1984 (10)

George Orwell

Partea a treia

Winston nu ştie unde se află. Probabil că undeva în beciurile Ministerului Iubirii; dar nu are cum să ştie sigur.

Se află într-o celulă înaltă, fără ferestre, cu pereţii acoperiţi cu faianţă albă strălucitoare. Nişte lămpi ascunse inundă celula cu o lumină rece şi se aude un zgomot slab, ca un bâzâit continuu, care are, probab ii, legătură cu aerisirea. De jur-împrejurul pereţilor se întinde o banchetă ca un fel de raft, lată cât să poţi sta pe ea şi întreruptă numai de uşa metalică, iar pe peretele de vizavi de uşă, de o latrină fără capacul de lemn. Pe fiecare dintre cei patru pereţi tronează câte un tele-ecran.

Simte o durere surdă în stomac. L-a apucat încă de când l-au legat şi încărcat într-o dubă şi l-au dus - de fapt, nu ştie unde l-au dus. Dar îi este şi foame, o foame nefirească, o foame care îl roade. Nu a pus nimic în gură de douăzeci şi patru de ore, sau poate chiar de treizeci şi şase. Tot nu ştie, şi probabil că nici n-o să afle vreodată, ce era de fapt, atunci când l-au arestat, seară sau dimineaţă? Oricum, de când a fost arestat nu i s-a dat nimic să mănânce.

Stă pe bancheta îngustă, cât poate de nemişcat, cu mâinile încrucişate pe genunchi. A învăţat deja să stea nemişcat. Dacă faci orice mişcare neaşteptată, zbiară la tine unul dintre tele-ecrane. Dar nevoia de a mânca devine din ce în ce mai arzătoare. Mai presus de orice, tânjeşte după o bucată de pâine. îşi tot spune, în sinea lui, că în buzunarul de la salopetă trebuie să-i fi rămas nişte firimituri de pâine. Se poate chiar - fiindcă din când în când simte câte un gâdilat pe picior - să aibă o bucată de coajă cât-de-cât mai mare. In cele din urmă, tentaţia de a se convinge îi învinge frica: îşi strecoară o mână în buzunar.
- Smith! - răcneşte o voce de la tele-ecranul din faţa lui. Şase-zero-şapte-nouă Smith W.! Jos mâinile din buzunar în celulă!

Incremeneşte din nou, cu mâinile încrucişate pe genunchi. înainte de a-l aduce aici, l-au dus altundeva, probabil într-o închisoare obişnuită, sau un arest temporar al patrulelor. Nu ştie cât l-au ţinut acolo; oricum, vreo câteva ore bune. Fără ceas şi fără lumină de zi, îi vine greu să ţină socoteala timpului scurs. Era o încăpere zgomotoasă, care putea. L-au băgat într-o celulă asemănătoare cu asta, în care se află acum, numai că jegoasă şi plină, în orice moment, cu zece-cincisprezece oameni. Cei mai mulţi erau delincvenţi obişnuiţi, dar printre ei nimeriseră şi câţiva prizonieri politici. El s-a ţinut lipit de perete şi nu a scos o vorbă. L-au îmbrâncit nişte indivizi jegosi, dar frica şi durerea din stomac îl preocupau prea tare, ca să-l mai intereseze ce se întâmpla în jurul lui. Şi totuşi, nu a putut să nu observe diferenţa uimitoare în felul de a se comporta, între prizonierii de Partid şi ceilalţi, în timp ce prizonierii de Partid stăteau muţi şi îngroziţi, delincvenţilor obişnuiţi nu le păsa de nimic şi de nimeni. Ii înjurau pe gardieni, se luptau violent ca să nu li se confişte lucrurile, scriau obscenităţi pe jos, mâncau alimente aduse din afară, pe care le scoteau de prin cine-ştie-ce ascunzători făcute în haine şi îşi permiteau chiar să ţipe şi ei la tele-ecranele care încercau să restabilească ordinea. Pe de altă parte, unii dintre ei păreau să fie în relaţii bune cu gardienii, îi strigau pe porecle şi încercau să-i momească să le dea ţigări prin vizorul de la uşă. Gardienii, la rândul lor, îi tratau cu mai multă îngăduinţă pe delincvenţii de drept comun, chiar şi atunci când aveau ordin să-i bruftuluiască. Discuţiile între prizonieri se învârteau aproape exclusiv în jurul lagărelor de muncă silnică: majoritatea se aşteptau să fie trimişi într-un asemenea lagăr. Din câte a ascultat ce vorbeau, Winston a înţeles că în lagăre „nu e rău”, cu condiţia să ai pile bune şi să cunoşti dedesubturile. Se dă şi mită, se fac toate favoritismele şi ticăloşiile pământului, găseşti şi homosexuali, şi curve, şi chiar alcool interzis, distilat din cartofi. Posturile -cheie li se dau numai delincvenţilor de drept comun, mai ales gangsterilor şi criminalilor, care formează, ziceau ei, un fel de aristocraţie. Toate corvezile scârboase cad în seama „politicilor”. Cât a stat acolo, a asistat la un du-te-vino neîntrerupt de prizonieri de toate soiurile:
negustori de droguri, hoţi, tâlhari, contrabandişti, beţivi, curve. Unii dintre beţivi erau atât de agresivi, încât ceilalţi prizonieri trebuia să se unească pentru a-i potoli. La un moment dat, patru gardieni au adus înăuntru, târând-o de mâini şi de picioare, o epavă enormă de femeie, de vreo şaizeci de ani, cu sânii mari şi fleşcăiţi şi cu zulufii lungi de păr desprinşi de cât se zbătuse, dând cu picioarele şi ţipând. I-au smuls cizmele cu care încerca să-i lovească şi pe urmă au aruncat-o grămadă în braţele lui Winston. Lui i s-a părut, în clipa aceea, că se rupe din toate încheieturile. Femeia s-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-se de el, şi a strigat, după cei care o aduseseră acolo:
- Futu-vă mama voastră de porci!!
Pe urmă, şi-a dat seama că stătea pe ceva moale şi s-a urnit de pe genunchii lui Winston pe bancă, sprijinindu-se iarăşi de el.
- Scuză-mă, cocoşel, a continuat ea, nu m-aşezam io pa tine, dar curiştii ăia mi-au făcut vânt. Nu ştiu să se poarte c-o doamnă, ieste?
S-a oprit, şi-a apăsat un sân şi a scos o râgâială zdravănă.
- Pardon, dar nu prea mă simt bine... după care, s-a aplecat în faţă, cu picioarele desfăcute larg, şi a vomitat din belşug pe jos.
- Aş-şaaa, acu-i mai bine, a comentat ea, după ce s-a liniştit, rezemându-se de perete cu ochii închişi. Niciodată să n-o ţii-n tine, asta-i părerea mea. Scoţi afară cât ie încă proaspătă-n burtă, pa bune.

După ce s-a mai înviorat, s-a întors să se uite mai bine la Winston şi s-a ataşat imediat de el. L-a luat pe după gât cu un braţ masiv şi fleşcăit şi l-a tras spre pieptul ei lăbărţat, trimiţându-i în nas un damf de bere şi vomă.
- Cum îţi zice, cocoşel?
- Smith, i-a răspuns Winston.
- Smith?! - s-a mirat femeia. La uite, al dracu’, ce chestie! Şi pă mine tot Smith mă cheamă. E-heei - şi a devenit brusc sentimentală -, aş putea să-ţi fiu şi mamă.

Ar fi putut să-i fie şi mamă, se gândeşte Winston, rememorându-şi scena acum, la rece. Ca vârsta şi statură se potrivea, şi probabil că oamenii se mai schimbă după aproape treizeci de ani de lagăr.

În rest, nimeni nu a vorbit cu el. A fost chiar surprins de cum puteau delincvenţii obişnuiţi să-i ignore pe prizonierii de Partid. Le ziceau „poliţi” şi-i priveau cu un fel de dispreţ lipsit de orice interes. Prizonierii de Partid, în schimb, arătau îngroziţi şi se temeau să schimbe o vorbă cu oricine, mai cu seamă între ei. O singură dată s-a întâmplat, cât a stat el acolo, că două femei, amândouă membre ale Partidului, au fost împinse de ceilalţi pe bancă până au ajuns lipite una de alta şi atunci a auzit câteva cuvinte şoptite în grabă prin vacarmul de voci; vorbeau mai ales de ceva ce se chema camera unu-zero-unu, dar el nu a priceput despre ce era vorba.

Să tot fie vreo trei ore de când a fost adus aici. Durerea surdă din stomac nu s-a stins nici o clipă, dar în unele momente parcă e mai uşoară, în altele, în schimb, mai puternică, iar gândurile îi rătăcesc sau se adună în consonanţă cu ea. Când o simte mai rău, nu se poate gândi decât la durerea însăşi şi la cât de foame îi este. Când o simte mai puţin, îl cuprinde panica, în unele momente, întrevede cu atâta acurateţe cele ce i se vor întâmpla, încât inima i-o porneşte la galop şi i se taie respiraţia. Parcă simte deja izbitura bastoanelor în coate şi a cizmelor cu placheuri de fier în fluierele picioarelor; se şi vede pe el însuşi zvârcolindu-se pe jos şi implorând milă printre dinţii sfărâmaţi. La Julia se gândeşte foarte rar. Nu-şi mai poate fixa în minte imaginea ei. O iubeşte şi nu ar trăda-o pentru nimic în lume; dar ăsta este un simplu fapt pe care-l ştie aşa cum ştii regulile aritmeticii. Nu simte nici un fel de dragoste pentru ea şi aproape că nici nu-şi pune problema ce s-a mai întâmplat cu ea în ultimele ore. Cel mai mult se gândeşte la O'Brien, cu un licăr de speranţă. O'Brien precis a aflat că el a fost arestat. Frăţia, după cum i-a spus O'Brien, nu încearcă niciodată să-şi salveze membrii. Dar mai este lama de ras: dacă se va putea, o să primească o lamă de ras - nu ştie cum, dar o să primească. Nu se poate să nu treacă măcar cinci secunde până se vor năpusti gardienii în celulă. Suficient ca lama să muşte din gâtul lui cu un fel de răceală arzătoare. Chiar şi degetele cu care o s-o ţină or să fie tăiate până la os. Toate acestea se răsfrâng asupra unui trup bolnav care s-ar prăbuşi tremurând la cea mai mică durere. Adevărul este că nu ştie sigur dacă o să folosească lama, nici dacă ar avea ocazia. In ultimă instanţă, i se pare mai firesc să trăiască de la o clipă la alta, alegând încă zece minute de viaţă, chiar dacă ştie, de astă dată cu siguranţă, că la capătul lor îl aşteaptă tortura.

