duminică, 27 martie 2016

RELAŢIILE ROMÂNO-SOVIETICE ÎNTRE ANII 1957-1965


Ion RÎŞNOVEANU[1]



Arestarea mareșalului Ion Antonescu la 23 august 1944 și numirea generalului Constantin Sănătescu în funcţia de prim-ministru au permis pătrunderea rapidă a Armatei Roșii pe teritoriul României, urmată de instaurarea unui regim apropiat Moscovei prin guvernul condus de dr. Petru Groza.

Anul 1948 a adus cu sine semnarea, la Moscova, a Tratatului de prietenie, colaborare și asistenţă mutuală dintre Uniunea Sovietică și România, în fapt un instrument prin care guvernul de la București punea la dispoziţia acesteia toate resursele sale naturale, precum și infrastructura economică[2].

Mai mult, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a dovedit un fervent susţinător al Uniunii Sovietice, în momentul în care Tito a manifestat o politică centrifugă faţă de Moscova și o apropiere relativă de Occident, nemulţumit de intenţia lui I.V. Stalin de a subordona total Iugoslavia[3]. Într-un discurs de factură stalinistă, liderul de la București a adus acuzaţii grave lui Tito, arătând: În această zi iese la iveală mai clar ca oricând rolul trădător al renegaţilor iugoslavi și izolarea în care a ajuns Iugoslavia datorită trădării clicii criminale a lui Tito, care a trecut în lagărul imperialist[4].

Într-un discurs, ţinut în decembrie 1949, Gheorghiu-Dej și-a accentuat atacurile la adresa regimului de la Belgrad, acuzându-l că a trecut făţiș în lagărul imperialist al aţâţătorilor la război și se afl ă în slujba imperialiștilor americani. Consecinţa logică a acestei politici antisovietice și anticomuniste a fost trecerea lui Tito la fascism. Această clică a vândut Iugoslavia și popoarele Iugoslaviei monopoliștilor americani, a lichidat suveranitatea de stat, independenţa naţională și ultimele rămășiţe ale libertăţii, inaugurând un regim de sălbatecă teroare de tip Gestapo[5].

Cu toate acestea, începând cu anul 1956, Hrușciov a încercat o reapropiere de Belgrad, chiar dacă anul 1958 a cunoscut o oarecare tensionare între cele două ţări. În acest moment, profi tând de relativa deschidere a liderului sovietic, Gheorghiu-Dej nu a mai ordonat criticarea vehementă a lui Tito. Calea proprie prin care liderul iugoslav a ales-o pentru consolidarea socialismului nu a mai fost considerată de București ca fi ind deviaţionistă. Astfel, la începutul anilor ’60, liderii comuniști români vedeau în socialismul independent a lui Tito modalitatea de îndepărtare treptată, chiar dacă inegală, faţă de Moscova[6]. La Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român (în continuare P.M.R.) s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerinţele locale și s-a insistat pe necesitatea respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne[7].

Apogeul apropierii României de Iugoslavia, în fapt dovada faptului că Bucureștiul începea să-și afi rme desprinderea, fi e și timidă, faţă de Moscova, a reprezentat-o semnarea, la 30 noiembrie 1963, a Convenţiei dintre Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia privind elaborarea proiectelor pentru realizarea Sistemului hidroenergetic și de navigaţie Porţile de Fier pe fluviulDunărea[8]. 



 I.B. Tito


Cu această ocazie, regimurile politice comuniste de la București și Belgrad au anihilat pretenţiile lui Hrușciov și ale liderului de la Sofia de a se amesteca în relaţiile dintre cele două state.

Poziţia antisovietică a lui Tito a fost transformată de Gheorghiu-Dej într-o oportunitate nesperată de a-i îndepărta din conducerea P.M.R. pe cei care, într-un fel sau altul, ar fi putut reprezenta o ameninţare la adresa poziţiei sale, în condiţiile în care stalinismul atinsese paroxismul. Astfel, într-un articol publicat în nr. 247 din 4 septembrie 1951 al ziarului „Pravda”[9], liderul de la București demasca, în spirit revoluţionar, faptul că Ștefan Foriș înconjurat de clica partizanilor săi – provocatori și agenţi de poliţie ca și el – a provocat arestarea principalelor cadre de partid și a desfășurat apoi o acţiune criminală de descompunere și lichidare a organizaţiilor de partid[10].

Pe aceeași linie de îndepărtare a potenţialilor concurenţi, Gheorghiu-Dej a acuzat, în iunie 1952, cu ocazia Consfătuirii muncitorilor mineri din industria carboniferă, grupul Luca – Pauker – Georgescu ca fi ind nu numai împăciuitoriști, ci și purtători ai devierii de dreapta de la linia partidului[11].

Toate aceste luări de poziţie în termeni duri au reprezentat corolarul luptei pentru putere din interiorul P.M.R. în anii ’50, dintre gruparea moscovită condusă de Ana Pauker (Rabinsohn), din care mai făceau parte Vasile Luca (Lukacs László) și Teohari Georgescu (Burăh Teșcovici) și cea a comuniștilor români condusă de Gheorghiu-Dej. Disputa a fost tranșată, nu fără ajutorul Moscovei, în favoarea celor din urmă în cadrul Plenarei C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952. Acest moment poate fi considerat, mai mult sau mai puţin obiectiv, începutul naţional al comunismului românesc.

Moartea lui Stalin la începutul lunii martie 1953[12], anunţată de Lavrenti Pavlovici Beria la 4 martie, iar în numărul 2600 din 6 martie și de ziarul „Scânteia”, oficiosul Comitetului Central al P.M.R., a dat, oarecum, peste cap planurile liderului comunist de la București.

La data de 7 septembrie, în urma unor lupte intense de o duritate fără precedent, Nikita Sergheevici Hrușciov a reușit să se instaleze la conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Executarea lui Beria, temutul șef al N.K.V.D., din ordinul lui Hrușciov, în decembrie același an[13], nu lasă să se întrevadă schimbarea de atitudine a noului lider de la Kremlin. Totuși, blocul comunist a fost profund șocat de declaraţiile liderului sovietic din Raportul secret citit la 23 februarie 1956 cu ocazia celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. când a denunţat crimele lui Stalin din timpul Marii epurări, precum și cultul personalităţii impus până în anul 1953.

Începând din acest moment, liderul de la București a luat în calcul o eventuală distanţare de Moscova și datorită temerii, întemeiată de altfel, potrivit căreia noul conducător sovietic ar fi dorit schimbarea secretarilor-generali ai partidelor comuniste din ţările satelit rămași din timpul lui Stalin[14].




 N.S. Hrusciov


Naţionalizarea conducerii comuniste de la București reprezenta dorinţa delimitării în problemele-cheie ale politicii externe românești de poziţia conducerii sovietice. În acest sens, Alexandru Bârlădeanu, unul dintre oamenii forte ai regimului comunist din România, arată că primul obiectiv al lui Dej, acela de a scăpa de tutela Moscovei, a fost atins în 1952, când i-a eliminat din conducerea partidului pe Ana Pauker și Vasile Luca. În paralel, el a organizat în așa fel partidul încât din conducerea acestuia să nu facă parte decât oameni în care el avea încredere deplină, oameni care l-ar fi urmat pe acest drum al cuceririi independenţei[15].

În aceste condiţii, liderul comuniștilor români s-a folosit cu abilitate de noul context internaţional, de afirmare a principiilor independenţei, suveranităţii și integrităţii internaţionale, precum și de noua orientare a politicii externe, imprimată de succesorul lui Stalin, reprezentată de retragerea trupelor sovietice de la Port-Arthur înscrisă în Declaraţia sovieto-chineză din 12 octombrie 1954, adeziunea explicită a Uniunii Sovietice la principiile independenţei și neimixtiunii din 9 februarie 1955, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Austria pe de altă parte, încheiat la 15 mai 1955, prin care Austria era restabilită ca stat independent și suveran, precizându-se neutralitatea sa permanentă[16], precum și primul pas al reconcilierii sovieto-iugoslave realizate la 2 iunie 1955[17].

Revoluţia maghiară din anul 1956 a precipitat decizia lui Gheorghiu-Dej de a deveni independent. În condiţiile destalinizării lansate de Hrușciov în anul 1956, situaţia devenea tot mai precară. Intervenţia Moscovei la Budapesta sprijinită, totuși generos și, evident, interesat, de către București, l-a îngrijorat pe liderul român care, oricând, putea avea aceeași soartă ca a lui Nagy Imre, Rákosy Matyas sau Gernö Ernö, adică ridicat la putere și apoi înlăturat.

De aceea, tactica abordată de liderul comuniștilor români a reprezentat cel puţin o curiozitate politică: el a decis ca tentativa de desprindere de fratele mai mare de la răsărit să se realizeze prin supralicitarea prieteniei româno-sovietice tradiţionale, menite să adoarmă vigilenţa Moscovei[18].

