Demascarea (11)

Grigore Dumitrescu

E o după masă a lunii Mai, spre sfârşitul ei. Ne mai având voie să ne mişcăm pe prici, capul ţinut mereu înainte, am ajuns de parcă nu ne mai cunoaştem! Părem străini unul de altul. Numai cu cei din partea opusă, îmi mai întretai din când în când privirea. Nu ne mai facem absolut nici un semn. Neîncrederea dintre noi e totală. Fiecare trăieşte numai pentru el însuşi. Singură teroarea, la care suntem supuşi, nu e comună.

În această zi, robotul ne anunţă că va trebui totuşi, să continuăm autobiografiile. Ne spune şi nouă, celor veniţi în urmă de la camera 4 Spital, să ne facem însemnările necesare pe săpun, pentru pregătirea demascărilor noastre interioare.

Nu ştiu ce vor fi gândind ceilalţi despre înăsprirea terorii de la zi la zi! Cât despre mine, mă simt atât de epuizat de forţe, încât am devenit impasibil la ce va urma....

A doua zi, începe o autobiografie în cea mai desăvârşită dezordine de idei. Se trece de la părinţi — tatăl e preot ( lacom şi fără milă faţă de săraci), la intrarea ruşilor în ţară (ne-a adus progresul, dar el nu putea să-1 vadă), la soră (nu face cinste casei părinteşti) apoi la el (face orice, numai să poată parveni).

Ziua îmi trece arătându-mă atent la cele spuse în autobiografie, însă în realitate sunt căzut într'o visare; mă văd între zeci de mii de deţinuţi, desfundând pămân­tul la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Muncim sub un soare de Dobrogea, dogoritor, fără să ne mai chinuie foamea, fără autobiografii şi demascări, fără bătăi. Apoi canalul se adânceşte mereu, pământul scos se ridică în munţi şi acolo — departe de ce se întâmplă aici — mi se pierde urma. Mă văd un pigmeu rătăcit între munţi enormi.

Toată această evadare din teroarea demascărilor se încheie seara, când are loc bătaia la sânge, a celui ce şi-a făcut autobiografia. Cel bătut în seara asta e plin la corp, maxilare reliefate, gât puternic. A fost demascat: nu are soră; sora care îi făcuse de râs pe toţi ai lui a fost doar imaginară. Ţinut strâns de trei, Levinski îl înţeapă cu acul în tălpile picioarelor. Schingiuitul rămâne întins pe prici, din trup ieşindu-i zvâcniri spasmodice.

Nu poate fi nimic mai revoltător şi dureros decât să vezi oameni fără posibilitatea de a se apăra, bătuţi la sânge şi delirând de suferinţă. De câte ori nu mi-am dorit, chinuindu-mă în faţa acestor spectacole oribile, să fie aduse, aşa, printr'un miracol de telepatie, în faţa acelora care ţin în mâinile lor destinele popoarelor. Mă gândesc la cei ce ne-au livrat Uniunei Sovietice. Dar să nu mai vorbim de aşa ceva. Nu poţi cere perspicacitate de la cei ce n'o pot avea!

Mai trece o noapte. Cele cinci-şase ore de somn sunt ca şi cum n'ar fi fost, atât mă simt de obosit. Şi timpul de aseară până'n zori parcă ar fi fost doar o clipă, atât de mare mi-e sila de începerea demascărilor de fiecare zi.

Levinski surprinde pe doi că şi-ar fi făcut un semn din ochi. Unul e Pârvu, care a fost demascat cu câteva săptămâni înainte, că şi-ar fi ascuns acul sub prici, celălalt, un cunoscut al lui. Sunt din aceeaşi localitate. Sunt bătuţi pe rând. Dar totul e în zadar! N'au avut nimic de ascuns. După o pauză sunt luaţi iar la bătaie, şi tot aşa, până n'au mai mişcat. Zac amândoi pe podea, lângă uşă.

