sâmbătă, 30 mai 2015

Mantia Inselaciunii (15)


James Luceno






Se făceau speculaţii – de către cei care se dedicau acestor lucruri – că puteai să cazi de pe acoperişul Senatului şi să aterizezi drept în centrul medical în care delegaţii se bucurau de privilegii aparte, presupunând, fireşte, că vânturile care băteau prin hăurile Coruscantului erau potrivite şi că reuşeai să eviţi să fi lovit de vehiculele în mers în timpul trecerii prin căile de trafic.

O metodă mai sigură şi mai puţin periculoasă de a ajunge întreg la Centrul Medical al Senatului Galactic era să iei un turbolift din rotondă sau să fi adus cu o maşină zburătoare, aşa cum senatorul Palpatine alesese să facă.

Centrul medical ocupa cele cinci etaje superioare ale unei clădiri banale ce se înălţa abrupt către nivelul mediu al Coruscantului. Numeroasele ei intrări erau codificate, prin culori şi alte mijloace, pentru diferite specii, dintre care multe aveau nevoie de condiţii speciale de atmosferă şi de gravitaţie, aşa cum se întâmpla şi cu multe dintre lojile din rotonda Senatului.

Sate Pestage pilotă vehiculul zburător către un lob neocupat al unei platforme de andocare ancorată lângă intrarea marcată pentru oameni şi aproape-oameni, de departe cea mai decorată dintre toate zonele rectangulare de intrare.
— Nu pierde vremea, spuse Palpatine de pe scaunul din spate, dar fi discret.
Pestage dădu din cap.
— E ca şi făcut.
Palpatine ieşi din spatele maşinii zburătoare circulare, trase scurt de poalele mantiei sale brodate şi dispăru prin intrare. În hol se întâlni cu senatorul Orn Free Taa.
— Am auzit că sunteţi aici, spuse Palpatine.
Twi'lekul corpolent scutură din capul său masiv, în ceea ce ar fi trebuit să fie părere de rău.
— Un eveniment tragic. Cu adevărat îngrozitor.
Palpatine ridică o sprânceană.
— Bine, se înfurie Taa. Adevărul este că Valorum mi-a tot blocat cererile de reducere a tarifelor pentru exportarea ryllului de pe Ryloth. Dacă pot uşura asta vizitându-l la centrul medical, aşa să fie.
— Facem ceea ce trebuie, spuse Palpatine cu blândeţe.
Taa îl cercetă o clipă.
— Şi să înţeleg că vizita dumneavoastră se datorează unei îngrijorări sincere?
— Cancelarul suprem este vocea Republicii, nu?
— Deocamdată, zise Taa răutăcios.
Gărzile Senatoriale fiind postate prin toată zona de intrare, Palpatine fu obligat să îşi arate actele de nu mai puţin de şase ori înainte de a fi condus într-o sală de aşteptare rezervată vizitatorilor lui Valorum. Acolo, se salută cu delegatul Alderaanului în Senat, Bail Antilles – un bărbat înalt, frumos, cu păr negru – şi cu senatorul la fel de distins de pe Corellia, Com Fordox.
— Aţi auzit cine este de vină pentru ce s-a întâmplat? întrebă Fordox în timp ce Palpatine se aşeza pe canapeaua din faţa acestuia.
— Se pare că Frontul Nebula a fost implicat.
— Avem dovezi despre implicarea lor, zise Antilles.
Trăsăturile lui Fordox reflectau mânia şi nedumerirea.
— E de neînchipuit.
— Un act ce nu poate scăpa nepedepsit, aprobă Antilles.
Alăturându-li-se, Palpatine strânse buzele şi scutură din cap.
— Un semn îngrozitor al vremurilor prin care trecem, spuse el.
Multe dintre problemele care îi aduceau pe delegaţi în centrul
medical erau de obicei rezultatul consumului exagerat de mâncare şi de băutură sau al rănilor suferite pe terenurile de scoopbal, în accidentele de taxi aerian ori în ocazionalele dueluri de onoare. Rareori veneau delegaţii din cauza bolii şi, chiar şi mai rar, ca urmare a unei tentative de asasinat.

Palpatine se simţea vinovat.

Ar fi trebuit să înţeleagă ce avea să se întâmple în timpul întâlnirii cu Havac. De mai multe ori susţinuse tânărul militant că Valorum trebuia să vadă cât de periculos era Frontul Nebula. Însă Palpatine nu crezuse că Havac era atât de disperat, încât să recurgă la asasinat.

Faptul că Havac era şi prost îl făcea deosebit de periculos. Chiar credea că lucrurile aveau să meargă mai bine pentru Frontul Nebula cu altcineva în afară de Valorum în fruntea Senatului? Nu înţelegea că Valorum era singura speranţă a Frontului de a controla Federaţia Comercială, prin taxare şi alte mijloace? încercând să#l omoare pe Valorum, Havac nu doar întărise afirmaţia Federaţiei că Frontul Nebula era o ameninţare publică, dar adăugase şi greutate cererii neimoidienilor de arme defensive adiţionale.

Lui Havac trebuia să i se amintească cine erau duşmanii lui.
Fireşte, doar dacă Havac nu era mai mult decât lăsa să se vadă, îşi spuse Palpatine. Oare figura plăcută, dar opacă a lui Havac ascundea un intelect sclipitor?

Palpatine se gândi în timp ce Fordox şi Antilles îl vizitară pe Valorum. Încă medita la asta când Sei Taria intră în camera de aşteptare, ceva mai târziu.

Palpatine se ridică şi dădu din cap.
— Mă bucur să te văd, Sei. Ce mai faci?
Ea surâse cald.
— Sunt bine acum, domnule senator. Dar a fost groaznic.
Palpatine adoptă o expresie gravă.
— Vom face tot ce vom putea pentru a#l apăra pe Cancelarul Suprem.
— Ştiu că dumneavoastră o să faceţi acest lucru.
— Cum se simte?
Ea aruncă o privire spre uşă.
— Dornic să vă vadă.
Gărzi înarmate flancau uşa spre camera lui Valorum – o împrejmuire de aparate de monitorizare, fără ferestre, supravegheată de un droid medical biped echipat cu cleşti cu servoprindere şi un vocabulator asemănător cu o mască de respirat.

Valorum era palid şi încruntat, dar şedea în capul oaselor în pat, cu braţul drept, de la încheietura palmei la umăr, îmbrăcat într-un tub moale umplut cu bacta. Un lichid gelatinos, transparent, produs de o specie insectoidă extraterestră, bacta avea abilitatea de a produce reîntinerirea şi vindecarea rapidă a celulelor, de obicei fără a rămâne semne. Lui Palpatine i se părea adesea că substanţa minunată era o cheie a supravieţuirii Republicii, la fel de mult pe cât erau şi Cavalerii Jedi.
— Domnule Cancelar Suprem, spuse el apropiindu-se de pat, am venit imediat ce am auzit.
Valorum făcu un gest nepăsător cu mâna stângă.
— N-ar fi trebuit să vă deranjaţi. Îmi dau drumul astăzi, mai încolo, îi făcu semn lui Palpatine spre un scaun. Ştiţi ce au făcut gărzile când m-au adus aici? Au scos toţi pacienţii din camera de urgenţe, apoi au golit tot acest etaj, aproape fără să le pese de starea pacienţilor.
— Securitatea a fost asigurată, zise Palpatine. Ştiind că veţi fi adus, dacă ar fi dat greş, asasinii ar fi putut pune o a doua echipă în zona de intrare.
— Poate, acceptă Valorum. Dar mă îndoiesc că acţiunile protectorilor mei mi#au adus noi aliaţi. Se încruntă. Mai rău, trebuie să suport îngrijorarea falsă a delegaţilor ca Orn Free Taa.
— Chiar şi senatorul Taa înţelege că Republica are nevoie de dumneavoastră, spuse Palpatine.
— Prostii. Sunt mulţi calificaţi să ocupe postul meu. Bail Antilles, Ainlee Teem... chiar şi dumneata, domnule senator.
Palpatine mimă o expresie surprinsă.
— Nu prea, domnule Cancelar Suprem.
Valorum rânji.
— N-am putut să nu observ cum s-au comportat delegaţii în faţa dumneavoastră în timpul acelei sesiuni speciale.
— Inelul Exterior are nevoie disperată de voci. Eu nu sunt decât unul dintre cei mulţi.
Valorum scutură din cap.
— E mai mult de atât. Făcu o pauză scurtă. În orice caz, vreau să vă mulţumesc pentru mesajul pe care aghiotantul dumneavoastră l-a adus la podium. Dar de ce nu m-aţi anunţat din timp de planul dumneavoastră de a ţine o întâlnire la vârf?
Palpatine îşi desfăcu braţele graţios.
— A fost o decizie luată sub impulsul momentului. Trebuia făcut ceva înainte ca propunerea de taxare să ajungă în comisii, unde ar fi putut fi zdrobită imediat.
— O lovitură de geniu. Valorum amuţi pentru o vreme. Departamentul Judiciar m-a informat că atacatorii mei au fost membri ai Frontului Nebula.
— Şi eu am auzit.
Valorum scoase un oftat.
— Acum înţeleg cu ce se confruntă Federaţia Comercială.
Palpatine nu spuse nimic.
— Dar ce motiv a avut Federaţia Comercială să mă atace? Fac tot ce pot pentru a găsi o soluţie paşnică la toate astea.
— Evident, eforturile dumneavoastră nu sunt de ajuns pentru ei, zise Palpatine.
— Sunt aşa de convinşi că Antilles ori Teem ar face altfel?
Palpatine îşi formulă răspunsul cu grijă.
— Domnul senator Antilles se gândeşte doar la planetele Nucleului. Fără îndoială, ar sprijini o politică neintervenţionistă. Cât despre domnul senator Teem, probabil că ar oferi tot ceea ce cere Federaţia Comercială în privinţa armamentului avansat şi a francizelor adiţionale.
Valorum se gândi la acest lucru.
— Poate că am greşit atunci când am hotărât ca Frontului Nebula să nu i se permită să participe la întâlnirea la nivel înalt de pe Eriadu. M-am temut să dau impresia că Republica îi va recunoaşte ca entitate politică. Mai mult, nu mi i-am putut închipui stând la aceeaşi masă cu neimoidienii. Nelămurirea îi înceţoşă ochii. Dar ce-or fi sperat să câştige din uciderea mea?
Palpatine îşi aduse aminte cum vorbea Havac despre faptul că nu fusese invitat la întâlnirea la nivel înalt. Ne trebuie un Cancelar Suprem mai puternic, zisese Havac.
— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare, răspunse Palpatine. Dar aţi avut dreptate să nu le cereţi participarea. Sunt periculoşi... Şi frustraţi.
Valorum dădu din cap.
— Nu puteam risca să intervină pe Eriadu. Prea multe sunt în joc. Sistemele îndepărtate trebuie să fie încurajate să vorbească pentru ele, fără teama de a fi pedepsite de Federaţia Comercială sau atacate de Frontul Nebula.
Palpatine îşi uni degetele meditativ, amintindu#şi de întâlnirea recentă cu Havac, auzind iar fiecare dintre cuvintele lui...
— Poate că este vremea să cerem ajutorul Jedilor, spuse el în cele din urmă.
Valorum îl privi îndelung.
— Da, poate că Jedi vor dori să intervină. Se mai lumină. Doi dintre ei au ajutat la împiedicarea aşa-zişilor mei asasini.
— Chiar aşa?
— Senatul va trebui să aprobe implicarea Jedilor. Doriţi să introduceţi moţiunea?
Ochii lui Palpatine se luminară.
— Ar fi o mare onoare, domnule Cancelar Suprem.
Lăsând în urmă platforma de andocare a spitalului, Sate Pestage acceleră în calea de trafic de nivel mediu, apoi, la fiecare intersecţie pe verticală, începu să urce spre drumurile de la nivelurile superioare, până când intră în zona rarefiată a limuzinelor şi a vehiculelor zburătoare particulare. Aici, rareori întâlneai un taxi, cu atât mai puţin o navă de curierat, pentru că aceia care locuiau la înălţimi aveau propriile lor vehicule şi bunurile erau livrate la magazinele de la etajele inferioare ale clădirilor şi erau urcate spre cer cu turboliftul.
Pestage continuă să urce până când ajunse pe banda cea mai de sus. În acea parte a Coruscantului, drumul era restricţionat pentru toate vehiculele zburătoare în afara celor pe care scanerele mobile de trafic le identificau ca bucurându-se de privilegiu diplomatic, ceea ce aparatul lui Palpatine avea.
Pilotă maşina spre platforma ataşată unui zgârie-nori luxos, înalt de un kilometru, şi andocă. Din compartimentul de bagaje al vehiculului, scoase două genţi care păreau a fi scumpe. Cea mai mare era pătrată cu mâner; cealaltă era o sferă cam de dimensiunea unui pepene, care se potrivi bine într-un sac de umăr special făcut.
Pestage le duse pe amândouă în holul superior al clădirii, unde fu scanat din cap până în picioare înainte de a i se permite să urce în turboliftul care ducea la mansardă. Încă o dată, documentele angajatorului său deschiseră multe uşi care altfel ar fi rămas închise pentru el. Câţiva rezidenţi se aflau prin zonă şi nici unul nu se uită de două ori la el, având încredere că oricine reuşise să intre în clădire avea tot dreptul să se afle acolo.

