duminică, 31 ianuarie 2016

Despre Ialta și compromisuri în politică

Vladimir Tismaneanu




Există un mit politic al Ialtei conform căruia, în februarie 1945, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest. Spun că este un mit politic pentru că se întemeiază mai mult pe percepții discutabile și mai puțin pe evidențe documentare incontestabile. 


În fapt, în acel moment, Armata Roșie se afla de-acum în România și Polonia, mișcările comuniste din aceste țări erau angajate într-o luptă acerbă pentru capturarea puterii. În Bulgaria, regimul dictatorial organizase de-acum represiuni sângeroase. Mitologia antifascistă era din plin utilizată pentru delegitimarea partidelor democratice. În conversațiile de la Moscova cu Milovan Djilas, Stalin spusese clar că acel război nu era unul obișnuit, mai exact, că oricine ajunge primul cu armata sa într-o țară va impune acolo un regim politic care să-i fie favorabil. În Iugoslavia, independent de Ialta, Tito era de-acum la putere, în fapt fără o intervenție sovietică decisivă.






Occidentul era de-acum predispus la concesii, dovadă acordul procentelor, din 1944, dintre Stalin și Churchill, ale cărui urmări pentru România și Grecia au durat vreme de decenii, cu consecințele știute. La fel, pentru Polonia și Ungaria. Dar e bine să reamintim că pentru Churchill, și cu atât mai puțin pentru Roosevelt, ostil însăși ideii de “sfere de influență”, acel acord nu însemna acceptarea unei sovietizări, deci satelizări totale, a statelor implicate. Se putea imagina într-o Europă eliberată și o strategie de tipul numit mai târziu “finlandizare”. Dar buna credință vestică se întâlnea cu nemărginitul cinism stalinist. Avem acum o întreagă literatură care explorează metodele utilizate de Stalin și oamenii săi pentru ceea ce au numit “cucerirea puterii”. Să amintesc aici cărțile recente ale unor Robert Gellately și Anne Applebaum.

Comuniștii au cultivat ceea ce istoricul Alfred Rieber a numit “iluzia democrației populare”. Unii poate au crezut în “căile originale spre socialism”, de pildă Władysław Gomułka, în Polonia, și Lucrețiu Pătrășcanu în România. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci întemeierea unor regimuri care să reproducă fidel modelul sovietic. Toate stenogramele convorbirilor dintre tiranul de la Kremlin și cei care aveau să devină micii Stalini din Europa de Est și Centrală (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mátyás Rákosi, Klement Gottwald, Bołeslaw Bierut) dovedesc că era vorba de o viziune cât se poate de articulată, de un plan sistematic, deci nu de improvizații și răspunsuri grăbite la presupuse “provocări vestice”.

Partidele democratice din Europa de Est au înțeles limitele spațiului de manevră vestic, erau conștiente de superioritatea militară sovietică în regiune. Dacă citim declarațiile unui Iuliu Maniu din acea perioadă, scrierile politice ale unor Mihail Fărcășanu și N. Carandino, vedem că nu era câtuși de puțin un mister ce doresc sovieticii și cum vor acționa agenții lor. Dar, în datele concrete de atunci, prietenii democrației au încercat să salveze ceea ce mai putea fi salvat, adică micile oaze de pluralism.

Ialta a fost ultima conferință la vârf la care au participat cei doi mari din Vest (FDR si Churchill). A urmat Potsdamul, apoi Războiul Rece în toată amploarea sa, crescând ca intensitate de la o zi la alta. Promisiunile sovietice la Ialta s-au dovedit minciuni absolute. Pe 6 martie 1945, la București, prin dictat sovietic, era impus guvernul de largă concentrare colaboraționistă condus de “tovarășul de drum” Petru Groza. Teroarea roșie era exercitată de-acum fățiș, cenzura funcționa draconic. Se alcătuiau liste negre. Ziarul “Scînteia” declanșa campaniile urii împotriva partidelor istorice. Nu erau cruțați nici liderii social-democrați care refuzau să îngenuncheze, în primul rând Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca și Ion Flueraș. Regele Mihai a încercat la rândul său să se opună samavolniciei comuniste, iar acțiunile sale merită respectul nostru.

În concluzie, putem spune că la Ialta s-a vădit că pentru Stalin compromisul înseamnă cu totul altceva decât pentru politicienii democratici. Scopul său nu era un aranjament convenabil ambelor părți, ci triumful total prin colonizarea teritoriilor pe care reușise să le controleze militar. Tot așa cum, peste ani, pentru Leonid Brejnev, Edward Gierek și Nicolae Ceaușescu, politica numită de “destindere” era de fapt o oportunitate de a submina ideologic Occidentul. Este ceea ce probează istoricul polonez Paweł Machcewicz, profesor in cadrul Institutului de Studii Politice de la Varșovia si directorul Muzeului celui de-al II-lea Război Mondial care va fi inaugurat in decembrie 2015 la Gdansk, în cartea sa despre războiul Poloniei comuniste împotriva postului de radio Europa Liberă, apărută zilele acestea la Stanford University Press în colaborare cu Woodrow Wilson Center Press. Spre a relua titlul unei remarcabile cărți de Ágnes Heller si Ferenc Fehér, istoria Europei de Est intre 1945 si 1989 a fost un drum plin de obstacole, de iluzii si deziluzii, de avânturi eroice si represiuni brutale, de la Ialta la glasnost. Sau, cu cuvintele lui François Mitterrand, tot ce ne scoate din sistemul Ialta, este benefic (Tout ce qui permettra de sortir de Yalta sera bon).




















Din aventurile lui Luke Skywalker (16)

George Lucas






Vader scruta mulţimea pestriţă de stele afişate pe harta sălii de conferinţe, în timp ce Tarkin şi amiralul Motti discutau în apropierea lui. În mod paradoxal, prima utilizare a maşinii cu cea mai mare putere de distrugere construită vreodată, nu avusese, după cîte se părea, nici un fel de influenţă pe această hartă, care, la rîndul ei, nu reprezenta decît o fracţiune minusculă din acel sector, aparţinînd unei galaxii de dimensiune mijlocie.

Ar fi fost necesară o mărire la scară a unei porţiuni de pe această hartă pentru ca nesemnificativa reducere a masei cosmice, realizată prin dispariţia planetei Alderaan să poată ieşi la iveală. Alderaan cu nenumăratele lui oraşe, ferme, uzine... şi trădători, îşi reaminti Vader.

În ciuda progreselor şi a complicatelor metode de ani­hilare, acţiunile omenirii trecuseră neobservate în faţa unui univers nepăsător şi imaginabil de vast. Dacă cele mai măreţe planuri ale lui Vader aveau să se materia­lizeze vreodată, toate acestea urmau să se schimbe.

Era cît se poate de conştient de faptul că, în ciuda inteligenţei şi abnegaţiei lor, cei doi, ce continuau să pălăvrăgească ca nişte maimuţoi în spatele lui, nu puteau percepe măreţia şi misterul. Tarkin şi Motti erau talen­taţi şi ambiţioşi, dar nu vedeau lumea decît prin prisma meschinăriei umane. Era păcat, gîndi Vader, că nu aveau o perspectivă pe măsura capacităţii lor.

Totuşi, nici unul nu era Lord întunecat şi, ca atare, nu se putea aştepta la mai mult de la ei. Guvernatorul şi amiralul erau periculoşi şi folositori acum, dar într-o zi, urmau să fie eliminaţi, întocmai ca planeta Alderaan. Deocamdată, nu-şi putea permite să-i ignore. Şi deşi ar fi preferat compania unor egali, trebuia să admită, cu părere de rău că, cel puţin pe moment, aceştia nu existau.
Cu toate acestea, se întoarse spre cei doi şi interveni în conversaţia lor.

- În ciuda protestelor exprimate de senator, siste­mele de apărare de pe Alderaan erau la fel de puternice ca oricare altele din Imperiu. Aş putea trage concluzia că demonstraţia noastră a fost pe cît de completă, pe atît de impresionantă.
Tarkin se întoarse spre el, încuviinţînd.

- Chiar în acest moment, fapta noastră este adusă la cunoştinţa Senatului. Curînd, de îndată ce terminăm cu principala lor bază, vom putea chiar să anunţăm re­primarea Alianţei. Veţi vedea că acum, cînd Alderaan, principala lor sursă de muniţie, a fost eliminat, celelalte sisteme cu înclinaţii secesioniste, vor cădea unul după altul, destul de repede.
Tarkin se întoarse, căci intrase un ofiţer imperial.

- Da, ce este, Cass?
Ofiţerul ghinionist avea expresia unui şoarece ales să dea faţă cu pisica.

- Domnule guvernator, echipajele de cercetare înain­tată au ajuns la Dantooine şi au orbitat în jurul ei. Au găsit urmele unei baze rebele... părăsită de cîtva timp.., după cum estimează ei. Poate chiar de cîţiva ani. Şi-au extins cercetarea şi asupra celorlalte planete din sistem.

Ca lovit de apoplexie, Tarkin se învineţi.
- A minţit! Ne-a minţit!
Deşi nimeni nu putea vedea, se părea că Vader zîmbeşte în spatele măştii sale.

- Atunci sîntem la egalitate în privinţa schimbului de "adevăruri". Ţi-am spus că nu va trăda niciodată Re­beliunea... doar dacă nu a crezut că mărturisirea ei ne-ar putea aduce pieirea pe parcursul desfăşurării acţiunii.

- Să fie executată imediat! guvernatorul se exprima cu mare greutate.

- Linişteşte-te, Tarkin! îl povăţui Vader. Vrei să distrugi cu atîta uşurinţă singura noastră legătură cu adevărata bază rebelă? Încă ne mai poate fi de ajutor.

- Pe dracu! Chiar tu ai spus-o, Vader: nu mai putem scoate nimic de la ea. Voi descoperi acea fortăreaţă ascunsă, chiar dac-ar fi să distrug toate sistemele stelare din acest sector. Voi...
Îl întrerupse un piuit slab, dar insistent.

- Da, ce e? întrebă iritat.
O voce raportă printr-un difuzor nevăzut:

- Domnilor, am capturat un mic cargou care se apropia de rămăşiţele planetei Alderaan. Verificarea de rutină indică faptul că semnalmentele ei se potrivesc cu cele ale navei care a evadat din embargoul aerian impus în Mos Eisley, sistemul Tatooine, şi a intrat în hiperspaţiu, înainte ca navele imperiale de supraveghere a restricţiei să o poată captura.

Tarkin se arătă nedumerit.

- Mos Eisley? Tatooine? Ce-i asta? Despre ce e vorba, Vader?