In unele momente, se străduieşte să numere plăcile de faianţă de pe pereţii celulei. Ar trebui să fie simplu, dar de fiecare dată pierde socoteala până să ajungă la colţul peretelui. Cel mai frecvent se întreabă unde se află şi ce oră o fi. Acum este convins că afară e ziua în amiaza mare, peste câteva clipe că este întuneric beznă, în locul acesta, ştie din instinct, lumina nu se va stinge niciodată. Da, uite, ăsta este locul unde nu există întuneric; abia acum realizează de ce O'Brien a părut a pricepe aluzia: Ministerul Iubirii nu are ferestre. Celula lui poate foarte bine să se găsească în inima clădirii sau lipită de peretele exterior; poate foarte bine să se găsească la zece etaje sub pământ sau la treizeci deasupra. Cum stă, aşa, pe banca de lemn, se mută, în minte, din loc în loc, încercând să-şi dea seama, după senzaţiile trupului, daca este cocoţat sus pe cer sau îngropat adânc sub pământ.

Deodată, se aude afară tropăitul unor cizme Uşa de oţel se deschide făcând clang. Un ofiţer tânăr şi dichisit, în uniformă neagră, care parcă luceşte tot de piele lustruită şi a cărui faţă palidă şi tăiată în linii drepte aduce mai curând a mască de ceară, păşeşte ţanţoş prin cadrul metalic al uşii. Apoi, le face semn gardienilor să-l bage înăuntru pe prizonierul pe care l-au adus. In celulă intră bălăbănindu-se poetul Ampleforth. Uşa se închide la loc, făcând din nou clang.

Ampleforth face două mişcări nesigure într-o parte şi în alta, ca şi cum ar căuta vreo altă uşă pe care să iasă, apoi începe să se plimbe în sus şi în jos prin celulă. Nu l-a observat încă pe Winston, deşi nu sunt decât ei doi. Are ochii tulburi şi se uită fix către perete, la un metru peste capul lui Winston. Este desculţ: din găurile de la ciorapi îi ies nişte degete butucănoase, negre de jeg. Au trecut câteva zile de când nu s-a bărbierit şi are faţa acoperită, până la pomeţii obrajilor, de o barbă scurtă şi ţepoasă care îi dă un aer grosolan, nepotrivit cu statura lui masivă şi flască şi cu mişcările nervoase.

Winston se trezeşte şi el puţin din letargie. Trebuie să stea de vorbă cu Ampleforth, chiar dacă riscă un zbierat din partea tele-ecranului. Poate că Ampleforth este tocmai cărăuşul care i-a adus lama de ras.
- Ampleforth, zice el, cât mai calm cu putinţă, în condiţiile date.
Tele-ecranul nu zbiară. Ampleforth se opreşte, oarecum surprins, din patrularea prin celulă. Ochii ii coboară şi se focalizează încet-încet pe Winston.
- A, Smith, zice el. Şi tu!
- Pentru ce te-au luat?
- Să ţi-o spun pe-a dreaptă - şi se aşează greoi, pe bancă faţă în faţă cu Winston -, nu există decât o singură crimă, nu?
- Şi tu ai comis-o, crima aia?
- Se pare că da. îşi duce mâna la frunte şi-şi apasă tâmplele, cercând să-şi amintească, probabil, ceva. Ei ştii, lucrurile-astea se mai întâmpla, începe pe departe. Am reuşit să reconstitui o situaţie, o situaţie posibilă. A fost, fără îndoială, vorba de-o indiscreţie. Lucram, ştii, la noi, acolo, la producerea unei ediţii definitive a poemelor lui Kipling. Eu am lăsat cuvântul Doamne la sfârşitul unui vers. N-am avut ce face, zău aşa! - exclamă aproape indignat, ridicând ochii spre Winston. Mi -a fost im-po-si-bil să modific versul. Rima era toamne. Tu îţi poţi imagina că-n toată limba dacă sunt una sau două rime la toamne?Mi-am bătut creierii zile în şir. Nu exista altă rimă.

Uite, s-a schimbat deja la faţă. Aerul de plictiseală a făcut chiar loc, pentru o clipă, unui sentiment de plăcere care i-a luminat ţepii nespălaţi, un fel de căldură intelectuală, acea bucurie a pedantului care a descoperit cine-ştie-ce inutilitate.
- Te-ai gândit vreodată, continuă Ampleforth, că întreaga istorie a poeziei engleze a fost determinată de faptul că limba engleză practic nu are rime?
Nu, treaba asta, ce-i drept, nu i-a trecut niciodată prin cap lui Winston. Iar în momentul de faţă, nu i se pare a fi nici importantă, nici interesantă.
- Ştii cumva cât o fi ceasul? - întreabă el. Ampleforth îl priveşte din nou cu mirare.
- Nu, îmi pare rău, nici nu m-am gândit. M-au arestat - s-ar putea să fie vreo două zile, poate chiar trei.
Îşi roteşte ochii pe pereţi, ca şi cum s-ar aştepta să găsească o fereastră.
- Aici nu e nici o diferenţă între zi şi noapte Nu văd cum ai putea ţine socoteala timpului.
Mai vorbesc o vreme, cu pauze lungi, apoi, fără nici un motiv special, un răcnet al tele-ecranului îi reduce pe amândoi la tăcere. Winston rămâne liniştit, cu mâinile încrucişate. Ampleforth, care este prea masiv ca să stea comod pe banca îngustă de la perete, se bâţâie dintr-o parte într-alta. încleştându-şi mâinile osoase când pe un genunchi, când pe celălalt. Tele-ecranul latră la el să stea nemişcat. Timpul trece: douăzeci de minute, o oră - greu de socotit. Din nou se aud paşi de cizme afară. Lui Winston i se chircesc maţele, în curând, poate chiar foarte curând, poate peste cinci minute, poate chiar acum, tropăitul cizmelor o să însemne că i-a venit şi lui rândul.

Clang. Uşa se deschide. Ofiţerul cu faţa impasibilă intră în celulă şi-l arată pe Ampleforth cu o mişcare scurtă a mâinii, zicând:
- Camera o-sută-unu.
Ampleforth porneşte greoi între gardieni, oarecum schimbat la faţă. Se vede clar că nu pricepe ce i se întâmpla.
Trece un timp care lui Winston i se pare lung. Durerea din stomac i-a revenit, dar gândurile îi calcă mereu pe aceleaşi urme, ca o minge care cade întruna în acelaşi şir de găuri. Şase sunt cu totul: durerea din stomac; o bucată de pâine; sânge şi urlet; O'Brien, Julia; lama de ras. Deodată, simte un nou spasm în intestine: cizmele se apropie apăsat. Când se deschide, uşa provoacă un curent de aer care aduce înăuntru un miros inconfundabil de sudoare rece. In celulă intră Parsons, îmbrăcat în pantaloni scurţi kaki şi într-o cămaşă sport. De astă dată, Winston este atât de copleşit de uimire, încât uită de orice precauţie şi exclamă:
- Cum?! Tu, aici?!
Parsons îi aruncă lui Winston o privire care nu are nici o urmă de interes sau de mirare, ci numai suferinţă. Neputând să stea liniştit, începe să umble smucit, de sus în jos; de câte ori îşi încordează genunchii puhavi, se vede clar cum îi tremură. In ochi are o privire căscată şi fixă, ca şi cum nu s-ar putea abţine să se holbeze la ceva aflat la o distanţă oarecare.
- De ce te-au luat? - insistă Winston.
- Crimăgândit! - strigă Parsons, care mai are puţin şi izbucneşte în hohote de plâns. Din tonul vocii lui se deduce o totală recunoaştere a vinovăţiei şi groaza celui care nu ar fi crezut pentru nimic în lume că un asemenea cuvânt i se poate aplica tocmai lui. Se opre şte în faţa lui Winston şi apelează la el din tot sufletul:
- Ce zici, bătrâne, n-or să mă-mpuşte, nu? Nu te-mpuşcă ei dacă n- ai făcut chiar nimic - numai gânduri care n-ai ce le face, nu? Ştiu că-ţi fac un interogatoriu cinstit. A, nu, că la asta am încredere-n ei! Şi p-ormă mie mi se ştie dosarul, nu? Tu doar ştii ce fel de băiat sunt eu. Băiat bun, în felul meu. N-am eu cine-ştie-ce minte, de acord, dar sunt zelos. Am încercat să fac totul pentru Partid, este? Scap cu cinci ani, ă, tu ce zici? Sau poate cu zece? Un băiat ca mine se poate oricând face util într-un lagăr de muncă. N-or să mă-mpuşte ei pentru c-am călcat pe-alături numai o singură dată, nu?
- Eşti vinovat? - întreabă Winston.
- Categoric că-s vinovat! - strigă din nou Parsons, cu o privire servilă spre tele-ecran. Doar nu crezi că Partidul ar aresta pe cineva nevinovat ? Figura de broască i s-a mai liniştit, aşa încât adoptă chiar o mină prefăcută: Crimăgânditul, bătrâne, începe el sentenţios, este un lucru îngrozitor. E perfid. Poate pune mâna pe tine fără să-ţi dai seama. Ştii cum a pus mâna pe mine, de pildă? în somn. Da, da, chiar aşa. Stăteam şi munceam, mă străduiam să-mi realizez porţia mea, acolo, şi habar nu aveam că-mi treceau lucruri rele prin cap. Şi p-ormă am început să vorbesc prin somn. Ştii ce-am fost auzit spunând, cică? Şi, coborându-şi vocea, ca atunci când eşti obligat, din raţiuni medicale, să pronunţi ceva obscen, zice: Jos cu Fratele cel Mare! Da, auzi, cic-am zis treaba asta. Am zis-o de nu-ştiu-câte ori. Fie vorba-ntre noi, bătrâne, mă bucur că m-au luat până nu mergeam mai departe. Ştii ce-am să le zic când or să m-aducă-n faţa tribunalului? Vă mulţumesc, ast-am să le zic, vă mulţumesc că m-ati salvat până nu era prea târziu.
- Cine te-a denunţat? - îl întrerupe Winston.
- Fii-mea aia mică, zice Parsons, cu un fel de mândrie tristă. A ascultat pe gaura cheii, m-a auzit ce ziceam în somn şi-a tulit-o la patrule chiar a doua zi. Ă, deşteaptă pentru-o mucea de şapte ani, nu? Eu, unul, nu- i port pică pentru treaba asta. De fapt, sunt chiar mândru de ea. Se vede, oricum, nu?, c-am crescut-o într-un spirit corect.
Se mai smuceşte de câteva ori în sus şi în jos, aruncând mai multe privire jinduitoare către latrină. Apoi, fără nici un avertisment, îşi trage pantalonii jos.
- Iartă-mă, bătrâne, n-am ce face... Din cauza aşteptatului ăstuia. Şi îşi înfundă în latrină dosul uriaş. Winston îşi acoperă faţa cu mâinile.
- Smith! - răcneşte vocea de la tele-ecran. Şase-zero-şapte-nouă Smith W.! Dă-ţi mâinile jos de pe faţă! Nu se stă cu faţa acoperită în celulă!
Winston îşi descoperă faţa şi se uită spre tavan. Parsons foloseşte latrina din plin şi cu zgomot. Cu ocazia asta, se dovede şte că scurgerea este defectă, aşa încât celula va puţi înspăimântător cine-ştie-câte ore de-acum încolo.
După o vreme, Parsons este mutat. Alţi prizonieri vin, stau o vreme şi pleacă, fără nici un fel de explicaţii. Unul dintre ei, o femeie, este expediată la Camera o-sută-unu. Winston observă că femeia, auzind comanda ofiţerului, începe să tremure toată şi se albeşte la faţă. Vine o vreme când, dacă el a fost adus aici dimineaţa, atunci este după-amiază târziu; iar dacă a fost adus după-amiază, atunci este miezul nopţii. Şase prizonieri sunt acum în celulă, bărbaţi şi femei. Toţi stau foarte liniştiţi, în faţa lui Winston stă un bărbat fără bărbie şi cu dinţii ieşiţi în afară, care seamănă perfect cu un rozător mare şi inofensiv. Fălcile grase şi pătate i s-au lăsat atât de jos, încât nu poţi să nu te gândeşti că ar avea în ele provizii ascunse de hrană. Ochii palizi şi cenuşii i se mută de pe o faţă pe alta, dar se îndreaptă brusc în partea opusă atunci când întâlnesc privirea unui alt prizonier.