Levinski suflă greu, de oboseală. Ar vrea parcă să treacă la un nou asalt, dar pe culoar e mişcare. Se târ-şesc hârdele cu mâncare. Robotul se hotărăşte astfel să-şi întrerupă « activitatea ».

Cum sunt în capul priciului, rezemat de zid, îl văd pe Levinski că mă priveşte fix. Pălesc. Rămâne mult timp cu ochii aţintiţi pe mine.

La uşă e zgomot. Levinski încetează să mă mai terorizeze. Uşa se deschide. Gardianul împinge hârdăul înăuntru. În cameră e aceeaşi mişcare obişnuită înaintea distribuirii ciorbei. Levinski face un pas şi e lângă mine, îmi spune rar, şoptind:
— Şi cu tine banditule, stau de vorbă după masă, în mod special.

Viaţa parcă a încetat în jurul meu. Capul îmi vâjâie. Inima îmi zvâcneşte. Iată că inevitabilul s'a produs! Voi fi bătut, aşa dar, până am să recunosc că n'am fost sincer în misiunea ce mi-a dat-o

Levinski începe distribuirea ciorbei. Când ajung în faţa lui, fac un efort să nu-mi trădez teama de care sunt cuprins; mă arăt a fi sigur pe mine.

Înghit ciorba, care mai mult mi se opreşte în gât. Caut să-mi lungesc masa. Trebuie să fiu ultimul; altfel ce am să fac dacă termin prea repede? îşi va fixa iar privirea pe mine. Aşa cel puţin, am ochii în gamelă.

Suntem scoşi la WC. Cei doi care au fost bătuţi rămân întinşi pe prici. Pe culoar, în fund, la fereastră, gardianul e cu privirea rătăcită, de parcă n'ar fi aici să ne păzească.

La WC stăm înghesuiţi. Toţi sunt preocupaţi, ca totdeauna, să se spele pe mâini, sau să ia rândul la cabină. Eu, cu groaza care a pus stăpânire pe mine! Sunt parcă de nu mai mă pot suporta pe mine însumi — numi mai pot urmări nici propria-mi gândire. Levinski e lângă mine. Pe buze îi e întipărită răutatea, în ochi îi li­căreşte triumful! îşi întoarce capul şi mă priveşte fix, îndelung. Iau o hotărâre: trebuie să pun capăt terorizării. Să rămân numai cu gândul la schingiuire. Fără să mai ezit, îmi fac loc lângă el. îi spun încet numai câteva cuvinte:
— Lui Burcea i-am spus absolut totul.
— Ştiam banditule. Acesta i-a fost răspunsul.
Gardianul în uşa WCului, ne face semn să terminăm mai repede cu spălatul. Cu paşi rari intrăm în cameră. Uşa e închisă uşor de gardian şi aşa dispare încet din faţa ochilor mei. Am văzut în el parcă ultima speranţă! Sunt într'o aşteptare înfrigurată.

Levinski nu mai întârzie. Se duce drept în faţa lui Burcea. Apoi robotul se întoarce, aşa ca să vorbească pentru toţi:
— Banditul ăsta — arătându-1 pe Burcea-şi cu ăstălalt bandit — arătându-mă pe mine, au încercat să mă inducă în eroare; să cred că amândoi sunt sinceri, în realitate însă, sunt duşmani ai acţiunii care se duce în penitenciar. Amândoi sunt atât de putrezi, încât pentru un timp îndelungat nu mai pot fi admişi să-şi facă autobiografiile. Vor rămâne izolaţi. Nu mai dă nici-un amănunt despre ce e vorba. O face, desigur, numai pentru a-şi ascunde o metodă de demascare, pe care s'o poată folosi şi în viitor. Suntem dezbrăcaţi şi întinşi pe prici, unul lângă altul. Bătaia a ţinut, cu intermitenţă, aproape toată după-masa. Am fost bătuţi pe rând, când la spate, când la tălpile picioarelor. La un moment dat, n'am mai simţit dureri, dar din corp ieşeau parcă vâlvătăi de foc.