- Asta înseamnă că ultima dintre dificultăţile noastre rămase nerezolvate e pe cale a fi înlăturată, Tarkin. Se pare că cineva a găsit înregistrările care ne lipsesc, a aflat cine le-a efectuat şi a încercat să le returneze. Am putea să le facilităm întîlnirea cu senatorul.

Tarkin vru să spună ceva, şovăi, apoi dădu din cap, semn că înţelege.
- Ce potriveală! Las rezolvarea acestei probleme pe seama ta, Vader.
Lordul Întunecat se înclină uşor, gest pe care Tarkin îl încuviinţă cu un salut oficial, apoi se întoarse şi se îndreptă cu paşi mari spre ieşire, lăsîndu-l pe Motti să privească nedumerit de la unul la altul.


Cargoul stătea nemişcat în hangarul uriaşului doc de acostare. În faţa rampei principale de acces în navă, coborîte, se aflau treizeci de soldaţi imperiali. Aceştia luară poziţia de drepţi, căci se apropiau Vader şi un comandant. Vader se opri la baza rampei şi începu să cerceteze nava, pe cînd un ofiţer şi cîţiva soldaţi se îndreptau spre el.

- Nu am primit nici un răspuns la semnalele noastre repetate, domnule, aşa că am activat rampa din exterior. Nu am reuşit să stabilim nici un contact, prin radio-telefon sau personal, cu nimeni de pe navă, raportă ofi­ţerul.

- Trimite-ţi oamenii înăuntru, ordonă Vader.
Întorcîndu-se, ofiţerul transmise comanda unui sergent, care lătră ordinele mai departe. O parte dintre soldaţii cu armuri grele o porniră pe rampă, spre intrarea în navă. Avansau cu multă prudenţă.

Înăuntrul cargoului, doi oameni îl acopereau pe-al treilea pe măsură ce acesta înainta. Deplasîndu-se în acest fel, în grupuri de cîte trei, ocupară rapid întreaga navă.
Coridoarele răsunau a gol sub paşii lor metalici, iar uşile se deschideau spontan, atunci cînd erau activate.

- Nu e nimeni, declară cu surprindere într-un tîrziu, sergentul de serviciu. Controlaţi carlinga.
Cîţiva soldaţi o porniră într-acolo şi deschiseră uşa; scaunele piloţilor erau la fel de goale ca şi restul cargoului. Comenzile erau dezactivate; sistemele, oprite. O singură lumină de bord clipea cînd şi cînd capricoasă. Sergentul înainta şi, recunoscînd sursa de lumină, activă comenzile potrivite. Pe un ecran din apropiere, apărură datele de zbor. Le studie cu atenţie, apoi se întoarse să transmită informaţia superiorului său, care aştepta lîngă trapa principală.

Acesta ascultă cu atenţie, apoi strigă în jos, spre co­mandant şi Vader.
- Nu se află nimeni la bord. Nava e complet goală, domnilor. Potrivit jurnalului de bord, echipajul a abando­nat nava imediat după lansare, apoi acesta şi-a continuat cursul spre Alderaan, cu ajutorul pilotului automat.

- Poate că e o capcană, presupuse comandantul, cu voce tare. Atunci, probabil că mai sînt încă pe Tatooine!

- N-ar fi exclus, admise în silă Vader.

- Au fost lansate cîteva capsule de salvare, continuă ofiţerul.

- Aţi găsit roboţi la bord? strigă Vader.

- Nu, domnule. Nimic. Dacă au fost, probabil că au abandonat nava împreună cu echipajul uman.

Vader şovăi înainte de a răspunde. Glasul lui trăda nesiguranţă:
- Asta nu-mi miroase a bine. Trimiteţi o echipă do­tată cu tot echipamentul de detecţie necesar. Vreau ca nava să fie verificată centimetru cu centimetru. Ocupaţi-vă de asta cît mai repede cu putinţă!

Spunînd acestea, se întoarse şi ieşi din hangar, urmărit de senzaţia enervantă că trecea cu vederea ceva de o im­portanţă vitală.

Ofiţerul dădu liber restului formaţiei. La bordul car­goului, o ultimă siluetă singuratică renunţă să examineze spaţiul de sub consolele de pilotaj şi se grăbi să se ală­ture camarazilor săi. În gesturi, i se citea nerăbdarea de a părăsi această navă fantomă şi de a se vedea în vecină­tatea liniştitoare a cantonamentelor. Paşii săi grei ră­sunau cu ecou prin cargoul părăsit a doua oară.

Jos, glasul înăbuşit al ofiţerului ce împărţea ultimele ordine scădea în intensitate, cufundînd interiorul navei într-o tăcere deplină. Tremurul unei porţiuni din podea era singura mişcare de la bord.

Pe neaşteptate, acesta se preschimbă într-o mişcare violentă. Două capace metalice săriră în sus, şi în urma lor se iviră două capete ciufulite. Han Solo şi Luke pri­viră rapid de jur împrejur apoi, convingîndu-se că nava era într-adevăr goală, aşa cum sugera tăcerea, izbutiră să se liniştească puţin.

- Ce noroc că ai construit compartimentele astea, comentă Luke.
Solo nu era tot atît de încîntat.

- Unde crezi că mi-am ţinut marfa de contrabandă, în cala principală? Recunosc că nu m-am aşteptat nicio­dată să ajung eu însumi în postura asta.
Tresări violent la auzul unui zgomot, dar nu era decît un alt capac care se deschidea.

- E ridicol. N-o să meargă. Chiar dac-aş putea decola şi ieşi prin ecluza închisă - arătă în sus cu degetul - n-o să reuşim niciodată să scăpăm de raza gravitaţională.
Din compartimentul al cărui capac tocmai fusese în­depărtat, ieşi la iveală un chip bătrîn, ce zîmbea ştren­găreşte.

- Las' pe mine.

- Mi-a fost teamă c-o să spui ceva în genul ăsta, mormăi Solo. Eşti nebun de legat, bătrîne.

Kenobi îi zîmbi.
- Cum se cheamă omul care se lasă angajat de un nebun?

Solo mormăi ceva ca pentru sine, în timp ce ieşeau cu totul din compartimente. Chewbacca mîrîia, luptîndu-se din greu să se strecoare afară.

La baza rampei ajunseseră doi tehnicieni. Se prezentară celor doi paznici plictisiţi.
- Nava vă aparţine, le spuse unul dintre soldaţi. Dacă detectoarele semnalizează ceva, raportaţi imediat.

Oamenii dădură din cap, apoi se chinuiră să urce echipamentul greu pe rampă. De îndată ce dispărură înăuntru, se auzi o bufnitură puternică. Cei doi paznici se întoarseră; dinăuntru se auzi o voce:
- Hei, voi, ne puteţi da o mînă de ajutor cu chestia asta?
Unul dintre soldaţi îi arunca o privire celuilalt, iar acesta ridică din umeri. O porniră amîndoi pe rampă, boscorodind ceva despre ineficienţa tehnicienilor civili. Apoi, reverberă o a doua bufnitură, dar de data aceasta, nu mai auzi nimeni.

Absenţa celor doi soldaţi a fost însă remarcată la puţin timp după aceea. Un ofiţer dispecer, trecînd pe lîngă fereastra unui mic birou de control al zborului, privi spre ecluza cargoului şi se încruntă, căci nu văzu nici urmă de paznici. Îngrijorat, dar nu alarmat, se îndreptă spre un interfon şi vorbi în el, continuînd să privească spre navă.

- THX-l138, de ce nu eşti la post? THX-l138, mă recepţionezi?
Din difuzor se auziră numai nişte paraziţi.

- THX-l138, de ce nu răspunzi?
Ofiţerul era pe cale să intre în panică cînd din navă apăru o siluetă în armură şi coborî rampa, făcîndu-i semn cu mîna. Bătu uşurel în cască, în partea dreaptă, comunicînd că emiţătorul aflat înăuntru nu funcţionează.

Ofiţerul clătină din cap dezgustat şi, pe cînd se în­drepta spre uşă, îi aruncă o privire iritată aghiotantului său care se ocupa cu altceva:

- Rămîi la post în locul meu. Avem încă un transmiţător defect. Mă duc să văd ce pot să fac.
Deschise uşa, făcu un pas, apoi se dădu înapoi, împleticindu-se buimăcit.

O namilă păroasă umplea complet cadrul uşii. Chewbacca se aplecă, intră şi, cu un urlet asurzitor, îl făcu una cu pămîntul pe năucitul ofiţer, dintr-o singură lo­vitură dată cu pumnul său cît o tingire.

Aghiotantul se ridica deja în picioare şi tocmai cînd îşi ducea mîna la tocul pistolului, o rază subţire de energie îl străpunse drept în inimă. Solo îşi ridică viziera căştii, apoi o trase la loc şi îl urmă pe wookie în cameră. În spa­tele lui se buluciră roboţii şi Kenobi. Luke, purtînd şi el armura unui soldat ghinionist încheia coloana. Tînărul privi nervos de jur împrejur pe cînd închidea uşa în urma lui.

- Începînd cu mugetul lui şi terminînd cu stilul tău de a trage în tot ce mişcă, e o minune că n-a aflat în­treaga staţie că sîntem aici.

- Să poftească numai, zise Solo, exagerat de încîntat de reuşita lor de pînă atunci. Aş prefera o luptă deschisă în loc să ne furişăm dintr-un loc într-altul.

- Poate că tu te grăbeşti să mori, se răsti Luke, eu, nu. Furişatul ăsta de care vorbeşti ne-a salvat vieţile.
Corellianul îi arunca lui Luke o privire acră, dar nu spuse nimic.


Îl urmăriră pe Kenobi cum opera pe tastatura unui computer incredibil de complex, cu uşurinţa şi siguranţa unei persoane obişnuite de mult să folosească astfel de aparate complicate. Ecranul se lumină instantaneu, afişînd harta cu sectoarele staţiei de luptă. Bătrînul se aplecă şi examina imaginea cu atenţie.

Între timp, 3PO şi R2 se apropiaseră de un panou de control, la fel de complicat, aflat lîngă computer. R2 înlemni pe dată şi începu să fluiere nebuneşte din pricina a ceea ce descoperise acolo. Solo şi Luke, uitînd pe mo­ment de divergenţele lor cu privire la tactica ce trebuia adoptată, se repeziră spre locul unde se aflau roboţii. Chewbacca îşi făcea de lucru cu trupul ofiţerului dispecer, spînzurîndu-l de picioare.

- Conectează-l la priză, sugeră Kenobi, privind de pe locul unde stătea în faţa monitorului mai mare. Ar trebui să fie în stare să extragă informaţii de pe întreaga reţea a staţiei. Hai să vedem dacă poate descoperi unde se află generatorul razei de atracţie.