Astfel, în discursul ţinut cu ocazia celei de-a XV-a aniversări a Republicii Populare Române din 1962, Gheorghiu-Dej a afirmat: Piatra unghiulară a întregii activităţi a R.P.R. pe plan internaţional este politica de prietenie și colaborare frăţească cu Uniunea Sovietică și celelalte ţări socialiste, politică de întărire continuă a unităţii lagărului socialist, de solidaritate și sprijinire hotărâtă a mișcării de eliberare a popoarelor, de dezvoltare a relaţiilor de colaborare cu toate ţările, indiferent de sistem politic, pe baza principiilor coexistenţei pașnice, pentru triumful colaborării pașnice între toate popoarele[19].




 Imre Nagy


Cea mai favorabilă ocazie prin care Gheorghiu-Dej își putea spăla păcatele staliniste în faţa reformatorului Hrușciov s-a materializat prin participarea liderului de la București, în fruntea delegaţiei P.M.R., la cel de-al XXII-lea Congres al P.C.U.S. desfășurat în octombrie 1961. 
Cu această ocazie s-a luat în discuţie tot procesul de destalinizare, însă liderul comuniștilor români și-a formulat o tactică limpede, fără incertitudini și ezitări, în concordanţă cu linia adoptată de conducerea de la Kremlin, chiar dacă el însuși nutrea, în continuare, sentimente staliniste[20].

La Plenara C.C. a P.M.R. din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, mai exact în Darea de seamă pe marginea activităţii delegaţiei române la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., Gheorghiu-Dej a ţinut să-și reafirme, evident în mod făţarnic, poziţia antistalinistă acuzând, pentru a câta oară, grupul fracţionist îndepărtat deja de la putere în anul 1952: Cultul personalităţii lui Stalin s-a manifestat și în ţara noastră. 
Revenit în ţară în septembrie 1944 din Uniunea Sovietică, unde au fost în emigraţie, grupul antipartinic fracţionist Puker – Luca, urmaţi apoi de Teohari Georgescu și ajutaţi în mod activ de Iosif Chișinevschi (Iosif Roitman – n.n.) și Miron Constantinescu au propagat cu deosebită intensitate cultul personalităţii lui Stalin, au căutat în mod stăruitor – și, din păcate, într-o anumită măsură au reușit – să introducă în viaţa de partid și de stat metodele și practicile străine leninismului generate de acest cult[21].

Toate aceste încercări, fie și timide, ale conducerii comuniste de la București de distanţare de Moscova s-au derulat în condiţiile în care Uniunea Sovietică exercita presiuni crescânde pentru sporirea influenţei economice asupra statelor aflate în lagărul comunist. În acest sens, pentru a spori coeziunea lagărului socialist, în ianuarie 1949 a fost înfiinţat Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc (în continuare CAER), în fapt, un instrument prin care Moscova continua să supravegheze economiile statelor-satelit[22]. Prin înfiinţarea acestui organism economic se încheia procesul de instituţionalizare a dominaţiei sovietice în plan economic asupra ţărilor comuniste.

Până în anul 1965, relaţiile dintre România și CAER au cunoscut două etape distincte. Prima etapă poate fi caracterizată printr-o atitudine obedientă a Bucureștiului faţă de Moscova, poziţie motivată atât prin prezenţa masivă a factorului sovietic în toate sectoarele economiei românești, cât și prin rolul relativ scăzut pe care această organizaţie l-a avut în anii imediat următori întemeierii sale.

Începând cu anul 1959, putem distinge cea de-a doua etapă a relaţiilor dintre România și CAER când s-a evoluat de la simpla cooperare economică preconizată iniţial la proiectele de integrare economică care au început să fi e derulate din anul 1962.

În faza iniţială, România a considerat CAER un organism prin care putea obţine sprijinul necesar în vederea recuperării decalajului economic pe care îl avea atât faţă de statele capitaliste, cât și faţă de unele state din blocul comunist în condiţiile în care economia românească funcţiona având la bază modelul centralizat și planificat sovietic[23].




 Iosif Chisinevschi


Cu toate că sloganul sub care activa acest organism, și anume integrarea economică a statelor socialiste frăţești, era deosebit de generos sub raport teoretic, în practică lucrurile stăteau altfel. 
Mai exact, trasarea liniilor directoare ale CAER nu avea în vedere problemele specifice economiei românești și anume derularea procesului de industrializare forţată în vederea recuperării decalajelor economice, punerea în valoare a materiilor prime de care dispunea ţara noastră pe fondul creșterii cererii atât pe piaţa internă, cât și pe cea internaţională, precum și folosirea în mod optim a forţei de muncă venite din mediul rural în cadrul procesului de industrializare[24].

Politica de integrare economică pe care puterea de la Kremlin o propunea statelor-satelit nu ţinea seama de suveranitatea și independenţa naţională. În acest sens, au existat numeroase propuneri discutate în cadrul ședinţelor de lucru ale CAER prin care s-a luat în discuţie modelul Europei Occidentale fără să se ţină seama, voit sau nu, de faptul că renunţarea parţială la atribute ale suveranităţii s-a realizat cu acordul statelor participante. În schimb, în cadrul CAER, proiectele de integrare și specializare aveau în vedere doar anumite regiuni, oferind economiei românești un statut inferior, atât faţă de economia U.R.S.S., cât și faţă de economiile unor state membre, mai ales Cehoslovacia, Polonia și Germania Răsăriteană. 
O altă problemă căreia liderul comunist de la București i-a acordat o atenţie deosebită era legată de dominaţia exercitată asupra statelor membre CAER, atât sub raport economic, cât și politic de către URSS astfel, ofi cialii români au văzut în aceste propuneri de integrare economică tendinţa de perpetuare și, de ce nu, de sporire a infl uenţei sovietice asupra României. Acestor temeri li se adăugau, nu fără temei, mobilul liderilor comuniști români legate de dorinţa de a-și conserva puterea ieșind de sub tutela Moscovei. 
În aceste condiţii, independenţa afi șată de P.M.R., fie chiar și la nivel declarativ, faţă de sovietici a avut și un motiv economic. Rezistenţa aceasta era fundamentată pe mitul eminamente stalinist al vocaţiei transformative a industrializării intensive. Astfel, Gheorghiu-Dej l-a înfruntat pe Hrușciov cu o armă pe care a moștenit-o de la Stalin[25]. 
Respingerea sau, cel puţin, diminuarea hegemoniei sovietice a fost posibilă la București cu ajutorul a două instrumente: China și Occidentul. Cel dintâi, reprezentat de China, mai exact de conflictul ideologic și geopolitic dintre Moscova și Beijing, a însemnat un sprijin nesperat pentru politica de independenţă promovată de liderul comunist de la București. În aceste condiţii, comuniștii de la București, promotorii unei poziţii naţionale, nu au avut niciun merit în declanșarea conflictului sovieto-chinez și adâncirea lui, ei fiind doar beneficiarii acestuia, fructificând, în același timp, un larg spaţiu de manevră.

Cu totul altfel au stat lucrurile în ceea ce privește Occidentul într-o perioadă în care confl ictul statelor din lagărul socialist cu Statele Unite și aliaţii acestora era ireductibil.
De aceea, a căuta umbrela Occidentului însemna, pentru un stat satelit ca România, trădarea deschisă a hegemonului și practic, evadarea din lagăr. Pentru aceasta, însă, a fost nevoie de voinţă politică, de depășirea constrângerilor ideologice comuniste și a solidarităţii cu Uniunea Sovietică, în fapt puterea care instalase, în mod forţat, conducerea de la București.




 Miron Constinescu


În aceste condiţii, terenul de manifestare a politicii de independenţă a Bucureștiului a fost reprezentat, cu precădere, de efortul regimului comunist de la București de industrializare, de încercare de evitare a indicaţiilor primite de la Moscova, precum și opoziţia faţă de politica sovietică de transformare a României în principalul furnizor de alimente al lagărului socialist prin accentuarea statutului de stat eminamente agrar. De aceea, sprijinul Occidentului, și nu al Chinei, era considerat de partea română ca fi ind crucial în furnizarea de tehnologie și credite necesare dezvoltării economice în dauna sprijinului acordat de URSS.

La începutul anilor ’60, comuniștii români, în frunte cu Gheorghiu-Dej, au respins presiunile Moscovei pentru a se supune planurilor de integrare promovate la nivelul CAER[26], primul pas fiind făcut la sfârșitul anului 1960 când o delegaţie a P.M.R. a participat la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova care, prin Declaraţia adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea ţărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranităţii și a dreptului fiecărei ţări de a-și elabora propria politică naţională[27].

În anii următori, profi tând și se confl ictul dintre China și Uniunea Sovietică, liderul comuniștilor români a exercitat presiuni asupra Kremlinului în vederea obţinerii unei mai mari autonomii a partidelor comuniste și muncitorești faţă de P.C.U.S., deși linia politico-ideologică a lui Gheorghiu-Dej rămânea cea a unui conservatorism de factură stalinistă, în care curajul maxim mergea doar până la acordarea unei importanţe egale tuturor partidelor frăţești. Astfel, derusifi carea aparatului de partid și de stat declanșată de liderul de la București și de apropiaţii săi nu a reprezentat decât un liberalism de circumstanţă.

