Legiunea blestematilor (14)

Sven Hassel

Ne-am lăsat pe ochi ochelarii mari de proiecţie şi ne-am înnodat eşarfele de mătase. Von Barring l-a trecut pe Stalin lui Porta. Apoi se înălţă vocea Bătrânului, transmi-ţând ordinele, prin radio, tuturor celorlalte vehicule, blindate.
— Porniţi motoarele. Pregătiţi-vă de luptă!
Armele automate erau încărcate, lungile benzi de cartuşe gata să se desfăşoare. Comandanţii de vehicule se declarară gata de plecare. Glasul Bătrânului răsună ia-răşi:
— Plutonul întâi blindat de recunoaştere... Înainte, marş!
Motoarele cântară. Pietrişul scrâşni sub cauciucurile mari, ranforsate, ale maşinilor blindate.

ÎNCĂLZIŢI CLEIUL

Am reuşit să şoptesc:
— E nasol, Bătrâne?
— Câteva schije în burtă şi la ţurloaie. Nu-i prea mare scofală. N-o lua în serios, ce Dumnezeu. Te vor duce la Stege la centrul de triere. Stege noa încasatoo decât o labă.
Maşina, sărind peste un şanţ, mă făcu să mă strâmb de durere.
— Doare al dracului, Bătrâne. Dă-mi o gură de apă.
— Nu trebuie să bei înainte să te vadă doctorul, răspunse Bătrânul mângâindu-mă pe păr. Ştii bine că e strict interzis în cazul rănilor la stomac.
— Nu vrei să te uiţi? Cred că am să-nnebunesc.
— Te‑au pansat deja. Nu se mai poate face nimic înainte să te ia în primire doctorul!
Maşina se opri, Bătrânul sări jos şi Porta veni la mine.
— Acum, uscătură bătrână, o să strângi din dinţi, nu‑i aşa, fiindcă o să te iau pe sus cu Pluto şi‑o să te trec lui Tom Degeţel şi Bătrânului. După asta, ce‑a fost mai greu a trecut. Gândeşte‑te la toate infirmierele alea drăguţa care‑o să‑ţi dichisească părţile nobile, de patru ori pe zi, cu rufe curate, aşa cum îi fac şmecherului de Asmus!
Buzele îmi sângerau când m‑am trezit în sfârşit jos, cu o cutie de mască de gaze sub cap în chip de pernă. Dintr‑o dată mi se părea foarte important, să fiu cura­jos şi dârz şi să nu strig. Când l‑au coborât, Hugo Stege gemu scurt, fiindcă piciorul său rănit se lovise de roatai maşinii. Camarazii se aplecară deasupra noastră să‑şi ia rămas‑bun. Bătrânul îşi lipi de obrazul meu faţa nă­pădită de barbă şi mormăi:
— Încearcă să stai la pat până se va sfârşi războiul!
Porta ne strânse mâinile şi ni‑l întinse pe Stalin ca să poată şi el să ne spună la revedere, chiar înainte de a se urca în maşina blindată, Porta ne strigă:
— Gaşcă de băftoşi! Sărutaţi din partea mea toate fetele şi spuneţi‑le că‑mi îngrijesc zilnic tenul cu apă de crini şi de trandafiri, ca să fiu la fel de frumos ca ele când ne‑om întâlni!
Apoi dispăru şi maşina blindată se îndepărtă, cu Bă­trânul, Tom Degeţel şi Pluto fluturându‑şi mâinile de la înălţimea turelei deschise. Norul de praf ridicat îi ascunse repede privirilor mele.
Pe lângă faptul că sufeream, mă simţeam singur şi înspăimântat. Eram bucuros să‑l am cu mine pe Hugo Stege, cu care să împart singurătatea.
Doi brancardieri ne‑am transportat într‑o încăpere întinsă cu podeaua acoperită cu paie, iar paiele acoperite cu soldaţi răniţi, în uniforme murdare şi zdrenţuite. Ne‑au aşezat unul lângă celălalt şi Stege mă apucă de mâină, şop­tind:
— Te doare, bătrâne? Stai să vezi, o să meargă mai bine după ce‑o să te vadă docto - rul şi‑o să‑ţi facă o injecţie în braţ. Trebuie să ne descurcăm şi să rămânem îm­preună până la capăt.