- De ce nu decuplaţi raza de aici, domnule? vru Luke să ştie. 
Bătrînul nu zise nimic, dar Solo replică batjocoritor.

- Ce, şi după aia să o cupleze ăştia din nou cînd n-am apucat să ne depărtăm decît cu o lungime de navă de dana de lansare?
Luke păru descumpănit.

- Oo... la asta nu mă gîndisem...

- Trebuie să decuplăm raza de atracţie exact de la sursa care o generează, ca să fim siguri că scăpăm, Luke, îi dojeni cu blîndeţe bătrînul Ben.
R2 descoperise o mufă de computer şi îşi introducea în ea tija senzorială în formă de cleşte. Pe panoul din faţa lui se trezi instantaneu la viaţă o feerie de lumini şi încăperea fu inundată de zumzetul inteligenţei artificiale lucrînd cu viteză mare.
Timp de cîteva minute, micuţul robot absorbi informaţii cu aviditatea unui burete. Apoi, zumzetul scăzu în inten­sitate şi R2 se întoarse spre ei, piuind ceva.

- A găsit-o, domnule, anunţă emoţionat 3PO. Ge­neratorul razei de atracţie este cuplat la reactoarele prin­cipale în şapte puncte. Majoritatea datelor complete sînt codificate, dar va încerca să extragă informaţiile minime şi să le afişeze pe monitor.

Kenobi îşi mută atenţia de la ecranul său la cel mic, aflat lîngă R2. Datele începură să se perinde pe acesta cu o viteză mult prea mare pentru ca Luke să le poată citi, dar bătrînul părea că reuşeşte, într-un fel sau altul, să înţeleagă ceva din păienjenişul de scheme.

- Nu cred că puteţi să mă ajutaţi cu ceva, băieţi, le spuse Kenobi. Trebuie să merg singur.

- Mie-mi convine, replică Solo prompt. Şi-aşa am făcut mai mult decît a trebuit pentru cît am fost plătit. Totuşi nu cred c-o să te poţi descurca numai cu magia ta, bătrîne.

Luke nu se dădu bătut atît de uşor.
- Vreau să merg cu dumneavoastră.

- Nu fi nerăbdător, tinere Luke. Treaba asta îţi cere o îndemînare pe care tu încă n-o ai. Rămîi aici, ai grijă de roboţi şi aşteaptă-mi semnalul. Ei trebuie predaţi for­ţelor rebele, altfel mult mai multe planete vor împăr­tăşi soarta lui Alderaan. Încrede-te în Forţă, Luke... şi aşteaptă.

Aruncă o ultimă privire la acel şuvoi de informaţii de pe monitor şi îşi potrivi sabia laser la brîu. Se îndreptă spre uşă, o deschise, aruncă o privire în stînga, apoi în dreapta şi dispăru pe coridorul lung şi luminos.
De îndată ce părăsi biroul, Chewbacca scoase un mîrîit şi Solo dădu din cap în semn de aprobare.

- Ai zis-o, Chewie!
Se întoarse spre Luke.

- De unde ai dezgropat fosila asta?

- Ben Kenobi... Generalul Kenobi... este cineva, pro­testă Luke cu mîndrie.

- Da, cineva care ne bagă în bucluc, pufni Solo. General, pe dracu! N-o să fie el în stare să ne scoată de-aici.

- Ai tu vreo idee mai bună? i-o întoarse Luke sfidător.

- Orice ar fi mai bine decît să rămînem pe loc, ca să ne ia ăştia ca din oală. Dacă am...
În dreptul panoului izbucniră nişte fluierături şi ţiui­turi isterice. Luke se repezi spre R2. Roboţelul mai că nu ţopăia pe picioarele lui butucănoase.

- Ce mai e acum? îl întrebă Luke pe 3PO.
Robotul mai înalt părea el însuşi contrariat.

- Mă tem că nu înţeleg nici eu, domnule. Spune "Am găsit-o!" şi repetă într-una "E-aici, e-aici!".

- Cine? Pe cine a găsit?
R2 îşi întoarse faţa plată, pe care licăreau luminiţe, spre Luke şi fluieră frenetic.

- Pe prinţesa Leia, anunţă 3PO după ce ascultă cu atenţie. Pe senatorul Organa - se pare că sînt una şi aceeaşi persoană. Bănuiesc că este cea din mesajul pe care îl poartă cu sine. Portretul tridimensional de o frumuseţe răpitoare răsări din nou în mintea lui Luke.

- Prinţesa? E aici?
Atras de larmă, Solo se îndreptă spre ei.

- Prinţesa? Despre ce e vorba?

- Unde? Unde e? întrebă Luke cu respiraţia tăiată, ignorîndu-l complet pe Solo.
R2 continua să fluiere, iar 3PO traducea.
Nivelul cinci, blocul de detenţie AA-23, Potrivit in­formaţiilor, i-a fost rezervată o exterminare lentă.

- Nu! Trebuie să facem ceva!

- Despre ce tot trăncăniţi voi, acolo? întrebă exas­perat Solo.

- Ea este cea care a programat mesajul din R2, explică Luke, grăbit. Mesajul pe care am încercat să-l predăm pe Alderaan. Trebuie s-o ajutăm!

- Uşurel, uşurel, îl preveni Solo. Nu mă lua aşa de repede. Sper că nu-ţi trece prin cap vreo idee năstruşnică. Cînd spuneam că nu am o alternativă mai bună pentru sfatul de a sta pe loc, vorbeam serios. Bătrânul a spus să aşteptăm aici. Nu-mi place, dar n-am de gînd să intru în cine ştie ce încurcătură prin locurile astea.

- Dar Ben nu ştia că e aici, spuse Luke pe jumătate rugător, pe jumătate certăreţ. Sînt sigur că dac-ar fi ştiut, şi-ar fi schimbat planurile.
Din nerăbdător, Luke deveni preocupat.

- Dac-am reuşi cumva să pătrundem în blocul ăla de detenţie...
Solo clătină din cap şi făcu un pas înapoi,

- Ţţ..., nu intru în nici un bloc de detenţie.

- Dacă nu facem ceva, or s-o execute. Acum cîteva clipe ziceai că nu vrei să stai aici şi să aştepţi să fii capturat. Acum nu vrei decît să rămîi. Ce vrei de fapt, Han?
Corelîianul păru îngrijorat... şi încurcat.

- Oricum nu aveam de gînd să intru într-un bloc de detenţie. Mai mult ca sigur c-o să sfîrşim prin a ajunge acolo - de ce să ne grăbim?

- Dar o vor omorî!

- Mai bine pe ea decît pe mine.

- Unde ţi-e cavalerismul, Han?
Solo se gîndi.

- Din cîte-mi amintesc, mi l-am vîntul pe un chrysopaz de zece carate şi pe trei sticle de brandi acum vreo cinci ani pe Commenor.

- Am văzut-o, insistă Luke cu disperare. E frumoasă!

- Şi viaţa e.

- Este-un senator bogat şi puternic, forţă Luke.
Spera ca, făcînd apel la instinctele mai josnice ale lui Solo, să fie mai convingător.

- Dacă am putea-o salva, răsplata ar fi substanţială.

- Bogată?
Apoi, pe chipul lui Solo apăru o expresie dispre­ţuitoare.
- Ia stai puţin... Răsplată, de la cine? De la guver­nul de pe Alderaan?
Făcu un gest larg spre hangar şi implicit spre spaţiul unde cîndva orbitase Alderaan.
Luke raţiona furios.

- Dacă au luat-o prizonieră şi e condamnată la moarte, asta înseamnă că într-un fel e periculoasă pentru cei care-au distrus planeta, pentru cei care-au construit această staţie. Pun pariu că asta are legătură cu faptul că Imperiul vrea să instituie un regim de teroare absolută. Îţi spun eu cine-o să plătească pentru salva­rea ei şi pentru informaţiile pe care le deţine. Senatul, Alianţa Rebelilor şi toţi aceia care aveau vreo legătură cu Alderaan. Poate că e singura moştenitoare în viaţă a bogăţiilor cosmice ale întregului sistem. Răsplata poate fi mai mare decît îţi poţi tu imagina!

- Nu ştiu... Îmi pot imagina destul...
Îi aruncă o privire lui Chewbacca care mîrii scurt. Solo îi răspunse scuturînd din umeri.

- O.K., încercăm. Dar ai grijă, nu care cumva să fi glumit în ceea ce priveşte răsplata. Ce propui, puştiule?

Luke se fîstîci pe moment. Pînă în acea clipă îşi consumase energia încercînd să-i înduplece pe Solo şi Chewbacca să participe la acea tentativă de salvare. O dată ce-şi atinsese scopul, Luke îşi dădu seama că nu avea nici o idee constructivă. Se obişnuise ca bătrînul Ben şi Solo să fie cei care hotărau. Acum, era rîndul lui să facă următoarea mutare.

Ochii îi căzură pe cîteva inele metalice ce atîrnau la centura armurii lui Solo.
- Dă-mi cătuşele alea şi spune-i lui Chewbacca să vină încoace.
Solo îi întinse lui Luke acele obiecte subţiri, dar re­zistente şi îi transmise lui Chewbacca rugămintea. Wookieul se apropie greoi şi se opri răbdător lîngă Luke.

- Acum o să-ţi pun astea, începu tînărul, venind în spatele namilei cu cătuşele, şi...
Chewbacca scoase un gîlgîit ameninţător şi Luke tre­sări fără să vrea.

- Acum, reîncepu el, Solo o să-ţi pună astea şi...
Îi întinse timid cătuşele lui Solo, stingherit peste măsură de privirea scăpărătoare cu care-l ţintuia antro­poidul.

Solo se apropie, zicînd amuzat:
- Nu te nelinişti, Chewie. Cred c-am înţeles ce-are de gînd.

Cătuşele de-abia încăpeau pe încheieturile groase. În ciuda faptului că partenerul său părea că are încredere în plan, pe chipul wookieului apăru o expresie de îngrijorare şi spaimă cînd închizătorile fură activate.
- Domnule, Luke...

Luke privi spre 3PO.
- Iertaţi-mi întrebarea... dar cum va trebui să pro­cedăm dacă în absenţa dumneavoastră dă cineva peste noi aici?

- Să sperăm că nu au aruncătoare laser, replică Solo. 

Tunul lui 3PO indica faptul că nu găsea amuzant răspunsul:
- Nu sună prea liniştitor.