Clang. Uşa se deschide şi intră un prizonier pe care, când îl vede, Winston simte că-l trece un fior pe şira spinării. Este un om oarecare, obişnuit, care ar putea fi ceva gen inginer sau tehnician de cine -ştie-ce fel. Are, însă, o faţă uimitor de uscată, ca un craniu. Din cauza slăbiciunii, gura şi ochii par disproporţionat de mari, iar dintre ele, ochii se arată plini de o ură de moarte, nepotolită, faţă de cineva sau ceva.

Omul se aşează pe bancă, mai departe de Winston, care nu se mai uită la el. Dar mutra chinuită, de schelet, îi revine în minte atât de vie, de parcă ar sta drept în faţa ochilor lui. Deodată, înţelege despre ce este vorba: omul ăsta moare de foame. Acelaşi gând se pare că le trece prin minte aproape în acelaşi timp şi celorlalţi din celulă. Pe toata banca se iscă un fel de freamăt. Privirile omului fără bărbie zboară tot timpul către cel cu faţa de schelet şi se întorc vinovaţi în altă parte, revenind, însă, întruna, minaţi de o atracţie irezistibila. Individul începe să se frământe pe bancă. Până la urmă, se ridică, traversează celula clătinându-se greoi, scobeşte adânc în buzunarele salopetei şi scoate o bucată soioasă de pâine pe care o întinde cu stângăcie omului cu faţa de schelet.
Tele-ecranul scoate un răget furios şi asurzitor. Omul fără bărbie sare înapoi. Cel cu faţa de schelet îşi duce rapid mâinile la spate, ca să demonstreze întregii lumi că nu primeşte pomana.
- BUMSTEAD!! - tună vocea. Doi-şapte-unu-trei Bumstead J.! Aruncă pe jos bucata aia de pâine!
Omul fără bărbie lasă bucata de pâine să cadă pe jos.
- Rămâi în picioare unde te afli! - ordonă vocea. Faţa la uşă ! Nici o mişcare!
Omul fără bărbie se conformează. Fălcile enorme şi fleşcăite îi tremură deja necontrolat. Uşa se deschide făcând clang parcă şi mai sonor ca de obicei. Ofiţerul cel tânăr intră şi face un pas într-o parte, lăsând să intre, din spatele lui, un gardian scund şi butuc ănos, cu braţele şi umerii enorme, care se opreşte în faţa omului fără bărbie. La un semn al ofiţerului, îi sloboade un pumn direct în gură, ajutat de toată greutatea corpului, un pumn înspăimântător, atât de violent, încât lui Winston i se pare că l-a săltat de la pământ pe omul fără bărbie, care se trezeşte proiectat de-a curmezişul celulei şi se prăbuşeşte lângă latrină, în prima clipă, rămâne acolo, buimăcit, iar din gură şi din nas îi ţâşneşte un sânge negru. Scoate şi un sunet, ceva ca un geamăt foarte slab sau un scheunat, în tot cazul involuntar. Pe urmă, se întoarce şi se ridică nesigur în patru labe. O dată cu şuvoiul de sânge şi salivă, din gură îi cad cele două jumătăţi ale unei proteze dentare.

Prizonierii stau nemişcaţi, cu mâinile încrucişate pe genunchi. Omul fără bărbie se târăşte la locul lui pe bancă. Pe o parte a feţei, carnea i s-a şi înnegrit. Gura i s-a umflat şi s-a transformat într-o masă informă de culoarea vişinei putrede cu o gaură neagră în mijloc. Din când în când, i se scurg câteva picături de sânge pe pieptul salopetei. Ochii cenuşii tot mai navighează de la unul la altul, mai vinovaţi ca niciodată, ca şi cum ar vrea; să afle cât de mult îl dispreţuiesc ceilalţi pentru umilinţa îndurată.
Uşa se deschide din nou. Ofiţerul face un gest scurt spre omul cu faţa de schelet şi ordonă:
- Camera o-sută-unu!
Winston simte lângă el un icnet şi agitaţie. Cel vizat, care s-a aruncat de-a dreptul în genunchi, pe jos, cu mâinile încleştate, strigă:
- Tovarăşe! Locotenente! N-aveţi nevoie săi mă duceţi acolo! Nu v- am spus deja totul? Ce mai vreţi să ştiţi? Mărturisesc orice, indiferent ce. Spuneţi-mi numai ce anume şi mărturisesc pe loc, aici. Puneţi pe hârtie şi semnez - absolut orice! Dar nu camera o-sută-unu!
- Camera o-sută-unu! - repetă ofiţerul. Faţa de schelet, care şi aşa era mai mult decât palidă, capătă o culoare pe care Winston n-ar fi crezut-o posibilă: în mod cert şi inconfundabil, este o nuanţă de verde.
- Faceţi-mi orice! - răcneşte el. De săptămâni întregi nu mi-aţi dat nimic să mănânc. Mergeţi până la capăt şi omorâţi-mă! împuşcaţi-mă, spânzuraţi-mă, daţi-mi douăş'cinci de ani. Vreţi să mai înfund pe cineva? Arătaţi-mi numai pe cine şi vă spun orice vreţi despre el. Nu-mi pasă nici cine e şi nici ce-i faceţi. Am o nevastă şi trei copii. Cel mai mare nu are nici şase ani. Luaţi-i pe ei şi spintecaţi-i în faţa mea şi promit să stau şi să mă uit. Dar nu camera o-sută-unu!
- Camera o-sută-unu! - zice din nou ofiţerul la fel de impasibil, de parcă acum ar spune pentru prima oară.
Omul cu faţa de schelet îşi roteşte privirile, turbat, către ceilalţi prizonieri, probabil cu ideea că ar putea oferi o altă victimă în locul lui. Ochii i se opresc tocmai pe faţa zdrobită a omului fără bărbie; întinde un braţ slăbănog, arătând spre el, şi urlă neomeneşte:
- P-ăsta ar trebui să-l luaţi, nu pe mine! N-aţi auzit ce-a zis după ce i-aţi buşit mutra. Daţi-mi voie şi vă spun, cuvânt cu cuvânt. El e-mpotriva Partidului, nu eu.
Gardienii fac un pas înainte. Vocea nefericitului se subţiază într-un fel de guiţat:
- Nu l-aţi auzit!! - repetă el. S-a stricat ceva la tele-ecran. Ăsta e cel care vă trebuie, nu eu! Luaţi-l pe el, nu pe mine!
Cei doi gardieni voinici se apleacă să-l ia de braţe. Dar el, brusc, se aruncă pe podeaua celulei şi se apucă de unul dintre picioarele de fier care susţin banca, scoţând un urlet înfundat, de animal. Gardienii îl apucă şi-l smucesc, ca să dea drumul, dar el se agaţă cu o forţă uimitoare. Trag de el o jumătate de minut, dacă nu şi mai mult, timp în care ceilalţi prizonieri rămân la fel de calmi, cu mâinile încrucişate pe genunchi, privind exact înainte. Urletul se opreşte: omul cu faţa de schelet nu mai are suflu, probabil, pentru nimic altceva decât pentru efortul disperat de a se cram­pona de piciorul de fier al băncii. Dar, la un moment dat, scoate un altfel de ţipăt. Unul dintre gardieni l-a izbit cu cizma şi i-a făcut praf degetele de la o mână. îl ridică în picioare.
- Camera o-sută-unu! - ordonă ofiţerul.
Omul cu faţa de schelet se lasă dus afară, mergând nesigur, cu capul în jos şi mângâindu-şi mâna zdrobită: a renunţat la orice fel de luptă.
Trece apoi mai mult timp. Presupunând că era miezul nopţii când a fost luat de acolo omul cu faţa de schelet, atunci e dimineaţă; iar dacă atunci era dimineaţă, acum e după-amiază. Winston a rămas singur în celulă parcă de o veşnicie, îl doare fundul atât de tare de la statul pe banca îngustă, încât de multe ori se ridică să se dezmorţească, fără ca tele-ecranul să se răstească la el. Bucata de pâine este tot acolo unde i-a dat drumul omul fără bărbie. La început, Winston a trebuit să facă mari eforturi ca să nu se uite la ea, dar pe urmă, din foame i s-a făcut sete. îşi simte saliva cleioasă şi un gust prost în gură. Bâzâiala continuă şi lumina albă puternică îi dau o senzaţie de leşin, un sentiment de gol în cap. Se ridică în picioare pentru că durerea din oase i se pare insuportabilă, dar se aşează imediat la loc, pentru că este mult prea ameţit ca să poată sta în picioare. Ori de câte ori reuşeşte, câtuşi de puţin, să-şi controleze senzaţiile trupului, groaza îi revine în galop. Uneori se gândeşte cu o slabă speranţă la O'Brien şi la lama de ras. Nu este imposibil ca lama să-i parvină ascunsă în mâncare - asta dacă or să-i mai dea vreodată ceva să mănânce. Gândurile cele mai negre, însă, i se îndreaptă acum către Julia. Undeva - cine poate şti unde? - suferă şi ea, poate mult mai rău decât el. Poate chiar acum, în momentul ăsta, urlă de durere. Se gândeşte: dacă aş putea s-o salvez pe Julia dublând durerile mele, aş face aşa ceva? Da, aş face, îşi spune în sinea lui. Dar tot el realizează că o asemenea decizie este una strict intelectuală, pe care o ia pentru că ştie că trebuie s-o ia. Altminteri, nu simte deloc o asemenea dorinţă. în locul ăsta nu poţi simţi nimic altceva afară de durerea prezentă şi viitoare. Şi pe urmă, este oare posibil ca, atunci când realmente suporţi o durere, să-ţi doreşti, pentru cine-ştie-ce motiv, ca ea să fie şi mai mare? O fi ştiind cineva răspunsul la întrebarea asta?
Se apropie din nou cizmele. Clang. Uşa se deschide şi în celulă, în locul ofiţerului cu faţa impasibilă, intră O'Brien.
Winston ţâşneşte în picioare. De şocul vederii lui O'Brien, îşi lasă baltă orice simţ al prevederii. Pentru prima oară, de ani de zile, uită cu totul de tele-ecranele din perete.
- Şi pe dumneavoastră au pus mâna!! - strigă el, disperat.
- Pe mine au pus mâna cu mult timp în urmă, zice O'Brien, uşor sarcastic, dar aproape cu părere de rău, după care se dă la o parte şi, din spatele lui, apare un gardian masiv, cu umeri largi şi cu un baston lung, negru în mână. Ai ştiut treaba asta, Winston, continuă el. Nu te minţi singur. Ai ştiut. De la bun început ai ştiut, dar te-ai prefăcut că nu ştii.