Așa cum era de așteptat, această poziţie adoptată de liderul comunist de la București a fost aspru criticată de Hrușciov care nu pierdea nicio ocazie de a-și manifesta nemulţumirea. 
Astfel, în Memoriile sale, Arcadi Sevcenko, unul dintre apropiaţii liderului sovietic de la Kremlin, relatează călătoria pe care liderii comuniști au întreprins-o la New York pe nava de croazieră „Baltica”, în septembrie 1960, cu ocazia sesiunii ONU. La discuţie au asistat, pe lângă Hrușciov, Janos Kadar, liderul comuniștilor din Ungaria, Todor Jivcov, liderul comuniștilor bulgari și, bineînţeles, Gheorghiu-Dej. Delegaţia  română și conducătorul ei au rămas rezervaţi în discuţiile cu ceilalţi comuniști fapt care l-a făcut pe Hrușciov, iritat de această atitudine, să afirme: tovarășul Gheorghiu-Dej nu este un comunist rău, dar ca lider este lipsit de forţă, este prea pasiv, pentru ca apoi să continue pe același ton: în România și chiar în rândurile Partidului se dezvoltă atitudini dăunătoare, naţionaliste și anti-sovietice, care trebuie retezate de la rădăcină. 
O mână puternică e nevoie pentru asta. Acești „mamalniki” (mămăligari) nu sunt o naţiune a conchis el pentru ca apoi, stânjenit de propria-i ieșire, să spună celor din preajma sa că avea în vedere vechea Românie[28].




 Teohari Georgescu


Însă, nici liderul de la București nu a rămas resemnat în faţa acestei situaţii. Astfel, în câteva ocazii, Gheorghiu-Dej nu a evitat să-și asume o poziţie de relativă independenţă faţă de Moscova, chiar dacă acest lucru a fost urmat de condamnarea venită din partea celorlalţi conducători de partide comuniste. La cea de-a XVI-a sesiune a CAER de la Moscova care s-a desfășurat în perioada 6-7 iunie 1962, au apărut primele elemente clare ale unui dezacord românesc pentru ca apoi, prin hotărârile Plenarei lărgite a C.C. al P.M.R. desfășurate între 5-8 martie 1963, Bucureștiul să susţină, în mod indubitabil, poziţia negociatorului-șef al României, Alexandru Bârlădeanu, în obiecţiile sale referitoare la planul CAER de stabilire a unor organe supranaţionale de control cu drept de intervenţie în politica economică a statelor membre.

După sesiunea CAER din iunie 1962, Hrușciov a vizitat Bucureștiul în încercarea de a-i convinge pe liderii comuniști români de iraţionalitatea rezistenţei lor. Cu toate că a fost supus unor presiuni deosebite, Gheorghiu-Dej nu s-a lăsat impresionat de declaraţiile liderului de la Kremlin și mai mult, a luat o serie de decizii care i-au surprins atât pe aliaţii ideologici, care nu bănuiau o astfel de reacţie, cât și pe observatorii occidentali care monitorizau evoluţiile economice și politice din lagărul comunist[29].

În aceste condiţii, represaliile sovieticilor aplicate României nu s-au lăsat prea mult așteptate. După o scurtă vizită la București a lui Podgorny, secretarul C.C. al P.C.U.S., care a eșuat în tentativa sa de a concilia poziţia guvernanţilor români, în februarie 1964 a venit și răspunsul Moscovei într-o formă neobișnuită. Între 25-30 mai 1964, la Moscova, s-a desfășurat al VI-lea Congres al Societăţii de geografie a URSS, care a devenit cadrul în care a fost formulată o asemenea ameninţare, nu neapărat la adresa conducerii P.M.R., ca autoare a Declaraţiei, ci a României, ca entitate naţională[30].

Ameninţarea, formulată în mod direct, deși era formulată sub girul unei societăţi știinţifi ce, avea forma unei teoretizări privind crearea unui sistem de ţări într-un complex economic unic, cum le formula în referatul introductiv P.M. Alampiev, unul dintre geografi i cei mai importanţi ai Uniunii Sovietice[31]. 
Misiunea de a realiza un astfel de proiect a revenit unui profesor universitar, economist, de origine bulgară, E.B. Valev care a publicat în revista „Vestnic Moskoskovo Universiteta” a Universităţii „Lomonosov” din Moscova un articol intitulat Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS la care erau atașate o serie de hărţi care alipeau sudul României, nordul Bulgariei și estul Uniunii Sovietice[32]. 
Amintind de planurile lui Hitler privind Noua Ordine în zona Dunării, complexul economic al lui Valev urma să înglobeze, într-o organizare suprastatală, părţi din sudul Uniunii Sovietice (12 000 km²), din nordul Bulgariei (38.000 km²) și din sudul-estul României (100.000 km²)[33]



 Janos Kadar


Planul propus de Valev, în fapt punctul de vedere al conducerii de la Kremlin ambalat într-o formă știinţifi că, a ridicat vii reacţii din partea română. Cum planul a fost ambalat într-un înveliș știinţific, fără amestecul aparent al Kremlinului, tot în acest fel a răspuns și partea română, fără a angaja conducerea P.M.R. Astfel, articolul Concepţii potrivnice de bază ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste, semnat de profesorul Costin Murgescu, fost legionar în tinereţe, a apărat în paginile revistei „Viaţa economică” la 12 iunie 1964, în tiraj de masă, și a reprezentat un răspuns de o duritate și, pentru acea perioadă, de neconceput: Deși nu suntem geografi ca autorul de la Universitatea „Lomonosov”, am luat o hartă a ţării și îndelung aplecaţi asupra ei, am studiat-o sub toate aspectele. Cu toate acestea, n-am reușit să înţelegem care raţiuni obiective ale forţelor de producţie în socialism pot face ca pentru industrializarea regiunii Argeș, de exemplu, să aibă o însemnătate deosebită apropierea relativă de Donbas sau Kerson și să nu aibă o apropiere absolută de regiunea limitrofă Brașov, care face parte din același complex economic naţional? Negăsind nici un fel de raţiuni obiective sau explicaţii, am putut constata un alt lucru: constituindu-și complexul interstatal, autorul face totală abstracţie de legăturile dintre regiunile românești afectate complexului și celelalte regiuni ale ţării, substituind acestor legături apropierea relativă de regiunile industriei grele din Ucraina și Donbas, apropiere pe care o subliniază insistent... În definitiv, vederile pe care le are autorul este o treabă personală a acestuia. Așa ar fi într-adevăr, dacă autorul n-ar încerca în același timp să umble cu creionul său peste harta patriei noastre. Și acest lucru nu i se poate permite[34].

Aberaţiile lui Valev au fost desfiinţate, punct cu punct: 
Teritoriile pe care le combină E.B. Valev pe hartă, sunt privite ca și când ar fi niște pământuri ale nimănui, ca și când ele n-ar face parte din teritoriul naţional al unor state suverane, ca și când frontierele de stat ar putea fi încălcate în numele unor pretinse interese ale sistemului mondial socialist. Propunem cititorilor să caute în articol un singur rând în care Valev să-și fi pus problema în care aceste complexe interstatale se împacă cu noţiunea de suveranitate a statelor, cu respectul acestei suveranităţi, și cititorii vor constata că nu există acest singur rând[35].

Răspunsul dat de partea română a fost un adevărat spectacol mediatic. Acel număr din „Viaţa economică” a apărut cu un supliment masiv în care poziţia românească a fost tradusă, pe hârtie de cea mai bună calitate, în engleză, franceză, germană, spaniolă și rusă, astfel încât ecoul să poată fi receptat și de Occident.

La puţin timp după elaborarea Planului Valev, economistul cehoslovac Jiri Novozamky a publicat o lucrare prin care propovăduia planificarea supranaţională. Și cu această ocazie, partea română a avut un răspuns radical, semn că acest tip de discurs prin care era pusă în discuţie suveranitatea statală nu era deloc agreat de puterea de la București[36]



 Todor Jivkov


Odată cu noua atitudine a Bucureștiului faţă de Moscova, partea română a început, evident timid și doar cu scopul de a tatona terenul, să ridice problema Basarabiei, Bucovinei și Ţinutului Herţa, ca o modalitate de a aminti Uniunii Sovietice că stăpânește teritorii românești, chiar dacă acest lucru a fost recunoscut internaţional prin semnarea Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

O ocazie nesperată pentru partea română a fost reprezentată de diferendul ideologic și teritorial dintre China și Uniunea Sovietică. Un moment important al apropierii româno-chineze l-a constituit întâlnirea dintre Ion Gheorghe Maurer și liderii chinezi în martie 1964. La întoarcerea în ţară, omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej s-a oprit la Moscova unde s-a întâlnit cu Hrușciov căruia i-a spus: Chinezii au spus că ne-aţi luat Basarabia. Nu am avut ce face decât să-i ascultăm deși, desigur, noi nu avem nevoie de Basarabia. Liderul de la Moscova a fost luat prin surprindere de poziţia lui Maurer, diplomatică de altfel, dar care ascundea dorinţa României de a pune în discuţie, fi e și indirect, această problemă: Românii ne-au repetat ceea ce auziseră de la chinezi, dar nu și-au exprimat dezacordul cu ceea ce chinezii spuseseră despre Basarabia. Această discuţie ne-a lăsat un gust amar[37].