Merse cu turboliftul la mansardă, deţinută de unul dintre colegii de Senat ai lui Palpatine, dar care acum era neocupată, căci senatoarea se îmbarcase, doar cu o zi în urmă, într-o călătorie spre planeta ei natală.

În alcovul mansardei, Pestage duse genţile la intrare şi tastă un cod la ecranul încastrat în perete. Când scanerul ceru coroborarea retinală, introduse un al doilea cod, care îi ordonă scanerului să-şi scurteze rutina de securitate obişnuită şi să deschidă uşa.

Codul de trecere îşi făcu treaba şi uşa se strânse în perete.

O lumină slabă se aprinse când Pestage intră în camera elegantă din faţă. Mobila şi operele de artă care atestau gustul rafinat al senatoarei erau expuse peste tot. Pestage merse direct la uşile terasei şi ieşi.

Traficul zumzăia sub alcovul placat cu dale, iar luminile clădirilor şi mai înalte băteau spre el. Aerul era cu zece grade mai rece decât la nivelul mediu şi nici pe departe la fel de întunecat. De la zidul înalt până la piept, aflat la marginea terasei, Pestage vedea clar până la Templul Jedi, într-o direcţie, şi la Senatul Galactic, în cealaltă.
Dar nu aceste imagini îl interesau; doar cea aflată direct în capătul opus al canionului, într-o mansardă în mare parte cufundată în întuneric, de dimensiuni asemănătoare.

Pestage puse cele două bagaje pe podea şi le deschise. Cel pătrat conţinea un calculator cu ecran şi tastatură incluse. Cel de-al doilea, era un droid de supraveghere, rotund şi negru, cu trei antene care se extindeau din creştetul şi din lateralele lui metalice. Punând calculatorul în picioare, Pestage aşeză droidul lângă acesta.

Cele două aparate comunicară o vreme, într-un dialog de piuituri şi ciripituri. Apoi, droidul de supraveghere se ridică de unul singur şi începu să plutească în canion.

Pestage repoziţionă calculatorul pentru a putea urmări zborul droidului în timp ce introducea comenzi la tastatură.

Deja sfera neagră traversase abisul şi plutea în faţa uneia dintre camerele luminate ale mansardei, transmiţând imagini color înapoi pe ecranul calculatorului. Micul ecran înfăţişă cinci femei twi'leke, întinse cu toatele pe mobile confortabile. Una dintre ele era consoarta lethană cu piele roşie a senatorului Orn Free Taa. 
Celelalte ar fi putut fi consoarte mai puţin importante sau simple prietene ale lethanei, desfătându-se cu băuturi şi bârfind în timp ce senatorul cu faţă mare era în vizită la Valorum, la centrul medical.
Pestage era mulţumit. Femeile erau atât de absorbite de distracţia lor frivolă, încât nu aveau să intervină în treaba lui.

Comandă droidului de supraveghere să se mutte la o fereastră neluminată, la trei camere distanţă, şi să treacă în modul infraroşu. O clipă mai târziu, ecranul arătă o imagine de aproape a terminalului calculatorului lui Taa, care, deşi reuşea să comunice cu sisteme îndepărtate, nu putea fi accesat de la distanţă.
Pestage scrise repede ceva la tastatură.

Lipindu-se de fereastră, droidul tăie o gaură mică în geamul blindat şi antifonat – destul de mare pentru a face loc braţului de intercomunicare cu calculatorul care se desfăcu din corpul metalic. La capătul baghetei extensibile a braţului era o cheie magnetică, pe care droidul o introduse în mufa de acces a sistemului lui Taa.
Calculatorul porni şi ceru o parolă, pe care Pestage o oferi. Un agent novice s-ar fi putut gândi să îl întrebe pe senatorul Palpatine cum obţinuse parola. Însă o parte din ce îl făcea pe Pestage să fie un adevărat profesionist era faptul că ştia când să nu pună întrebări.
Calculatorul lui Taa îl primi înăuntru.

Acum era doar o problemă de a pătrunde în documentele relevante şi de a planta părţile de informaţii codificate care îi fuseseră date. Chiar şi aşa, infiltrarea nu era una de rutină. Mai întâi, datele nu trebuia să poată fi urmărite şi era indicat să fie introduse în aşa fel încât calculatorul să fie convins că, de fapt, descoperise informaţiile. Apoi calculatorului trebuia să i se comande să dezvăluie datele – să le însemneze – doar ca răspuns la anumite cereri din partea lui Taa.

Cel mai important, Taa însuşi trebuia să fie convins că descoperise informaţii de o asemenea importanţă răsunătoare, încât era obligat să le strige în gura mare.



va urma

















BUNICUL


ADRIAN DERLEA







câteodată Bunicul şi-aminteşte de femei

pe vremea lui - spune - se purta carnea tare

sâni transparenţi şi mijlocul subţire

cât şnurul răsucit din lumânare




câteodată Bunicul şi-aminteşte de Bunica

femeie de casă era - zice – gospodină

avea nişte ochi tulburi şi mari


iar sângele turbat ca o mină













Băgău (12)


IOANA BRADEA




Fato, al meu e aşa de dulciiic! Ştii cît de frumos s-a rugat de
mine săptămîna trecută!? fată, se uita la mine şi mă mîngîia pe
păr - hai, mă iubiţel, numai un pic, numai o dată... atingi cu
limba un pic şi dacă nu-ţi place, gata, te opreşti şi-ţi promit că
nu mai discutăm niciodată despre asta, nu-ţi mai cer niciodată
aşa ceva, te rog, iubi, numai puţin - fată, îţi dai seama că eu nu
şi nu, că nu ştiu să fac aşa ceva, nu-s pregătită... da’ pînă la urmă
mi s-a făcut milă, prea suferea, să mor io...

o privesc din celălalt colţ de cameră de pe scaun şi îi zîmbesc
prostită şi nedumerită şi nu înţeleg cum adică să-i spună că nu
ştie, că n-a mai facut-o pînă acuma că doar numa’ cu cîteva nopţi
în urmă ne povestea despre unu’ care a lins-o nu ştiu cîte ore
şi într-un final a trebuit să-i sugă şi ea puia că doar ce era să facă,
tu singură ne-ai povestit acum cîte seri? încerc să-mi amintesc
exact seara cu pricina - bă Andreea! las-o-n pizda mă-sii în cazuri
de genu’ ăsta ieşi întotdeauna la înaintare cu vrăjeli din astea, că
doar n-o să recunoşti vreodată c-ai supt puia cuiva înainte să-l
cunoşti pe el!