Solo şi Luke erau prea preocupaţi de expediţia în care se pregăteau să plece pentru a mai acorda atenţie teme­rilor robotului. Însoţiţi de wookieul care afişa o mină descurajată exprimând pe jumătate adevărata stare de spirit, o porniră în lungul coridorului pe care dispăruse şi Ben Kenobi.


va urma





















NICOLAE IORGA – PERSONALITATE MARCANTĂ A ŞTIINŢEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI UNIVERSALE (2)


Ioan Scurtu



A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, cel care avea să declare, în noiembrie 1937, că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”(7).






La 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari, fiind cel de-al patrulea fost preşedinte al Consiliului de Miniştri – după I.G. Duca, Armand Călinescu şi Gheorghe Argeşanu – care a căzut victimă spiritului răzbunător al acestora(8).

Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa: „În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”(9).

Guvernul a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s -au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar generalul Antonescu personal a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost profesorul N. Iorga.

Tăcerea a fost menţinută până după înlăturarea legionarilor de la putere. Abia în luna martie 1941 s-a putut rosti din nou numele N. Iorga, dar cu multă grijă, pentru a nu supăra aliatul României din acel moment – Germania lui Hitler.

După 23 august 1944, referirile la N. Iorga nu trebuiau să nemulţumească pe „aliatul” sovietic.

Este un fapt că, atunci când una sau mai multe mari puteri urmăresc supunerea sau distrugerea unei naţiuni, atacul principal este îndreptat împotriva valorilor sale culturale şi a personalităţilor care i-au marcat istoria. Pentru a da o anumită credibilitate acestei acţiuni, sunt instruiţi (capacitaţi) indivizi din interiorul statului respectiv.

Una dintre primele personalităţile supuse negării şi calomnierii a fost N. Iorga, prin atacul stalinist lansat împotriva sa în decembrie 1944 de un obscur scriitor, care semna I. Ludo(10).

La sfârşitul anului 1947, toate lucrările lui N. Iorga au fost interzise (multe dintre ele arse în curtea şcolilor, sub privirile elevilor), iar numele lui nu putea fi rostit decât însoţit de adjective, precum: burghez, idealist, reacţionar, naţionalist etc.

Elevii trebuiau să înveţe istoria după manualul apărut sub redacţia lui Mihail Roller, avizat de consilierii sovietici.

Abia în 1965, la împlinirea a 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga, s-a permis evocarea personalităţii acestuia, dar cu multe rezerve, privind concepţia asupra istoriei şi a activităţii sale politice.

Printr-o continuă confruntare cu cenzura regimului, mai mulţi istorici şi alţi intelectuali au reuşit să editeze lucrări scrise de N. Iorga, să publice studii şi cărţi despre personalitatea profesorului. Între cei care s-au dedicat acestei activităţi îi menţionăm pe Mihai Berza, Dionisie Pippidi, Titu Georgescu, Gheorghe Buzatu, Valeriu şi Sanda Râpeanu, Georgeta Penelea Filliti, Niculae Gheran.

După revoluţia din decembrie 1989, cărţile lui Iorga au fost scoase de la „fondul special” al bibliotecilor, au fost editate mai multe lucrări ale acestuia, între care cele 10 volume din Istoria Românilor (primul volum apăruse în 1988). Au fost publicate mai multe lucrări dedicate marelui istoric.

Între cei care, după 1989, au adus contribuţii majore la repunerea în evidenţă a operei şi activităţii lui N. Iorga s-au aflat Gheorghe Buzatu, Valeriu şi Sanda Râpeanu, Georgeta Filitti, Petre Ţurlea, Constantin Buşe.

Şi de această dată s-au găsit contestatari şi denigratori ai marilor personalităţi ale poporului român. Cei desemnaţi pentru „demolarea” istoriei naţionale şi a marilor istorici români au fost Lucian Boia şi Neagu Djuvara, iar editura care i-a promovat se numeşte Humanitas. Aşa cum se menţionează pe pagina de titlu, aceste cărţi au fost editate „cu sprijinul Fundaţiei Sörös pentru o Societate Deschisă”.

Djuvara a rezolvat rapid problema înaintaşilor – de la Vasile Pârvan la N. Iorga şi Constantin C. Giurescu – afirmând că aceştia au scris o istorie „cosmetizată”. Nefiind istoric, Djuvara şi-a putut permite să pună în circulaţie tot felul de elucubraţii, cu pretenţia că susţinerile sale sunt de netăgăduit. Mult mai concret a fost Lucian Boia, care a susţinut că tot ce s-a scris despre istoria românilor nu era decât o succesiune de „mituri”(11). Ca urmare, cei doi au decis să scrie „adevărata” istorie a românilor(12).

În centrul atenţiei lui Boia s-a aflat opera lui N. Iorga, pe care şi-a propus să o demoleze, recurgând adesea la răstălmăcirea textelor şi mai ales punându-i în seamă cuvinte pe care acesta nu le-a scris, pentru a putea astfel să construiască o imagine negativă celui mai mare istoric român şi unul dintre cei mai prestigioşi istorici din lume.

Cităm câteva „mostre”: L. Boia îl acuza pe N. Iorga că a „sugerat” organizarea autohtonilor, după retragerea aureliană, în romanii populare, care „a părut multora versiunea salvatoare”, pentru a susţine idea continuităţii pe teritoriul vechii Dacii. Printr-o astfel de apreciere, Boia a preluat aserţiunile istoriografiei maghiare, care susţine că la venirea ungurilor în Europa teritoriul Transilvaniei era nelocuit şi, ca urmare, le aparţine de drept.

Iorga mai era acuzat că „ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României, chiar dacă intensitatea romanităţii sau a românităţii nu apare identică de la o provincie la alta”. Evident, Boia îi atribuie lui Iorga ceea ce nu a scris niciodată, şi anume că intensitatea romanităţii sau românităţii ar fi fost „identică de la o provincie la alta”. Cu preţul acestei deformări, îşi face „datoria” de a nega unitatea poporului român în spaţiul vechii Dacii. Astfel, Boia preia alegaţiile istoriografiei ruse şi sovietice, care susţine că Moldova şi Ţara Românească erau locuite de entităţi diferite, că moldovenii sunt o naţiune diferită de cea română.

De altfel, Boia susţine că Transilvania nu a fost un stat românesc, iar unirea acesteia cu România în 1918 a fost doar rezultatul acţiunii unor intelectuali, care au profitat de înfrângerea Ungariei în timpul Primului Război Mondial.

Acelaşi L. Boia apreciază că N. Iorga este un istoric „naţionalist şi autohtonist”. O caracterizare de-a dreptul aberantă, cu totul străină de spiritul şi activitatea celui care a scris zeci de cărţi privind locul românilor în istoria universală, influenţele străine asupra naţiunii române, istorii ale altor popoare, precum şi numeroase lucrări de istorie universală – multe publicate în limbi de circulaţie internaţională, care se găsesc în toate marile biblioteci ale lumii.

Boia, Djuvara şi sponsorii lor urmăresc un scop politic precis: deformarea realităţii, astfel încât românii să nu cunoască faptul că înaintaşii lor au adus propria lor contribuţie la istoria şi cultura universală, să fie consideraţi (şi să se simtă) un popor minor, fără trecut, fără prezent şi, evident, fără viitor. Să accepte „cu recunoştinţă” tot ce li se cere (şi li se impune) de către „alţii”.

Pe Boia îl deranjează (enervează) următoarea apreciere a lui N. Iorga (pe care o citează): istoricul este „un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine un exemplu”.

Este clar că, spre deosebire de Iorga, care a scris o istorie întemeiată pe documente, pe care românii să o cunoască şi să o preţuiască, Boia are un cu totul alt obiectiv: falsificarea trecutului, pe care conaţionalii trebuie să-l uite.

Iar scopul urmărit este formulat fără echivoc: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură de trecut, faţă de orice trecut”. Adică, „societatea românească” nu trebuie să ştie că „în trecut” românii au avut personalităţi precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul care au luptat pentru independenţa ţării lor, de Alexandru Ioan Cuza, Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu – luptători pentru unitatea naţională, care au promovat cu demnitate interesele României. Din contra, li se inoculează ideea că de-a lungul timpului românii s-au aflat mereu în bătaia vântului, la cheremul marilor imperii şi la marginea istoriei.

Ca urmare, cei de astăzi, cu „creierul spălat”, trebuie duşi de mână – ca nişte orbeţi – strecurând-li-se în ureche ideea că trebuie să accepte ca pe o binefacere directivele primite din afară.

Efortul propagandistic al unor persoane de talia lui Neagu Djuvara şi Lucian Boia de „demolare” a lui N. Iorga, a istoriei şi culturii naţionale, susţinuţi de Fundaţia Söros pentru o Societate Deschisă şi tipăriţi de Editura Humanitas, pare a-şi fi consumat efectul. Tot mai mulţi intelectuali, în primul rând profesori de istorie, au realizat că li s-a întins o cursă.

Aceştia au înţeles că este nevoie să se meargă la surse, adică să cunoască istoria scrisă pe bază de documente. În privinţa lui N. Iorga vor afla că acesta a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, al Academiei din Cracovia, al Academiei de Istorie din Santiago de Chile, al Academiei Sârbe, al Academiei din Stockholm, al Societăţii de Geografie din Lisabona, al Academiei dei Lincei (Roma) – cea mai veche academie ştiinţifică din lume, al Academiei Cehe, al Institutului de Studii Bizantine din Atena, al Academiei San Lazzaro din Veneţia, al Academiei Poloneze ş.a.(13)

A condus numeroase conferinţe ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor.

Cunoscând realitatea, românii au toate motivele să fie mândri că din rândul lor s-a ridicat o asemenea personalitate, să o cunoască şi să o cinstească.


Note:

(7). „Buna Vestire” din 30 noiembrie 1937.

(8). Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. Antonescu şi Mişcarea Legionară. Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2014, pp. 175-176.

(9). „Timpul” din 30 noiembrie 1940.

(10). I. Ludo, În memoria lui N. Iorga şi a sutelor de mii de evrei din Basarabia, Bucovina şi vechiul Regat, în „Vremea” din 15 decembrie 1944; Valeriu Râpeanu, N. Iorga. 1940-1947, vol. II, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, pp. 141-142.

(11). Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

(12). Vezi replica în: Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014: Manole Neagoe, Mistificări grosolane ale istoriei României. De la Mihail Roller la Neagu Djuvara şi Lucian Boia, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2014.

(13). Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp. 183-184; Dorina N. Rusu, op. cit., pp. 413-414.


final




















Din Raiul lor


Aurora Luchian









Desculţe, prin rouă trec
Berzele spre bălţi albastre.
Broaştele în cor petrec,
Cântând voios, verii noastre.



Trece o egretă lin,
Plescăia şi-o raţă sură.
Se ridică c-un suspin,
Lişiţa ce-a stat pe zgură.