— Şi‑ncă cum! Nu trebuie să ne despartă, orice s‑ar întâmpla. Dumnezeule, se‑nvârte totul cu mine! Ca şi cum mi‑ar smulge cineva măruntaiele. Dar laba ta? Ai în­casat‑o rău?
Avu un zâmbet palid:
— Da, mă doare. Mai ales piciorul. Dar un picior poate fi tăiat. De tine e mai rău.
Sosi un medic însoţit de doi infirmieri care completau o fişă pentru fiecare pacient, după cum le dicta doctorul. Aruncă o privire nepăsătoare la piciorul lui Stege şi spuse:
— Schije de obuz în piciorul stâng. Transportul 6. Ban­daje curate imediat şi trei centimetri cubi de antitetanic.
Refăcu el însuşi pansamentul de la abdomenul meu şi dictă:
— Schije de obuz în piciorul stâng, piciorul drept şi abdomen. Transportul unu. Trei centimetri cubi de anti­tetanic, doi de morfină, imediat, şi acelaşi lucru înainte de plecare.
Am strâns din dinţi şi l‑am întrebat dacă Stege şi cu mine n‑am putea rămâne împreună.
— Că veţi crăpa aici sau într‑un tren‑spital, n‑are prea mare importanţă, ripostă el sec. Dar cei cu răni la burtă pleacă cu convoiul unu, şi el, de acolo, cu convoiul 6. Nu pot face nimic.
Apoi plecă, cu halatul alb fluturând în vânt Nu cred că medicul acela a fost arogant sau brutal cu intenţie. Pur şi simplu suprasolicitat. În schimbul unei excelente pipe englezeşti, al tutunului şi ţigărilor noastre, Feldwebel-ul de la transporturi ne-a promis să vadă ce poate face. Cele două injecţii m‑au dat gata şi am căzut într‑un somn agitat, până ce brancardierii m‑au luat din nou ca să mă înghesuie într‑o ambulanţă. Înăuntru erau brancarde suprapuse. Stege era chiar sub mine. Feldwebel-ul se ţinuse de cuvânt.
Când ambulanţa sărea peste vreo denivelare sau lua brusc o curbă, ne loveam cu capul de targa de deasupra, sau, în cazul tipului care se găsea cel mai sus, de acope­rişul maşinii. Spaţiul strâmt care despărţea brancardele ne dădea, în plus, senzaţia de sufocare. Băiatul de la etajul de sus avea o fractură multiplă de bazin. Striga fără încetare şi ne cerea să sunăm. Îi era teamă că va sângera până va muri. Stege apăsa pe butonul soneriei ce răsuna în cabina şoferului, dar nici el, nici ajutorul lui nu dă­deau cea mai mică atenţie apelurilor noastre. Când a so­sit clipa să ne încarce în trenul-spital, băiatul de care vorbeam — un artilerist — murise. Brancardierii l-au rostogolit pe jos, au aruncat deasupra lui o bucată de pânză gudronată, apoi s‑au ocupat de cei vii.
Acest „tren-spital" era unul dintre celebrele „auxiliare", adică un nesfârşit convoi de vagoane de marfă, cu podeaua acoperită cu paie, cu patruzeci de oameni în fiecare vagon, împărţiţi superficial pe categorii de răni. Se oprea mereu şi pleca într-un şir de zdruncinături, ca şi cum cineva ar fi încercat să facă garnitura bucăţi. Unsprezece din cei patruzeci de oameni din vagonul nostru au murit în timpul transportului. Am fost gata să-mi pierd minţile de durere şi de sete, dar Stege a ţinut mereu bi­donul de apă departe de mine. Dacă aş fi băut, la sosirea trenului ar fi fost douăsprezece cadavre.
Călătoria a durat trei zile şi trei nopţi de coşmar, după care am fost aliniaţi pe peronul gării din Kiev, pe foi de pânză impregnată, acoperiţi fiecare cu o manta, cu veş­nica cutie de mască de gaze sub cap. Ne-am petrecut după‑amiaza în poziţia aceasta, în vreme ce alţi câţiva nenorociţi au murit ici şi colo, de la un capăt la celălalt al peronului. Nu‑mi dădeam seama decât foarte confuz de ceea ce se petrecea în jurul meu. Stege se afla în con­tinuare alături de mine şi ne ţineam de mână, ca doi mucoşi, nu ca nişte duri tăbăciţi şi ca nişte veterani obişnuiţi să vadă cum oamenii crapă urlând ca animalele.