păi... ei îţi povestesc întotdeauna cu cine s-au culcat înainte

fatăăă, nimic nu ştii! la bărbaţi e altfel, dragă, porcii îţi spun
chestia asta ca să te testeze, să vadă cît eşti de isterică, dacă te
faci că plouă şi că te doare-n pizdă de gagicile lor dinainte - felicitări, ai trecut testul, da’ nu te apuca să le torni şi tu cu cîţi te-ai
culcat pînă în momentul ăla, c-o să zică boul că eşti curvă ce
dracu’ încearcă să prinzi şi tu ceva din zbor dacă tot lucrezi aici,
întotdeauna tre’ să-i spui că el e primu’ la care-i sugi puia, primul
cu care te simţi aşa de mişto şi - penibilă tre’ să fi fost vocea
iubiţelului ei în momentele alea sau jalnică şi ea cum poate să
povestească aşa ceva, fraaate?! coţofana dracului, cum să
dezvăluie rugăciunea iubitului ei aşa fără nici un pic de jenă în
miezul nopţii tocmai cînd îmi descoperă fetele privirea ghemuită
în scaun agăţată de nişte ochi aproape speriaţi - ce ai, Andreea?
te-am emoţionat? izbucnesc toate în hohote superioare, roşesc
instantaneu şi ies pe balcon să fumez o ţigară, anumite lucruri
chiar n-ar trebui scoase la iveală, şi-a pierdut lumea asta orice
noţiune de sacru, zău aşa, îţi vine s-o iei pe păduri cîntînd sau
să te întorci într-un ev mediu fără cuvinte sau nu vrei mai bine
să te întorci invers? să te aşezi aici pe pieptul meu cu spatele -
tresar, m-a luat prin surprindere la faza asta, m-am luat şi eu cu
alte gînduri, acuma să vezi tu comedie, Marius... da’ eu n-am
mai... adică nu prea ştiu cum să - da’ nu e vorba de nici o tehnică
specială, Andreea, să vrei doar să mă simţi sau să mă cunoşti
cumva mai aproape şi atunci mă ridic eu încet cu un pic de
groază sau teamă sau mă încurc în cearşaf da’ nimeresc poziţia
pînă la urmă, îşi plimbă Marius lent mîinile pe spatele meu şi îmi
ia umerii în palme şi îi strînge cald şi într-un tîrziu se desprind
palmele din culcuşul ăla şi îşi petrece Marius un braţ pe după
mijlocul meu şi cu celălalt mă împinge uşor în faţă pînă îmi pierd
echilibrul şi abia dacă apuc să-mi sprijin trupul în palme şi apoi
în coate şi... hop-aşa, de-aici încolo ce mă fac? cum mă descurc
mai departe? în zona crepusculară nu se vede nimic aşa că îmi
culc obrazul în poala lui goală şi atunci o simt zvîcnind şi
îndrăznesc să-mi întorc faţa spre ea şi să o pipăi cu nările şi
buzele s-au subţiat şi tremură încordate, tremură şi Marius şi picioarele lui zvîcnesc şi în cazul ăsta zîmbesc încîntată şi mă liniştesc, acuma pot să scot limba şi să încercuiesc totul cu o
dungă umedă care se apropie vertiginos şi constată surprinsă ia
te uite, că-i săruţi umărul, că-i săruţi puia - tot aia e, piele fină
şi limpede, arsă pe dinăuntru şi dacă îmi trec limba peste locul
ăsta, un pic mai jos şi apăs cu vîrful, fantastic! se simte sîngele
curgînd prin vena umflată, se simte pulsul cum trece prin pielea
lui la mine în gură, se strecoară şi cîteva fire de păr între dinţii
mei, dacă mi-e foame le mestec pe îndelete, dacă nu - le păstrez
pentru a doua zi dimineaţă le găsesc prin tot patul împrăştiate,
mărturii cîrlionţate ale nopţii trecute sau mărturii trecute ale
nopţii cîrlionţate, deja nu mai contează, mă aplec iar cu gura
flămîndă, nici nu mai ştiu care e pielea lui şi care a mea, se
amestecă, lucesc amîndouă frumos - Andreea, nu strînge aşa de
tare!

ai, scuză-mă! nu mi-am dat seama - mă desprind repede de
îngheţară, o privesc speriată de sus şi încerc să dreg cumva
foamea sau pofta, deci o sărut încet pe frunte, mormăie Marius
cu plăcere şi îmi mîngîie spatele cu palmele, mă trage de umeri
şi mă întinde peste el şi stăm aşa un timp unul peste altul cu
privirea-n tavan - Andreea, cînd n-o să mai fii cu mine, tu să nu
începi niciodată chestia asta, da? el tre’ să te sărute primu’ acolo
jos, ai înţeles?

mda, cînd n-o să mai fiu cu tine aşa o să fac şi încremenesc
acolo pe burta lui, m-au omorît cuvintele alea acolo pe loc -
parc-am fi un sandwich, Marius!

parc-aş fuma o ţigară, Andreea!

ma rostogolesc lîngă el şi cad pe cearşaf pe burtă, rămîn aşa
nemişcată cu un ochi îngropat în pernă cu celălalt ochi mă uit
o vreme printre gene la fumul care iese printre buzele lui frumoase
şi necunoscute şi acuma îmi amintesc futu-i îmi dau seama că abia ieri l-am văzut prima oară, mă sparge Nicole dacă-i povestesc că i-am supt puia din prima noapte, poate că nu trebuia să începem cu asta Marius mi se face frică dintr-o dată şi mă ridic în genunchi, mă lungesc peste pieptul lui după o ţigară, îmi încrucişez picioarele sub mine şi filmez aşa în fund în pat în tăcere privindu-1 mă întind din cînd în cînd spre scrumiera aşezată pe burta lui, oare ce-i trece prin minte la ora asta de maximă audienţă? se bucură? îşi zice hai c-am futut-o şi pe asta, am cucerit-o aşa de simplu, aşa de repede, jubilează poate - se desenează chipul lui în lumina lumînării, reflexe - reflecţe gălbui şi sclipesc ochii lui aşa de duios a străinătate, a ţări occidentale gata, am obosit dintr-o dată, hotărăsc că mi-e somn, sting ţigara în grabă, mă întind la loc, mă învelesc repede şi mă întorc cu spatele la el, sper să adorm imediat, sper să încep să visez urgent şi complicat şi greoi şi Andros, îmi şopteşte Marius pe ultima
sută de veghe, mormăi ceva, sleită, pe jumătate adormită,
ah, şi mîine tre’ să ajung la şcoală, cu ochi usturători o să bîntui
pe coridoarele alea infernal de largi, o să-mi bag picioarele în
primul, curs fiindcă inevitabil o să ajung pe la şi douăzeci,
ameţită toată, Andros, te iubesc! fix la bar o să mă duc şi o să aterizez cu fundu’ pe un scaun din ăla tare, vreo două ore o să desenez iar în agendă cuiburi goale, fără păsări, o cafea tare şi amară vă rog, o să mă uit aşa ca vaca la liniile alea, n-o să le pricep
direcţia, sensul nici atîta, o, doamne, cum am putut să-i sug puia
aşa, pe neveu, după o singură zi de cunoaştere, cum o să mai
ies acuma din cercul ei de vrajă? Andros... mă scutură uşor de
umăr - daaa, Marius, îmi cuibăresc fundul şi mai adînc în poala
lui şi zîmbesc senin - şi eu te iubesc, îi iau mîna între palmele
mele ca să-mi sprijin bărbia adormită în degetele lui, cum naiba
să-l crezi? încă de cînd i-am văzut casa m-am prins - iată un om
singuratic, un om la fel de lucid ca mine, iată un pat, un scaun,
un dulap vechi cu vitrină de sticlă, un covor, o bucătărie suspect
de curată, omul ăsta nici măcar nu locuieşte aici - uneori am impresia că dac-aş muri, o săptămînă întreagă aş putea să zac în casa asta fără să ştie nimeni de mine, într-atît de singur mă simt uneori, am încremenit cu mîna pe clanţă auzind una ca asta şi m-am
uitat la el cu spaimă, nu locuieşte Marius aici, casa lui e în altă
parte, în altă parte doarme, mănîncă şi se spală, poate chiar în
trupul lui, pielea lui poate că trasează conturul unui domeniu pe
care el singur îl stăpîneşte şi-l umple şi îl îngrijeşte cumva şi îl
iubeşte, deja e plin, cine altcineva să mai încapă în trupul lui?
între coaste, sub claviculă îşi poartă el casa - şi eu te iubesc,
Marius, cum altfel? îmi strecor un picior între coapsele lui şi îmi
lipesc buzele de degetele astea lungi şi umede şi aşa cu braţul
lui între sîni adorm într-un tîrziu, mîine o să curăţ eu patul ăsta
de amintiri, cearşaful de mirosuri îndrăgostite, mintea de fantome
şi o să dispari tu în ceaţă pînă apuc eu să număr peşte, pînă
a doua zi dimineaţă cînd îl descopăr în bucătărie pe scaunul meu
de lîngă fereastră, fumează cu privirile alea căprui, ascuţite, aruncate-n apartamentele din blocul vecin - Marius!? n-ai plecat...

nu, Andreea! nu plec niciodată cu burta goală la un drum aşa
de lung, aştept să-mi faci o cafea înainte

Ohohoo, încep să rîd înveselită şi cu o mînă în şold îi cer trei
mii de lei vă rog, fără zahăr că îngraşă şi face rău la cre-er! şi intru
în bucătărie tiptil cu ochii la el şi cu paşii precauţi de parc-aş călca
pe ouă, de parcă dac-aş face vreo mişcare necugetată s-ar surpa
figura lui cu scaun cu tot şi pun apa-n ibric şi dau drumu’
aragazului da’ înainte să apuc să aşez ibricul pe foc mă apucă
Marius de mijloc cu amîndouă mîinile şi mă trage brutal în poala
lui, îmi stropesc tot tricoul pînă să aterizez Maaarius, ce faci!?...