Am fost apoi aruncaţi pe podea.

După masa de seară, pe care n'am mai mâncat-o, ni s'a spus că vom dormi de aici înainte pe jos, pe locul liber de lângă uşă. Am mai reţinut din cele spuse de Levinski că nimeni n'are voie să ne adreseze vreun cuvânt şi că nici noi n'avem voie să întrebăm ceva. Am rămas cu sângele închegat pe spate şi pe picioare. Durerile au început mai târziu, în timpul nopţii. Am dormit numai pe burtă şi ziua am stat în acelaşi fel.

Autobiografiile îşi urmează cursul. Seara au loc bătăile. Noi, slavă Domnului, suntem scutiţi de aici înainte, pentru un timp încă nelimitat şi de unele şi de altele. Mai trec aşa câteva zile.

În situaţia de izolat mă simt cu mult mai bine. Timpul trece, desigur, îngrozitor de greu, dar aşa, mereu întins pe podea şi fără să mai fiu obligat să fiu atent la demascări, pot să mă arunc cu gândul într'o altă lume, la bunul meu plac.

Câteodată, prinzând un moment potrivit, îi fac un semn lui Dinu Georgescu, care constă în a închide brusc ochii şi strânge sprâncenele. Imediat ochii şi sprâncenele lui execută aceeaşi mişcare; şi asta e totul — ne-am salutat şi ne-am arătat încrederea în viitor.

Şi când îmi reazem capul de zid, simulând de precauţie că aş fi dus cu gândul aiurea, încerc să prind prin perete sensul zgomotelor din camera vecină. Nu-mi trebuie o deosebită perspicacitate pentru a înţelege ce se petrece dincolo: sunt loviturile de bâtă şi gemetele năbuşite ale torturaţilor.

Şi aşa, mereu lungiţi pe podea, scutiţi deocamdată de autobiografii şi bătăi, impasibili chiar faţă de o reîncadrare apropiată în demascări, ne bucurăm în tihnă de acest repaus. Mă întreb însă, dacă această izolare nu e o strategie a robotului! Fiindcă îmi dau seama — după priviri fugitive peste ceilalţi diri cameră — că un fel de gelozie îi stăpâneşte; noi nu mai luăm parte la cele ce se petrec în cameră — nu ne mai chinuim deci, şi astfel e normal să fim invidiaţi. Situaţia noastră ar putea fi deci considerată de Levinski ca un fel de a trişa demascările: am fost descoperiţi ca total nesinceri, am fost bătuţi o după-masă întreagă.... dar acum suntem în « vacanţă ». Am jucat totul pe-o carte. Ori, robotul, acţionează aşa cum îi dictează reflexele ce i le-a format Ministerul de Interne, vede în noi duşmanii clasei muncitoare. Aşa că, într'o bună zi, am putea primi lovitura de graţie, luând demascările de la început, adică de la camera 4 Spital. Ajuns cu gândul aici — şi deci şi la Ţurcanu, deznădejdea pune stăpânire pe mine. Rămân atunci într'o stare de teamă ore întregi. Dar când privirea mi se întretaie cu a lui Dinu Georgescu, îmi recapăt încrederea în mine; pe el îl găsesc mereu cu o expresie de optimism pe faţă

Într'o dimineaţă, spre sfârşitul lunii Mai, după ce ne-am bătut ceaiul şi eram în aşteptarea începerii « programului », uşa se deschide brusc. în prag, prim-gardianul Ciobanu. Îşi aruncă scurt ochii peste noi şi apoi:
— Care-ţi auzi numele, îţi iei imediat bagajul şi ieşi afară.

Inima-mi palpită. Urechile îmi vâjâie, de parcă mi s'ar fi înfundat!

Ciobanu strigă nume de pe listă. Deodată Levinski zbiară la mine:
— N'auzi bă, că te-a strigat domnul prim-gardian!
Sar ca ars din zăpăceala în care mă găseam! Dinu Georgescu îşi strânge lucrurile. O fac şi alţii. Din două mişcări, tot ce-mi aparţine e în braţe. În uşă, mai am timpul să-mi arunc o privire peste cameră. Ce deznădejde las în spatele meu!