Profitând de ocazie, regimul comunist de la Beijing nu a ratat nicio oportunitate de a încuraja atitudinea de independenţă a Bucureștiului faţă de Moscova, încercând, astfel să asocieze revendicările românești faţă de URSS cu cele chineze în Orientul Îndepărtat. La 10 iunie 1964, Mao Zedong, liderul comuniștilor chinezi, declara, în prezenţa a 32 de ziariști japonezi: Teritoriul ocupat de Uniunea Sovietică este prea mare... Ea ocupă multe teritorii străine... a venit timpul să se pună capăt acestei situaţii[38]. Referirea la Basarabia și Bucovina de Nord era mai mult decât evidentă. Câteva luni mai târziu, ambasada Chinei la București a difuzat o hartă a României care cuprindea și Basarabia, fapt ce a dus la un protest al ambasadei Uniunii Sovietice[39].

Relaţiile româno-sovietice au atins punctul critic în urma Plenarei lărgite a C.C. al P.M.R. care s-a desfășurat în perioada 15-22 aprilie 1964. Cu această ocazie a fost aprobată și dată publicităţii Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaţionale, document oficial la care liderii comuniști de la București au lucrat mai bine de un an. Elaborarea și aprobarea acesteia au avut la bază trei factori, și anume tendinţa Uniunii Sovietice de a transforma CAER într-o organizaţie suprastatală, în care să se realizeze o delimitare clară a statutului economic al fiecărui stat membru, polemica ideologică și teritorială dintre Moscova și Beijing, în fapt tentativa celor două mari puteri nucleare de a-și asigura locul predominant în cadrul blocului comunist și, nu în ultimul rând, tentativele repetate, chiar dacă timide, ale Bucureștiului de a se emancipa din punct de vedere economic faţă de Moscova[40].



 Vasile Luca


Alcătuită din șapte capitole, Declaraţia  prevedea aplicarea principiilor independenţei și suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajul reciproc, întrajutorăriitovărășești, neamestecul în treburile interne, respectării integrităţii teritoriale, principiile internaţionalismului socialist[41], atât în relaţiile dintre România și Uniunea Sovietică, cât și între România și celelalte partide comuniste și muncitorești.

Însă, poate cea mai curajoasă și subtilă punere în scenă a unei probleme care frământa Bucureștiul în raporturile sale cu Moscova a fost reprezentată de dorinţa liderilor comuniști români de retragere a trupelor sovietice. Un prim pas în acest sens a fost făcut în anul 1955 când Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Austria, de cealaltă parte, au semnat Tratatul de Pace prin care se recunoștea neutralitatea acesteia. În aceste condiţii, răspunsul pe care liderul de la București l-a dat agenţiei „United Press” referitor la retragerea trupelor sovietice din România odată cu încheierea tratatului cu Austria este elocvent, deși era păstrată, în continuare, o anumită atitudine rezervată menită să nu irite conducerea de la Kremlin: După cum se știe, trupele sovietice se afl ă pe teritoriul României conform Tratatului de Pace, în scopul asigurării securităţii comunicaţiilor trupelor sovietice din Austria. După încheierea tratatului cu Austria, este necesar, în condiţiile actuale, să se ţină seama de faptul că în ultima perioadă, în situaţia Europei au intervenit schimbări importante. [...] În acest caz, este evident că ar fi înlăturată și necesitatea prezenţei trupelor sovietice în România și aceste trupe ar fi retrase din România[42].

Începând din acest an, conducerea de la Moscova a început să-și pună problema retragerii trupelor sale dislocate în statele din blocul socialist. În memoriile sale, Hrușciov motiva această politică în felul următor: Trebuia să facem economii atât la armata din ţară, cât și la cea din străinătate. 
Menţinerea unei divizii pe teritorii străine – adică, pe teritoriul unei alte ţări socialiste – costa de două ori mai mult. În completarea considerentelor economice existau și motive politice care ne sileau să ne retragem trupele din ţările frăţești. Nu vrem ca cineva să creadă că nu am avut încredere în aliaţii noștri. Ei construiau socialismul în propriile lor ţări, deoarece ei doreau acest lucru și nu pentru că trupele sovietice erau staţionate pe teritoriul lor.
Am dorit să probăm că insinuările dușmanului, conform cărora Ungaria, Polonia, România și alte popoare au fost infl uenţate să aleagă calea socialismului sub ameninţarea baionetelor soldaţilor sovietici, sunt o minciună[43].

Problema retragerii trupelor sovietice din Românie a fost discutată, pentru prima dată, la nivelul conducătorilor români și sovietici, în a doua parte a anului 1955, în timpul  unei partide de vânătoare. Cu această ocazie, Emil Bodnăraș, care cunoștea foarte bine limba rusă, l-a abordat pe Hrușciov spunându-i că, Tratatul cu Austria fi ind semnat, conducerea partidului și statului român socotea că staţionarea trupelor sovietice în România nu-și mai avea nici justifi care, nici bază juridică. Prin urmare, se propunea Uniunii Sovietice să-și retragă armata. Evident, Hrușciov a fost deosebit de deranjat de această cerere, motiv pentru care și-a întrerupt vizita și a plecat la aeroport fără să-i salute pe cei din conducerea de partid.




 Ştefan Foriş


Memoriile liderului de la Kremlin stau mărturie asupra poziţiei pe care Moscova a adoptat-o în legătură cu această problemă: Am discutat problema cu conducerea și am decis că era timpul să demonstrăm că avem încredere în alte ţări și să le câștigăm buna voinţă prin reducerea garnizoanelor din alte ţări. [...] Astfel, atât în cazul Ungariei, cât și al Poloniei, noi am fost cei care le-am propus ori reducerea ori completa retragerea a trupelor de pe teritoriile lor. Cazul României a fost exact opusul și de aceea mai complicat. Românii au fost cei care ne-au propus să ne retragem forţele de pe teritoriul ţării lor. La început i-am înţeles greșit și am încercat să-i convingem că trupele trebuie să rămână, dar mai târziu, după ce am refl ectat, ne-am răzgândit[44].

Însă, la 7 noiembrie 1955, liderul de la Moscova i-a transmis lui Bodnăraș, șeful delegaţiei române prezentă la manifestările dedicate acestei zile, următoarele: Tovarășe Bodnăraș, noi am hotărât să retragem trupele sovietice de pe teritoriul României. Aceasta nu ca urmare a faptului că voi aţi ridicat problema, ci pentru faptul că noi am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem[45].

Lui Gheorghiu-Dej i s-a oferit prilejul de a-și apropia victoria prin Declaraţia oficială din 30 octombrie 1956 prin care guvernul de la București saluta și recunoștea valabilitatea Tratatului. În aceste condiţii, în opinia autorităţilor române, staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul României devenea inutilă, în contrasens cu principiul suveranităţii, dar și datorită faptului că Austria nu mai reprezenta o ameninţare directă pentru URSS și blocul statelor comuniste. Această poziţie a fost întărită la Congresul al II-lea al P.M.R. când, pentru prima dată, s-a discutat despre calea românească de construire a socialismului și despre adaptarea marxismului la cerinţele locale[46] și s-a insistat, într-un mod ferm, asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne.

Cu toate acestea, la 3 decembrie 1956, în urma tratativelor derulate la Moscova, a fost semnată Declaraţia cu privire la tratativele dintre delegaţiile guvernamentale ale Republicii Populare Române și Uniunii Sovietice prin care se arăta: În aceste condiţii și ţinând seama, de asemenea, de situaţia internaţională existentă, ambele părţi consideră indicată staţionarea vremelnică a unităţilor militare sovietice, în conformitate cu Tratatul de la Varșovia pe teritoriul Republicii Populare Române[47].

În prima jumătate a anului 1957, au fost purtate o serie de tratative româno-sovietice în urma cărora s-a căzut de acord asupra necesităţii retragerii din România a consilierilor militari sovietici în condiţiile în care Armata Română era organizată și înarmată după model sovietic, iar NATO era privită ca o organizaţie politico-militară inamică, un pericol evident pentru statele din lagărul socialist.

La 15 aprilie 1957, s-a semnat la București Acordul între guvernul Republicii Populare Române și guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste referitor la statutul juridic al trupelor sovietice staţionate temporar pe teritoriul Republicii Populare Române. În articolul I se stipula, în mod clar, faptul că staţionarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române nu afectează în niciun fel suveranitatea Statului Român; trupele sovietice nu se amestecă în treburile interne ale Republicii Populare Române[48].

Din acest scurt paragraf se pot trage două concluzii. În primul rând, încă din titlul tratatului, se specifi că, în mod clar, statutul de provizorat al trupelor sovietice staţionate în România. În al doilea rând, textul tratatului demonstrează o schimbare de atitudine din partea sovieticilor în sensul că România era considerată un stat aliat și nu unul ocupat, căruia i se garanta și respecta suveranitatea teritorială, fi e și măcar la nivel declarativ[49].

Această recunoaștere a suveranităţii a reprezentat baza hotărârii Uniunii Sovietice de retragere a trupelor Armatei Roșii de pe teritoriul României. Astfel, un an mai târziu, la 17 aprilie 1958, Nikita Hrușciov a trimis o scrisoare către C.C. al P.M.R. în care se arată: De aceea, după părerea noastră, acum nu mai este necesară șederea trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române. [...] Ţinând cont de toate acestea, C.C. al P.C.U.S. consideră că ar trebui să discutăm în timpul cel mai apropiat, problema retragerii forţelor armate sovietice de pe teritoriul Republicii Populare Române[50].