Pe înserat, prizonieri ruşi şi brancardieri au venit să ne ia ca să ne ducă la Spitalul de Campanie nr. 13, instalat în suburbia Pavilo. Acolo ne-au coborât de‑a dreptul într‑o pivniţă, unde am fost supuşi unei dezinsecţii se­vere. Tot prizonierii ruşi fuseseră însărcinaţi cu treaba aceasta, şi n‑am avut vreodată o infirmieră mai blândă şi mai îndemânatică decât flăcăii aceia voinici, mereu bine­dispuşi. Ne mişcau cu atâta grijă şi dexteritate, îngroziţi de cel mai mic geamăt, încât strângeam din dinţi şi făceam tot ce puteam să nu ne dezvăluim suferinţele. Toţi, ră­niţii erau de acord în această pri - vinţă şi îşi mărturiseau recunoştinţa faţă de ruşi oferindu‑le toate ţigările lor. Băieţii cunoscuseră, ca şi noi, noroiul din tranşee şi, cu toate că erau de altă rasă şi de altă naţionalitate, cu toate că guvernele aflate la conducere hotărâseră că eram duşmani, între noi exista o simpatie mult mai puternică decât toate decretele din lume. Decrete care n-au niciodată vreo legătură cu realitatea la îndemâna omului simplu. Eram cinci care ne aşteptam rândul în sala auxiliară de operaţii, privindu‑l pe tovarăşul de suferinţă legat de masa de biliard, în lumina orbitoare. Chirurgii erau pe punctul să‑i amputeze piciorul şi lucrau cu iuţeala ful­gerului. Într‑o clipită, piciorul a aterizat într‑un lighean alb în care erau deja un alt picior tăiat sub genunchi şi un braţ însângerat care trecea peste marginea ligheanului. Spectacolul acesta mi‑a făcut îngrozitor de rău şi am vo­mitat, său, mai exact, am încercat să vomit, căci tot ce mi‑a urcat în gâtlej numai un pic de sânge şi de bilă.
Următorul la rând era un băiat cu spatele frânt, care părea lipsit de cunoştinţă. Şeful echipei de chirurgi, un bărbat destul de în vârstă, purtând monoclu, îşi ocăra fără încetare colegii, infirmierele, pacienţii, dar părea să lu­creze extrem de competent, de rapid şi de sigur, fără un singur gest inutil. Brusc, exclamă cu o voce furioasă:
— Dumnezeule, dar e mort. Sunt pe cale să-mi pierd timpul. Luaţi-l de-aici şi aduceţi‑i pe următorul, la naiba! Mişcaţi‑vă un pic...
Înainte de a înţelege ce mi se întâmplă, am fost legat pe masă. O înţepătură în braţ, alta îţi abdomen, apoi unul din chirurgi mă bătu pe umăr.
— Strânge din dinţi, frăţioare. N‑o să dureze mult, dar probabil va fi foarte dureros, căci nu‑ţi putem face decât anestezie locală... Aşa că fii tare şi‑o să te cârpim cât ai zice peşte...
Curând după aceea, mi‑am dat seama, în mod confuz, că‑mi deschideau pântecul şi am auzit un clinchet uşor de instrumente metalice. În clipa următoare am avut lite­ralmente impresia că‑mi scoteau toate măruntaiele din burtă cu cleşti înroşiţi în foc. N‑aş fi crezut vreodată că asemenea suferinţe pot exista. Am urlat ca un dement, cu ochii ieşiţi din cap.
— Vrei să‑ţi ţii gura? a mugit bătrânul chirurg. Abia am început. Păstrează-ţi suflul pentru când vei avea în­tr‑adevăr motive să zbieri!
Nu ştiu în ce etapă a operaţiei au început adevăratele „motive de zbierat", dar ştiu că atunci când au terminat cu mine cunoscusem o lume a torturilor pe care nimănui nu‑i doresc să o cunoască. Eram zdrobit, desfiinţat. Am fost dus într‑un salon, am fost aruncat într‑un pat, mi‑au făcut încă o injecţie şi m‑am prăbuşit într‑un somn catalep- tic.