A fost o privire de numai o secundă, dar gândul m'a dus pe loc la toţi aceşti torturaţi — de aici şi din alte camere — care vor duce înainte, de-a lungul unei nopţi fără margini, calvarul acestui proces de dezumanizare.

Pe culoar, sunt scoşi şi alţii din camerele vecine. Au toţi fericirea în ochi!

Plecăm într'adevăr la canal. Suntem vreo treizeci, de pe această secţie. Ciobanu ne numără, apoi dă comanda să-1 urmăm. Ieşim pe culoarul principal, şi apoi pe scări în jos; coborâm la subsol. Suntem introduşi într'o cameră, unde dăm de încă vreo zece-doisprezece. După noi, sosesc mereu alte grupuri de câte şase-şapte. Camera e plină. Trebuie să fim vreo optzeci.

După o scurtă privire peste noii veniţi, fac o primă constatare: cei mai periculoşi roboţi nu se găsesc printre noi. în afară de Gherman şi Steiner, nu mai văd pe nici unul din ceilalţi bătăuşi de la camera 4 Spital. Dar după comportamentul unora de aici, e de presupus că mai sunt totuşi câţiva roboţi sau bătăuşi. Îi văd cum se impun; dau chiar comenzi.

După vreo oră, ni se aduc gamele şi linguri, apoi ni se împarte ciorba pentru prânz şi ni se dă şi două porţii de pâine. Una e pentru masa de seară. Se face apelul şi apoi, încolonaţi, ieşim în curtea penitenciarului.

Cad sub un cer fără pic de nori, sub un soare dogoritor, de dinaintea prânzului. E atâta verdeaţă în curte şi rondurile de flori atât de colorate, încât, pentru o clipă, frumuseţea naturii mă face să uit de toată teroarea dusă timp de mai bine de patru luni de zile. Nu mai am nici timpul să gândesc, capul mi-e plin de atâta încântare, inima-mi zvâcneşte de plăcere; totul e frumos în jurul meu, e ca un vis.

Dar nu ni se dă răgaz de reverie. Nici cerul, să-1 mai vedem, nici odoarea florilor s'o prindem în nări; gardienii ne mână de la spate şi ne înghesuie în două dube-camion. Din întuneric, prin portiera întredeschisă, grădina mă cheamă imperios! Dar chemarea e deşartă...

Odată motorul smucindu-ne, mă dau lângă perete, să-mi caut un sprijin, apoi îmi aranjez lucrurile şi fac din ele un tot, bine înfăşurat în haina îmblănită.

Dar nu mergem decât câteva minute. Duba se opreşte. Apoi suntem daţi jos. Suntem la halta de cale ferată din dosul penitenciarului. O dubă a CFR-ului ne aşteaptă.

Încadraţi de gardieni — pistoalele automate gata să intre în funcţiune — suntem duşi la vagon. Nu ni se mai dă răgaz să privim înapoi — să reflectăm. La ce să reflectăm? La gemetul de durere năbuşit între zidurile penitenciarului, la chemarea mută a deţinuţilor, să fie smulşi din ghearele distrugătorilor de suflete? Pe scările vagonului, o ultimă privire: disting cele două ferestre mari ale camerei 4 Spital .


O zdruncinătură mă trezeşte din somn. Mă întreb unde să fi ajuns? Prin crăpăturile obloanelor se strecoară lumină de zi însorită. Vagonul nu e în mişcare, trebuie deci să fim la destinaţie, sau poate suntem încă pe drum, în vreo staţie. După un timp se trezesc toţi, pe rând.

Aşteptăm şi suntem curioşi să vedem ce ne va aduce ziua de azi. De sigur, vom fi la canal.