se opreşte brusc din fumatul ţigării şi începe să vorbească cu
firmiturile de pîine - băăăi, cum o mai duceţi? nu vă era dor de
fraţii noştri gîndacii? şi jap! le dă jos cu palma şi le împrăştie apoi
cu talpa goală pe covor împarte furniturile în mod egal, cum ar
veni, cam patru la un gîndac, nu Andreea? tu ce crezi, se satură
cu atîta pîine? şi ridică ochii spre mine cu privirea aia surîzătoare
care încă mă bagă-n toţi dracii, cu un fel de satisfacţie, mereu
aruncă toate alea prin locurile neamenajate sau cînd fumăm pe
balcon aruncă ţigările pe geam în gol de la etajul şaişpe chiar
dacă există scrumiera aia pe măsuţa rotundă dintre noi, poftim
civilizaţie, protestez eu, bine că mai avem pretenţia să intrăm în
NATO mă Marius, bine că ne mai trebe’ integrare europeană! -
intenţionat face toate astea şi se uită apoi galeş la mine ca acuma,
măsor şi eu firmiturile de pe covor, îmi amintesc cum ne certa
mama cînd ne întorceam de-afară, aşa, murdăriţi-vă pantalonii,
că spala mama! şi trag aer în piept da’ înainte să apuc să-i spun
de noroc, ridică Marius arătătorul spre mine ameninţător şi îşi
încruntă fruntea cu încetinitoru’, parcă din sprîncene mi-ar
spune nu cumva să insinuezi că mătură Andreea, fiindcă ştim cu
toţii cît de rar pune Andreea mîna pe mătură! Nu mai îndrăznesc
să spun nimic cînd îi văd privirea atît de limpede, mă scarpin în
cap încurcată, mă întorc cu spatele la el, uit firmiturile pe mochetă
şi încep să spăl vasele cu frenezie, numa’ să nu răcnească
la mine ca atunci pe stradă, cînd ne întorceam cu sacoşele pline
de cumpărături şi am izbucnit eu la un moment dat ia mai
lasă-mă-n pace că pînă una alta nu m-a făcut mama gospodină,
bine? şi dacă asta cauţi, asta o să şi găseşti pînă la urmă! şi s-a
oprit Marius în mijlocul străzii şi a început să mă privească de
sus pînă jos mamă! de data asta o să se enerveze rău de tot, o
să-mi facă scandal o oră de-acuma încolo pentru fraza asta

poftim?! ce spui tu străine? sau ce spuneai tu ieri despre civilizaţie şi integrare europeană şi NATO? pizda mă-sii, Andreea,
pînă şi casa mea e mai curată decît a voastră şi vorba aia, locuiesc
acolo doi bărbaţi, ar fi de înţeles dacă am lăsa vasele murdare în chiuvetă sau dacă am uita hainele trei zile în cadă sau am lăsa cafeaua dată-n foc şi uscată pe aragaz - îmi înşiră acuma toate păcatele, ce mai, încep oamenii să se uite lung la mine, e atît de prins în furia lui încît abia îndrăznesc să şoptesc că ce ştii tu, Marius! aia era o dezordine creativă şi artistică şi mă încrunt
progresiv, nu mai vorbesc cu el o vreme şi după ce ajungem sus
cu plasele şi cumpărăturile, fiecare îşi vede de treaba lui, eu le
găsesc un loc în frigider şi încerc să gătesc ceva, el se trînteşte
pe pat în sufragerie şi începe să răsfoiască zgomotos Caţavencu,
se descalţă apoi şi din pat îşi aruncă pantofii pînă la cuierul
din hol - tresar, speriată de zgomotul brusc, vreo patru metri
zboară prin aer pantofii în timp ce vocea lui traversează pereţii
liniştită - dezordine artistică spuneai, ă?!

şi creativă pe deasupra! îi confirm în gînd, zîmbesc şi încep
să fredonez cîntecu’ ăla cu iedera care mă tot întreabă cum de
nu-s verde ca ea, săptămîna viitoare o să plece Alex la Bistriţa,
rămînem iară singuri în toată casa, Maaarius, hai să tragem un
chef pentru toţi vecinii noştri pensionari! nu facem nimic special
de fapt, ne plimbăm doar prin casă în pielea goală, ne uităm
ca proştii la televizor, facem dragoste, zbierăm, mergem apoi la
baie şi ne spălăm, ne mutăm în cealaltă cameră, citim, ne căţărăm pe fotoliu şi iară facem dragoste, mîncăm, adormim, ne trezim dimineaţa năuci de nesomn şi frecuş, mai tragem o partidă
pe burta goală, povestim, mîncăm, ne bem cafeaua pe balcon,
povestim, ne mutăm în camera cu televizorul, ne întindem
pe pat în sensuri opuse, începe un căcat de film american, mă
ridic eu într-un cot şi-mi sprijin coastele de picioarele lui tocmai
cînd i se pune lui pata să mă gîdile în talpă cu limba sau să-şi
frece genunchiul de fundul meu - Marius, ce faaaci?



va urma











ORBITOR (15)


MIRCEA CĂRTĂRESCU




Se trezise ameţit ca după o sincopă, frecînd cu o cîrpă ochiul drept, orb, al lui Puşkin şi privind cum zdreanţă se înnegreşte de funingine. Îşi pipăi ceafa, cu privirea-n gol, trăgînd în piept atomii roz ai amurgului, aşa cum o făcea şi la măsuţa cu pătrate albe şi roşii din grădiniţa de vară unde o invitase pe Maria la o bere şi nişte mici după ce, timp de o săptămînă, hoinărise de colo-colo cu scara pe umăr şi găleata-ntr-o mînă prin Herăstrău, nemaiîndrăz-nind să se apropie de vreo personalitate de piatră ce răsărea din tufe de liliac. Cum zărea vreun Ostrovski sau vreun Şolohov, parc-ar fi zărit unul dintre strigoii cu care, în satul lui, bătrîmi-i înspăimîntau pe copii. Ii sărea inima din piept şi i se muiau pi­cioarele. Maria rîsese de el ca de unul ce povesteşte ziua ce visează noaptea, dar peste ani, la înmormîntarea bătrînului Catana, rătă­cind prin imensitatea cavoului de marmură, avea să-şi aducă bine aminte povestea lui Ionel. O ciudată asemănare era între ele, ca şi cînd ar fi fost, de fapt, o repetare a unei vechi legende, în alt ţinut şi de către alt rapsod, care uitase unele amănunte, pusese de la el altele, încît ar fi trebuit să compari sute de astfel de variante, să le suprapui şi să observi asemănările şi diferenţele ca să poţi înţelege ce anume s-a petrecut undeva, cîndva, ce nucleu de obiecte tari şi fiinţe-ncîlcite, consumate de flacăra furioasă a timpului, a-nălţat în aer fumul transparent, mergînd pe mii de poteci deodată, al poveştilor ramificate la nesfîrşit. Oricum, nici să fi fost o Mafaldă cu ochiul pineal ieşit între sprîncene, abia acoperit de un strat translucid de pieliţă şi holbîndu-se albastru la figurile cartoanelor de taroc, Maria n-ar fi putut ghici în cîte moduri se va-ntreţese viaţa familiei ei cu cea a lui "tanti Hirsch" şi a soţului ei Ionel, ţărănuş sosit la oraş ca să facă o carieră de necrezut. O fotografie de la începutul anilor '70, în alb-negru şi dantelată pe margini, îi arăta pe Costel şi Ionel împreună, rîzînd, pe fundalul unor clădiri moderne şi al unor brăduţi ornamentali. Costel e îmbrăcat în hamă de ofiţer, dar cu pantaloni negri civili, pe cînd Ionel, aproape de nerecunoscut, gras şi roşu la faţă, poartă haină neagră de costum şi pantaloni de uniformă.


După ce GAZ-ul demarase şi se-nscrisese între maşinile în­cărcate de ninsoare care treceau, cu ştergătoarele de parbriz în funcţiune, pe cîmpul dintre Universitate şi impunătoarele con­strucţii cu coloane de vizavi, prin prăpădul viscolului, Maria cea primăvăratică depăşi intersecţia de la Romarta Copiilor şi înainta pe bulevard, pe lingă Casa Armatei. Vulturii de ipsos de pe aco­perişul ei erau acum nişte momîi troienite, din care doar ciocurile încovoiate mai ieşeau ca ghearele din perniţele unor pisici albe. De-aici încolo se-nşirau cinematografe cu nume amintind tuturor de democraţia populară, de pace, de muncă, de înfrăţire. Din toate vitrinele te priveau ochii oţeliţi ai cîte unui soldat sovietic, cu stea roşie-n frunte şi cu automatul aţintit către nevinovatul trecător. În spatele său un tanc cu acelaşi pentagon stelat pe turelă şi cu un tanchist ieşit pe jumătate din cămăruţa sa de oţel. Are pe cap caschetă neagră, cu urechi ieşite-n relief şi poartă în mîini un drapel roşu ce se desfăşoară maiestuos în urmă. Oricît de mult ar flutura drapelul în vînt, tot se zăresc, în colţul din stingă, sus, secera şi ciocanul încrucişate savant. Un alchimist ca Fulcanelli (dar vai, ocultul autor al "Misterului catedralelor" era mort de douăzeci şi trei de ani în acel an de graţie 1955 cînd Maria l-a reîntîlnit pe Costel după scurta lor idilă de la Govora, aşa încît nu-şi putea reflecta figura bondoacă şi mustăţile imense, pleoştite, în vitrina nici unui cinematograf muncitoresc din Bucureştiul iubit) ar fi desluşit în cele două simboluri o unio mystica între sulf şi hydrargir, sub omnipotentul semn al Pentagramei. Doar la unul sau două dintre cinema-uri se dădeau şi filme "de dragoste", la care se făceau, chiar de la matineu, cozi nesfîrşite, căci tinerele strungăriţe şi ţesătoare ieşeau din schimbul de noapte şi se re-pezeau direct în sălile mizerabile, duhnind a otravă de şobolani, ca să-i vadă pe Sara Montiel sau pe Vico Torriani.


Cel mai mult, cel mai mult îi plăcea şi Mariei să vadă filme. Pînă tîrziu, cînd ajunsese o gospodină împovărată de viaţă, avea să-şi delimiteze ciudata ei lume triunghiulară din inima Bucureştiului prin trei cinematografe aşezate la distanţă egală de blocul din Şte­fan cel Mare: Volga, Melodia şi Floreasca. Rareori ieşea din acest teritoriu în care se simţea în siguranţă, şi atunci drumurile prin oraş (dacă nu erau "la Vasilica" sau "la naşa") deveneau nişte aventuri extenuante în ţinuturi încărcate de pericole, barate de spaime onirice. Era ca şi cînd cele trei cinema-uri din vîrfurile triunghiului ar fi protejat, cu secreţiile lor halucinatorii, singurul teritoriu real din univers, în care se aflau casa, piaţa, alimentara şi autoservirea, chioşcul de ziare, vecinii, pe cînd în afara acestui ochi înţelept deschis spre cosmos lumea se destrăma, se umplea de demoni palizi şi de fum... Maria intra la film cum alţu intră-n biserică, gata de trăirile cele mai puternice, pregătită pentru la­crimi, şuvoaie de lacrimi scînteietoare în bezna sălii, pentru hohote de rîs, pentru ură şi pentru dragoste. Ura filmele cu război, nu intra decît la cele în care "toată lumea rîde, cîntă şi dansează", sau în care vreo inimă de mamă era sfîşiată cu cruzime. Dacă un film era "frumos", îl vedea şi de zece ori cu tot mai multă plăcere. Dar, oricît de ispititor ar fi fost filmul, Mana avea să aştepte răbdător, săptămîni întregi, "să-l aducă mai lîngă noi", pretextînd că biletul era mai ieftin la cinematografele din cartier decît în centru, dar de fapt avînd o repulsie, tot mai accentuată cu vîrsta, de a ieşi din zona ei. I se părea, poate, că nu-i destul de bine îmbrăcată ca să iasă în centru, oamenii îi păreau ostili şi străini, şi mai era ceva, o rezis­tenţă interioară, ceva care-i interzicea să se confunde cu imaginea ei din tinereţe, de parcă viaţa îi fusese retezată într-un anumit moment şi remodelată din temelie... De parcă o enigmă sinistră (sau extatică) s-ar fi rotunjit în pîntecul minţii ei ca o perlă, adău­gind straturi peste straturi de inhibiţie sidefie în jurul unui gînd dureros.