Din primele cincisprezece zile nu am păstrat decât amintiri foarte confuze şi frag - mentare. Îmi regăseam for­ţele foarte încet. Patul de alături era ocupat de un aviator cu arsuri grave, pe nume Zepp. Apoi mai erau şase răniţi grav, dintre care doi au murit în câteva zile. Nu ştiam unde era Stege şi nimeni nu părea să fie în stare să‑mi spună.
Trei săptămâni după operaţie, doctorul declară că pu­team fi transportat fără primej - die. Am fost evacuat în­tr‑un adevărat tren‑spital, cu paturi adevărate şi ferestre mari prin care cei ce ocupau cuşetele din mijloc puteau să privească afară. Cum pansamen- tele mele trebuiau schimbate des, am primit una dintre acele preţioase cu­şete — cu vedere afară. Deasupra mea se odihnea noul meu prieten Zepp, al cărui moral de beton m-a ajutat nu o dată.
Am fost debarcaţi la Lvow, unde Zepp şi cu mine am luat calea Spitalului de rezervă nr. 7. Doctorul mi-a spus că rana mea n‑arată rău şi a subliniat declaraţia cu un zâmbet. Ritmul de lucru în aceste locuri era mult mai puţin frenetic. Doctorii aveau timp să‑ţi zâmbească şi să te trateze ca pe o fiinţă omenească, nu ca pe o halcă de carne mai mult sau mai puţin stricată. Mi‑au scos încă două sau trei schije din picior, apoi infirmiera mi‑a re­făcut pansamentul. Regimul meu alimentar se compunea în mod exclusiv din diverse fierturi şi am ajuns să le de­test atât de tare încât am crezut că‑mi pierd minţile. Întrebat în privinţa aceasta, doctorul m‑a bătut blând pe umăr spunând:
— Mai târziu, mititelule, mai târziu, când vei fi des­tul de mare ca să digeri ceva mai zdravăn...
Zepp şi cu mine eram iarăşi într‑un salon pentru grav‑răniţi. Ziua şi noaptea aerul răsuna de strigăte, hor­căituri, gemete, iar duhoarea de puroi şi de putreziciune era adesea înspăimântătoare. Într‑o zi, un băiat foarte tânăr, care se ştia condamnat şi care suferise deja trei săptămâni ca un martir, şi‑a părăsit patul şi s‑a târât până pe coridor, ca să se arunce din capul scării. A fost cu atât mai oribil cu cât nici unul dintre noi nu se putea ridica în picioare să‑l împiedice. Zepp a avut curajul să încerce această aventură, dar s‑a prăbuşit imediat, la câţiva paşi de pat, în vreme ce noi trăgeam care mai de care de şnururile soneriilor... Scena aceasta a fost într‑adevăr de coşmar.
Mă durea îngrozitor stomacul şi n‑a fost de glumă nici atunci când doctorii au trebuit să‑mi taie din nou muşchii piciorului pentru a pescui ultimele schije de metal. Fe­bra îmi creştea în loc să coboare, dar ei considerau to­tuşi că sunt „progres" şi i‑aş fi strâns bucuros de gât.
Într‑o noapte m‑am trezit tresărind. Bandajele îmi erau umede şi lipicioase. I‑am cerut lui Zepp să sune şi, în clipa următoare, o infirmieră sosea în goană.
— Ce te‑a apucat? şopti ea. Nu eşti în toate minţile de suni aşa la ora asta?
— Mi s‑a redeschis rana. O simt sub pansament.
Eram înnebunit de groază şi o şi vedeam pe mama prăbuşindu‑se când avea să pri - mească binecunoscuta carte poştală a armatei: „A murit ca un erou pentru Füh­rer şi Patrie..."
Infirmiera dădu la o parte pătura. Din grijă pentru ceilalţi bolnavi nu aprinse lumina, dar folosi o lanternă. Cu îndemânare şi iuţeală, îmi desfăcu bandajul. Tăcerea salo - nului nu era tulburată decât de murmurul unui tânăr rănit ce vorbea în somn. Zepp se ridicase în capul oaselor, dar infirmiera îl împinse hotărâtă pe perenă.
— Stai liniştit şi dormi fără grijă, i‑a spus ea. E o treabă între mine şi Sven. Nu te mişca, mă duc să iau un lighean.