Da, acum îşi dă şi el seama că a ştiut de la bun început. Dar nu mai este momentul să se gândească la asta. Nu are ochi decât pentru bastonul din mâna gardianului. Poate să-l izbească oriunde: în cap, în lobul urechii, în umăr, în cot...

In cot!! Se prăbuşeşte în genunchi, aproape paralizat, strângându-şi cu cealaltă mână cotul zdrobit, în cap totul i-a explodat într-o lumină gal­benă. De necrezut - de necrezut că o singură lovitură poate provoca atâta durere! Lumina galbenă se risipeşte, în cele din urmă. Winston reuşeşte să-i vadă pe cei doi care se uită de sus în jos la el. Gardianul râde de zvârcolelile lui. A găsit, totuşi, răspunsul la întrebare: niciodată, şi pentru nimic în lume, nu ţi-ai putea dori o durere şi mai mare. La durere nu-ţi poţi dori decât un singur lucru: să înceteze. Nimic în lumea asta nu e mai rău decât durerea fizică, în faţa ei nu există eroi, nimeni nu e erou, nimeni, îi vine mereu în minte, în timp ce stă şi se frământa pe jos, strângându-şi degeaba cotul stâng dislocat.

Se trezeşte întins pe ceva ca un pat de campanie, numai c ă mai sus de la pământ, şi care îl ţine imobilizat în aşa fel, încât nu poate face absolut nici o mişcare. Pe faţă îi cade o lumină mai puternică decât de obicei, într-o parte se află O'Brien, care se uită atent la el de sus în jos. In partea cealaltă, stă un om în halat alb, care ţine în mână o seringă.

Chiar şi după ce şi-a deschis ochii, numai treptat devine conştient de ce vede în jurul lui. Are senzaţia că a ajuns în camera asta înotând de jos în sus, de undeva dintr-o altă lume, liniştită, un fel de lume subacvatică aflată departe în adâncime. Nu ştie cât timp s-a aflat acolo, în lumea aceea. Din momentul arestării, nu a mai văzut nici zi, nici noapte. Pe lângă asta, amintirile îi sunt discontinue. A avut câteva momente în care şi-a pierdut cunoştinţa cu desăvârşire, chiar şi felul acela de cunoştinţă pe care o ai în somn, şi şi-a recăpătat-o după câte un răstimp de gol absolut. Dar nu are cum şti dacă acele răstimpuri au durat câteva zile, câteva săptămâni sau pur şi simplu câteva secunde.

Coşmarul a demarat o dată cu acea primă lovitură în cot. Mai târziu, a constatat că toate cele prin care a trecut atunci nu erau decât prelimi-nariile, un interogatoriu de rutină, la care sunt supuşi, probabil, mai toţi prizonierii.

Era o lungă listă de delicte - spionaj, sabotaje şi altele asemănătoare -pe care presupune că trebuie să le mărturisească toată lumea, ca pe ceva firesc. Mărturisirea în sine era o formalitate; chinurile, însă, au fost reale. De câte ori l-au bătut, cât au durat bătăile - nu-şi aduce aminte.
De fiecare dată câte cinci-şase zdrahoni în uniforme negre dădeau în el, în acelaşi timp, ori cu pumnii, ori cu bastoanele, ori cu drugi de o ţel, ori cu cizmele. Uneori se rostogolea pe jos fără nici o demnitate, ca un animal, se zvârcolea în fel şi chip, sforţându-se în continuu şi în zadar să evite loviturile şi nereuşind altceva decât să invite la alte şi alte lovituri în piept, în burtă, în coate, în glezne, în vintre, în testicule sau în noad ă. Uneori, dura şi dura, la nesfârşit, până când nu faptul că gardienii îl băteau întruna i se părea cel mai crâncen, mai ticălos şi mai de neiertat, ci faptul că nu se putea forţa să-şi piardă cunoştinţa. Uneori, voinţa îl părăsea atât de repede, încât urla cerşind milă încă înainte ca bătaia să înceapă şi simpla vedere a unui pumn luându-şi elan pentru a-l izbi ajungea ca să-l facă să dea drumul cu nemiluita la mărturisiri ale unor delicte fie reale, fie imaginare. Alteori, însă, pornea cu hotărârea de a nu mărturisi absolut nimic şi i se scoteau vorbele din gură cu cleştele, printre icneli de durere; de cele mai multe ori, încerca să facă un compromis, zicându-şi: am să recunosc, dar nu imediat; trebuie să rezist până când durerea devine insuportabilă; uite, încă trei lovituri, încă două şi le spun orice vor să audă. Uneori, era bătut până când nu se mai putea ţine pe picioare şi atunci îl aruncau pe jos pe ciment, în celulă, ca pe un sac de cartofi, şi-l lăsau câteva ore să-şi revină, după care îl scoteau şi-l băteau de la început. A trecut şi prin câteva perioade mai lungi de refacere, pe care şi le aminteşte fragmentar, pentru că le petrecea, în cea mai mare parte, adormit sau inconştient, îşi aminteşte, totuşi, de o celulă cu patul de scândură, ca raft care ieşea din perete, şi cu un lighean pentru spălat, unde i se dădea să mănânce supă fierbinte cu pâine şi uneori şi cafea, îşi mai aminteşte şi de un bărbier ursuz care venea să-i râcâie bărbia şi să-i taie părul şi de nişte indivizi antipatici, cu mutre impasibile, de profesionişti în halate albe, care îi luau pulsul, îi testau reflexele, îi căscau pleoapele, îşi plimbau pe el degetele aspre în căutarea unor eventuale oase rupte şi-i vârau ace în braţe pentru a-l face să doarmă.
Bătăile s-au rărit după o vreme şi au devenit mai degrabă o ameninţare, o oroare care-l păştea în orice moment, dacă nu dădea răspunsuri satisfăcătoare. Nu-l mai interogau nişte brute în uniforme negre, ci intelectuali ai Partidului, nişte oameni mărunţi şi rotofei, cu mişcări iuţi şi ochelari lucioşi, care îl luau în primire pe rând, în răstimpuri care durau -aşa i se părea, cel puţin, nu putea fi sigur - zece sau douăsprezece ore în şir. Aceşti noi interogatori aveau grijă să-i aplice în continuu o durere uşoară, dar nu pe durere se bizuiau în primul rând. îl pălmuiau peste faţă, îi suceau urechile, îl trăgeau de păr, îl puneau să stea într-un picior, nu-i dădeau voie să urineze, îi proiectau lumini orbitoare în ochi până când ochii îi revărsau şuvoaie de lacrimi; dar toate astea doar cu scopul de a-l umili şi a-i distruge uzul raţiunii şi puterea de argumentare. Principala lor armă consta în a-i pune fără milă întrebări peste întrebări, ore în şir, prinzându-l cu inexactităţi, întinzându-i curse, răstălmăcindu-i fiecare vorbă, acuzându-l la tot pasul de minciuni şi autocontrazicere, până când el începea să plângă, nu atât de ruşine, cât de epuizare nervoasă. Uneori, izbucnea în plâns şi de cinci-şase ori în aceeaşi şedinţă. De cele mai multe ori, ţipau la el, îl insultau şi-l ameninţau, la orice ezitare că uite-acum îl dau înapoi pe mâna gardienilor; alteori, însă, brusc schimbau placa, îi spuneau „tovarăşe”, apelau la el în numele SOCENG-ului şi al Fratelui cel Mare şi-l întrebau plini de regret dacă nici măcar în ceasul al douăzeci şi patrulea nu-i mai rămăsese un dram de loialitate faţă de Partid, încât să dorească să repare răul pe care îl făcuse. După ore întregi de interogatoriu, când avea nervii ca de cârpă, până şi un asemenea apel îl putea face să se smiorcăie. în cele din urmă, vocile lor cicălitoare îl storceau mai bine decât cizmele şi pumnii gardienilor. Devenea o simplă gură care rostea, o mână care semna orice i se cerea. Singura lui preocupare era aceea de a afla ce aşteptau de la el să recunoască, pentru a recunoaşte cât mai repede, înainte ca bombardamentul cu întrebări să o ia de la capăt. Aşa a recunoscut că asasinase membri de frunte ai Partidului, că răspândise broşuri care îndemnau la răzvrătire, că delapidase fonduri publice, că vânduse secrete militare şi că făcuse toate sabotajele imaginabile. A mărturisit, de asemenea, că, încă din 1968, era plătit pentru spionaj de guvernul estasian, c ă admiră capitalismul, crede în Dumnezeu şi este pervers sexual. A recunoscut că şi-a omorât nevasta, deşi ştie foarte bine - şi precis ştia şi cei care-l interogau - că nevasta lui este încă în viaţă. A recunoscut că de ani de zile se afla în relaţii intime cu Emmanuel Goldstein şi că făcea parte dintr-o organizaţie subversivă din care, de altfel, ar fi făcut parte toţi cunoscuţii lui. Este mai uşor să mărturiseşti orice şi să acuzi pe toată lumea. Şi, pe urmă, într-un fel, totul este adevărat: este adevărat că a fost duşmanul Partidului, iar Partidul nu face nici o distincţie între intenţie şi fapta concretă.
Mai are, însă, şi alte amintiri, care i se ivesc în minte dezlânat, ca nişte imagini în care albul e negru şi negrul e alb. Se face că se află într-o celulă ori scufundată în beznă, ori, dimpotrivă, inundată de lumină, pentru că el oricum nu vede nimic altceva decât o pereche de ochi. Undeva, la îndemână, are un aparat care ticăie încet, dar regulat. Ochii respectivi se fac din ce în ce mai mari şi mai luminoşi. Deodată, el, Winston, se desprinde de la locul lui, pluteşte o vreme, apoi plonjează în ochii aceia, care-l înghit.
Sau se face că stă pe un scaun, legat de curele şi înconjurat de cadrane, sub fasciculele unor lumini sufocante. Un om în halat alb cite şte cadranele. Afară se aude tropăiala unor cizme grele. Uşa de metal se deschide, făcând clang. Ofiţerul cu faţa ca de ceară intră, urmat de doi gardieni, şi zice: „Camera o-sută-unu”. Omul în halat alb nu-şi întoarce capul. Nici la Winston nu se uită: nu are ochi decât pentru cadranele lui.
Altădată se face că aleargă, parcă se rostogoleşte, pe un culoar larg de un kilometru şi inundat de o lumină galbenă, puternică, râde în hohote şi strigă mărturisiri în gura mare. Recunoaşte totul, chiar şi ceea ce a reuşit să nu spună sub tortură, îşi povesteşte întregul curs al vieţii unui public care-l cunoaşte dinainte, împreună cu el se află gardienii, ceilalţi anchetatori, oamenii în halate albe, O'Brien, Julia, domnul Charrington şi toţi aleargă, parcă se rostogolesc pe coridorul acela şi hohotesc de râs. El, Winston, a reuşit să evite, cine-ştie-cum, un oarecare lucru îngrozitor pe care viitorul i-l rezervase, dar care, iată, nu s-a petrecut, până la urmă. Totul este bine, acum durerea ţine de domeniul trecutului, până şi ultimul amănunt al vieţii lui a fost pus pe tapet, înţeles şi iertat.