Răspunsul lui Gheorghiu-Dej a fost cât se poate de tranșant, semn al schimbării de atitudine a conducerii de la București: Împărtășim părerile exprimate în scrisoarea dumneavoastră. Staţionarea trupelor sovietice a R.P.R. a corespuns atât intereselor R.P.R., cât și intereselor cauzei comune a lagărului socialist. Ţinând seama de împrejurările actuale favorabile, suntem de acord cu propunerea dv. de a se renunţa la staţionarea mai departe a trupelor sovietice în R.P.R.[51].

La 24 mai 1958, s-a încheiat Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale Republicii Populare Române și Ministerul Apărării al U.R.S.S. referitor la modalitatea de retragere a trupelor sovietice din Românie care, la articolul I, stipula următoarele: Părţile contractate au căzut de acord că pe teritoriul Republicii Populare Române vor fi retrase toate trupele sovietice care se vor afl a acolo în ziua semnării acestui Acord, adică trupele de uscat, forţele aeriene militare, subunităţile de apărare a raionului maritim al Flotei maritime militare și trupele de transmisiuni care asigură telecomunicaţiile de frecvenţă înaltă. Retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Republicii Populare Române se va efectua în perioada de la 15 iunie până la 15 august 1958[52].

La 15 iunie 1958, primii soldaţi sovietici încartiruiţi în România au fost retrași în Uniunea Sovietică de la Galaţi, spre satisfacţia nedisimulată a populaţiei prezente la manifestări dar mai ales a autorităţilor române care au salutat acest gest printr-un discurs curajos ţinut de Chivu Stoica. În felul acesta, Bucureștiul transmitea un mesaj clar către Moscova cu privire la intenţiile sale de independenţă în cadrul lagărului socialist.

Această retragere nu ar fi putut avea loc dacă Hrușciov nu și-ar fi dat acordul. Dar, la fel de adevărat este faptul că liderii comuniști de la București au desfășurat o adevărată campanie de persuasiune pentru a-l convinge pe liderul de la Kremlin, dând dovadă de o adevărată artă politică în acest sens.

Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș au fost principalii artizani ai acestui veritabil scenariu al scoaterii trupelor sovietice din ţară. A fost un act de intoxicare în etape a lui Hrușciov, iar atunci când liderul sovietic și-a dat seama de adevăratul scop urmărit de conducerea de la București, era prea târziu[53].

Și, un lucru esenţial, nu trebuie uitat faptul că între acuzele aduse lui Nikita Hrușciov, în momentul în care C.C. al P.C.U.S. l-a recuzat în cadrul Plenarei din octombrie 1964, s-a numărat și retragerea trupelor sovietice din România din anul 1958.


NOTE


1 Muzeul Marinei Române.

2 Gh. Gheorgiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 118. În Cuvântarea rostită cu prilejul înapoierii delegaţiei guvernamentale române de la Moscova, ţinută în ziua de 10 februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej făcea dovada subordonării sale totale faţă de Stalin: Tratatul care a fost semnat la Moscova dă o lovitură puternică iluziilor nutrite de cercurile reacţionare din interiorul şi din afara ţării noastre în posibilitatea reîntoarcerii regimurilor din trecut, când România era un instrument pus în slujba intereselor unor puteri imperialiste, străine de interesele poporului român. Prin semnarea Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, Republicii Populare Române îi sunt deschise perspectivele dezvoltării vieţii economice şi politice.

3 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, Editura Signata, 1990, p. 289. Revolta lui Josip Broz Tito, deşi nu prima, a fost cea mai spectaculoasă şi semnifi cativă, prin simplul fapt că a avut succes.

4 Gh. Gheorghiu-Dej, Op. cit., p. 329. În continuarea alocuţiunii, liderul Partidului Muncitoresc Român şi-a manifestat dezacordul cu politica de emancipare a Belgradului şi l-a acuzat direct pe Tito de supunere faţă de Occident: Dintru început el (Tito – n.n.) a declarat că va vorbi despre problemele politice ale Frontului Popular. În realitate, întregul raport a fost consacrat unei singure chestiuni, şi anume calomnierii duşmănoase a Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară. Chiar când s-a oprit asupra unor stări de lucruri din Iugoslavia, acest duşman de moarte al socialismului a făcut-o pentru a ataca cu înverşunare măreaţa Patrie a socialismului şi partidele comuniste frăţeşti. Stăpânii lui Tito, imperialiştii americani şi englezi, au fost încântaţi de tonul şi conţinutul discursului şi îşi frecau mâinile de mulţumire. Postul de radio Vocea Americii a făcut o zgomotoasă reclamă acestui discurs, încă înainte de a fi adus la cunoştinţa poporului iugoslav. Într-adevăr, demult nu au mai avut imperialiştii un agent atât de zelos în a se achita de sarcina calomnierii Uniunii Sovietice.

5 Ibidem, p. 402.

6 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 208. Vezi şi Thomas Parish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 60.

7 Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1994, p. 122.

8 Magdalena Tiţă, Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier. Dimensiunea politică, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, tom X, Constanţa, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, 2007, p. 350.

9 Apud Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 576 ş.u.

10 Ibidem, p. 576. Acelaşi ton acuzator a fost folosit şi împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu despre care a afi rmat că el constituia o rezervă ascunsă a duşmanului în conducerea partidului nostru. Vezi şi Mihai Giugariu (redactor coordonator), Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, Bucureşti, Editura Vremea, 1996, p. 400 ş.u.

11 Ibidem, p. 638 şi următoarele. În continuarea cuvântării se arată: În articolul redacţional al Scânteii [...] a fost demascată devierea oportunistă de dreapta a lui V. Luca, arătându-se că el a fost sprijinit de A. Pauker şi T. Georgescu, care au avut tot timpul o atitudine de împăciuitorism, ce ascundea propriile lor greşeli oportuniste. Mai mult, Gheorghiu-Dej accentua poziţia sa împotriva celor trei, dovedind caracterul stalinist al regimului pe care îl conducea: Întâlnindu-se pe platforma devierii de dreapta de la linia partidului, A. Pauker, T. Georgescu şi V. Luca au introdus fracţionism în partid, călcând unul dintre principiile de bază ale partidului marxist-leninist, care glăsuieşte că partidul este unitatea de voinţă, incompatibilă cu existenţa fracţiunilor.

12 Amy Knight, Beria. O mitologie a crimei, Editura Elit, f.a., p. 265. Asupra morţii lui Stalin planează, încă, multe semne de întrebare care nu au fost elucidate de documentele de arhivă sau de memoriile martorilor oculari. Cert este, însă, un lucru: membrii conducerii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, prezenţi la căpătâiul muribundului, au întârziat tratamentul medical pentru Stalin, cel puţin zece sau doisprezece ore, deşi ştiau că este grav bolnav.

13 Amy Knight, Op. cit., p. 323. Verdictul a fost comunicat presei la 24 decembrie. Comisia specială a confi rmat toate acuzaţiile din rechizitoriu şi l-a condamnat la moarte, acuzatul fi ind executat în aceeaşi noapte.

14 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 424.

15 Apud Cristian Popişteanu, Mărturia lui Hruşciov, în „Magazin istoric”, nr. 6/1995, pp. 23-24.

16 Florin Constantiniu, De ce s-au retras trupele sovietice din România?, în „Dosarele istoriei”, an I, nr. 3/1996, p. 56. La afl area veştii semnării Tratatului de Pace dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Austria, Gheorghiu-Dej le-ar fi spus celor din conducerea P.M.R.: Măi, băieţi, o zi mare, înălţătoare pentru Ţara Românească având în vederea că pretextul legal pentru staţionarea trupelor sovietice în România era asigurarea căilor de comunicaţii cu efectivele dislocate în Austria.

17 Ion Bodunescu, Diplomaţia românească postbelică în slujba independenţei, Bucureşti, Editura Junimea, 1988, p. 195.

18 Victor Frunză, Op. cit., p. 428.

19 Gheorghe Gheorghiu-Dej, A XV-a aniversare a R.P.R., Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 31.

20 Victor Frunză, Op. cit., pp. 431-432.

21 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări. Iunie 1961-decembrie 1962, Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 197 şi următoarele. Vezi şi Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996, pp. 148-149. În continuarea cuvântării, liderul de la Bucureşti arată: Întorşi în ţară, Pauker şi Luca – care s-a dovedit ulterior vechi agent al Siguranţei – încălcând în mod grosolan cele mai elementare norme ale vieţii de partid, prin intrigă şi înşelăciune, au acaparat în mod abuziv conducerea partidului. După cum s-a afl at mai târziu, ei s-au înţeles încă din emigraţie asupra acestei acţiuni antipartinice. Este semnifi cativ că Ana Pauker se bucura de o mare încredere şi simpatie tocmai printre elementele dogmatice, antipartinice, demascate de P.C.U.S. după Congresul al XX-lea şi îndeosebi din partea lui Molotov. Pauker şi Luca susţineau că a fost o mare greşeală înfăptuirea actului istoric de la 23 August, care a dus la răsturnarea dictaturii militare-fasciste şi la alăturarea Armatei Române Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice. Dintre acuzaţiile punctuale pe care Gheorghiu-Dej le-a adus celor trei, putem aminti: în timp ce lucrările lui Stalin erau traduse şi tipărite în ediţii de masă, se neglijau traducerea şi editarea operelor lui Marx, Engels şi Lenin; deşi nu se ridicase nici o statuie a lui Lenin, statui ale lui Stalin au fost ridicate în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării; Ana Pauker a mers atât de departe, încât a adresat în mod direct legionarilor apelul să intre în partidul nostru.