I‑am aruncat lui Zepp o privire înspăimântată, pe care mi‑a întors‑o obosit. Infirmiera veni înapoi şi, fără să scoată un cuvânt, mă spălă. Zâmbea uşor şi, la sfârşit, văzându‑mi expresia de rătăcire, şopti:
— N-ai de ce să faci mutra asta...
— Îţi convine să vorbeşti aşa! Nu tu ai hemoragie...
Nu a răspuns, dar zâmbetul i s‑a întins pe faţă. Am găsit în sfârşit curajul să întreb:
— E... poate nu‑i chiar aşa de grav?
— Nu, nu, nu‑i grav deloc!
Când termină de refăcut pansamentul, mă acoperi cu pătura şi mă privi:
— Nu era sânge, Sven.
— Nu era sânge? Dar am simţit....
Nu voi uita niciodată zâmbetul ei de complicitate. Apoi m‑am înroşit până la rădăcina părului, îngrozitor de stânjenit.
— Ai visat, dragul meu. E un semn foarte bun!
Mă lovi cu palma peste bărbie şi se îndreptă spre uşă.
— Hei! Cu siguranţă că te‑a visat pe tine! aruncă Zepp.
— Fă bine şi ţine‑ţi gura şi la culcare, amândo!
Apoi dispăru, mereu surâzătoare.

Mi-am petrecut o parte din convalescenţă cu Stege. Pentru el se punea problema să se întoarcă pe front.Nopţile lui erau agitate, şi trebuia adesea să-i cer să tacă. Dar abia se scurgeau câteva minute şi o lua de la capăt:
— Sven, dormi?
Încercam să mă acopăr peste cap.
— Sven!
— Mda. Ce mai e?
— Margaret spune că după sfârşitul războiului vor fi organizate cursuri speciale de douăsprezece luni pentru demobilizaţi. Ai auzit şi tu de ele? Ascultă, Sven, hai să mai tragem împreună o ţigară, ce naiba!... Nu găseşti că Margaret e a fată ca...
— Ah! Pentru numele lui Dumnezeu!
Eram probabil saturat de nicotină până în măduva oaselor. În fiecare clipă pleca din locul său şi se aşeza pe marginea patului meu, să-mi explice tot ce-aveau să facă el şi Margaret, după ce se va sfârşi războiul...

URĂRI DE BOALĂ LUNGĂ

Într-o joi din decembrie 1943, doctorul îmi semnă foaia de ieşire şi mă anunţă că sâmbăta următoare aveam să plec înapoi la unitate.
— Îmi pare rău de figura asta urâtă, puştiule. În mod normal ar fi trebuit să mai rămâi aici cinci sau şase săp­tămâni. Acum va trebui să te descurci cum poţi mai bine. Nu ştiu dacă o să ai mare lucru de mâncare acolo, dar în­cearcă să te îndopi cât mai mult posibil. Doar aşa vei putea să rezişti, cel puţin aşa sper...
Astfel mi‑a vorbit medicul‑şef al spitalului militar din Truskavice. Era un medic neobişnuit, care încerca întotdeauna să‑şi păstreze pacienţii cât mai mult timp posibil. Dar acum ordinele înaltului comandament hotă­rau că cel puţin 55% din răniţii şi bolnavii aflaţi în tra­tament trebuiau declaraţi apţi să‑şi reia serviciul şi tre­buiau expe - diaţi neîntârziat la unităţile lor. Dacă ar fi fost să ne luăm după regulament, totuşi orice medic vinovat de a fi ordonat ieşirea unui bolnav insuficient vindecat putea fi adus în faţa curţii marţiale. Acestea sunt miraco­lele de care sunt capabili cei din locurile sus‑puse! (Atât de sus‑puse, încât acolo nu respiră acelaşi aer ca restul tur - mei...). Un certificat de vindecare, o ştampilă, o curte marţială, iată mijloacele prin care se obţin soldaţi sănă­toşi. Că majoritatea acestor soldaţi „apţi" au fost o povară catastrofală pentru unităţile lor, obligându‑i pe camarazi să‑i îngrijească şi să‑i ajute în toate privinţele, este ceva care nu le‑a trecut deloc prin minte celor aflaţi în vârful piramidei.