Aflu că e 26 Mai şi suntem într'o vineri. Trec vreo două ore de aşteptare. Dinu Georgescu e lângă mine, dar Burcea a rămas la Piteşti. Mă gândesc că o să vină cu următorul transport.

În semiîntunericul din dubă îi analizez cum pot pe ceilalţi. Fac acelaşi lucru şi cu mine. Suntem nebărbieriţi de mai multe luni de zile. Cei din seria mea — care am trecut pe la camera 4 Spital — ne-am dat bărbile jos prin Februarie! Hainele ne sunt mototolite, iar încălţămintea n'a mai avut parte de cremă de un an, doi... Dar iată că se deschide portiera şi în prag apar oameni noi; nu mai sunt gardienii obişnuiţi din penitenciare. E Securitatea.

Ni se spune, pe un ton destul de politicos, să ne dăm jos din dubă.

În faţa noastră se desfăşoară relieful dobrogean, îl recunosc: dealuri sterpe, pământ uscat. Suntem la vreo sută de metri de peronul unei mici staţii de cale ferată. Ne încolonăm. Şase securişti ne încadrează. E ora zece; atât arată ceasul din staţie.

Pornim şi mergem pe un drum în care picioarele intră până aproape de glezne în praf şi sub un soare mult prea dogoritor pentru această oră. Linia de orizont e mereu aproape; ochiul se izbeşte de aceleaşi ridicături sterpe şi dezolante.

Nu vorbim între noi. Mergem încet, în pasul fixat de paza militară. Trecem pe lângă nişte bălţi — probabil ape rătăcite ale Dunării — în care se desfată liberi o duzină de bivoli. în stânga mea, la o distanţă de câteva sute de metri, văd fluviul.

Cu toate că azi sunt atât de departe de teroarea demascărilor, totuşi sunt trist! Dar tristeţea nu mă împiedică să observ, că oamenilor pe lângă care trecem, le suntem indiferenţi; sunt obişnuiţi, desigur cu astfel de coloane de deţinuţi!

Mergem aşa, vreo jumătate de oră. în dreapta, pe-o ridicătură, se profilează un pachet de barăci. Trebuie să fie lagărul! într'adevăr, luăm în piept urcuşul şi după ce facem mai multe serpentine, ajungem sus, în faţa lui. E înconjurat de patru rânduri de sârmă ghimpată, în cele patru colţuri, turnurile de pază. în poartă, două sentinele ne opresc. Securistul din capul coloanei le arată o hârtie, pe care trebuie să fie înşirate numele noastre şi penitenciarul de unde suntem trimeşi. Deasupra porţii, o tablă de lemn, poartă pe ea în litere mari de tipar, inscripţia: Colonia de Muncă — Columbia — Cernavodă.

Odată intraţi în colonie — să-i spunem aşa şi nu lagăr, să nu pornim la treabă cu idei preconcepute — securiştii ne opresc în mijlocul unui platou, după care se retrag. Aşteptăm şi fiindcă nimeni nu vine să ne spună bun venit, ne aşezăm pe pământul uscat. Soarele ne bate nemilos în ceafă.

Barăcile sunt noi — să tot fie câteva luni de când au fost ridicate. În dreapta noastră, bucătăria, instalată sub un acoperiş de scânduri susţinut de şase stâlpi. Sunt acolo vreo şase deţinuţi care-şi văd de treaba lor.

Colonia e goală; desigur că oamenii sunt pe şantierele canalului.

După vreo jumătate de oră apare unul în civil. E în pantaloni de vară deschişi şi o cămaşă mătăsoasă bleu marin. Cap oval, părul ondulat perfect, frunte îngustă, trăsăturile feţei regulate. Să tot aibă vreo treizeci şi doi de ani. Se postează în faţa noastră, apoi se dă înapoi câţiva paşi, până la o ridicătură de pământ. Se saltă pe ea, se uită odată atent la noi, după care îşi drege glasul. Vrea, desigur, să ne vorbească!