Acum însă, pe cînd îşi consuma ultimele rezerve de tinereţe, Mana, singura strălucitoare într-un oraş mohorît, siberian, se-n-drepta fără urmă de nelinişte, trecînd graţios printre vagabonzii ce-şi molfăiau covrigii în faţa sălilor de spectacol, spre cinema "înfrăţirea-ntre popoare", unde juca filmul cu Gerard Philipe. Victoriţa hoaţa îl văzuse şi-i împuiase atîta capul cu el, cu "ce făcea băiatu' şi cum scăpase el fata", că Maria aproape că nu mai ştia cu cine are de fapt mtîlnire, cu Costel sau cu însuşi Gerard, aşa cum uneori, cînd se termina vreun film şi ieşea afară, pe uşa din spate, sub cerul înţesat de stele, deşi cînd intrase fusese lumină de zi, fetei i se părea că şi ea trăieşte într-un film, un film lung cît însăşi viaţa ei, la care cine ştie cine (dar multă lume, în orice caz) se uită într-o sală obscură. Şi ăia trăiau şi ei într-un film la care se uitau alţii, şi aşa mai departe.


Îl zări pe Costel şi pufni în rîs: tot în treningul lui prăpădit, tot cu bocancii-ăia cu ţinte-n picioare, tot prost bărbierit... Cu ochii aceia care puteau fi şi blînzi dar şi grozav de severi, ochii lui negri şi frumoşi de bănăţean. Şi părul negru pana corbului, cu firul gros ca din coadă de cal, pieptănat lins pe spate. Acum se uita năuc în toate părţile după ea, cu mîinile-n buzunare, ca de obicei ("las' că-l dezvăţ io de asta") şi în cap şi pe umeri era nins ca naiba. Dar nu stătea zgribulit în rafalele crivăţului, ca toţi ceilalţi din jur, dim­potrivă, era cu fermoarul treningului pe jumătate descheiat, încît i se zăreau maieul şi pieptul alb, fără fir de păr ― căci tînărul lăcă­tuş de la Atelierele ITB era, fără s-o ştie, de stirpe nobilă ―, ca şi cînd ar fi fost un început blînd de toamnă. Nici măcar veşnica lui bască pătată de ulei, pe seama căreia Maria făcuse atîtea glume la Govora, nu şi-o mai luase. Acum, din plictiseală, scosese din buzunarele adînci ale pantalonilor nişte mărunţiş şi se apucase să şi-l numere, sprijinit de vitrina în care Gerard Philipe, în costum de epocă, cu coleretă la gît, propteşte vîrful săbiei în pieptul unui bărbos uriaş. Zîmbind larg, fata se-ndreptase direct spre el şi-l apucase de braţ, pe cînd Costel, furios pe sine că n-o văzuse de departe, îndesă repede mărunţişul la loc în buzunar şi-i zise atît de oficial "bună ziua", încît fata se-nveseli şi mai tare. Bănăţenii ăştia tăntâlăi. La Govora Costel era-ntr-un grup de ucenici de la o şcoală profesională din Lugoj, toţi o apă şi-un pămînt, înceţi la minte şi molîi, încît muntencele afurisite, Maria şi încă două, care-şi luaseră bilet prin sindicat, o ţineau într-o distracţie pe seama lor. Le dădeau întîlnire şi nu se duceau, îi trimiteau să le aducă cine ştie ce, şi ei se păcăleau, şi a doua, şi a treia oară, cu acelaşi zîmbet nătîng... Mergeau cu ei sîmbătă, la bal (prinseseră două sîmbete în seria lor), şi acolo preferau să danseze două cîte două, cum făceau majoritatea fetelor, pe cînd bănăţenii, lipiţi unul de altul ca o hidră cu mai multe capete, îşi beau borvizul şi mai scoteau cîte-o vorbă pe limba lor caraghioasă. Totuşi, chiar din prima seară de bal, cînd îşi purtase prima dată rochiţa cu cordon de paiete pe care, din păcate, şi-o atinsese niţel de godinul înroşit în timp ce se rotea, cu Ştef ania în braţe, prin sala sărăcăcioasă ― sala lor de mese ―, Maria începuse să tragă cu coada ochiului spre Costel. Poate pentru că puştiul îi plăcea cu adevărat, deşi era cu aproape patru am mai tînăr decît ea, poate şi fiindcă se afla în acea perioadă de eclipsă care în viaţa unei femei urmează pierderii unui iubit. În vis simţea adesea o singurătate pustiitoare, ca o otravă tristă şi dulce, iar ca să străbată după-amiezele uriaşe dintre masa de prînz şi cea de seară trebuia să recurgă la subterfugii pe care doar oamenii co­pleşiţi de urît şi nostalgie le cunosc. Întinsă pe patul cu tăblii de fier, cu ochii-nchişi, număra pînă la cinci mii în gînd, apoi deschi­dea ochii şi-ncerca să-şi dea seama cît de mult a-naintat seara de iarnă după lumina cenuşie, apoi roz-întunecată, apoi cafenie din fereastră, privea încă un timp cum ninge egal şi tăcut peste silueta de cărămidă fărîmicioasă a vechii fabrici de acid sulfuric, apoi închidea iar ochii şi număra pînă la cinci mu, încercînd să evite ceea ce, pînă la urmă, cînd seara cădea prematur şi camera se-ntu-neca, şi numai fulgii continuau să cadă, scînteind în lumina vre­unui bec galben atîrnat de-un stîlp, nu mai putea evita: gîndul la Pavel, la Pablo al ei, studentul pe care-l cunoscuse cu doi ani în urmă la petrecerea de la uzinele I.O.R., unde o dusese Vasilica, deja prietenă cu Ştefan, cu care în cele din urmă se măritase şi-l făcuse pe Marian, nepoţelul drag al Mariei. Cu capul întors spre perete, lipit de pernă, cu corpul fierbinte sub pătura subţire, în carouri, de cămin muncitoresc, fata îşi aluneca uşor palma dreaptă . peste sîni, mîngîindu-şi sfîrcurile întărite, o cobora pe burtă şi pă­trundea cu degetele sub dunga de elastic a chiloţilor, mfundîndu-le în părul des şi sîrmos de pe pubis. Îşi mîngîia transpirată, excitată şi tristă în acelaşi timp, o excitaţie disperată, perversă, bucuroasă de suferinţă şi pîngărire şi distrugere, micul cilindru rotunjit, urma linia umedă a buzelor, îşi prelungea vîrful arătătorului pînă la anus, adică repeta, scufundată în chinul dragostei şi-n nefericirea sexului, mişcările unei mîini dragi de bărbat delicat şi puternic, bărbatul sub care, pătrunsă şi îmbătată de dragoste, ţinîndu-l strîns după gît, mişcase prima dată ca o amantă, ca o femeie. Singurul ei iubit de pînă atunci, şi care dispăruse de peste cinci luni. Aşa era pe atunci: tinerii îşi dădeau întîlnire în oraş şi mergeau la un hotel sau la vreo femeie care ţinea camere special pentru amor. Acasă la unul sau la altul era cu neputinţă, căci mai toţi locuiau pe la gazde, cîte doi şi trei într-o odăiţă. Dacă ratai o întîlnire, puteai să nu-l mai revezi niciodată pe celălalt, aşa cum se-ntîmplase cu Maria şi Pablito, ţesătoarea şi studentul la filozofie, care nu reuşiseră să se găsească într-o seară de iunie, cînd, dintr-o neînţelegere stupidă (aşa crezuse fata), ea aşteptase într-un loc, timp de trei ore, plimbîndu-se tot mai înfricoşată pe sub castanii înfloriţi de la şosea, cu frunzele luminos-transparente în lumina becurilor, pe cînd el, probabil, stătea cu buchetul de flori ― nelipsit de la nici o întîlni­re ― sub cine ştie ce ceas municipal. Mult mai tîrziu aflase Maria că Pablito îşi găsise, de fapt, "o partidă mai potrivită", şi că-i fusese tot timpul ruşine de fata de mahala cu care se vedea ca să se iu­bească prin locuri sordide şi să se plimbe apoi, nopţile, pe aleile pustii, ocolind cîte un beţiv prăbuşit şi dînd o ţigară cîte unui miliţian pe jumătate adormit.


Intrară în sala murdară ca un urinoar, plină de seminţe şi hîrtii de eugenii pe podelele date cu petrosin. Pe scaune, dintre care destule erau inutilizabile, stătea o mulţime de tineri, parcă toţi făcuţi de-o mamă şi de-un tată, cu feţe nerase, cu fruntea joasă, cu părul dat pe spate, lipit cu zahăr şi uns cu ulei de nucă, ţinînd pe după umeri fete năsoase, cu părul rar şi buclat cu fierul. Pe tot parcursul jurnalului şmecherii au vociferat, au guiţat, şi-au strigat peste rînduri prietenii, fără să dea cea mai mică atenţie figurilor de conducători înţelepţi ai Partidului şi Republicii Populare, aşa cum se desprindeau, îngălbenite, de pe pelicula proastă şi se aşterneau pe ecran. Lucrurile de neînţeles ce se petreceau între persoanele grave ce-şi tot strîngeau mîinile sau umblau de colo-colo prin holde şi prin oţelării erau comentate de o voce însufleţită, băr­bătească, atît de dogită însă, de parcă şi-ar fi strigat cuvintele într-o pîlnie de tablă. Pe fondul, mereu acelaşi, al unui fel de muzică pe jumătate populară, pe jumătate simfonică, defilau treierătoare, urcau electricienii pe stîlpii de înaltă tensiune, ieşeau din şuturi minerii rînjind ca nişte negri, murdari peste tot de cărbune şi aplaudau nişte oameni în haine de oraş (dar printre ei şi cîţiva îmbrăcaţi ca la ţară) într-o sală ca de cinema. Maria, pe care Costel îndrăznise în fine s-o ia de mînă fără să se uite la ea, aştepta răbdătoare să se termine o dată prostia de jurnal ca să-nceapă filmul. Recunoştea cîteodată figura de unchiaş a lui Dej, parcă şi pe Ion Gheorghe Maurer, dar ceilalţi îi erau cu totul necunoscuţi. Un potop de nume şi feţe. Se amuză puţin cînd apărură chinezii. Construiau şi ei socialismul, cu ochii lor oblici şi rîsul lor larg, obligatoriu pe toate feţele. Ruşii în schimb erau mereu încruntaţi şi hotărîţi. Filmele sovietice începeau mereu cu o statuie: un bărbat şi o fe­meie de bronz, el cu un ciocan, ea cu o seceră în mînă. Unde se năpusteau aşa? Şi de ce ea trebuia să fie aşa de micuţă pe lîngă el? Că doar rusoaicele sînt voinice şi muncesc cot la cot cu bărbaţii. Rusoaica de bronz era delicată ca o balerină.