In fine, alteori se face că ţâşneşte în sus de pe patul lui de scândură, pe jumătate convins că a auzit vocea lui O'Brien. De-a lungul întregului interogatoriu, deşi nu l-a văzut niciodată, a avut în mod constant impresia că O'Brien se afla de faţă, chiar lângă el, dar în afara câmpului lui vizual. El era cel care îi asmuţea pe gardieni asupra lui Winston şi care nu le permitea să-l omoare. El era cel care hotăra când trebuia ca Winston să urle de durere, când să aibă un moment de răgaz, când să primească de mâncare, când să doarmă, când să i se pompeze droguri în vene. El era cel care punea, de fapt, întrebările şi-i sugera şi răspunsurile. El era călăul, el era protectorul; era şi inchizitor şi prieten. Odată, nu-şi mai aduce aminte dacă în timpul unui somn indus cu seringa sau al unui somn normal, dacă nu cumva chiar într-un moment de trezie, o voce i-a şoptit în ureche: „Nu te teme, Winston, acum am pus mâna pe tine. De şapte ani te studiez. Acum a venit vremea cotiturii. Te salvez, te fac perfect”. Nu ştie sigur dacă era vocea lui O'Brien; în tot cazul, era aceeaşi voce care i-a spus, în celălalt vis, acum şapte ani: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”.
La fel cum nu-şi aduce aminte dacă şi când s-a sfârşit interogatoriul. A avut o perioadă de gol, apoi celula, sau camera în care se află acum, s-a materializat încetul cu încetul în jurul lui. Stă întins pe spate şi nu se poate mişca. Trupul îi este fixat în toate punctele esenţiale. Până şi ceafa îi este prinsă cumva. O'Brien se uită la el de sus în jos, serios şi oarecum trist. Faţa lui, văzută de jos în sus, arată înăsprită şi îmbătrânită, cu pungi sub ochi şi riduri de la nas până la bărbie. E mai bătrân decât credeam eu, se gândeşte Winston. Să tot aibă vreo patruzeci şi opt sau cincizeci de ani. Sub mâna lui se află un cadran cu o manetă şi cu cifre de jur-împrejur.
- Ţi-am spus odată, zice O'Brien, că, dacă ne întâlnim, aici ne mai întâlnim.
- Da, răspunde Winston.
Fără nici un avertisment, afară de o uşoară mişcare a mâinii lui O'Brien, un val de durere îi năpădeşte tot trupul, înfricoşătoare durere, pentru că nu vede ce se întâmpla şi are impresia că i se provoacă în mod deliberat o leziune mortală. Nu ştie dacă într-adevăr i se face ceva sau dacă efectul este obţinut electric; dar corpul lui este răsucit şi toate încheieturile smulse treptat. Deşi de durere i-a ţâşnit transpiraţia pe frunte, cel mai rău lucru este teama că şira spinării nu mai are mult şi-o să-i plesnească, îşi încleştează dinţii şi respiră profund pe nas, încercând să nu urle cât mai mult posibil.
- Te temi, zice O'Brien, urmărindu-i mişcările feţei, că, peste câteva clipe, ceva o să ţi se frângă. Mai cu seamă ţi-e frică să nu fie şira spinării. Ţi-ai format în minte o vie imagine a vertebrelor plesnind şi a măduvei scurgându-se din ele. La asta te gândeşti, nu-i aşa, Winston?
Winston nu răspunde. O'Brien trage înapoi maneta de pe cadran. Valul de durere se stinge aproape la fel de repede cum l-a apucat.
- Asta a fost patruzeci, zice O'Brien. Uite, vezi? -, pe acest cadran cifrele ajung până la o sută. Am să te rog să ţii minte, de-a lungul întregii noastre conversaţii, că stă în puterea mea să-ţi aplic durerea în orice moment şi la orice intensitate doresc. Dacă mă minţi sau încerci să mă păcăleşti în orice fel, sau chiar dacă te cobori sub nivelul tău de inteligenţă, o să-ţi scuipi plămânii urlând de durere, chiar în clipa respectivă. Ne-am înţeles?
- Da, răspunde Winston.
O'Brien adoptă o atitudine mai puţin belicoasă, îşi potriveşte gânditor ochelarii pe nas şi face câţiva paşi în sus şi în jos. Când îşi reia vorba tonul lui este calm şi răbdător. Ai zice că e cine-ştie-ce doctor, profesor sau chiar preot, care îşi propune mai degrabă să explice şi să convingă, decât să pedepsească.
- Îmi bat capul cu tine, Winston, zice el într-un târziu, pentru că meriţi ceva bătaie de cap. Ştii foarte bine care este problema cu tine. De ani de zile o cunoşti, deşi te-ai străduit să te auto-iluzionezi că nu poate fi vorba de aşa ceva. Eşti dement. Suferi de o memorie deficitară. Eşti inca­ pabil să-ţi aminteşti unele evenimente reale, dar, pe de altă parte, îţi spui întruna în sinea ta că îţi aminteşti alte evenimente care, în realitate, nu s-au petrecut niciodată. Să-ţi dau vestea cea bună: eşti vindecabil - din fericire. Nu te-ai vindecat până acum de unul singur pentru că tu n-ai vrut să te vindeci. Nu-ţi trebuia decât un mic efort de voinţă, pe care, însă, ai refuzat cu obstinaţie să-l faci. Chiar şi acum, îmi dau seama, te agăţi de boala asta, cu iluzia că ar fi cine-ştie-ce virtute. Să luăm un exemplu. De pildă, în acest moment, cu cine este Oceania în război?
- Când am fost eu arestat, Oceania era în război cu Estasia.
- Cu Estasia. Bun. Şi Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia, nu-i aşa?
Winston îşi ţine respiraţia. Dă să spună ceva, dar se opreşte; nu-şi poate lua ochii de la cadran.
- Adevărul, te rog, Winston. Adevărul tău. Spune-mi ce crezi tu că- ţi aminteşti.
- Mi-aduc aminte că, până cu o săptămână înainte de a fi eu arestat, Oceania nu era deloc în război cu Estasia, ci Estasia era aliatul nostru. Războiul era împotriva Eurasiei şi dura deja de patru ani. înainte de asta...
O'Brien îl întrerupe cu un gest din mână şi zice.
- Alt exemplu. Acum câţiva ani, ai avut o halucinaţie cu adevărat gravă. Ai crezut că trei indivizi, foşti membri ai Partidului, care se numeau Jones, Aaronson şi Rutherford şi care au fost executaţi pentru trădare şi sabotaj, după ce au făcut cele mai complete mărturisiri cu putinţă, nu erau, de fapt, vinovaţi de crimele de care fuseseră acuzaţi. Ai crezut că dăduseşi din greşeală peste o probă palpabilă, de neconfundat, care demonstra că mărturisirile lor ar fi fost false. Era vorba de-o anumită fotografie care ţi-a provocat, de fapt, halucinaţia. Ai crezut că o ţinuseşi cu adevărat între degete. O fotografie cam ca asta, nu?
Şi-i arată un fragment dreptunghiular de ziar, ţinându-l între două degete, în unghiul lui vizual, timp de cinci secunde, poate chiar mai mult. Este o fotografie, dar nu încape nici o îndoială: este fotografia aceea. Un alt exemplar din fotografia care îi înfăţişa pe Jones, Aaronson şi Rutherford la o solemnitate de Partid la New York şi pe care el a păstrat-o câteva zeci de minute înainte de a o distruge. Uite, acum o are din nou în faţa ochilor, chiar dacă numai pentru o clipă; pe urmă, la fel de repede se face nevăzută, dar el a văzut-o cu ochii lui, absolut clar a văzut-o! Face un efort disperat, de moarte, pentru a-şi smulge din strânsoare partea de sus a corpului. Imposibil să se mişte, însă, în orice direcţie, fie şi cu un centimetru. Pe moment, uită şi de cadran. Tot ce-şi doreşte este să mai ţină o dată în mână fotografia celor trei sau, cel puţin, să se mai uite o dată la ea.
- Există! - ţipă el.
- Nu există, răspunde O'Brien. Traversează încăperea. în peretele de vizavi se află o gaură de memorie. Ridică grilajul şi foiţa subţire de ziar dispare, răsucită de curentul de aer cald. Peste câteva momente, va fi înghiţită de flăcări. O'Brien se întoarce dinspre perete.
- Scrum, zice. Nici măcar scrum identificabil. Praf şi pulbere. Nu există. N-a existat.
- Ba da, a existat ! Există ! Există în memorie. Eu mi-o amintesc. Dumneata ţi-o aminteşti.
- Eu nu mi-o amintesc, răspunde sec O'Brien. Sufletul lui Winston se chirceşte. Sigur că da, dublugândit. îl cuprinde o senzaţie de cumplită neajutorare. Dacă ar avea cât-de-cât certitudinea că O'Brien minte, parcă nu ar mai avea atâta importanţă ce se întâmpla cu fotografia. Dar se poate foarte bine ca O'Brien să fi uitat deja de existenţa ei. Şi, dacă este aşa, atunci a uitat deja şi faptul de a nu-şi aminti de ea şi a uitat deja şi faptul de a fi uitat. Cum poţi fi sigur că este o simplă jonglerie? Poate că totuşi dislocarea asta dementă a minţii se poate, realmente, petrece.
O'Brien îl priveşte de sus în jos meditativ. Mai mult ca niciodată, are aerul unui profesor care îşi dă silinţa cu un elev promiţător, dar îndărătnic.
- Există o lozincă a Partidului care se referă la controlul trecutului, zice el. Vrei să fii amabil să mi-o spui?
- „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul” - recită Winston, disciplinat.
- „Cine controlează prezentul controlează trecutul” - repetă O'Brien, aprobând uşor din cap. Părerea ta, Winston, este că trecutul are o existenţă obiectivă?
Sentimentul neajutorării îl cuprinde din nou pe Winston. Ochii i se răsucesc spre cadran. Nu numai că nu ştie, dintre „da” şi „nu”, care l-ar scuti de durere, dar nici pe care din două îl consideră adevărat nu mai ştie.
O'Brien schiţează un zâmbet.