Fără să reflecteze prea mult, ne spune:
— îmi face o deosebită plăcere, să văd că în această colonie sunt aduşi oameni tineri, vânjoşi, cu dragoste de muncă. O să constituiţi, desigur, brigada cu cel mai mare elan, la această grandioasă construcţie a Canalului Dunăre-Mare Neagră. Nu mă îndoiesc că veţi cere să vă găsiţi acolo unde e muncă mai multă şi mai grea. Eu sunt responsabilul acestei colonii, cu repartizarea brigăzilor pe şantiere şi totodată cu aprecierea comportamentului « coloniştilor » la locul de muncă. Aici, în colonie, vă veţi bucura de o viaţă frumoasă: muncă şi sănătate. Veţi avea hrană bună, care constă dintr'o cafea sau ceai, dimineaţa, cu pâine şi marmeladă. La prânz, două feluri: o supă, o mâncare şi desigur şi pâine. Seara veţi avea un singur fel, şi fără pâine.

Programul zilei e următorul: deşteptarea are loc la patru şi jumătate. Se trece imediat la spălător. Deocamdată instalaţia de apă nu e terminată, aşa că vă veţi spăla cu apa pe care fiecare brigadă o primeşte în găleţi. Urmează un program de gimnastică. La orele cinci şi zece se serveşte ceaiul sau cafeaua. La cinci şi jumătate e plecarea spre şantier. La ora şase începe lucrul. Masa de prânz o primiţi la locul de muncă. La şase seara, plecarea de pe şantier. În colonie vă veţi spăla, veţi mânca şi apoi treceţi imediat la culcare, în confortabilele barăci, pe care direcţiunea canalului le-a pus la dispoziţia dumneavoastră. Veţi adormi pe spate — aşa e recomandabil — cu pieptul scos şi cu zâmbetul pe buze. Vara, ferestrele stau deschise, ca plămânii să absoarbă aer curat. Aşa dar, muncă şi sănătate — asta e deviza aici.

Un adevărat salt în paradis, îmi spun. Cu toate ca n'am dat până acum de un activist de partid, omul care ne-a comunicat programul « muncă şi sănătate », e aşa cum mi-au fost descrişi în trecut responsabilii politici din Uniunea Sovietică.

Ne spune şi cum îl cheamă — Ghinea. Ca şi cum ar avea vreo importanţă numele. Toţi sunt la fel!

Apoi ne întreabă:
— Aţi primit hrană rece şi pentru prânzul de azi?
Bine că i-a dat în gând să pomenească şi de mâncare! Îi dăm aproape la unison răspunsul:
— Am primit numai câte un sfert de pâine pentru masa de aseară.

Responsabilul, oarecum mirat şi nemulţumit:
— Hm! Asta e cam prost. La ora asta nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Mâncarea a plecat deja pe şantiere. Dar să vedem ce-am putea face!

Suntem toţi cu privirea aţintită pe activist. N'ar fi tocmai atât de greu să-i dea prin minte, să ne împartă câte un sfert de pâine!

Ghinea strigă la deţinuţii de la bucătărie:
— A rămas cumva în cazane, ceva din mâncarea de la prânz? E nevoie de optzeci de porţii.

Unul din bucătari vine spre noi şi îi spune, oarecum timid:
— Ştiţi că nu pregătim mâncare decât pentru efectivul coloniei. Şi nici pentru deseară nu ştiu cum o să facem. Am primit alimente numai cât ne trebuie; nimic în plus. Responsabilul vrea să se arate a fi om de iniţiativă şi mai presus de orice, apărător al celor ce muncesc. Spune cu autoritate:
— Să se aducă arpacaş de la magazie pentru încă optzeci de porţii şi imediat pregătiţi un nou cazan.

Apoi către noi:
— Eh, n'avem ce face. A fost o neglijenţă din partea administraţiei, că n'a ţinut cont de sosirea dumneavoastră, astăzi... Şi acum la muncă, pe şantier! Diseară o să mâncaţi bine şi o să vă odihniţi... vă lăsaţi aici bagajele, pe platou, fiindcă deocamdată nici nu ştiu ce baracă vi s'a rezervat.