22 Florian Banu, CAER: geologie şi politică, în „Dosarele istoriei”, an VIII, nr. 12, 2003, p. 62.

23 Încă de la început, au apărut în interiorul CAER divergenţe generate de modul de abordare a celor două aspecte, precum şi de limitele impuse acestui organism multistatal de către sistemele economice de tip centralizat care-i stăteau la bază.

24 În pofi da acestor probleme puse în discuţie de delegaţiile româneşti la mai toate întâlnirile CAER, României i se propunea, de cele mai multe ori într-un mod imperativ, să rămână o sursă de materii prime şi produse agricole pentru statele privilegiate din spaţiul comunist, în special Uniunea Sovietică şi R.D.Germană, precum şi o piaţă de desfacere a produselor industriale provenite din aceste ţări. În aceste condiţii, României i s-a trasat sarcina de a dezvolta o agricultură extensivă cu productivitate scăzută, fapt ce îi conferea statutul de partener inferior şi, ca atare, subordonat intereselor ţărilor mai puternice din punct de vedere industrial.

25 Florin Constantiniu, Op. cit., p. 55.

26 Ion Constantin, Op. cit., p. 126.

27 Ibidem p. 126 şi următoarele. La mijlocul lunii noiembrie 1960, editorii Buletinului Comitetului „Free Europe” din New York, mai exact instrumentul de monitorizare care a fost revista „East Europe”, rămâneau surprinşi să audă la Radio Bucureşti că oraşul Braşov şi-a recăpătat vechiul său nume după ce ani de zile s-a numit oraşul Stalin. În decembrie 1960, Marea Adunare Naţională a confi rmat ofi cial această reorganizare administrativ-teritorială printr-o decizie unanimă prin care regiunile Constanţa, Craiova şi Timişoara şi-au reluat numele tradiţionale Dobrogea, Oltenia şi Banat cărora autorităţile de la Bucureşti le-au acordat conotaţii naţionale.

28 Apud Ibidem, p. 126 Gheorghiu-Dej nu i-a făcut niciodată o impresie plăcută lui Hruşciov, măcar şi pentru faptul că liderul comunist de la Bucureşti era unul dintre supravieţuitorii perioadei staliniste în care nu se putea avea încredere. Atitudinea ulterioară a Bucureştiului faţă de Moscova avea să confi rme această opinie.

29 Ibidem, p. 126 şi următoarele. În acest sens, putem aminti câteva dintre măsurile luate de liderul de la Bucureşti menite să accentueze poziţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Astfel, la începutul lunii iunie 1963, Gheorghiu-Dej nu a participat la sărbătorirea celor 70 de ani ai lui Walter Ulbrich, liderul comunist al Germaniei Răsăritene. În aceeaşi notă, autorităţile comuniste de la Bucureşti au publicat, fără permisiunea Moscovei, lucru de neconceput în acea perioadă, fragmente din celebra Scrisoare în 25 de puncte din 14 iunie 1963 a C.C. al Partidului Comunist Chinez în legătură cu problemele divergente dintre Moscova şi Beijing, fi ind singura ţară satelit care a adoptat o astfel de poziţie înainte de a primi acordul Kremlinului. La Conferinţa la vârf a CAER care s-a desfăşurat la Moscova în iulie 1963, România s-a opus planului de integrare economică susţinut de Uniunea Sovietică, cu sprijinul R.D.Germane şi a Cehoslovaciei. Un alt moment important prin care România şi-a reafi rmat poziţia independentă a fost reprezentat de Adunarea Generală a ONU din 29 noiembrie 1963. Cu această ocazie, Statele Unire au propus o rezoluţie prin care se dorea crearea unei zone denuclearizate în America de Sud. Ţările socialiste s-au opus în bloc, mai puţin delegaţia României care s-a abţinut de la vot. În acelaşi ton s-a încadrat şi reluarea legăturilor diplomatice şi economice cu Albania, astfel încât, la 21 decembrie 1963, Radio Tirana anunţa participarea ambasadorului României în capitala Albaniei, alături de cel chinez. Însă, cel mai important moment a fost refuzul lui Gheorghiu-Dej de a participa la sărbătorirea septuagenarului Nikita Hruşciov, din aprilie 1964. Mai mult, câteva zile mai târziu, Plenara C.C. al P.M.R. a adoptat incomoda Declaraţie, un adevărat act de curaj al liderilor comunişti de la Bucureşti.

30 Victor Frunză, Op. cit., p. 454.

31 Ibidem, p. 454.

32 Ion Constantin, Op. cit., p. 128. Uniunea Sovietică punea la dispoziţie o parte din sudul Basarabiei (nu toată) şi o porţiune simbolică din sudul Ucrainei.

33 Ibidem, p. 128 şi următoarele. În conformitate cu prevederile Planului Valev, România urma să piardă aproximativ 42% din teritoriul său naţional care urma să fi e pus la dispoziţia complexului economic fără nici un fel de condiţii din partea română.

34 Costin Murgescu, Concepţii potrivnice de bază ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste, în „Viaţa economică”, nr. 2/1967, p. 1 şi următoarele.

35 Ibidem, p. 1. Sfârşitul răspunsului dat de partea română a fost fără echivoc: Labirintul de formulări obscure ascunde tendinţa de desprindere a unor fâşii din teritoriu. Cu alte cuvinte, şi în ultimă instanţă, este vorba de o încercare de teoretizare a unui proces de dezmembrare a economiei naţionale şi a teritoriilor naţionale ale unor state socialiste.

36 Ion Constantin, Op. cit., p. 128. Surprinşi de virulenţa răspunsului primit din partea regimului de la Bucureşti, sovieticii vor bate în retragere. Astfel, ziarul „Izvestia” a publicat un material semnat de Oleg Bogomolov în care erau respinse propunerile lui Valev care erau considerate ca fi ind greşite şi necorespunzătoare principiilor relaţiilor economice promovate de Uniunea Sovietică.

37 Apud Ioan Scurtu, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Bucureşti, Editura Tempus, 1994, p. 361 ş.u. Regimul comunist de la Bucureşti şi-a argumentat poziţia faţă de problema ţinuturilor româneşti afl ate sub stăpânire sovietică prin publicarea, în noiembrie 1964, a lucrării Însemnări despre români semnată de Karl Marx, în care era condamnată, în termeni duri, răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă în anul 1812.

38 Apud Ion Constantin, Op. cit., p. 131.

39 În această situaţie, benefi ciind de sprijinul direct al Chinei, P.M.R. a avut o atitudine tranşantă, făţişă şi publică faţă de denunţarea lozincilor false din perioada interbelică şi după Al Doilea Război Mondial. Politică adoptată de P.C.D.R. începând din anul 1924 prin care a fost susţinută teza potrivit căreia Basarabia trebuia retrocedată Uniunii Sovietice, a fost denunţată prin argumentul că aceasta a fost impusă de Komintern.

40 Mihai Retegan, De la criza Caraibelor la Declaraţia din aprilie 1964, în Structuri politice în secolul XX, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, p. 529.

41 Victor Frunză, Op. cit., p. 446.

42 Ioan Scurtu (coord.), Retragerea trupelor sovietice. 1958, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 217-218.

43 Ibidem, pp. 232-233.

44 Ibidem, p. 233.

45 Ibidem, pp. 221-222. Subtil diplomat, Gheorghiu-Dej a avut prudenţa de a nu aborda personal această problemă în condiţiile în care Hruşciov nu avea o părere prea bună despre liderul de la Bucureşti. De aceea, l-a însărcinat pe Emil Bodnăraş cu această misiune din cel puţin două motive, deşi în Biroul Politic al P.M.R. s-a hotărât ca Gheorghiu-Dej să fi e cel care urma să abordeze acest subiect: în primul rând, ministrul român se bucura de o mare încredere la Moscova, iar în al doilea rând, în cazul în care răspunsul Moscovei ar fi fost negativ, poziţia lui nu ar fi avut de suferit. Manevra liderului român nu a rămas fără urmări pe plan intern. La şedinţa din 3 aprilie 1956 a Biroului Politic al P.M.R., Miron Constantinescu a lansat un atac dur la adresa lui Gheorghiu-Dej, arătând: spre surprinderea noastră, tovarăşul Gheorghiu-Dej nu a executat această sarcină, ci l-a pus fără voia sa pe tovarăşul Bodnăraş s-o expună. 
46 Ion Constantin, Op. cit., p. 122.