Chicotind un pescăruş,
Spuse unui stârc roşcat:
- Nagâţul şi-un ţigănuş,
S-au certat, s-au împăcat!



Lopătarul s-a-nălţat.
Mierla neagră, sedentară,
Trecu şi l-a salutat,
Potârnichea, lut, îşi cară.



Într-un mal, în loc ascuns,
Prigoria colorată,
Înăuntru a pătruns,
Şi cloceşte încântată.



Cormoranul stă pieziş.
Lebedele plutitoare,
Tăind apa, stufăriş,

S-au dus domol, la culcare




























Mica zeiță (5)

Ian McDonald






Am redevenit ființă omenească în răstimpul unei singure nopți. Am fost dusă în Hanumandhoka – pășind, de data asta, ca oricine altcineva, pe pietrele pavajului – unde preoții au rostit o ultimă puja. Le-am înapoiat rochiile mele roșii, și bijuteriile, și cutiile cu farduri, toate împăturite și stivuite cu grijă. Kumarima Înaltă îmi adusese haine omenești. Cred că le avea pregătite de o bună bucată de vreme. Regele n-a venit să-și ia rămas-bun. Nu-i mai eram soră. Dar chirurgii lui mi-au reparat degetul foarte bine, cu toate că m-au avertizat că aveam să-l simt întotdeauna ușor amorțit și inflexibil.

În zori, în timp ce, sub cerul de culoarea caisei, măturătorii st razilor spălau dalele de piatră din piața Durbar, am plecat cu un Mercedes Royal cu ferestrele fumurii și mersul lin. Kumarimele mele și-au luat rămas-bun la poarta palatului. Cea Înaltă m-a îmbrățișat în grabă.

– Oh, aș mai fi avut încă așa de multe de făcut. În fine, va trebui să fie suficient și atât.

Am simțit-o tremurând, lipită de mine, ca o pasăre strânsă prea tare în pumn. Kumarima Surâzătoare n-a putut să mă privească în ochi. Nici nu voiam s-o facă.

În timp ce mașina mă purta prin orașul care se trezea, am încercat să înțeleg cum e când ești om. După ce fusesem zeiță atât de multă vreme, îmi era greu să-mi amintesc că mă mai simțisem vreodată altfel, dar diferența părea să fie atât de mică încât am început să bănuiesc că ești divină numai pentru că oamenii spun așa. Drumul urca prin suburbiile înverzite, acum șerpuind și îngustându-se, plin de autobuze vopsite în culori strălucitoare și de camioane. Casele deveneau tot mai șubrede și mai sărăcăcioase, până ce pe marginea drumului n-au mai fost decât cocioabe și prăvălioare cu chai (23), apoi am ieșit din oraș – pentru prima oară de când sosisem, cu șapte ani înainte. Mi-am lipit mâinile și fața de geam și m-am uitat în jos, spre Kathmandu, ascuns sub vălul lui de smog ocru. Automobilul s-a alăturat șirului lung de mașini de pe drumul îngust și desfundat care urmărea marginea văii. Deasupra mea, munții presărați cu stâne de capre și cu altare de piatră, fâlfâind steaguri zdrențuite de rugăciune. Sub mine, apa năvalnică, maroniu-gălbuie. Acolo, aproape. M-am întrebat cât de departe în urma mea, pe același drum, se aflau celelalte mașini guvernamentale, cu preoți trimiși să caute fetițe ce purtau cele treizeci și două de semne ale perfecțiunii. Pe urmă, automobilul s-a înscris pe curba care pătrundea în vale și am ajuns acasă, în satul Shakya, cu stațiile lui de camioane și cu pompa de  benzină, cu prăvăliile și cu templul lui Padma Narteswara, cu copacii prăfuiți, cu inele albe vopsite în jurul trunchiurilor, cu zidul de piatră dintre ei și cu arcada de unde porneau să coboare trepte către terasele casei mele și, pe fundalul acelui petic dreptunghiular de cer înrămat în piatră, cu părinții mei, stând alături și îndesându-se, stingheriți, unul într-altul, exact așa cum îi văzusem ultima oară, zăbovind în curtea palatului Kumari Ghar.


Mamaji era o persoană prea respectabilă pentru a arăta ceva care să aducă a supărare nedisimulată, dar avea alte metode de a-și exprima nemulțumirea. Cea mai mică bucată de roti (24) la cină, cea mai mică porție de dhal (25). Sosirea unor fete noi, faceți loc, faceți loc – eu în camera cea mai de sus, cea mai sufocantă, departe de răcoarea bazinului din curte.

– A cerut adresa palmarului meu, am spus.

– Dacă aș fi avut câte o rupie pentru fiecare adresă de palmar, a zis Mamaji.

A fost interesat de tine numai ca de o ciudățenie, dragă. Antropologie. N-a avut
niciodată de gând să facă o cerere în căsătorie. Poți să-l dai uitării chiar acum.

Dar surghiunirea mea în turn a fost o pedeapsă ușoară, pentru că m-a ridicat deasupra zgomotului și a gazelor de eșapament din vechiul oraș. Micșorarea porțiilor era o pierdere neînsemnată: mâncarea fusese groaznică în fiecare zi a celor aproape doi ani de când locuiam în haveli. Fortul Roșu cu meterezele sale, minaretele și domurile moscheii Jami Mashid și, în spatele lor, turnurile de sticlă scânteietoare și de titan din New Delhi se zăreau, printre zăbrelele de lemn, dincolo de cisternele de apă, de talgerele antenelor de satelit și copiii care jucau crichet pe acoperișuri. Și, deasupra tuturor acestora, stolurile de porumbei din hulubării, cu inelele de lut prinse de picioare fluierând și cântând în timp ce se învârtejeau deasupra pieței Chandni Chowk. Iar înțelepciunea de viață adunată de Mamaji o făcuse, de data asta, de rușine, pentru că Ashok îmi trimitea mesaje pe furiș, uneori punându-mi întrebări despre vremea când eram o zeitate, dar cel mai adesea vorbindu-mi despre el și despre planurile și ideile lui mărețe. Cuvintele lui, care pluteau, liliachii, profilându-se, în viziunea mea interioară, pe fundalul formelor complicate ale dantelăriei de piatră jali, erau tot atâtea plăceri strălucitoare în zilele acelea de miez de vară. Am descoperit cât de desfătătoare erau discuțiile în contradictoriu despre politică; înfruntam verva lui optimistă cu tot ce aflam de pe canalele de știri. Ținând cont de editoriale, mi se părea inevitabil ca, în schimbul acordării clauzei națiunii celei mai favorizate de către Statele Unite ale Americii, Awadh să ratifice legile lui Hamilton și să trimită în ilegalitate orice aeai mai inteligent decât o maimuță langur. Lui Mamaji nu i-am spus nimic despre schimbul nostru de mesaje. L-ar fi interzis, atâta vreme cât
Ashok nu făcea o cerere în căsătorie.

Într-o seară din timpul căldurilor premusonice, când băieții se simțeau prea obosiți chiar și pentru crichet și cerul era un castron de alamă întors cu fundul în sus, Mamaji a venit în foișorul meu din vârful haveli-ului bătrânului negustor. Țineam jali-urile larg deschise, sfidând buna cuviință, și trombele de căldură înălțate de pe aleile de dedesubt agitau perdele de voal.

– Încă mai mănânci pâinea mea.

A împins ușor thali (26)-ul meu plin cu mâncarea ei. Era prea cald ca să mănânci, prea cald ca să faci orice altceva decât să zaci, în așteptarea ploii și a răcorii, dacă aveau să mai vină în anul ăla. De jos, din curte, îmi ajungeau la urechi vocile fetelor care se bălăceau cu picioarele în apa din bazin. În ziua aceea, mi-ar fi plăcut să stau și eu pe dalele de pe margine, dar eram dureros de conștientă că locuiam în haveli-ul Agenției Shaadi cu Fete Frumoase de mai multă vreme decât oricare dintre ele. Nu voiam să devin Kumarima lor. În plus, aflaseră despre copilăria mea din șoaptele care circulau de-a lungul coridoarelor de marmură și mi-ar fi cerut mici puja, miracole mărunte care să le ajute să-și găsească bărbatul potrivit. Nu mai acordam așa ceva, nu fiindcă m-aș fi temut că nu mai aveam nici o putere – pentru că nu avusesem niciodată – dar ceea ce emana din mine pătrundea în ele și de aceea aveau parte de bancheri, de președinți de companii de televiziune și de furnizori de Mercedes-uri.

– Ar fi trebuit să te las în cloaca aia din Nepal. Zeiță! Ha! Și eu, care mi-am închipuit, ca proasta, că dădusem peste o comoară. Bărbații! S-ar putea să dețină opțiuni pentru titluri și să aibă apartamente pe Chowpatty Beach, dar, în adâncul sufletului lor, sunt tot atât de superstițioși ca orice yadav (27) de la țară. 

– Îmi pare rău, Mamaji, am spus, ferindu-mi privirea.

– Nu te poți abține? Nu te-ai născut perfectă decât în treizeci și două de moduri diferite. Acum ascultă aici, cho chweet. Un bărbat a venit să-mi facă o scurtă vizită.

Bărbații treceau pe acolo întotdeauna, ridicându-și ochii către ochiurile jaliurilor
prin care se strecurau chicotelile și foșnetul veșmintelor Fetelor Frumoase, în timp ce așteptau în curtea răcoroasă ca Shweta să îi prezinte lui Mamaji. Bărbați cu oferte de căsătorie, bărbați cu contracte prenupțiale, bărbați care îi plăteau cota parte din zestre în rate. Bărbați care solicitau întâlniri speciale, intime. Bărbatul care trecuse pe la Mamaji venise pentru ceva din toate astea.

– Un tânăr rafinat, un tânăr frumos, de numai douăzeci de ani. Taică-su e o persoană importantă. A solicitat o întâlnire intimă, cu tine.

Am devenit dintr-odată bănuitoare, dar învățasem, mai degrabă printre Fetele Frumoase din Delhi decât printre preoții și Kumarimele din Kathmandu, să nu las să se citească nimic pe chipul meu fardat.

– Cu mine? O asemenea onoare... și nu are decât douăzeci de ani... și e dintr-o familie atât de bună, cu atât de multe relații.

– E brahman.

– Știu că eu nu sunt decât o fată din Shakya...

– N-ai înțeles. E brahman.

Aș mai fi avut încă așa de multe de făcut, zisese Kumarima Înaltă când mașina regală se îndepărta de porțile din lemn sculptat ale Kumary Ghar. O șoaptă strecurată pe fereastră mi-ar fi spus totul: blestemul lui Kumari.