Luându-mi rămas bun, medicul‑şef dădu din cap cu o înfăţişare îndurerată şi Barbara începu să plângă când i‑am spus noutatea. Eu însumi eram atât de deprimat şi de plin de amărăciune încât nu simţeam deloc dorinţa s‑o consolez. N‑ar fi fost oare o ipo - crizie să mă prefac că o consolez pe femeia care mă iubea şi pe care o iu­beam? Cel puţin aşa gândeam în clipa aceea şi m‑am mul­ţumit să‑mi înec amarul într‑o senzu - alitate fără frâu. Uşa nu era încuiată, dar cred că nici eu, nici ea n‑am fi fost deranjaţi, chiar dacă întreaga Germanie ar fi năvălit în cameră! Era dreptul nostru. Poporul ceruse atât de mult de la noi — sau ceea ce trecea drept popor îşi permisese să ne ceară atâtea, în numele său, — încât aveam dreptul să cerem şi noi măcar atâta lucru în schimb. Am rămas în­tins pe patul Barbarei în vreme ce ea se îmbrăca la iuţeală pentru a se întoarce la post. Apoi mi‑am aprins o ţigară şi am încercat să‑mi clarific situaţia...

Dar nu era nimic de clarificat. Evident, doar dacă nu mă hotăram să dezertez a doua oară. Nu‑mi era teamă să o fac. Dar nu‑mi era teamă nici să mă întorc pe front. Nu‑mi era teamă de orice‑ar fi fost, depăşisem teama şi nu mai simţeam decât o ură sălba - tică, îngheţată, faţă de ceea ce uram cu toţii sub denumirea unanimă de „por­căria asta de război". Lăsând teama foarte departe în urmă, mai bine să mă întorc acolo să studiez ienomenul din punctul de vedere dezinteresat al unei amărăciuni obiec­tive... Ajunsesem aici cu meditaţiile mele adânci când Mar­garet întră în cameră şi, plângând convulsiv, se aruncă de‑a curmezişul patului, la nimereală, fără să vadă că eram acolo. Avea o scrisoare în mână şi am înţeles ime­diat că Stege fusese ucis.
Am repetat vestea în gând, fără mirare. N‑aveam ne­voie să citesc scrisoarea. Stege era mort.
I-am întins ţigările, în tăcere. Tresări violent şi mă privi:
— O! Erai aici? Nu te‑am văzut...
— Ştiu... Încuie uşa cât timp mă îmbrac, vrei? Îmi ia două minute.
Deci m-am îmbrăcat, în vreme ce ea plângea în hohote.
Apoi am descuiat uşa şi am citit scrisoarea:
„Frontul de Răsărit, noiembrie 1943
Feldpostnummer 23645
Feldwebel Willie Beier
Dragă domnişoară Margaret Schneider,
În calitate de bun prieten al lui Hugo Stege, vă scriu pentru a vă anunţa vestea tristă a morţii sale. Ne-a spus atâtea lucruri frumoase despre dumneavoastră, încât înţeleg mult prea bine durerea uriaşă pe care această scrisoare o va aduce.
Poată că aceste câteva amănunte privitoare la circumstanţele îngrozitorului eveniment vă vor putea mângâia măcar într-o cât de mică măsură?
Eram în patrulare, în maşina noastră blindată, când o salvă a lovit brusc vehiculul. Logodnicul dumneavoastră a murit pe loc, atins de un glonţ în tâmplă. Şi-a păstrat, în moarte, surâsul pe care-l îndrăgeam cu toţii şi aceasta este cea mai bună dovadă că nu a avut timp să sufere.
Vă implor să nu vă lăsaţi în voia disperării. Sunteţi tânără şi trebuie să-mi promiteţi că veţi uita această tragedie cât mai repede posibil. Viaţa vă va aduce, sunt sigur, multe alte clipe de fericire şi chiar dacă sfatul meu vă şochează pe moment, cred că cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceţi este să găsiţi foarte repede un băiat de ispravă pe care, mai devreme sau mai târziu, îl veţi iubi aşa cum îl iubiţi pe Hugo. De dragul iubitului dumneavoastră şi al bunului meu camarad dispărut, nu plângeţi. N-aţi face decât să-l întristaţi, dacă v-ar putea vedea. Mai degrabă zâmbiţi, gândiţi-vă la toate de care a fost cruţat. Nu ştim ce se întâmplă cu morţii, dar, în condiţiile de faţă, ştim cel puţin că se află într-un loc mai bun decât cei vii.