47 Ioan Scurtu, Op. cit., p. 240. Finalul Declaraţiei lasă, însă, deschisă posibilitatea retragerii condiţionate a trupelor sovietice: Potrivit cu Declaraţia Guvernului U.R.S.S. din 30 octombrie 1956, guvernele Republicii Populare Române şi U.R.S.S. se vor consulta între ele şi cu ceilalţi participanţi la Tratatul de la Varşovia, în conformitate cu evoluţia situaţiei internaţionale, asupra necesităţii staţionării în continuare a unităţilor militare sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române.

48 Ibidem, p. 247.

49 Această schimbare de atitudine este refl ectată şi în memoriile lui Hruşciov care, în anul 1957, privea lucrurile din altă perspectivă: m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej. El mi-a spus: Am fost profund jigniţi de ce i-aţi spus lui Bodnăraş. Ne-aţi jignit sugerând că nu ne bucurăm de încrederea poporului nostru şi că suntem la putere doar datorită prezenţei trupelor pe teritoriul ţării noastre. Ceea ce mi-a spus Dej m-a preocupat foarte mult, mai ales că-l ştiam un tovarăş cinstit şi un bun prieten. Vezi Ibidem, p. 235. În continuare, liderul comuniştilor sovietici menţiona: Cu cât mă gândesc mai mult la această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva divizii pe care le aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina.

50 Ibidem, p. 273.

51 Ibidem, pp. 274-275.

52 Ibidem, p. 277.

53 Cristian Popişteanu, Op. cit., p. 24. În memoriile sale, Hruşciov a făcut dovada intoxicării sale de către conducerea de la Bucureşti: În completarea consideraţiile strategice şi militare, aşa cum au sugerat tovarăşii Bodnăraş şi Dej, există un motiv politic pentru retragerea trupelor din România. Ştiam că poporul român a ales socialismul ca fi ind singura cale corectă nu fi indcă conducătorii lor erau susţinuţi de baionete străine, ci datorită faptului că socialismul prezenta interese pentru clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate. Tovarăşii români ar putea considera retragerea trupelor ca pe un semn de încredere politică. Vezi şi Ioan Scurtu (coord.), Op. cit., p. 235.


















Picnic la marginea drumului (4)


Arkadi şi Boris Strugaţki 







Am trecut de prima piuliţă, de a doua, de a treia. Ten­der oftează, stă picior peste picior, îşi schimbă poziţia şi cască de-i trosnesc fălcile, parc-ar scânci un câine. Lânce­zeşte, săracu'. Nu-i nimic, o să-i folosească. Astăzi o să slăbească pe puţin cinci kilograme, mai mult decât cu ori­care dietă ... Am aruncat şi a patra piuliţă. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat, dar sim­ţind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mână pe Kirill.
― Stai. Nici un pas înainte ...

Şi, luând a cincea piuliţă, am aruncat-o mai sus şi mai departe. Uite şi "chelia ţânţarului". Piuliţa şi-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar când a ajuns la jumătatea drumului şi-a schimbat direcţia, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atât de tare, încât a intrat în lut şi a dispărut de sub ochii noştri.
― Ai văzut? şoptesc.
― Numai în filme, spune, şi se întinde aşa de tare în faţă de ziceai că acum-acum o să cadă din "galoş". Mai aruncă una, ce zici?

Să râzi şi să plângi. Una. Dar oare îţi ajunge aici nu­mai una? Eh, ştiinţă! ... În sfârşit. Am aruncat încă opt piuliţe până am încercuit "chelia". La drept-vorbind, ar fi ajuns şi şapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru ― lasă-l să se minuneze de concentra­torul lui. Piuliţa a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucăţică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită şi a lă­sat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape că a chiuit de plăcere.
― Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic, şi gata. Aici să te uiţi. Am să arunc una de trecere şi să n-o scapi din ochi.

Ce s-o mai lungim. Am ocolit "chelia" şi ne-am ridicat deasupra moviliţei. Moviliţa asta ... N-am mai văzut-o până acum. Ca să vezi ... Deci ne-am oprit deasupra moviliţei, iar de aici  până  la  asfalt  doar să-ntinzi mâna, vreo două­zeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să arunc piuliţa şi cu Dumnezeu înainte!
Nu pot s-o arunc.

Eu însumi nu înţeleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotărât s-o arunc.
― Ce ai? spuse Kirill. Ce mai aşteptăm?
― Ai răbdare. Şi mai taci, pentru numele lui Dum­nezeu!
"Acum mă gândesc, am să arunc piuliţa, o să pornim liniştiţi, totul o să meargă ca pe roate, de n-o să freamăte nici un fir de iarbă, iar într-o jumătate de minut vom ajunge la asfalt". Dar dintr-o dată m-au trecut toate su­dorile, de-am simţit că-mi transpiră şi ochii, şi deja ştiam că n-am să arunc piuliţa tocmai acolo. În stânga ... poftim, chiar şi două. Chiar dacă drumul este mai lung şi văd un fel de pietricele nu prea plăcute, totuşi m-am decis să arunc piuliţa într-acolo, numai drept înainte nu, pentru nimic în lume. Şi am azvârlit piuliţa în stânga. Kirill n-a spus nimic, a întors "galoşu", s-a apropiat de piuliţă şi abia atunci s-a uitat la mine. Probabil că nu arătam prea bine, pentru că şi-a întors repede privirea.
― Nu-i nimic, îi spun. Drumul ocolit ne duce mai re­pede.
Am aruncat ultima piuliţă pe asfalt.

Mai departe treaba a mers mai simplu. Am găsit şi crăpătură mea. Era curată, draga de ea, nu crescuse nimic urât pe-acolo şi nici culoarea nu i se schimbase. Mă uit la ea şi mă bucur. Ne-a condus până la poarta garajului mai bine decât orice marcaj.
I-am ordonat lui Kirill să coboare până la un metru şi jumătate, m-am culcat pe burtă şi am început să mă uit prin poarta deschisă. La început, fiind obişnuit cu soa­rele,  totul  era  negru  şi n-am văzut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu întunericul şi am observat că până acum nu se schimbase nimic în garaj. Camionul de-acolo stătea şi acum neatins, fără nici o gaură, nici o pată măcar. Pe platforma de ciment şi de jur-împrejur totul rămăsese ca la început ― probabil că în groapă s-a adunat prea pu­ţină "piftie", iar aceasta nu a mai reuşit să se reverse. Nici măcar o dată. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a plăcut. Acolo unde sunt canistrele străluceşte ceva ca argintul. Mai înainte nu era. În sfârşit, să strălucească cum o străluci, doar n-am să mă întorc acum din cauza asta. Doar nu străluceşte cine ştie ce, ci numai puţintel, foarte slab şi încetişor, ba chiar cu blândeţe ... M-am ridicat şi m-am uitat în toate părţile. Autocamioanele de pe plat­formă par într-adevăr noi, ba mai mult decât atât: de când am fost aici ultima dată parcă sunt şi mai noi. În schimb, cisterna aceea a ruginit complet, săraca, şi cred că în curând o să se dezmembreze complet. Uite şi an­velopa trecută şi pe hartă ce zace răsturnată în faţa ga­rajului.

Nu-mi place această anvelopă. Ceva nu e-n regulă cu umbra ei. Soarele ne bate în spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasă, până la ea mai avem, e încă departe. În general, totul e bine, se poate lucra. Numai că ce stră­luceşte acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum aş fi fumat, m-aş fi aşezat în linişte şi m-aş fi gândit. De ce străluceşte deasupra canistrelor, şi nu alături?  ...  De  ce anvelopa aruncă  o  asemenea  umbră? ... Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobişnuit,  dar  nu periculos ... Cu umbrele astea se pot întâmpla multe, totuşi, ce naiba străluceşte acolo ca argintul? Parcă ar fi un păienjeniş în pădure. Ce fel  de  păianjen  o  fi  împle­tit-o? Of, niciodată n-am văzut păianjeni sau gândaci în Zonă. Şi, colac peste pupăză, "biberonul" nostru se află chiar la doi paşi de canistre. Trebuia să-l iau atunci şi n-aş fi avut nici o grijă acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam să-l ridic, dar ca să-l car cu spi­narea, noaptea, în patru labe ... Cine n-a cărat vreodată un "biberon", lasă să-ncerce: este ca şi cum ai căra şai­sprezece kilograme de apă fără găleţi. "Deci mergem, nu? Păi, sigur că trebuie să mergem ... O duşcă  era  bună  acum" ... M-am întors spre Tender şi i-am zis:
― Acum am să merg împreună cu Kirill în garaj. Ră­mâi pe loc, pe post de şofer. Nu te apropii de tabloul de comandă fără ordinul meu, indiferent ce se întâmplă. Chiar dacă arde pământul sub tine. Dacă te sperii şi faci vreo boacănă, te găsesc şi pe lumea ailaltă.

Clătină din cap cu un aer serios: nu mă sperii, adică. Nasul îi seamănă cu o prună, că doar îl pocnisem zdra­văn ... Am lăsat încet la pământ cablurile de avarie, m-am uitat încă o dată la strălucirile din garaj, i-am făcut semn lui Kirill şi am început să cobor. Am ajuns pe asfalt şi aştept până coboară şi el pe alt cablu.
― Nu te grăbi, îi spun. Nu ridica praful.