- Nu eşti tare la metafizică, Winston, zice el. Până în momentul acesta nu te-ai gândit niciodată ce se înţelege prin existenţă, nu-i aşa? Cum să exprim eu mai concret? Trecutul - există el în realitate, în spaţiu? Se găseşte pe undeva oriunde, un loc, o lume de corpuri solide, în care trecutul se mai desfăşoară încă?
- Nu.
- Atunci unde există trecutul, presupunând că există, totuşi, pe undeva?
- In documente. Rămâne scris.
- în documente. Şi unde altundeva?
- în minte, în memoria oamenilor.
- în memorie. Bu-u-un. Noi, Partidul adică, suntem în posesia tuturor documentelor şi controlăm toate memoriile, în cazul acesta, controlăm trecutul, eşti de acord?
- Dar cum puteţi împiedica oamenii să-şi aducă aminte de una şi- alta? - strigă Winston, uitând din nou, pentru o clip ă, de cadran. Este ceva involuntar, ceva exterior individului. Cum puteţi controla memoria? Pe-a mea nu mi-aţi controlat-o!
O'Brien se încruntă din nou şi lasă mâna pe cadran.
- Ba nu, tu nu ţi-ai controlat-o. Asta te-a adus aici. Te afli aici pentru că ai dat greş la capitolul umilinţă, auto-disciplină. N-ai vrut să faci acel gest de supunere care este preţul judecăţii sănătoase. Ai preferat să fii dement, să fii o minoritate de un singur individ. Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate gre şi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectiv ă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Iţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.
Tace câteva clipe, ca şi cum ar vrea să-l lase pe Winston să digere ce i-a spus până acum, apoi continuă:
- Ţi-aduci aminte ce-ai scris în jurnalul tău: „Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru”?
- Da, răspunde Winston.
O'Brien îşi ridică mâna stânga, ţinând-o cu exteriorul spre Winston, cu degetul mare ascuns în palmă, iar celelalte patru răsfirate.
- Câte degete ţi-arăt eu acum, Winston?
- Patru.
- Şi, dacă Partidul spune că nu sunt patru, ci sunt cinci, atunci câte ţi-arăt?
- Tot patru.
Ultimul cuvânt i se îneacă într-un spasm de durere. Acul de pe cadran a sărit la cincizeci şi cinci. Din tot corpul îi ţâşneşte sudoarea. Aerul îi dă buzna în plămâni, apoi năvăleşte înapoi afară cu nişte grohăieli pe care nici încleştându-şi dinţii nu le poate împiedica. O'Brien se uită fix la el, ţinând cele patru degete răsfirate în sus. Răsuceşte maneta la loc la zero. De data asta, durerea doar slăbeşte, fără să dispară de tot.
- Câte degete, Winston?
- Patru.
Acul suie la şaizeci.
- Câte degete, Winston?
- Patru! Patru! Ce pot spune altceva? Patru!!
Probabil că acul a suit şi mai sus, dar nu se mai uită la el. Faţa masivă şi dură a lui O'Brien şi cele patru degete îi umplu câmpul vizual. Degetele i se înalţă în faţa ochilor, ca nişte coloane, şi le vede nedesluşit, parcă vibrează, dar nu încape nici o îndoială că sunt patru.
- Câte degete, Winston?
- Patru! Opreşte-te! Opreşte-te! Cum poţi face una ca asta? Patru! Patru!
- Câte degete, Winston?
- Cinci! Cinci! Cinci!
- Nu, Winston, n-are rost. Minţi. Tu în continuare crezi că sunt patru. Câte degete, te rog?
- Patru! Cinci! Patru! Oricâte vrei, numai opreşte-te, opreşte durerea asta!
Deodată, se trezeşte stând în capul oaselor; O'Brien îl sprijină cu braţul lui puternic pe după umeri. Şi-a pierdut cunoştinţa, probabil, pentru câteva secunde. Legăturile care îi ţineau corpul fixat de pat sunt acum desfăcute, îi e foarte frig, tremură şi nu se poate stăpâni, îi clănţăne dinţii, i se scurg lacrimi în jos pe obraji. In prima clipă, se agaţă de O'Brien ca un copil; curios lucru, dar se simte protejat de braţul lui greu, care-l ţine pe după umeri. Are sentimentul că O'Brien îl apără, că durerea vine de undeva din afară, că altceva i-o provoacă de fapt, iar O'Brien este singurul care-l poate scăpa de ea.
- Greu mai înveţi, Winston, zice O'Brien cu duioşie.
- Ce pot să fac? - bălmăjeşte Winston. Cum pot să văd altceva decât ce am în faţa ochilor? Doi şi cu doi fac patru.
- Uneori, Winston, uneori. Alteori fac cinci alteori fac trei. Şi sunt situaţii când le fac pe toate în acelaşi timp. Trebuie să te străduieşti mai tare. Nu-i uşor să fii normal.
După care, îl lasă înapoi pe spate. Legăturile se strâng şi ele la loc, dar durerea s-a risipit, iar tremuriciul i s-a potolit; numai slăbiciunea şi frigul îl mai încearcă. O'Brien face semn din cap către omul în halat alb, care a stat nemişcat în tot timpul discuţiei lor. Individul se apleacă şi se uită atent în ochii lui Winston, îi ia pulsul, îl ascult ă cu urechea culcată pe piept, îl pipăie pe ici, pe colo. Când termină verificarea de rutină, face semn de încuviinţare către O'Brien.
- Din nou, zice O'Brien.
Durerea îl străpunge pe Winston ca un pumnal, de astă dată. Acul era, probabil, la şaptezeci, poate chiar şaptezeci şi cinci. Ştie că degetele răsfirate sunt tot acolo şi tot patru. Nimic altceva nu contează, decât să supravieţuiască până trece arsura ca de pumnal. Nu-şi mai pune problema dacă a urlat sau nu. Durerea slăbeşte din nou, iar el îşi deschide ochii. O'Brien a tras maneta înapoi.
- Câte degete, Winston?
- Patru. Presupun că patru. Aş vrea să văd cinci, dar nu pot. încerc să văd cinci.
- Şi ce anume doreşti: să mă convingi pe mine că vezi cinci, sau chiar să vezi cinci?
- Chiar să văd cinci.
- Din nou, zice O'Brien.
Se poate foarte bine ca acul să fi ţâşnit la optzeci, sau chiar nouăzeci dintr-o sută. Are momente când nu-şi mai aduce aminte de ce anume îl doare. In spatele pleoapelor strânse ermetic, vede o pădure de degete care se mişcă de parcă ar dansa: se împletesc unele cu altele, dispar unul în spatele altuia şi reapar ca şi cum s-ar juca de-a v-aţi ascunselea. Nu mai ştie de ce trebuie să facă aşa ceva, dar se străduieşte să le numere şi-şi dă seama că-i vine imposibil să le numere cum trebuie, şi asta din cauza unei suprapuneri curioase, între numerele patru şi cinci. Durerea se stinge din nou. Când îşi deschide ochii, constată că vede în continuare acelaşi lucru. Nenumărate degete, ca o pădure de frasini tineri în plină mişcare, se scurg în continuare când într-o direcţie, când în cealaltă, încrucişându-se şi iar încrucişându-se. Preferă să-şi închidă ochii la loc.
- Câte degete ţi-arăt, Winston?
- Nu ştiu, zău că nu mai ştiu. Mă omori dacă-mi mai faci treaba asta. Patru, cinci, şase - pe cuvântul meu că nu ştiu.
- Aşa mai merge, zice O'Brien.
Un ac îi intră în braţ. Aproape în aceeaşi clipă, simte o căldură binecuvântată şi reconfortantă care îi pătrunde prin vene. Deja pe jumătate a uitat durerea provocată de cadranul cu manetă. Deschide ochii şi priveşte în sus, recunoscător, către O'Brien. Inima i se răscoleşte la vederea acelui chip lat, plin de riduri, atât de urât, şi totuşi atât de inteligent. Dacă s-ar putea mişca, ar întinde o mână şi ar pune-o pe braţul lui O'Brien. Niciodată nu l-a iubit mai intens ca acum, şi asta nu numai fiindcă l-a scăpat de durere, ci şi fiindcă îl încearcă din nou vechea lui impresie că, la urma urmelor, nu are nici o importanţă dacă O'Brien îi este prieten sau duşman, atâta timp cât este un om cu care poţi sta de vorbă. Poate că, uneori, nu aştepţi atât să fii iubit, cât să fii înţeles. O'Brien l-a torturat până la limita nebuniei şi este cert că, nu peste mult timp, îl va trimite la e şafod. Dar ce contează? într-un fel, toată relaţia dintre ei merge dincolo de prietenie, mai profund - sunt intimi; undeva, nu contează unde şi nici dacă vorbele vor fi rostite vreodată, dar există precis undeva un loc unde şi-ar putea da întâlnire amândoi să stea de vorbă, dacă nu s-ar afla acolo unde se află acum. O'Brien se uită de sus în jos spre el cu o expresie a feţei care parcă îi spune că şi pe el îl încearcă un sentiment asemănător, începe să vorbească pe un ton amical, de conversaţie:
- Spune-mi, Winston, tu ştii unde te afli?
- Nu ştiu. Bănuiesc că undeva în beciurile Ministerului Iubirii.
De când te afli aici ştii? Nu ştiu. De zile, de săptămâni, de luni - cred că de câteva luni.
- Şi de ce-ţi închipui tu că sunt aduşi oamenii aici?
- Ca să mărturisească.
- Nu, nu e ăsta motivul. Mai încearcă.
- Ca să-i pedepsiţi.
- Nu! - exclamă O'Brien indignat. Cum i s-a schimbat vocea; cât de dură şi animată în acelaşi timp i-a devenit faţa, se gândeşte Winston. Nu! - repetă O'Brien. Nu numai ca să vă stoarcem mărturisiri, şi nu numai ca să vă pedepsim. Să-ţi spun de ce te-am adus pe tine aici, de exemplu?! Ca să te vindecăm! Să te facem normal! Fii amabil, te rog, şi pricepe odată că nimeni dintre cei pe care-i aducem în locul acesta nu iese din mâinile noastre nevindecat. Nu crimele-alea stupide pe care le-ai comis ne interesează. Partidul nu este interesat de actul făţiş; gândirea este singura care ne preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii - îi schimbăm, înţelegi ce vreau să spun cu asta?