Pîlpîirea violentă a ecranului îi obosea ochii. Mirosea a blană udă de oaie, căci toţi îşi scoseseră şubele şi paltoanele şi le ţineau pe genunchi. Defilau acum pe ecran nişte armate. Se vedeau tancuri alergînd pe întinderi înzăpezite. Se filma dintr-un avion cum cad bombele prin trapa deschisă. Jos, într-un sepia-gălbui, înfloreau norişori ca nişte ciuperci. Costel, tot fără s-o privească, începuse să-i mîngîie uşor degetele. Îi simţea tăieturile înnegrite de pe palmele lui de lăcătuş trecînd peste încheieturile degetelor ei, făcînd un zgomot slab la atingerea unghiilor sau a inelului cu fluture, inelul Mioarei Mironescu. În semiîntuneric, efectul Kirilian îşi dezvăluia frumuseţea suprafirească: mîinile lor erau înconju­rate de o dantelărie de steluţe albastre, de flăcărui, de ţesături pufoase ca fulgii de zăpadă, de fulgere şerpuitoare şi descărcări de raze verzui. Fluturele de pe inel se colorase delicat în nuanţe de oranj şi magenta. Mîinile lor ce se atingeau tandru erau singurele lucruri colorate din sala în care umbra se lupta cu lumina, murdare amîndouă şi triste.


Însăilare de ceaţă colorată şi de paiete, the French Quarter, în povestea lui Cedric, îşi foia în vînt palmierii şi agavele şi îşi sorea mulatrele pe balcoane de fier forjat, protejate de penajul de fildeş al evantaielor. În osul gălbui al lamelelor flexibile negrii din Africa săpaseră, cu generaţii în urmă, scene halucinante şi pitoreşti: cranii de crocodil, uscate, aşezate în stive, un bărbat sodomizînd un berbec, un idol cu labe de homar devorînd un soi de gîndac uriaş. Perla din urechea sclavului care aducea tăviţa cu ceşti de cafea celor două negrese în veşminte de mătase, o perlă cenuşie, mare cît o cireaşă, aduna în sfera ei cartierul de clădiri de lemn înţesate de steaguri multicolore, fluviul Mississippi ce făcea o curbă largă-mprejur ca să se piardă spre Caraibe în mlaştini strălucitoare, norii învolburaţi ai primăverii, feţele lunatice, pe gîturi nesfîrşite, ale Ceciliei şi Melaniei, ce discutau domol, la o prăjitură cu miere, despre viitorul Mardi Gras, ce avea să înceapă în cîteva zile... Franceza lor Cajun semăna mai curînd cu cîntecul de ţiteră al instrumentului plin de insecte şi balanţiere de ceas al lui Roussel decît cu limba în care, cam pe aceeaşi vreme, generalul de Gaulle le vorbea francezilor la radio, îmbărbătîndu-i, amintindu-le de dragostea de patrie şi de datoria de a-i urî pe boşii invadatori, sau cu limba în care, concomitent, aceiaşi parizieni, prinzînd astfel inimă, scriau un milion de denunţuri adresate autorităţilor colaboraţioniste.


Cecilia purta un turban albastru de Prusia. Buzele groase, ca-feniu-întunecate, erau tatuate cu grijă. Nasul de fiară contrasta ciudat cu ochii mari şi fantaşti, cu o sclipire aurie, dintre pleoapele terminate cu codiţe de rimei. Un strat gros de mascara îi îngreuna genele, atît de lungi că nu puteau fi naturale. Pe pleoape, praful de aur pulverizat la-ntîmplare de suflarea uşoară din palmă, a sclavu­lui, se ordonase totuşi (căci nimic nu este hazard în lumea aceasta de paranoia şi vis) ca să configureze imaginea exactă a constelaţiilor, pe pleoapa dreaptă cele din emisfera boreală, banalizate de zodiac, iar pe cea stingă straniile arătări australe, între care Maşina Pneumatică şi Crucea Sudului ardeau cu flacără vie, întrecută doar de grăunţul stelei Canopus ce călăuzeşte navigatorii prin întor-tochierile Strîmtorii lui Magellan. Cînd rîdea, mica negresă, de cel mult treisprezece ani, îşi arăta printre dinţii perfecţi vîrful limbii, găurit din pruncie şi străbătut de un ineluş de sticlă albastră, care făcea, în timp ce fata-şi rostea silabele ciripite, acelaşi zgomot clinchetit al cubuleţelor de gheaţă-ntr-un pahar de Martini.


Melanie era bătrînă şi cu şoldul elefantin, dar claviculele şi gîtul i se iveau deasupra decolteului la fel de suple ca ale Ceciliei. Ascundea cu grijă ruşinea vieţii ei, ţeasta cheală ca-n palmă, sub o perucă din pene de struţ, sub care, la mijlocul frunţii, legat cu un lănţişor, spînzura Leon, cristalul cel viu de berihu, cu metabolism şi sexualitate, primit de ea din mîna preotului din French Quarter. Cum erau puţini oameni ai lui Dumnezeu în regiune, fratele Ar-mando era silit să fie şi vrăjitor Voo-Doo două zile pe săptămînă. Încă o zi slujea ca imam într-o mică dar activă comunitate mu­sulmană, alta ca oficiant în templul ebraic, dar celelalte trei zile erau cu totul dedicate Mîntuitorului cel răstignit pe lemn. Cristalul Leon creştea, în fiecare an i se adăuga cîte o corniţă prismatică, ace fragile, mai lungi sau mai scurte, mai groase sau mai subţiri, mai colorate sau mai limpezi, după cum fusese anul respectiv pentru viaţa Melaniei. Cînd bătrîna şi-a pierdut al doilea bărbat, singurul din cei patru pe care-l iubise, cristalului îi dăduse un ciot negricios ca o măsea putredă, şi pe care stăpîna îl smulsese cu cleştele, înciudată, aşa cum îşi smulsese din suflet şi amintirea lui Deşire. Noaptea, după ce-i punea înainte o farfurioară cu grîu încolţit şi o banană prăjită, Melanie scufunda cristalul în paharul cu apă în care-şi ţinea şi proteza. În fantasmele ei, obiectul hidos în formă de U, dintr-o substanţă ceroasă şi roză ca voma, cu sîrmuliţe şi dinţi egali, inumani, era amanta secretă a lui Leon, cu care cristalul viril se deda la copulări monstruoase. Dimineţile, negresa bea apa din pahar, ca să se pătrundă astfel de sămînţa cristalului şi să trăiască tot atîta vreme cît aşteptase el în fundul pămîntului, între petalele damnate la beznă şi uitare ale florilor de mină.


Stăteau în şezlonguri de bambus, pe balconul de fier înflorit, privind distrate cum pe oglinda cerului New Orleansul se reflectă în chipul unui înger cu aripi stufoase, destrămate la fiecare adiere de vînt. Sclavul Cedric (oh, desigur era un joc, Cedric era doar vărul Ceciliei şi cînta din wash-board la "Monsu", dar îi plăcea, în astfel de după-amieze, să-mbrace livreaua şi să-şi servească umil verişoara şi strămătuşa, aducînd astfel, o dată cu mireasma cafelei, aroma unui alt veac) le lăsă o vreme să sporovăiască, privind cum, încinse de soare şi de cafea, cele două "stăpîne" asudau în boabe mari şi galbene. Le ştergea din cînd în cînd feţele lucioase cu o batistă, le scutura din p"oală grăunţele de prăjitură cu fistic, le arăta cîte un automobil galben ce trecea cu greu pe uliţa dreaptă şi-ngustă. Peste drum se afla un alt şir de case identice, cu un singur etaj şi cu aceleaşi balcoane de fier negru, răsucite în cele mai fantastice forme, în care alte negrese, dar şi prostituate cu părul roşu, turişti îmbrăcaţi pretenţios şi marinari cu tichiuţe ridicole ieşiseră să privească minunea-nserării. Le păsui şi să-ntoarcă lar­gile ceşti miniate cu fundu-n sus pe farfurioarele subţiri ca foaia de hîrtie şi să-şi ghicească apoi, în literele şi semnele filigranate de zaţul rămas, trecutul, viitorul sau Dumnezeu ştie ce. Fiecare cu mica ei cupă-ntre degete, păreau două plante ce-şi poartă potirul unei flori de porţelan, răsucindu-l după soarele ce stătea să co­boare. Apoi Cedric le făcu semnul de mult aşteptat, şi cele două negrese se sculară leneşe din şezlonguri. Proptită cu mîinile-n şoldurile enorme, Melanie îşi dezmorţi oasele lăsîndu-se mult pe spate. Fiecare vertebră, începînd cu osul sacru şi terminînd cu axisul pe care craniul ei cu prognatism exagerat se rotea lent, trozni separat şi distinct, ca vergelele unui clavicord de cristal. Intrară în hruba-ntunecată a odăii de zi, pe care o străbătură grăbite. Pe mileuri grele şi bogate, trîntite peste mobile cu intarsii ― cranii palide de aligator; pe pereţi ― măşti Voo-Doo, delicate ca de clown alb. Covoare groase cu desene de neînţeles. Deschiseră şi trîntiră-n urma lor uşi de placaj subţire, pătrunseră-n alte odăi, tot mai răcoroase, în care luceau stins carafe de sticlă şi tablouri aşezate oblic faţă de lumină, aşa că păreau albe ca laptele. Aceste case dreptunghiulare de lemn erau mult mai voluminoase decît ai fi crezut. Vreo doi-trei copilaşi (ai cui?) stăteau ghemuiţi prin unghere, cu ochii mari şi cafenii goi de orice expresie. O negresucă îşi împletea o panglică în părul creţ şi rebel.