Stăm pe asfalt, "galoşu'" se clătină, cablurile de sub pi­cioare alunecă. Tender îşi scoate căpăţâna peste balustra­dă, se uită la noi, iar în ochi i se citeşte disperarea. Tre­buia să mergem. Îi spun lui Kirill:
― Să mergi după mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi paşi în spate. Mă priveşti drept şi nu caşti gura în jur.

Şi-am pornit. M-am oprit în prag şi m-am uitat în jur. Totuşi este mult mai uşor să lucrezi ziua. Acum o săptămână eram culcat exact aici, pe acelaşi prag. Întu­neric ca-ntr-o călimară. Din groapă, "piftia vrăjitorului" scotea limbi albăstrui, ca flacăra spirtului. Ce păcat, că nu luminează, ba chiar pare mai întuneric din cauza lor. Şi-acum, ce să mai zic! Ochii s-au obişnuit cu semiîntu­nericul, totul este ca-n palmă. Se vede praful chiar şi-n cele mai întunecoase colţuri. Şi, într-adevăr, firişoare de argint strălucesc acolo şi se întind de la canistre spre ta­van. Seamănă foarte mult cu un păienjeniş. Poate că ar fi trebuit să-l ţin pe Kirill lângă mine. Să aştept până se obişnuiesc ochii cu semiîntunericul  şi  să-i  atrag atenţia asupra păienjenişului,  ba  chiar  să i-l arăt cu degetul, să-l bag cu nasu' acolo. Dar m-am deprins să lucrez singur, ochii mi s-au obişnuit repede şi am uitat pur şi simplu de Kirill.

Am   păşit   înăuntru   şi m-am dus direct spre canistre. M-am aşezat pe vine lângă "biberon"; păienjenişul parcă nu s-ar fi lipit de el. Îl prind de un capăt şi îi zic lui Kirill:
― Pune mâna şi nu-l scăpa, că e greu ...
Când am ridicat privirea, mi s-a oprit respiraţia. Aş fi vrut  să  strig:  stai, opreşte-te! ― dar n-am putut să rostesc nici un cuvânt. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede.

Kirill păşeşte peste "biberon", se întoarce cu spatele spre canistre şi intră în păienjeniş cu toată spinarea. Închid ochii. Totul moare în mine, nu mai aud nimic, în afară de zgomotul ruperii păienjenişului. Parcă s-ar fi rupt un păienjeniş obişnuit, cu un scârţâit slab, uscat, însă un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii închişi; nu-mi simt nici mâinile, nici picioarele, iar Kirill îmi zice:
― Ce-i cu tine? îl luăm?
― Îl luăm.
Am ridicat biberonul şi ne-am dus spre ieşire într-o parte, pieziş. Of, ce greu e, prostu'! Chiar în doi dacă-l tragem şi tot e greu. Am ieşit la soare şi ne-am oprit lân­gă "galoş". Tender şi-a întins labele spre noi.
― Hai! zice Kirill. Unu, doi ...
― Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întâi.  
Îl punem.
― Întoarce-te cu spatele!

Se întoarse fără să spună un cuvânt. Mă uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Îl răsucesc pe toate părţile ― ni­mic. Atunci mă-ntorc şi mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic.
― Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păienjenişul?
― Ce păienjeniş? Unde?
― Lasă, zic. Poate avem noroc. Şi-n sinea mea gân­desc: "Încă nu se ştie dacă o s-avem".
― Hai, îi spun, ia-l!
Îl ridicăm în "galoş" şi-l punem în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălaşul de el, nou-no­uţ, curăţel. Cuprul sclipeşte în soare, iar umplutura al­bastră dintre discurile de cupru se unduieşte ca o ceaţă. Se vede acum că nu e un simplu "biberon", ci mai degra­bă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de culoare albastră.

L-am   admirat   noi   cât  l-am admirat, ne-am urcat, în "galoş" şi, fără să stăm prea mult pe gânduri, am pornit, înapoi.
Fericiţi sunt savanţii ăştia. În primul rând, lucrează ziua, în al doilea rând, e greu doar să intri în Zonă, de-aco­lo te scoate "galoşu"'. Are un cursograf care îl duce pe acelaşi drum pe unde a venit. Plutim înapoi şi repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din când în când, mai stăm puţin, şi apoi trecem pe deasupra tuturor piuliţelor. Dacă vrei, poţi să le şi aduni şi să le pui în sac. Bineîn­ţeles că începătorilor mei li s-a ridicat moralul. Îşi su­cesc capetele în dreapta şi-n stânga, frica le-a dispărut; le-a rămas doar curiozitatea şi bucuria că totul s-a ter­minat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender a în­ceput chiar să gesticuleze, să ameninţe că imediat cum vom ajunge afară va mânca ceva şi hop! înapoi în Zonă ca să marcheze drumul până la garaj. Kirill m-a luat de  mânecă  şi  a  început să-mi explice despre concentratorul de gravitaţie, cu alte cuvinte, despre "chelia ţânţarului".

Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniştit câţi proşti au fost care au murit la întoarcere. "Tăceţi, le spun. Mai bine uitaţi-vă în toate părţile, altfel o s-o păţiţi ca Lindon Bondocu'". Spusele mele au avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întâmplat cu Lindon Bondocu'.
Plutim în linişte, iar eu mă gândesc la un singur lucru: cum voi începe să deşurubez căpăcelul. Îmi imaginez deja cum voi trage prima duşcă, deşi în faţa ochilor îmi stră­luceşte din când în când un păienjeniş.

Pe scurt, am ieşit din Zonă şi ne-am băgat cu "ga­loş" cu tot în "păduchelniţă" sau, cum se spune ştiinţific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinţi şi trei leşii, ne-au radiat cu o porcărie nu ştiu de care şi ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat şi ne-au uscat, după care ne-au zis:
― Hai, băieţi! Daţi-i drumul. Sunteţi liberi.
Tender şi Kirill cară "biberonul". Tot poporul s-a bu­lucit să vadă, de n-ai loc să mai ieşi. Şi ce curios! Toată lumea se uită, scoate strigăte de salut, de admiraţie, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-i ajute pe oamenii ăştia obosiţi. Dar la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic.

Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) şi am plecat la duş. M-am închis în cabină. Am scos bidonaşul, am deşurubat căpăcelul, şi m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe băncuţă şi simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol şi înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scor­pia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înţeleagă asta. Şi îmi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu ştiu. Am supt tot ce era în bidonaş. Sunt ud, bidonaşul e uscat. Bineînţeles că doar o singură înghiţitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o ţigară şi stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: poţi să merg chiar acum şi să iei plicu', ba mai mult decât atât, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub duş.

Am început încet-încet să mă dezbrac. Mi-am scos cea­sul de la mână şi când m-am uitat ce credeţi c-am văzut, domnii mei? Stătusem în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore ... Şi totuşi, dacă ne gândim, ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot râzi. Dar două­sprezece ore nu vreţi? Doar două zile şi două nopţi, vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc şi am stat o zi întreagă în Zonă, cu nasu-n pământ. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu şi parcă începi să aiu­rezi, de nu mai ştii: eşti viu sau mort ... iar a doua noapte, după ce ţi-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de fron­tieră. Dincolo de ea te aşteaptă patrulele înarmate cu mi­traliere ― "broaştele râioase" ―, care te urăsc din adâncul fiinţei lor şi nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că eşti con­taminat. Vor să te omoare şi au toate atuurile în mână (du-te după aia şi spune-le că te-au omorât ilegal!). Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pământ şi rugăciuni de la răsărit până la apus. Marfa stă alături şi nici nu ştii: zace pur şi simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam aşa a fost şi cu Isaac Ciolănosu', care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două râpe, de nu mai putea să meargă nici la stânga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, până când, slavă Dom­nului, l-au crezut şi, în sfârşit, au plecat. L-am văzut după aceea şi mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om ... Mi-am şters lacrimile şi-am  dat  drumu'  la  apă.  M-am spălat îndelung, cu apă fierbinte, cu apă rece şi iar cu fierbinte, până ce am terminat bucata de săpun, şi, m-am plictisit. Opresc duşul şi deodată aud nişte bătăi în uşă. Kirill ţipă vesel:
― Hei, măi stalker. Ieşi de-acolo! Miroase a verzişori!
Verzişori ... Asta-i bine. Deschid uşa şi-l văd pe Kirill numai în chiloţi, vesel, fără pic de melancolie. Îmi în­tinde plicu'.
― Ţine, de la omenirea recunoscătoare.
― Mă doare-n cot de omenirea ta. Cât e aici?
― În mod excepţional şi pentru o comportare eroică, în condiţii periculoase ― două salarii.

Da. Aşa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat câte două salarii pentru fiecare  "biberon",  de  mult  l-aş fi trimis undeva pe Ernest.
― Ei, cum e? Eşti mulţumit? mă întrebă Kirill, cu gura până la urechi, radiind de bucurie.
― Oarecum. Dar tu?


va urma



















reincarnare


Luminita Potirniche









daca am fi fost lasati
pe pamant
ca sa ne judecam unii pe altii,
cam toti ne-am fi implinit rostul,
ne-am fi mantuit.
doar cativa,mai imprecisi
in a gasi nodul in papura,
am fi proscrisi
si trimisi din nou in viata
ca sa invatam mestesugul suferintei

pe pielea altora.