Sunt din toată inima alături de dumneavoastră,
Willie Beier"

Scrisoarea aceasta oferă o imagine edificatoare a Bătrânului şi a blândeţei sale părin - teşti. Cu aceeaşi poştă fusese adusă şi o scrisoare pentru mine:
„Uscătură bătrână,
Mulţumesc pentru bâiguielile tale. Am primit cinci dintr-o dată. N-am timp să-ţi scriu prea multe, pentru că suntem în rahat până peste urechi. Dacă nu atacă Ivan, atacăm noi. Un adevărat iad. Fă tot ce poţi să-ţi prelungeşti cât mai mult şederea în spatele frontului.
Hugo a murit, Tom Degeţelul a dispărut fără urmă în timpul unui atac. Îi scriu Margaretei să-i spun că Hugo a fost ucis pe loc, cu un glonţ în tâmplă, dar tu ştii cum părăsesc soldaţii de la blindate valea plângerii! Sărmanul Stege a avut amândouă picioarele arse până la os. N-a fost o distracţie să-l auzim cum agonizează, timp de zece sau douăsprezece ore. De unde au puterea să strige atâta timp?
Înainte să se termine mizeria asta, probabil că toţi vom trece arma pe stânga şi nu vor rămâne decât capetele sus-puse din partid, generalii şi toată clica pentru a culege cununa de lauri... sau de spini (sper!).
Suntem gata de plecare, bătrâne Sven, aşa că fă pe dracu-n patru şi păstrează-ţi locul din spital, ca să scape măcar un singur tip bine şi să nu uite promisiunea noas­tră reci - procă de a scrie e carte despre toată ticăloşia asta.
Cu dragostea puşlamalei de Porta, a lui Pluto şi bineînţeles a Bătrânului."

În ultima seară am mâncat marmeladă şi prăjituri de casă, în acompaniamentul unui concert de muzică uşoară transmis la radio. Barbara se învoise pentru garda de noapte, dar petrecerea nu reuşea să se dezgheţe. Afară furtuna mugea şi ploaia împroşca ferestrele cu rafale intermitente.
— Sunt unele clipe, spuse Zepp uitându‑se trist la pa­har, în care sunt aproape fericit cu paralizia mea. Închi­puiţi‑vă viaţa în tranşee pe o vreme ca asta!
Margaret se duse să doarmă la Elisabeth, să ne lase pentru ultima noapte, mie şi Barbarei, camera în deplină stăpânire. În clipa când să plece cu aşternuturile, Marga­ret se întoarse din drum, îşi încolăci braţele în jurul gâtu­lui meu şi, cu ochii plini de lacrimi, îmi spuse cu gravi­tate:
— Ai grijă de tine, Sven. Nu trebuie ca Bătrânul să‑i scrie Barbarei peste câteva săptămâni.
Apoi mă sărută şi plecă repede.
A doua zi dimineaţa mi-am îmbrăcat iarăşi uniforma detestată şi mantaua lungă, cenuşie. Raniţa era umflată de bunătăţile pe care le înghesuiseră în ea femeile: două checuri enorme făcute de Barbara, două borcane cu dul­ceaţă din partea lui Elizabeth, şuncă afumată — cadou de la Margaret şi două pere glasate din ultimul colet pri­mit de Zepp. Mă înecaseră lacrimile şi, oricâtă bunăvo­inţă aş fi avut, nu vedeam cum aş putea mânca vreodată toate aceste bunătăţi. Apoi mi‑am prins centura cu pis­tolul greu în jurul mijlocului, mi‑am aruncat masca de gaze pe umăr şi, la sfârşit, mi‑am pus chipiul negru.
M‑au condus toate trei la gară. Am şters cu buzele lacrimile care curgeau din ochii Barbarei.
— Nu plânge, Babs! Este un rămas‑bun, nu un adio...
— Sven, promite‑mi că vei avea grijă...
Când se auzi fluierul mă sărutară toate trei, în semn de prietenie, de dragoste.
Adio, Tiruskavice! Adio, oaza mea. Adio, încăperi liniştite cu paturi proaspete şi curate. Adio, femei cu părul lung, înmiresmat.
Mi‑am apăsat fruntea pe geamul aburit al comparti­mentului şi am dat frâu liber lacrimilor să‑mi curgă pe obraji.

(va urma)