăşelele militare după o ploaie ? De ce să ai toate aceste armate de tancuri, dacă după aruncarea în aer a unui tunel, nu vor putea fi transportate în raionul acţiunilor de luptă? De ce să ai aceste tancuri, dacă nu vor putea fi echipate şi asigurate cu muniţie şi combustibil?
Dar strategul Tuhacevski nu se gîndea la asemenea fleacuri, însă toate marile catastrofe s-au petrecut din cauza unor fleacuri.
Iată că cele mai înţelepte academii ne spun că Stalin a fost un cretin, deoarece a renunţat la comandanţii săi viguroşi cu minte analitică. Lui Stalin îi trebuiau nişte cavalerişti proşti. Ni se spune că Stalin a lichidat comandanţi militari geniali, punînd în locul lor nişte oameni proşti, necultivaţi, needucaţi.
Cu toate acestea, iată un exemplu invers. Spre deosebire de mareşalul Blücher, care nu a învăţat niciodată nicăieri, generalul de armată Apanasenko, care a ocupat după epurare postul de comandant al Frontului din Extremul Orient, a încheiat strălucit cursuri academice superioare, iar apoi Academia militară Frunze, fiind printre cei mai buni. Spre deosebire de Stern, care nu a comandat niciodată vreo unitate - nici pluton, nici companie, nici batalion, nici regiment, nici brigadă, nici divizie, nici corp de armată -, Apanasenko a trecut toate treptele scării ierarhice. Aşa încît era pregătit pentru funcţia de comandant de front atît teo­retic, cît şi practic.
Mi se poate replica : este doar un exemplu.
Nu, nu este un singur exemplu. Vor fi şi altele.
Dar chiar dacă ar fi un singur exemplu, excepţia con­firmă regula. Fiindcă aici nu vorbim despre fleacuri, ci despre al doilea front rus, pe care a reuşit să-l salveze. Chestiunea nu constă în faptul că Stalin a trimis în locul strategului alcoolic Blücher şi al strategului comisar Stern pe inteligentul, experimentatul, cultivatul, hotărîtul şi perse­verentul comandant Apanasenko, ci în faptul că inteligentul general Apanasenko a adus după sine, la rîndul său, oameni inteligenţi. Apanasenko a căutat, a apreciat după merite, a avansat şi a luat cu sine la Habarovsk pe şeful Direcţiei operative, generalul Kazakovţev, care a văzut slăbiciunea, în timpul conducerii lui Blücher şi a lui Stern, pur şi simplu nu existau astfel de generali la statul-major al Frontului din Extremul Orient. Atunci erau geniile, care nu înţelegeau cele mai simple lucruri şi nu-i preveneau pe Blücher şi pe Stern.
Mare minune! Pînă la epurare, Extremul Orient era în incapacitate de luptă.
A trebuit să fie evacuată perechea de „şefi militari vigu­roşi înzestraţi cu minte analitică", iar în locul lor să fie numit un cavalerist din armata l cavalerie, şi imediat trupele au avut posibilitatea de a ieşi din orăşelele militare după ploaie, adică au avut posibilitatea să lupte. Şi imediat a apărut posibilitatea transportării rezervelor strategice acolo unde puteau fi de folos, adică posibilitatea de a apela la legile tacticii, ale artei şi strategiei militare nu numai în liniştea cabinetelor, ci şi pe cîmpurile unor posibile lupte.



va urma