Vorbeşte aplecat deasupra lui Winston, care este tot imobilizat la pat. Faţa lui O'Brien pare enormă din cauza apropierii şi hidos de urâta fiindcă i-o vede de jos în sus. Mai mult decât atât, Radiază un soi de exaltare, de intensitate dementă. Inima lui Winston se chirceşte din nou. Dacă ar putea, s-ar cuibări mai adânc în patul pe care stă imobilizat. Este convins că O'Brien va răsuci din nou maneta până la maximum, din pură distracţie. Şi totuşi, nu: în acelaşi moment, O'Brien se întoarce cu spatele la el şi face câţiva paşi în sus şi în jos, apoi continuă, mai puţin vehement:
- Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că aici nu există martiri. Ai citit despre persecuţiile religioase ale trecutului, nu-i aşa? In Evul Mediu, exista Inchiziţia. Un fiasco. Şi-au pus în minte să stârpească erezia şi au sfârşit prin a o perpetua. Cu fiecare eretic ars pe rug în piaţa publică, răsăreau alţi o mie. De ce asta? Pentru că Inchiziţia îşi ucidea duşmanii în văzul lumii, şi-i omora când ei încă nu se căiseră. De fapt, îi omora tocmai pentru că nu se căiau. Oamenii mureau pentru că nu voiau să renunţe la adevăratele lor credinţe. Cum era şi firesc, toată gloria îi revenea victimei şi toată ruşinea - inchizitorului care ordona arderea pe rug. Mai târziu, în secolul douăzeci, au fost totalitari ştii - naziştii germani şi comuniştii ruşi. Ruşii au persecutat erezia cu mai multă cruzime decât Inchiziţia. Şi şi-au închipuit că învăţaseră din greşelile trecutului; în tot cazul, un lucru au ştiut: nu trebuie să martirizezi pe nimeni, înainte de a-şi expune victimele în procese publice, le distrugeau în mod deliberat demnitatea, îi storceau de vlagă în torturi şi claustrare, până când ajungeau nişte cârpe nenorocite, care se târau în faţa oricui şi mărturiseau orice li se punea în gură sau pe hârtie, se acopereau cu noroi pe ei înşişi, se acuzau unul pe altul şi se ascundeau unul după altul, implorând milă. Şi totuşi, după câţiva ani, acelaşi lucru s-a petrecut şi la ruşi: morţii deveniseră martiri, iar degradarea lor se uitase. Tot aşa: de ce s-a întâmplat asta? în primul rând, pentru că mărturisirile pe care le făceau erau evident smulse cu cleştele şi neadevărate. Noi nu facem asemenea greşeli. Toate mărturisirile făcute aici sunt adevărate. Noi le facem să fie adevărate. Şi, mai întâi de toate, noi nu le permitem morţilor să se ridice împotriva noastră. Să nu-ţi închipui, Winston, că posteritatea te va răzbuna. Posteritatea nici nu va auzi de tine. Vei fi, pur şi simplu, extirpat din cursul istoriei. Vei fi transformat în fum şi împrăştiat în stratosfera. Nimic nu va mai rămâne din tine: nici măcar un nume într-un registru, nici măcar o amintire în mintea cuiva. Te vom anihila şi pentru trecut, şi pentru viitor. Se va chema că nu ai existat niciodată.