Shakya se ascundea de mine. Oamenii treceau pe partea cealaltă a străzii, descoperind lucruri pe care să le studieze sau găsindu-și câte ceva de făcut. Prietenii vechi ai familiei dădeau nervoși din cap înainte de a-și aminti că aveau de rezolvat probleme importante. În chai-dhabas (28) mi se oferea ceai gratis, ca să mă simt stânjenită și să plec. Prietenii mei erau camionagii, șoferii de autobuz și de pe trailere oprite în stațiile de alimentare cu biodiesel. Probabil că se întrebau cine era fetița stranie, de doisprezece ani, care își pierdea vremea prin jurul parcărilor pentru camioane. Nu mă îndoiesc că unii dintre ei știau mai multe. Sat după sat, oraș după oraș, legenda se răspândea în su-sul și în josul șoselei din nord. Fosta Kumari.

Pe urmă au început accidentele. Un băiat și-a pierdut o jumătate de mână, prinsă în cureaua ventilatorului unui motor de Nissan. Un adolescent a băut rakshi (29) contrafăcut și a murit, intoxicat cu alcool. În chai-dhabas și în atelierele de reparații se vorbea din nou despre unchiul meu, care se prăbușise, găsindu-și moartea, în timp ce mica zeiță în devenire țopăia în leagănul ei de sârmă, râzând, râzând, râzând întruna.

N-am mai ieșit din casă. În vreme ce iarna se înstăpânea în partea de sus a văii Kathmandu, treceau săptămâni întregi fără să-mi părăsesc camera. Zilele se scurgeau în timp ce lapovița îmi biciuia fereastra, vântul apleca steagurile de rugăciune aproape până la orizontală și cablul de sârmă tresălta. Sub el, apa gata să se reverse a râului înfuriat. În anotimpul acela, vocile demonilor din munți răsunau cu putere, spunându-mi cele mai dezgustătoare lucruri despre acele Kumari lipsite de credință care trădau moștenirea sacră a zeiței lor.

În cea mai scurtă zi a anului, prin Shakya a umblat un cumpărător de mirese. Am auzit o voce pe care nu o recunoșteam acoperind bolboroseala nici o clipă întreruptă a televizorului din încăperea principală a casei. Am întredeschis ușa exact atât cât era nevoie ca să pătrundă glasul și licărirea focului.


Note:

(23) Ceai (n. tr.).

(24) Pâine nedospită, friptă pe grătar (n. tr.).

(25) Mazăre (n. tr.).

(26) Tavă rotundă pe care se află mai multe boluri mici, conținând diferite feluri de mâncare (n. tr.).

(27) Castă ai cărei membri pretind că ar descinde din clanul lui Yadu, cel mai vârstnic dintre fiii regelui legendar Yayati (n. tr.).

(28) Ceainării (n. tr.).

(29) Băutură pe bază de mei fermentat, populară în Nepal (n. tr.).

va urma


















sâmbătă, 30 ianuarie 2016

„STEAUA NOASTRĂ E VIE ÎNCĂ ŞI LUMINEAZĂ, DEŞI N-O PREŢUIM CUM SE CUVINE ŞI NE FACEM CĂ N-O VEDEM, CÂTEODATĂ”

Rodica Lăzărescu


interviu realizat cu acad. Ioan Aurel Pop


Academician, profesor universitar, doctor în istorie, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specialist în Evul Mediu despre care se chinuie de o viaţă să-i convingă pe toţi că e departe de a fi „întunecat”, că nu a existat „barbarie medievală”, că a fost foarte multă lumină. Vorbeşte cinci limbi, e membru în mai multe organisme ştiinţifice din ţară şi din lume, e autor, coautor al câtorva zeci de cărţi, unele apărute la edituri de prestigiu din străinătate. A fost, printre altele, directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995), directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007) şi directorul Centrului de Studii Transilvane (din 1992).






L-am întâlnit în aula Academiei Române, pe 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale, Ziua lui Eminescu –, unde cel mai tânăr academician, cu aerul său adolescentin, în faţa unui prezidiu ce-l avea în frunte pe preşedintele forului academic şi a unei săli arhipline, a rostit cel mai cald discurs din acea zi de sărbătoare, dar şi cel mai neaşteptat din partea unui istoric şi a unui… ardelean, prin definiţie mai cumpătat. L-am rugat atunci pe distinsul universitar clujean Ioan Aurel Pop să ne răspundă câtorva dintre multele întrebări posibile.


„Fiecare vârstă are rostul ei şi este firesc să ne purtăm anii cu demnitate, atât cât putem s-o facem”



Rodica Lăzărescu:
 – Stimate domnule academician Ioan Aurel Pop, cât de tânăr este cel mai tânăr academician? Mă refer la tinereţea sufletească, desigur.


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Să spun că tinereţea este o stare de spirit ar fi un truism. Sunt tânăr în măsura în care este bine şi frumos să fim astfel. Altminteri, fiecare vârstă are rostul ei şi este firesc să ne purtăm anii cu demnitate, atât cât putem s-o facem.

Academia începuse cumva un proces de întinerire, de care m-am bucurat nu numai eu. Din păcate, lucrurile s-au oprit. Academia Română este cea mai importantă instituţie de cultură, de cercetare şi de consacrare a valorilor din ţara noastră. Ea este, prin natura sa, mai conservatoare şi trebuie să aştepte validări sigure, care nu vin, de regulă, la vârsta tinereţii. Totuşi, în alte epoci, intrau în Academie şi tineri de 30-40 de ani, care realizaseră lucruri deosebite şi care anunţau cariere fulminante. Ei erau fermentul instituţiei, o făceau vie, plină de iniţiative, de forţă. Ei se completau admirabil cu seniorii, cu patriarhii, din a căror experienţă se împărtăşeau adesea. Dacă ne gândim la ce vârstă au intrat în Academie Maiorescu, Iorga sau Blaga rămânem deconcertaţi şi ne vine greu să acceptăm starea actuală. Ca principiu, nu accept discriminări pe criterii de vârstă şi cred că în fiecare instituţie de succes este bine să fie oameni de toate vârstele. Aşa este făcută lumea, din oameni de toate generaţiile, cu valorile lor.


„Patriotismul (preţuirea locului de obârşie a părinţilor noştri) vine din noi, rezidă în noi, fără voia noastră şi ne cuprinde atât timp cât suntem oameni.”



Rodica Lăzărescu:
 – Având încă în minte acel discurs entuziast şi entuziasmant din 15 ianuarie, vă întreb şi pe Domnia Voastră – cum am procedat şi cu alţi istorici – în ce relaţie se află Istoria cu Patriotismul. Şi, în general, care mai este statutul acestui termen, ce, alături de naţionalism, pare a fi „pus la colţ” în ultima perioadă?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – În societate, în viaţă în general, ne mai ghidăm şi după mode, după valuri, făcute de anumiţi indivizi (chiar de personalităţi), de unele grupări sincere sau interesate.
Ultima parte a dictaturii comuniste – cum ne amintim cei de o anumită vârstă – a însemnat şi o exacerbare a sentimentului naţional, explicabilă şi ea până la un punct, mai ales dacă ne gândim la epoca „internaţionalismului proletar”, în vremea căreia era de ocară până şi numele de român. Lozinci de genul „permanenţă, unitate şi continuitate” sau „suntem aici de 2000 de ani” sau „poporul român – cel mai glorios din lume” etc. aduseseră lumea la saturaţie, la lehamite. Istoria noastră era albă şi imaculată, plină de victorii, iar „viitorul luminos” bătea la uşă, anunţând numai lapte şi miere. Era firesc ca, după 1989, să urmeze o severă corecţie, cum s-a şi întâmplat. Din păcate, anumiţi „analişti”, „eseişti”, „politicieni” şi chiar „istorici” au dus corecţia respectivă până la absurd, speculând şi culegând din trecut doar anumite exemple, pentru „a demonstra” că trecutul nostru a fost derizoriu, o sumă de mituri naţionaliste, lipsite de orice fundament real, că am suferit numai înfrângeri, că ne-am plecat oricând şi oricui, devenind o masă gregară, fără valori, fără cultură, fără limbă („limba română nu este bună pentru comunicare, ci doar pentru înjurături”). Nu a fost greu ca tineretul ignorant şi o parte destul de mare a publicului matur, saturat de ceea ce fusese anterior, să creadă, să marşeze, să se entuziasmeze, să-i acuze pe istoricii de meserie de minciună. Globalizarea a mai adăugat o dimensiune universalistă, cosmopolită, pe fondul dezamăgirii românilor, care sperau că, după căderea comunismului şi intrarea în Europa, va veni de la sine o epocă de prosperitate, o nouă vârstă de aur. În aceste circumstanţe, incapacitatea genetică a naţiunii române, clamată de unii, poate să devină pentru o vreme o explicaţie credibilă. Lăsăm la o parte anumite atitudini politice, cultivate cu grijă de către forţe interesate în slăbirea acestei ţări, în măcinarea sa, în decredibilizarea instituţiilor sale, de la partide şi parlament până la armată şi biserică. Criza a mai adăugat un motiv serios de dezamăgire, alături de faima proastă pe care o avem în Europa şi pe care mijloacele de difuzare în masă o îngroaşă de câte ori au prilejul. Cum să mai distingi valorile reale în tot acest păienjeniş? Cum să-ţi lauzi şi iubeşti ţara, care multora nu le oferă decât obligaţii, necazuri, datorii şi dorul de ducă?

În ciuda tuturor acestor motive, în ciuda puternicei propagande antinaţionale, iubirea faţă de locul de naştere, faţă de cei apropiaţi, faţă de firul de iarbă din vale, faţă de „sara pe deal”, faţă de doină nu au dispărut şi nu vor dispărea. „Eu nu-mi iubesc ţara fiindcă este mare, ci fiindcă este a mea”, spunea un înţelept. Patriotismul (preţuirea locului de obârşie a părinţilor noştri) vine din noi, rezidă în noi, fără voia noastră şi ne cuprinde atât timp cât suntem oameni. La fel este şi cu sentimentul naţional, în sensul că el conduce la o solidaritate etnică, lingvistică, religioasă, de tradiţii şi obiceiuri care ne leagă pe cei ce suntem la fel. Unii confundă însă dragostea de propria naţiune cu ura faţă de alte naţiuni sau blamează naţiunile fiindcă în numele lor s-au comis crime şi s-au desfăşurat războaie. Dar conflicte au fost şi în numele dragostei, al familiei, al bisericii sau al libertăţii şi democraţiei şi nimeni nu blamează aceste realităţi, rămase valori în sine. Naţiunile sunt mari comunităţi care au făcut şi fac omenirea să funcţioneze; ele nu sunt nici benefice şi nici malefice în sine, ci pur şi simplu există, iar preţuirea lor este o opţiune firească, onorabilă şi lăudabilă. De aceea, patriotismul şi sentimentul naţional – chiar dacă sunt sau par acum într-un con de umbră, cum au mai fost – sunt realităţi general umane care, cultivate cu grijă şi spirit de echilibru, pot conduce la armonie internaţională.