Ieşiră. Umbreluţa de dantelă roşie a Ceciliei bătea acum aproape în vişiniu. Aşteptară să treacă pe caldarâmul trandafiriu un taxi. Negri zvelţi, îmbrăcaţi în zoot-suits de ultimă modă, aruncau cîte o ocheadă Ceciliei, care privea doar înainte, abia clipind din genele exagerat de lungi. "Cît timp mai avem?" întrebă bătrîna, care în toată acea după-amiază încercase să-şi stăpînească neliniş­tea, căci fata nu trebuia să aibă nici o bănuială. Cedric îşi scoase ceasul de buzunar, prins cu lănţişor de cheutoare, îi ridică pleoapa de aur, subţire ca o frunză şi văzu că acele arătau deja ora şapte fără cîteva minute. "Mai puţin de o oră, Madame." În vitrina de peste drum se zăreau instrumente medicale: seringi atît de mari încît trebuie să fi fost pentru veterinari, cleşti ciudaţi, vase în formă de boabă de fasole. Furtunuri respingătoare de cauciuc şi brîuri ale lui Iov. Un manechin de ipsos, gol ca o statuie străveche, dar fără urmă de sex, purta una din acele burtiere cu balene flexibile care deveniseră aproape obligatorii pentru femeile de peste patruzeci de ani, grase ca hipopotamii, ale Cartierului franţuzesc. Melanie îşi apăsă degetele pe braţul lui Cedric, arătîndu-i din ochi vitrina, şi tînărul negru încuviinţă. Bătrîna traversă, pe cînd cei doi rămaseră în înserarea labirintică, tot mai stacojie (dar cu un ciudat cer galben-murdar deasupra, mult mai luminos decît aerul dintre case, cer străbătut în sus şi-n jos de lilieci), şi cum stăteau unul lingă altul, ferchezuiţi şi-nfăşuraţi în mătase, deasupra cu luna de sînge închegat a umbreluţei, cu umbrele lor negre şi ascuţite prelin-gîndu-se pe zidul din spate, plin de cherubini şi ghirlande de stuc, Cecilia şi Cedric păreau decupaţi din cine ştie ce revistă veche, cretată, cu imagini de music-hall.



va urma


















înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită


Dorin Popa







dintotdeauna am fost vrăjit
de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,
de clipa în care încep să se înşurubeze lent
în vieţile lor
cu-n soi de frenezie



dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,
am privit intrigat cum se afundă semenii mei
în vieţile acestea ale lor cu nepăsare,
cu nepăsare şi oboseală,
cu o sfârşeală dulce şi tristă ? Pietrificată



tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat
- unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,
alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat
devreme de fulgi şi tulee ?
şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat
şi-i trag de picioare înapoi?
ei au intrat până la brâu, până la urechi
în vieţile lor



ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc
să audă altceva decât sunetul hrănitor
al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,
în moartea asta



oho, prietenii mei au dispărut complet
înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate
iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează
cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră
apoi, în adierea părelnică a unei amintiri
despre care nimeni nu poate mărturisi

nimic













Imposibila neutralitate (XV)


Gheorghe Grigurcu




Cinismul unui nomenclaturist (2)


Dacă dictatorul a fost „despotic” şi „megaloman”, cine i-a încurajat din răsputeri aceste trăsături?
Cine, în calitate de staroste ideologic-cultural, a dirijat corul
laudelor impudice, împinse spre neverosimil, într-o atmosferă
delirantă, ce nu-şi găseşte precedentul nici cel puţin în cultul
tenebros al personalităţii lui Stalin? Cine şi-a împănat „opera”
cu nenumărate texte vomitive, de proslăvire a tiranului,
inclusiv atunci cînd criza a căpătat proporţii intolerabile, cînd
România aluneca fară scăpare în abis? Cine s-a înclinat în faţa
faraonului, pînă în ultimele ceasuri ale puterii lui odioase, înclinîndu-şi nu numai verbul şi fapta, ci şi trupul înalt, văzut, de
nenumărate ori, de către noi toţi, pe micile ecrane, într-un unghi
memorabil al servilismului? Iar dacă nu ne înşală memoria,
dacă textele şi imaginile la care ne referim există în număr atît
de mare, îneît nu mai c nevoie de nici un citat şi de nici o
trimitere precisă, care ipostază a lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu e cea a minciunii sfruntate? Ipostaza de ieri ori cea
de azi? Aici e dreptul d-sale să aleagă! Indiferent de opţiunea
sa, pornind de la criteriul lui Soljeniţîn, conform căruia esenţa
comunismului e minciuna, fostul înalt demnitar al lui Nicolae
şi Elena Ceauşescu poate fi socotit drept un bun comunist...

Partea forte a pledoariei lui Dumitru Popescu-Dumnezeu
se vrea cea în care, în maniera clasică a demagogilor, încearcă
a arunca asupra altora propria sa vină. A fost batjocorit poporul
român? Cine şi-a bătut atunci joc? „O ştim”, zice fostul mare
nomenclaturist, cu subînţeles „patriotic”. Monştrii în cauză
nu sînt imperialiştii de peste ocean, cum suna un clişeu al
„Scînteii” anilor ’50, ci... invers, sovieticii: „Aceia au inoculat
duşmănia între categorii sociale, între grupări politice, între
rude, între fraţi, între tată şi fiu, perorează Dumitru Popescu-
Dumnezeu, bucuros de a fi aflat un canal pentru exerciţiul său
sofistic. Au cotropit ţara şi au impus ideile şi obiceiurile lor,
şi-aU infiltrat oameni bine pregătiţi în centrii vitali al societăţii
şi au stabilit în amănunt ce să facem cu bogăţiile ţării, cum să
muncim, cum să trăim. Ei au stabilit care ne sînt inamicii şi
care prietenii, cu cine să fie umplute puşcăriile, în cine să avem
aprioric încredere şi în cine nu, care să ne fie morala, credinţa,
idealurile” . Gura păcătosului! dar.de n-ar fi fost sovieticii, ajungea
la putere în România regimul comunist? Partidul comunist,
cel compus din sub o mie de membri în 1944, ar mai fi avut
vreo şansă de a tăia şi spînzura în această ţară? Tocmai pentru
că ocupantul sovietic a inoculat duşmănia între oameni, şi-a
impus ideile şi obiceiurile, ne-a măsluit morala, credinţa şi
idealurile, au putut avea acces comuniştii noştri la puterea lor
ilegitimă! Cozi de topor ale cotropitorului, au profitat de ocazie
pentru a-şi însuşi maniera de imoralitate a acestuia, pentru
a-şi crea un aparat politic şi administrativ scelerat, după şabloane
străine. De la început pînă la sfîrşit, regimul comunist român
n-a fost decît o emanaţie a ocupaţiei României de către armata
roşie. Manevrele de „independenţă”, retorica patriotardă a lui
Ceauşescu, şovinismul adiacent n-au decît semnificaţia unor
diversiuni, incapabile a acoperi realitatea de fond a vasalităţii
conducătorilor noştri faţă de Moscova. Nu doar deducţia elementară, ci şi mersul evenimentelor din ultimul timp a confirmat
cu stricteţe o atare judecată. Cînd imperiul de la răsărit a
început a se destrăma, comunismul românesc, laolaltă cu toate
celelalte comunisme estice, s-a prăbuşit fară zăbavă, iar Dumitru
Popescu-Dumnezeu a ajuns după gratii. Lipsiţi de protecţia
externă, toţi nomenclaturişii, torţionarii, profitorii de ieri riscă
a păţi la fel... în pofida acestui fapt, personajul de care ne
ocupăm nu ezită a acuza „dogmatismul stalinist”, în termeni,
de altfel, remarcabili de proprii: „n-a eludat legea, ci a folosit-o,
transformînd-o în contrariul ei, într-o instituţie a arbitrariului,
falsului şi sperjurului, într-o fabrică a dezonoarei, descetăţenirii
şi descăpăţînării celor ce au avut ghinionul să iasă din schema
ortopedică a puterii. Stalinismul a reuşit să vicieze, mai mult
ca orice, în scurta sa istorie, cu cele mai grave consecinţe pentru
climatul societăţii şi securitatea fiinţei omeneşti, rosturile legii.
El a creat şcoala, la o privire mai atentă primară, dar infailibilă,
de culpabilizare a indezirabililor, a cărei mare abilitate constă
în condamnarea fără dovezi, cel obligat să administreze proba
fiind nu acuzatorul, ci inculpatul”. De acord, însă asemenea
cuvinte nu se potrivesc oare ca o mănuşă şi pentru realităţile
româneşti? Cu ce a fost mai bun Gulagul autohton decît cel
sovietic? Au cultivat oare comuniştii un alt model decît cel
stalinist? Au viciat oare în mai mică măsură societatea, au
violat mai puţin drepturile omului, au evitat mutilarea mentală
(adesea şi fizică) a indezirabililor, au respectat justiţia? N-au
folosit falsul şi sperjurul, n-au condamnat fară dovezi, n-au
batjocorit inculpaţii fară vină? Cui serveşte acest autoportret
prezentat drept portret al... duşmanului? Cum crede Dumitru
Popescu-Dumnezeu că-şi poate înşela atît de uşor ascultătorii
şi cititorii, detaşîndu-se de imaginea, vibrant şi amănunţit
reconstituită, ce-1 implică în mod obiectiv, ce-1 stigmatizează
în veac? Un alt tertip al ex-dregătorului îl reprezintă tentativa
de a scinda comunismul indigen în două etape. Una „negativă”,
a samavolniciilor inspirate, vezi bine, de modelul dc la răsărit,
alta de ... democraţie. Să-l lăsăm însă să se rostească, proţăpit
într-o falsă revoltă: „Vedem cu toţii ce adînci, întortocheate şi
ce indestructibile rădăcini au sădit în spiritualitatea românească
abuzurile săvîrşite de justiţie, cu cîteva decenii în urmă,
cînd s-a instituit un instrument al proaspătului regim comunist
de nimicire a exponenţilor politicii anterioare”. Numai că noi
vedem şi altceva: un continuum al încălcării legii, al unei justiţii
corupte, aservite puterii uzurpatoare, al nesocotirii flagrante a
drepturilor omului. Regimul comunist al lui Ceauşescu este
legatarul regimului comunist al lui Dej, separaţia dintre ele
nefiind decît o operaţie cosmetică şi o expresie a geloziei unui
nou conducător absolutist faţă de „prestigiul” antecesorului,
căruia (la propriu, în lagărul de la Tîrgiu Jiu!) i-a lustruit
pantofii. O perioadă fără alta nu s-ar putea explica, după cum
amîndouă nu s-ar putea explica fară infrastructura supraputerii
sovietice! De la sălbatica reprimare a celor ce încercau a trece
„fraudulos” frontiera pînă la condamnarea la temniţă grea a
celor ce gîndeau şi se rosteau altfel decît regimul, precum preotul
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, şi de la suspendarea dreptului
la semnătură al unor scriitori inconvenabili, pînă la trimiterea
unor echipe de asasini în Occident pentru a-i lichida pe intelectualii
anticomunişti, există o largă paletă de mijloace ale „democraţiei”
ceauşiste, la care, în afara oricărui dubiu, un dregător
din primul eşalon, precum Dumitru Popescu-Dumnezeu,
şi-a dat „acordul” nu doar tacit, ci şi elocvent, activ, eficient.
Caracteristică pentru întreaga epocă a comunismului înstăpînit
pe aceste meleaguri, de la Gheorghiu-Dej la geniul de la Scomiceşti,
rămîne victima de conştiinţă, ucisă, întemniţată, lipsită
de drepturi, hărţuită, obligată a lua calea exilului. Oare n-a
fost la curent un membru al c.p.ex.-ului cu acest elementar
adevăr dramatic? Nu numai că e teoretic imposibil, însă avem
şi o confirmare negru pe alb. Dacă ar scrie cărţi în maniera
Soljeniţîn, Şalamov sau Goma (mai ştii? ipochimenul se arată
capabil de orice!), Dumitru Popescu-Dumnezeu nu s-ar putea
sluji de o imagine mai exactă, mai adecvată cruntelor realităţi,
a deţinutului din temniţele comuniste, decît cea pe care el însuşi
ne-o propune, semn că îl cunoaşte îndeaproape, din experienţa
de nomenclaturist: „Acesta, deposedat de dreptul natural la
prezumţia nevinovăţiei - poarta de boltă a oricărui sistem juridic
- , convertit în monstru penal din prima zi a contractului
cu slujitorii legii, ferecat în cătuşe şi redus în penitenciar la
condiţia de paria, prăbuşit sub grindina acuzaţiilor, neputincios
să opună maşinii infernale probe salutare, demoralizat şi strivit
de urgia atotputernică a aparatului şi instanţelor, sfîrşeşte prin
a se pleca în faţa fatalităţii”. Prezumţia ignoranţei nu există,
în schimb, există încă o probă a relei-credinţe.