Şi-atunci, de ce vă mai bateţi capul cu mine şi mă torturaţi? - se gândeşte Winston, cu un sentiment de amărăciune. O'Brien se opreşte din mers, ca şi cum Winston ar fi gândit cu voce tare. Faţa lui lată şi urâta se apropie şi ochii aceia profunzi se uită la Winston de sus în jos, încordat, subţiindu-se.
- Te gândeşti, zice O'Brien, că, din moment ce tot avem intenţia de a te anula cu totul, în aşa fel, încât nimic din ce-ai putea spune sau face să nu aibă nici cea mai mică importanţă - în cazul acesta, de ce ne mai străduim să te interogăm. La asta te gândeai, nu-i aşa?
- Da, răspunde Winston.
Eşti ca o greşeală de tipar, Winston, zice O'Brien schiţând un zâmbet. Ca o pată care trebuie scoasă. Nu ţi-am explicat chiar acum că noi suntem altfel decât călăii din trecut?! Nouă nu ne ajunge ascultarea negativă, nici chiar dacă este însoţită de cea mai abjectă supunere. Când te vei preda în mâinile noastre, fiindcă până la urmă tot o să te predai, trebuie să te predai prin liberul tău arbitru. Noi nu distrugem ereticul pentru că ne rezistă; de fapt, atâta timp cât ne rezistă, nu l-am distrus, orice i-am face. Noi îl convertim, îi ocupăm gândurile cele mai intime, îl remodelăm. Ardem tot răul şi orice închipuire din mintea lui; îl aducem de Partea noastră nu numai în aparenţă, ci de-adevăratelea, cu trup şi suflet, îl facem unul dintre noi şi abia pe urmă îl împuşcăm. Pentru noi este intolerabilă existenţa unui gând eronat, indiferent unde în lume şi oricât de ascuns şi de neputincios. Nici în clipa morţii nu putem îngădui nici o deviaţie. Pe vremuri, ereticul mergea către rug tot eretic şi-şi proclama erezia şi exulta în erezia lui. Până şi victimele epurărilor ruseşti puteau să-şi poarte revolta ascunsă sub ţeastă când treceau pe coridorul unde-şi aşteptau glonţul în ceafă. Noi trebuie să facem creierul perfect - numai în acest caz îl putem zbura. Cuvântul de ordine al vechilor dictatori era „Să nu faci”; al totalitariştilor, „Să faci”. Cuvântul nostru de ordine este „Să fii”. Nimeni care ajunge aici nu se mai ridică vreodată împotriva noastră, pentru că pe toţi îi purificăm. Până şi pe trădătorii ăia nenorociţi - Jones, Aaronson şi Rutherford - despre care ai crezut tu odată că nu erau vinovaţi, până la urmă i-am îngenuncheat. Am luat şi eu parte la interogatoriu. I-am văzut cum se degradau încetul cu încetul, cum se milogeau, cum se târau, cum plângeau, ca până la urmă să nici nu-i mai doară, să nici nu le mai fie frică -le părea rău şi-atât. Când am terminat ce aveam cu ei, ajunseseră nişte cochilii de oameni. Nimic nu mai rămăsese în ei, numai regrete pentru ce făcuseră şi iubire pentru Fratele cel Mare. Zău, era emoţionant să vezi cum îl iubeau. Ne-au implorat să-i împuşcăm repede, ca să moară cât timp mai aveau minţile curate.
O'Brien vorbeşte aproape visător. Nu i s-a stins cu totul de pe chip exaltarea, entuziasmul ăla dement. Nu se preface, nu e ipocrit, crede fiecare cuvânt pe care-l spune, se gândeşte Winston. Ceea ce îl chinuie, însă, cel mai mult este conştiinţa propriei lui inferiorităţi intelectuale. Se uită la silueta masivă şi totuşi armonioasă care se fâţâie de colo-colo, intrând şi ieşind din câmpul lui vizual. O'Brien este o fiinţă din toate punctele de vedere mai mare decât el. Nu îi vine în minte nici o opinie pe care el s -o fi nutrit vreodată, sau s-o fi putut nutri, şi pe care O'Brien să n-o fi cunoscut, examinat şi respins de multă vreme. Mintea lui O'Brien o include pe a lui, pe a lui Winston Smith. Şi atunci, cum se poate ca O'Brien să fie dement? El, Winston, trebuie să fie nebun de fapt. O'Brien se opreşte şi se uită de sus în jos spre el.
- Să nu-ţi închipui, Winston, zice el pe un ton redevenit tăios, că te vei putea salva, indiferent cât de completă îţi va fi supunerea. Nimeni care a luat-o razna, fie şi o singură dată în viaţă, nu mai scapă. Şi chiar dacă te vom lăsa să mori de moarte bună, tot nu vei mai scăpa niciodată de noi cu totul. Ceea ce ţi se întâmpla aici este pentru totdeauna. Trebuie să conştientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine.
Se opreşte şi face un semn către omul în halat alb. Winston simte că un aparat greu este aşezat deasupra capului lui. O'Brien se aşează lângă pat, în aşa fel încât faţa lui se găseşte aproape la acelaşi nivel cu cea a lui Winston.
- Trei mii, zice el, vorbind peste capul lui Winston, către omul în halat alb.
Winston simte ceva ca două palete moi care îi încleştează tâmplele, dându-i o senzaţie de umezeală, îşi încordează tot corpul. Urmează, cu siguranţă, o durere, altfel de durere, nu ştie de care şi încearcă să se pregătească pentru toate durerile. O'Brien pune o mână pe umărul lui şi-l linişteşte, aproape binevoitor:
- De data asta, nu te doare. Uită-te fix în ochii mei.
In clipa următoare - o explozie devastatoare, sau ceva ce aduce a explozie, deşi nu este sigur dacă a fost sau nu cu zgomot, în mod cert, îns ă, a fost un fulger orbitor de luminos, care nu l-a durut, dar l-a zdrobit efectiv, l-a făcut ţăndări. Deşi era deja culcat pe spate, în momentul exploziei mute, a avut senzaţia ciudată că a ajuns în poziţia respectivă lovit de cineva, că o izbitură, nedureroasă dar înspăimântătoare, l-a turtit la pământ. Şi precis a păţit ceva înăuntru, în cap. încetul cu încetul, ochii încep să-şi recapete imaginea; îşi aduce aminte cine este şi unde se află şi recunoaşte şi faţa care îl priveşte intens de sus în jos. Dar este conştient că undeva se găseşte un mare loc gol, ca şi cum şi-ar fi pierdut o bucată din creier.
- Nu durează mult, zice O'Brien. Uită-te în ochii mei. Cu ce ţară este Oceania în război?
Se gândeşte. Ştie ce se înţelege prin Oceania şi ştie că el însuşi este cetăţean al Oceaniei, îşi aduce aminte şi de Eurasia şi Estasia. Dar cine este în război cu cine - asta nu mai ştie. De fapt, nici că e război parcă nu ştia.
- Nu-mi aduc aminte.
- Oceania se află în război cu Estasia. Acum ţii minte?
- Da.
- Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia. De când te-ai născut tu, de când există Partidul, de la începutul istoriei, războiul continuă fără întrerupere, acelaşi si-acelaşi război. Ţii minte?
- Da.
- Acum unsprezece ani, ai creat o legendă despre trei oameni condamnaţi la moarte pentru trădare. Pretindeai că ai văzut o hârtie care dovedea că cei trei ar fi fost nevinovaţi. O asemenea hârtie nu a existat niciodată. Tu ai inventat-o şi pe urmă ai ajuns să crezi în existenţa ei. Acum îţi aminteşti exact momentul acela, primul moment în care ai inventat toată povestea. Ţii minte?
- Da.
- Iar acum câteva momente ţi-am arătat mâna mea stânga, cu degetele răsfirate. Ai văzut cinci degete. Ţii minte asta?
- Da.
O'Brien ridică din nou mâna stânga, ţinând degetele răsfirate, cu excepţia degetului mare, îndoit în palmă.
- Uite, cinci degete. Vezi că sunt cinci degete?
- Da.
Ei bine, da, vede cinci degete, pentru o clipă numai, înainte ca imaginea din mintea lui să se modifice. Vede cinci degete şi nimic nu i se pare nefiresc. Apoi, totul revine la normal, îl cuprind din nou, una peste alta, vechea teamă, şi ura, şi consternarea. Dar a avut un moment - nu ştie sigur cât o fi durat, poate vreo treizeci de secunde - de seninătate luminoasă, în care fiecare nouă afirmaţie a lui O'Brien venea să umple un gol şi devenea adevărul absolut, în care doi şi cu doi ar fi putut face, la fel de bine, trei sau cinci, după cum li se spunea să facă. Momentul acela s-a destrămat la fel de repede, înainte ca O'Brien să fi apucat să lase mâna în jos. Nu-l poate reconstitui, dar şi-l aminteşte, aşa cum îţi reaminteşti o experienţă trăită cu intensitate într-o altă etapă a vieţii, când erai, de fapt, o altă persoană.
- Acuma îţi dai seama, cel puţin, că se poate, comentează O'Brien
- Da, îmi dau seama, răspunde Winston.
O'Brien se ridică în picioare cu un aer satisfăcut. Winston îl zăreşte, în stânga lui, pe omul cu halat alb, care a spart o fiolă şi acum trage în afară pistonul unei seringi. O'Brien se întoarce către Winston cu un vag zâmbet pe faţă şi-şi aşează mai bine ochelarii pe nas, aproape la fel de manierat cum i s-a părut lui Winston de când l-a văzut pentru prima oară.
- Ţii minte ce-ai scris în jurnal? - zice el. Că nu are nici o importanţă dacă eu îţi sunt prieten sau duşman, că sunt, cel puţin, o persoană care te înţelege şi cu care poţi sta de vorbă. Aveai dreptate, îmi face plăcere să stau de vorbă cu tine. Mă impresionează mintea ta, Winston. Seamănă cu a mea în unele privinţe. Atâta doar, că tu se întâmpla să fii dement. Mă rog, înainte de a încheia şedinţa, poţi să-mi pui câteva întrebări, dacă vrei.
- Orice întrebare vreau?
- Oricare. E scos din priză - adaugă O'Brien, văzând că privirile lui Winston se îndreaptă spre cadranul cu manetă. Te ascult.
- Ce-aţi făcut cu Julia? - întreabă Winston. O'Brien zâmbeşte din nou.
- Te-a trădat, Winston. Imediat şi fără rezerve. Rareori mi-a fost dat să văd pe cineva trecând de partea noastră atât de repede. Nici n-ai mai recunoaşte-o, dacă ai revedea-o. Toată revolta din ea, toată făţărnicia, toată nebunia, toată mizeria morală - totul a fost extirpat din ea şi ars cu fierul roşu. Transformare perfectă, zău aşa - Caz de manual.
- Aţi torturat-o?
- Următoarea întrebare, zice O'Brien, în loc de răspuns.
- Fratele cel Mare există?
- Sigur că există. Partidul există. Fratele cel Mare este întruchiparea Partidului.
- Dar el există în acelaşi sens în care exist eu?
- Tu nu exişti, i-o retează O'Brien. Sentimentul neajutorării îl ia din nou cu asalt.
Ştie - sau îşi închipuie - argumentele care demonstrează inexistenţa lui, dar sunt nişte nonsensuri, nişte simple jocuri de cuvinte. Chiar şi simpla afirmaţie „Tu nu exişti” nu conţine în ea o absurditate logică? Dar ce rost mai are să spună toate astea? Mintea lui se cutremură la gândul argu­mentelor aberante şi imposibil de combătut cu care O'Brien i-ar demola raţionamentul.
- Eu cred că exist, zice el, la fel de sec. Sunt conştient de identitatea mea. M-am născut şi o să mor. Am mâini şi picioare; ocup un anumit loc în spaţiu şi nici un alt corp solid nu poate ocupa acelaşi loc în acelaşi timp. In sensul acesta, există Fratele cel Mare?
- N-are nici o importanţă. Există.
- O să moară vreodată, Fratele cel Mare?
- Evident că nu. Cum ar putea muri? Altă întrebare.
- Dar Frăţia - ea există?
- Asta, Winston, nu vei şti niciodată, zice O'Brien, revenind la tonul profesoral de mai înainte. Chiar dacă ne hotărâm să te eliberăm, după ce terminăm cu tine, şi chiar dacă trăieşti până la o sută de ani, tot nu vei afla niciodată dacă răspunsul la această întrebare este da sau nu. Toată viaţa va rămâne o ghicitoare fără soluţie pentru tine.
Winston tace. Pieptul îi coboară şi se suie ceva mai repede. Nu i-a pus încă întrebarea care i-a venit în minte prima. Trebuie să i-o pună, şi totuşi parcă limba nu vrea s-o rostească. Pe faţa lui O'Brien se instalează o expresie de amuzament. Chiar şi ochelarii îi lucesc a ironie. Ştie! - reali­zează brusc Winston. Ştie ce vreau să-l întreb! La care gând, vorbele îi ţâşnesc parcă singure din gură:
- Ce este în Camera o-sută-unu? Expresia feţei lui O'Brien rămâne aceeaşi, dar răspunsul lui vine sec:
- Ştii foarte bine ce este în Camera o-sută-unu, Winston. Toată lumea ştie ce este în Camera o-sută-unu.
O'Brien ridică un deget şi face semn omului în halat alb. E clar că şedinţa s-a încheiat. Un ac străpunge braţul lui Winston, care se prăbuşeşte aproape instantaneu într-un somn de plumb.

(va urma)