„Istoricul de meserie este obligat să caute adevărul”



Rodica Lăzărescu:
 – Dar cu Adevărul? Câţi istorici, atâtea adevăruri?? Trăiţi într-un spaţiu şi studiaţi o perioadă pentru a căror apărare este nevoie de mult curaj. În general, un istoric are nevoie de curaj în a-şi susţine „dreptatea” („în cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis, niciodată înfrânt” – zicea Iorga)?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Adevărul absolut nu este apanajul oamenilor, ci al lui Dumnezeu. Noi, oamenii, trebuie să ne mulţumim cu adevăruri parţiale. Dar acestea nu se cuvin dispreţuite şi nici relativizate excesiv. Nici în matematică şi fizică nu există adevărul absolut. Faptele istorice nu sunt de repetiţie (ca cele din ştiinţele exacte), ci de succesiune, cum spunea Xenopol, ceea ce înseamnă că, odată petrecute, nu se mai pot reconstitui întocmai (nu se pot repeta). Până aici, scepticii au dreptate, dar ei împing judecata aceasta de valoare în silogism, trăgând concluzia că adevărul istoric nici nu mai trebuie căutat. De aici până la un relativism fără limite şi la disoluţia statutului disciplinei istorice nu e decât un pas: dacă tot nu ajungem la adevărul unic, atunci putem să scriem despre Vas cu flori de câmp pre trecut tot ce vrem! Ceea ce este fals! Istoricul se de osebeşte de pasionatul de trecut, de amator, prin aceea că el dispune de metode speciale de accedere spre ceea ce a fost, la studiul izvoarelor, de la limbile vechi până la arheologie, paleografie, epigrafie, diplomatică, numismatică, sigilografie etc. Cu aceste metode, care se dobândesc prin studii intense de specialitate, istoricul de meserie este obligat să caute adevărul, să încerce să ajungă cât mai aproape de el. Alt istoric, mai pregătit, mai perspicace, deţinător de mai multe izvoare, se va apropia şi mai mult. Astfel, adevărurile istoricilor despre acelaşi proces istoric, fapt, eveniment pot fi mai multe, dar acesta este şi farmecul căutării, al cercetării, cu o condiţie: să primeze principiul onestităţii, al bunei credinţe şi al moralităţii profesionale. Altminteri, literaţii, muzicienii, scenariştii, pictorii sau sculptorii, politicienii sau eseiştii pot scrie tot ceea ce vor despre trecut, fiindcă ei nu operează neapărat cu adevăruri, ci cu imagini artistice, cu figuri de stil, cu impresii, cu propaganda etc. Pentru ei, prezentul oamenilor care au trăit în trecut este doar un pretext, pentru istoric trecutul este obiectul muncii, este o realitate vie, care se cuvine înfăţişată publicului „aşa cum a fost” (Leopold von Ranke). Totul în limitele puterii omeneşti!
„E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!” Parafrazând versul eminescian aş zice: Este uşor a blama cunoaşterea istorică dacă nu ai mijloacele proprii de a cerceta sursele, dacă nu ştii să faci acest lucru şi dacă nu ai iluminat cu forţe proprii nicio frântură din ceea ce s-a petrecut odinioară. E ca şi cum aş zice că medicina nu este bună de nimic, fiindcă, în ciuda eforturilor medicilor, oamenii nu au ajuns la nemurire!


„O cauză de căpătâi a compromiterii domeniului numit istorie a fost şi este intruziunea politicii.”



Rodica Lăzărescu:
 – Şi, în fine, cu Politica. Ce se întâmplă când se amestecă Politica (subiectivitatea) în treburile unei ştiinţe cu un domeniu atât de bine delimitat şi în care obiectivitatea ar trebui să fie condiţie sine qua non?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Cu aceasta aţi atins, în cazul meu, o coardă sensibilă, producătoare de mari dezamăgiri, legate chiar de soarta disciplinei istorice. O cauză de căpătâi a compromiterii domeniului numit istorie a fost şi este intruziunea politicii. Omul este prin natura sa subiectiv şi, oricât ar vrea să fie perfect neutru în reconstituirea memoriei colective, nu reuşeşte fiindcă este mânat de sentimente, este influenţat de educaţie, de familie, de naţiunea sa etc. Dar, cum spuneam, trebuie să tindă sincer spre obiectivitate şi, făcând aşa, este salvat chiar dacă greşeşte. Când intervine însă politica, ordinul politic, „comanda social-politică” – cum se spunea eufemistic odată – totul sau aproape totul este pierdut. Aici intervine onestitatea individului, forţa sa de profesionist, deontologia meseriei. Cei care au vrut cu orice preţ – cu sacrificii majore în cazuri rare – au putut să studieze trecutul în chip onest şi în vremea regimului comunist. Nimeni nu m-a împiedicat, de exemplu, să mă ocup de cnezii secolelor XIII-XVI, reconstituiţi după mii de documente latine. Au fost restricţii, fireşte, cazne în căutarea surselor şi a bibliografiei, neîmpliniri etc., dar nu interdicţii.
Mult mai greu a fost pentru colegii specializaţi în alte epoci, care au avut teme prohibite, reţete de tratare a trecutului, „indicaţii” care deveneau obligatorii. Azi e mult mai uşor să cercetezi onest trecutul, dar sunt şi mai multe tentaţii de a cădea în capcana politicii, inclusiv prin mituire. Ceea ce este reprobabil şi demn de dispreţ. Cei care vor pot rămâne însă cu adevărat istorici de meserie, iar acesta nu este puţin lucru!


„Dacă nu învăţăm de tineri experienţa fabuloasă a omenirii riscăm să ne transformăm din oameni în lucruri, în stânci de piatră.”



Rodica Lăzărescu:
 – Este istoria „înceată şi nepăsătoare” cum o definea Marin Preda?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Nu aş zice, fără anumite explicaţii! Termenul de istorie are cel puţin două înţelesuri, pe care mulţi nu le pătrund. Un sens se referă la discursul despre trecut, adică la felul cum istoricii readuc la viaţă, cu acele metode de care vorbeam, trecutul. Cu alte cuvinte, istoria este scrisul istoric. Alt sens se referă la trecutul însuşi, istoria fiind chiar prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Spun „prezent”, deoarece pentru acei oameni care au fost şi nu mai sunt ceea ce noi numim convenţional trecut a fost prezent, adică viaţă vie, frenetică, cu griji şi bucurii, cu drumuri şi adăstări, cu veniri şi plecări, cu preocuparea pentru ziua de mâine etc. În acest sens, istoria este însăşi viaţa noastră, a oamenilor din toate generaţiile. Prin intermediul scrisului istoric (primul sens) putem cunoaşte istoria, adică viaţa din trecut (al doilea sens), dar niciodată cele două realităţi nu se suprapun întocmai; scrisul istoric poate reface doar parţial şi aproximativ viaţa trecută, dar tinde s-o facă cât mai bine. Convenţional, noi împărţim timpul în trecut, prezent şi viitor, ca să avem repere, altminteri totul este o curgere ale cărei taine le pătrundem numai în parte. „Aşa e datul firii!” (Coşbuc). Dacă ne gândim bine, viitorul este incert, îl putem bănui doar, prezentul durează o clipă şi se duce; până la urmă, totul se transformă în trecut! Nici trecutul nu ne este foarte la îndemână, dar putem încerca să-l cunoaştem. El e singurul cert, fiindcă nu se mai poate modifica! Asta nu înseamnă că este o epocă de aur. Nu, dimpotrivă, este şi bun şi rău, şi sublim sau oarecare, ca viaţa (Marguerite Yourcenar). Dar e viaţă şi viaţa este esenţa noastră şi trebuie s-o cunoaştem.
De aceea, pledez mereu pentru cunoaşterea vieţii trecute (care e experienţa omenirii!) prin educaţie. Din păcate, şcoala românească a pedepsit disciplina numită istorie, exilând-o aproape complet din programele de la gimnaziu şi liceu. Cel care cunoaşte trecutul nu este un mag şi nu poate ghici viitorul, dar poate înţelege mai bine prezentul (Paul Valéry), îl poate modela în cunoştinţă de cauză. Dacă nu învăţăm de tineri exp erienţa fabuloasă a omenirii riscăm să ne transformăm din oameni în lucruri, în stânci de piatră. De aceea, îi îndemn pe cei responsabili să reintroducă istoria în toate tipurile de şcoli, câte două ore pe săptămână. Astfel, vom putea forma şi buni matematicieni, fizicieni, chimişti sau literaţi, care trebuie să studieze disciplinele lor, fireşte, în mai multe ore săptămânal. Răzbunarea pe disciplina numită istorie pentru toate ororile vieţii omeneşti din trecut este contraproductivă şi periculoasă. Ea va conduce la somnul raţiunii, născător de monştri (Goya). Abia atunci, istoria ar putea să fie cum zicea – metaforic – Marin Preda!


„Laudele pot fi uneori jenante, dar fac plăcere şi stimulează adesea.”