Dar îndrăzneala, spre a ne exprima eufemistic, a fostului
nomenclaturist superior, e încă mai mare. D-sa evocă atrocităţile
stalinismului nu pentru că ar ţine pur şi simplu să le condamne. Nu pentru că ar avea remuşcări în legătură cu participarea sa la ele, pentru descendenţa sa indenegabilă din dogmatismul şi din practicile staliniste. Le evocă doar pentru apune semnul egalităţii între aceste orori şi, vai, atît de puţinele acte de justiţie postdecembriste. în ochiul său împăienjenit de trufia şi huzurul „noii clase”, justiţia românească actuală, aşa şovăitoare cum e, apare reflectată sub chipul unei terori metaforizate.

Cu tipica necuviinţă a nomenclaturiştilor obişnuiţi a
pătrunde în Universitate, la Academie, ca şi-n casele luxoase
furate stăpînilor lor, Dumitru Popescu-Dumnezeu cutează a
se alătura marilor oameni politici şi elitelor intelectuale sacrificate
de comunişti: „Că în anii 1940-1950 zeiţa dreptăţii a
exterminat iluştri politicieni şi intelectuali necomunişti şi anticomunişti iar acum extermină politicieni comunişti, nu este
cîtuşi de puţin paradoxal. Aceasta fusese doar marea performanţă
abuzivă a lui Stalin, şi cît o să mai rămînem, în sectoare
importante, sub umbra deasă a mustăţii sale de călău, tot la fel
se va lovi cu sabia legii”. (Ce să înţelegem de aici? Că sub
umbra mustăţii sangvinarului georgian, Iuliu Maniu stă alături
de Manea Mănescu, Ion Mihalache de Postelnicii, Gheorghe
Brătianu de Emil Bobu, Mircea Vulcănescu de Ion Dincă? Că
această mustaţă îşi menţine o funcţie proteguitoare pentru
anumiţi indivizi şi după ce sinistrul ei purtător a dispărut? Că,
sub pavăza ei, Dumitru Popescu-Dumnezeu însuşi îşi închipuie
că şade undeva între Vasile Voiculescu, C. Noica, Alexandru
Paleologu, N. Steinhardt? Să recunoaştem că amestecul de
viclenie şi turpitudine de partid înscrie încă o performanţă!)
Aflat azi în condiţii de confort de sute de ori superioare celor
de care au avut parte deţinuţii Piteştiului ori ai canalului,
Dumitru Popescu-Dumnezeu scînceşte: „Noi putem pieri în
închisoare, cum au pierit victimele politice din faza de început
a comunismului”. I-am fi îndatoraţi autorului volumului Pumnul
şi palma (grăitor titlu!) dacă ne-ar indica un singur caz de
condamnat politic al regimului comunist din România, unul
singur măcar din milioane, care să-şi fi putut scrie şi publica
în ţară, în timpul detenţiei, protestul, aşa cum face d-sa! Poate
că a existat un atare favorit al sorţii, al cărui nume ne scapă!
Cert e că, menţionîndu-1, ex-nomenclaturistul şi-ar prinde pe
chipul încrîncenat, de pasăre de pradă, un fir de lumină. Iar
pentru că tot e dispus a apela la „principiile democratice ale
dreptului” (cum de şi-a adus aminte de ele tocmai acum?), ar
face bine să exemplifice traducerea lor în viaţă sub totalitarismul
din a cărui conducere a făcut parte. Aşa, îl asigurăm că va
exista o audienţă mult mai mare şi o receptare mult mai comprehensivă a cazului său „disperat”. Şi, totuşi, nu mila ne-o imploră Dumitru Popescu-Dumnezeu, deşi credem că ar avea nevoie de ea! O dovadă că lucrurile nu stau chiar atît de rău şi că d-sa nu „putrezeşte” şi nu se apropie „vertiginos de sfîrşit” în închisoare, o constituie tonul de moralizare, da, dc moralizare, oricît
de incredibil ar părea, cu care se adresează societăţii noastre
actuale. De pe poziţiile adulării despotului şi ale arivismului
implacabil, de pe cele ale jugulării culturii, ale propagandei
abjecte şi ale comportării abuzive, acuzatul acuză, după lecţia
învăţată, pesemne, de la Ana Pauker şi de la alţi „luptători
neînfricaţi”, cărora regimul burghezo-moşieresc, aşa cumplit
cum a fost, a înţeles a le acqrda dreptul de apărare. In pofida
intenţiei lor de „actualitate”, cuvintele sale sună anacronic,
semnalînd reîntoarcerea comuniştilor la procedeul vechi, utilizat
înainte de venirea lor la putere, al criticii sociale vehemente,
menite a momi masele. Lupul se înveşmîntă în piele de oaie
pentru a deplînge suferinţele celor mulţi: „Asistăm la o divizare
a societăţii mai acută, mai crîncenă şi mai explozivă decît în
cea mai înverşunată etapă a instigării luptei de clasă la debutul
regimului comunist”. Iată cum îşi apreciază acuzatul propriul
trecut, propria tradiţie, dar să trecem peste asta! Adoptînd postura
unui Farfuridi tragic, apologetul totalitarismului roşu ne
previne cu generozitate împotriva unui egoism halucinant ce
ne-ar ameninţa incipienta democraţie, străduindu-se a ne convinge
că aceasta ar fi mai întunecată decît comunismul ce a
precedat-o: „Preocuparea principală a oricăruia este de a-1
împiedica pe celălalt, cu orice preţ, să se bucure de noile libertăţi
democratice, de a-1 culpabiliza şi pune la index astfel îneît
doar el singur să beneficieze de tot laptele şi toată mierea ce
ar urma să înceapă să curgă”. Tabloul e de-a dreptul apocaliptic:
„Toată lumea acuză, blamează şi urăşte pe toată lumea. în ochii
aproapelui său, fiecare este vinovat pentru toate relele imaginabile”.
Soluţia? E simplu precum oul lui Columb: „Cine a profitat
de pe urma înlăturării brutale a personalităţilor epocii interbelice
de la noi? Societatea a pierdut enorm. Nu ştiu dacă
cineva a resimţit acum lipsa noilor deţinuţi politici, deşi fenomenul
amatorismului se vede cu ochiul liber în multe sectoare
publice”. Nu ştim nici noi dacă a resimţit cineva lipsa foştilor
înalţi activişti, pricepuţi în toate şi în nimic, semidocţi, infatuaţi,
cu diplomele obţinute la uşile din dos ale instituţiilor de
învăţămînt. Cu excepţia, bineînţeles, a persoanelor ale căror
privilegii s-au clătinat! E limpede însă că Dumitru Popescu-
Dumnezeu doreşte repunerea „foştilor” comunismului în locurile
lor, spre binele public! De ce atîtea ocoluri, ne putem întreba,
pentru afirmarea unui ţel atît de simplu? De cc nu ne-a
spus din capul locului ce urmăreşte? Şi că, pe deasupra, mai
doreşte şi scuzele noastre pentru tot ce s-a întîmplat din decembrie
încoace! Să te indignezi sau să rîzi amar, cînd marele zbir
al intelectualilor şi marele pontif al cultului lui Nicolae Ceauşescu
şi al consoartei sale îşi înalţă degetul oratoric şi întreabă
cu efect de voce: „Nu mai funcţionează răspunderea faţă de
popor?” Mai ştii? Poate că, intimidată, descurajată şi falsificată,
lovită de atîtea ori, această răspundere fiinţează totuşi! Şi
că ea ne-a dat dreptul, în urma unor cutremurătoare jertfe,
inclusiv de vieţi omeneşti, să scriem şi să încredinţăm tiparului,
în fine, proproziţiile conştiinţei noastre necenzurate, drept pe
care nu credeam a-1 mai apuca vreodată. Dar e o răspundere
ce nu are nimic comun cu doleanţele lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu, căci e străină de orice „pătare a conştiinţei şi mînjire
a mîinilor”.



va urma