Rodica Lăzărescu:
 – Să ne îndreptăm atenţia către Domnia Voastră! Lung îi drumul Clujului (cel puţin aşa zice cântecul!), dar al New Yorkului cum îi? Cum se ajunge de la Sântioana la New York?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Nu a fost chiar simplu să ajung în America, mai întâi ca visiting professor, în 1991 şi apoi în 1994, la New York. Mai încercasem în studenţie, când am obţinut o bursă pentru studiul paleografiei latine, la München şi puţin după studenţie, când am avut naivitatea să sper o bursă Fulbright. Toate au fost în zadar, aşa că am ajuns în „lumea liberă” abia după căderea comunismului.
Eram încă destul de tânăr şi încrezător, plin de ambiţia de a studia, dar şi de a face cunoscută cultura românească. Am avut şansa să am aproape oameni deosebiţi, mari personalităţi, care m-au sprijinit, lăudat şi încurajat mereu. Laudele pot fi uneori jenante, dar fac plăcere şi stimulează adesea. America este o minune, iar New York-ul un miracol! Nu am rezistat eu destul la regulile diplomatice de atunci (încă rigide şi pline de racile comuniste!), dar a fost o experienţă pe cinste


Rodica Lăzărescu:
 – Să încercăm şi puţină geografie… interioară! Cum e când se varsă Someşul în Canale Grande?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Cu Veneţia (şi cu Italia) este altceva! Am avut de la început impresia că mai fusesem, că nu eram străin de nimic, că toate le retrăisem. Intrasem cu soţia mea (profesoară de matematică) în Lagună, în martie 2003, pe străzile înguste, ieşite din ape şi ne uitam prostiţi la palatele de basm. La un moment dat, pe uşa unui hotel (albergo) vedem scris: „Camere libere”, iar soţia îmi spune că poate era vorba de vreun patron român, rătăcit pe-acolo (încă nu începuse „invazia” de conaţionali de-ai noştri). Nu, era pur şi simplu o expresie italiană! Mă gândeam la Heliade Rădulescu, omul care scrisese în secolul al XIX-lea că româna este un dialect italian. La Veneţia am stat în Palazzo Correr, cumpărat prin grija lui Iorga, la 1928-1930, pentru Institutul de Studii Sud-Est Europene (încorporat apoi în Academia Română). Am stat alături de bursierii români, pe care i-am îndrumat în arhive şi biblioteci, în muzee, în alte institute culturale, pentru delectarea spiritului, pentru studiu. Am predat şi studenţilor italieni, ca profesor asociat la Universitatea „Ca’ Foscari”. Am dat de oameni admirabili, care preţuiau sincer cultura noastră. Le-am recitat în română şi italiană sonetul eminescian dedicat „falnicei Veneţii”, le-am vorbit despre voievodul Petru Cercel, despre alţi români de vază, poposiţi în Serenissima, despre micul geniu Karl Filtsch (1830-1845) – născut la Sebeş, în Transilvania şi rămas pentru vecie în cimitirul San Michele, alături de Igor Stravinski şi de Ezra Pound – elevul preferat al lui Chopin...

Veneţia este o mină de aur cultural pentru români. Din păcate nu o preţuim cât s-ar cuveni şi nu ne căutăm destul valorile arhivistice şi bibliografice adăpostite acolo.


„Încerc să-i învăţ pe studenţi că dacă învăţătură (educaţie) nu e, nimic nu e în carieră şi în viaţă!”



Rodica Lăzărescu:
 – Ce sentimente vă încearcă în scaunul ocupat de-a lungul timpului, printre alţii, de Sextil Puşcariu, Emil Racoviţă, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Este un sentiment copleşitor, de mare răspundere, de îndoială, de înălţare şi de grijă în acelaşi timp. Cum să fii pe urmele unor titani şi să nu fii emoţionat, îngrijorat, neliniştit!? Ei au construit nu numai această mare şi prestigioasă universitate românească, transilvană şi europeană, dar au făurit şi cultura şi ştiinţa acestei ţări, au fost cei dintâi în domeniile lor, au oferit modele de urmat. Mă simt (parafrazând) ca şi cum aş sta pe umerii unor uriaşi, încercând să văd, graţie staturii lor, mai departe decât au putut ei să vadă. Sunt, de aceea, adesea tulburat şi am sentimentul că nu pot fi la înălţimea cerută de înalta misiune încredinţată de colegii mei şi de studenţi. Universitatea este o mare comunitate a egalilor întru spirit, o ingenioasă invenţie a Evului Mediu, menită să ridice omul la înălţimea înţelegerii sintagmei „La început a fost cuvântul”. Încerc să-i învăţ pe studenţi că dacă învăţătură (educaţie) nu e, nimic nu e în carieră şi în viaţă! Este vechea obsesie a ţăranului nostru (ardelean, dar nu numai) de a-şi vedea copilul „domn”, legat mai departe de ţară (de sat), dar cu o treaptă mai sus...


„Menirea noastră de români, unguri, saşi etc. e să fim împreună.”



Rodica Lăzărescu:
 – „Se duc studenţi stol după stol, / Dar Clujul nu rămâne gol!” Mai a valabil şi azi? Sau azi studenţii vor să se ducă după un anume criteriu, Babeş cu-ai lui, Bolyai cu-ai lui…?


acad. Ioan Aurel Pop: 
 – Studenţii sunt însuşi Clujul, în continuare. Clujul fără studenţi nu există. Este, ca odinioară, cel mai studenţesc oraş din România: din cei peste 400000 de locuitori din conurbaţie, 100000 sunt studenţi de diferite tipuri şi profesori; astfel, fiecare al patrulea locuitor al oraşului este student! Din păcate, studenţii – tot mai grăbiţi şi ei – nu mai învaţă destul să cânte imnurile studenţeşti de altădată şi nici nu mai umblă, decât arareori, cu „serenada”. Altminteri studenţii sunt tot plini de viaţă şi de farmec, deştepţi şi buclucaşi, frumoşi şi glumeţi. Nu sunt mai puţin instruiţi ca predecesorii, deşi impresia aceasta există. Eu cred că ei ştiu acum alte lucruri decât înaintaşii, dar tot multe şi importante. Noi îi judecăm însă după grilele noastre învechite şi greşim.

În privinţa etniei, mai sunt multe prejudecăţi şi chiar anumite încrâncenări. Dar continuăm lupta pentru convieţuire decentă, pentru viaţa dusă împreună. Câtă vreme studenţii maghiari pot învăţa în toţi anii de studiu folosind limba proprie şi se pot specializa în matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, ştiinţe politice, administraţie, filosofie etc., exclusiv prin mijlocirea limbii lor, nu văd unde e problema. Veghez atent ca să evităm ghetoizarea dorită de unii, adică izolarea pe criterii etnice, în clădiri speciale (ţarcuri). Menirea noastră de români, unguri, saşi etc. e să fim împreună. Cum să ştie studentul român cine sunt Bolyai sau Petöfi ori Bartok, dacă ai săi colegi unguri se refugiază în locuri închise, destinate exclusiv lor?! Or la UBB au loc toţi şi sunt respectaţi toţi, în acord cu principiile democratice. Transilvania, înainte de a fi o regiune a Europei, este, conform tratatelor internaţionale recunoscute, parte integrantă a României, iar în România circa 90% din populaţie este românească, cu puţin peste 10% fiind comunităţi de altă etnie. Peste aceasta nu se poate trece niciodată şi niciunde, în hotarele ţării de la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră!


„Nimic nu e pierdut câtă vreme existăm.”



Rodica Lăzărescu:
 – Cât timp credeţi că ar mai trebui să cânte Laie Chiorul „cum se cântă-n sat la noi” ca, în fine, să lăcrimeze din „geana de argint” Milostivul şi „între stelele de pază” să avem „şi noi o stea”? Ori acum trebuie să „cântăm” pe la alte porţi?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Le spun mereu celor care ne deplâng prea mult şi prea apăsat soarta (uneori pe bună dreptate!) că nimic nu e pierdut câtă vreme existăm. Gândiţi-vă câte neamuri au pierit de-a lungul vremii (cum zic versurile cântecului „Pe-al nostru steag...”), câte imperii s-au risipit, iar noi, în nimicnicia noastră, de pe la anii 800-900 după Hristos (când apar românii constituiţi ca popor) încoace, vieţuim şi supravieţuim cu încăpăţânare. Veţi spune că o facem uneori cam chinuit, fără mândrie şi demnitate. Se poate să fie aşa, dar altă reţetă de viaţă nu ştim, nu am putut învăţa. Nu ne-am priceput altminteri. Ne-am plecat celor mari, ne-am mai şi răzvrătit şi am luat-o de la capăt. Regretatul şi marele istoric Florin Constantiniu, în tinereţe (când nu era atât de dezamăgit de viaţă), spunea că noi am trăit în istorie, mai ales în raporturile cu turcii, fiindcă am ştiut (au ştiut domnii şi boierii noştri cei vrednici) să îmbinăm armonios politica de rezistenţă cu aceea de conciliere. Cu alte cuvinte, strămoşii au ştiut când să lupte şi când să cadă la tratative. Mai sunt „analişti” şi „eseişti” (cum arătam mai sus) care spun că suntem taraţi iremediabil de rău, că avem o istorie ruşinoasă şi o limbă insignifiantă, dar să nu-i credeţi. Ei pescuiesc în ape tulburi, cu anumite intenţii! Mari şi importanţi sunt alţii, sunt cei care cântă „casa noastră” cu „trei pruni frăţâni”, care simt cum „miroase via a tămâios şi coarnă” sau aud „cum bat în geamuri razele de lună” ori văd cu ochii minţii cum „au înflorit iar măghiranii”... Restul e deşertăciune! Steaua noastră e vie încă şi luminează, deşi n-o preţuim cum se cuvine şi ne facem că n-o vedem, câteodată.

Altminteri, toţi cei mici au „cântat” şi pe la alte porţi. Eu nu cunosc vreo perioadă în istorie în care ţările (naţiunile, popoarele) să fi fost egale, să fi fost tratate egal, de la egal la egal. Chestiunea nu e a inegalităţii dintre state – inerentă lumii acesteia – ci a demnităţii! Noi trebuie să batem la porţi cu demnitate şi onoare, cu demnitatea şi onoarea celui mai numeros popor din sud-estul Europei, care a dat lumii valori şi care aşteaptă respect de la această lume. Dacă oamenii noştri politici ar şti să aplice această lecţie, care nu este a mea, ci a istoriei noastre, am apărea în Europa cu adevărata noastră anvergură.


Rodica Lăzărescu:
 – Înainte de a vă mulţumi pentru amabilitatea cu care aţi răspuns întrebărilor noastre, v-aş întreba la curtea cărui principe sau voievod v-ar fi plăcut să trăiţi. Cărturar sau cavaler, în faţa unor pergamente sau cu sabia în mână?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Vă răspund aidoma unui dascăl al meu, care era invitat la mese de înalţi oficiali administrativi şi politici şi care, de regulă, refuza politicos cu formula: „Nu pot, eu stau zilnic la masă cu regii şi cu voievozii şi mă împărtăşesc din înţelepciunea lor. Dumneavoastră sunteţi importanţi, dar aceste capete încoronate vă întrec”. El stătea la masă cu regii în arhive şi biblioteci, descifrând documentele... Acestea erau mesele lui somptuoase.

Aş fi vrut nu să trăiesc (traiul este bun acesta, aşa cum mi l-a dat Atoateţiitorul; nu sunt eu chemat să judec şi nici să aleg), ci să stau o vreme în Suceava lui Ştefan cel Mare, la curtea de la Alba Iulia a lui Mihai Viteazul sau să fiu la sfinţirea catedralei de la Curtea de Argeş, ascuns lângă Neagoe Basarab. Şi să le scriu acestor principi, migălos, hrisoavele, după voia măriilor lor.