Rămân zăpăcit, de parcă mi-ar fi dat cu leuca în cap! Muncă şi sănătate, aşa dar, fără masă de prânz! N'am timp să mai gândesc în continuare, că au şi apărut şase securişti.

Ne încolonăm de plecare. Luăm calea întoarsă. Coborâm spre apa Dunării. Locurile pe unde trecem îmi apar acum atât de triste! Nici bivolii de care am dat la venire nu mai sunt de văzut. Or fi păscut între timp şi-acum îşi rumegă undeva la umbră mâncarea.

Mergem într'o direcţie necunoscută, încet, dezolant. Nici un acoperiş, nici o fiinţă omenească. Nici măcar strigătul unei raţe sălbatice, în păpurişul pe lângă care trecem. Şi în această singurătate perfectă, ne bate un soare, în creştetul capului, arzător şi nemilos.

Dar iată că ni se arată brusc locul de muncă. Se văd deţinuţi. Trecem pe lângă o ridicătură de pământ şi dăm într'o vale uşoară. E ca şi cum ar fi fost albia unei ape. Sunt aici peste o mie de oameni. Garda care ne-a păzit până aici se retrage, iar noi rămânem locului în aşteptarea unui ordin.

O privire aruncată peste mulţimea de deţinuţi mă dezorientează. Nu înţeleg nimic din tot ce fac. O grupă ici, zdrobeşte cu târnăcoapele un colţ pietros de pământ, mai încolo o mână de bătrâni adună bolovani, unii cară cu roabele pământ, alţii nivelează terenul. Şi unii, chiar, nu fac nimic; se sprijină în coada lopeţilor şi stau de vorbă. Pe o înălţime, un camion sforăie neputincios, cu roţile din spate pe jumătate îngropate într'un pământ desfundat. Paza militară e şi ea prezentă. Sentinelele, în cerc, privesc de pe nişte ridicături toată această masă de oameni în activitate dezordonată.

Dar iată că apare unul în civil, care ne dă şi nouă de lucru: să adunăm bolovani, să-i încărcăm în roabe şi să-i transportăm ceva mai încolo de unde se găsesc. Trecem la treabă. Câţiva o încep cu un avânt care mă nemulţumeşte. Eu, nu ştiu cum, cad să adun bolovani, îmi încep treaba şi încet, încet, cu ochii în jos după pietre, dau de un grup de vreo cinci-saşe. Toţi stau rezemaţi în lopeţi.

Le spun bun găsit şi apoi dau să-i întreb de cum e viaţa în lagăr.

Unul din ei mi-o ia însă înainte:
— Dumneavoastră care veniţi de la Piteşti, aveţi şi nebuni în brigadă? Au dat buzna peste noi câţiva, acum vreo câteva minute şi au început să strige că trebuie să muncim, că altfel consumăm mâncarea de pomană... că clasa muncitoare ne-a acordat cinstea să construim canalul şi că trebuie să dăm dovadă de în crederea de care ne bucurăm.

Nu reuşesc să-i dau vreun răspuns; rămân cu privirea în gol. Oamenii se uită la mine, tot ca la un nebun! Rămân aşa, dar sentimentele mă învălmăşesc. Nu, demascări nu trebuie să mai aibă loc şi aici! Nu mai e cu noi un Ţurcanu, trebuie deci să intrăm într'o viaţă normală, aşa cum am avut-o înainte, aşa cum o au toţi ceilalţi deţinuţi de aici! Dar mă simt singur, stingher, alături de aceşti oameni, care mă privesc cu ochi reci, de acuzator.

Brusc, mă hotărăsc şi le spun totuşi:
— N'aş zice că sunt nebuni; e cu totul altceva.

Imediat mă răsucesc pe călcâie şi îi las în spatele meu, complet nedumiriţi.

Oprea, bătăuşul de la camera 4 Spital, transformat în şef, mă vede şi strigă la mine:

Banditule, treci imediat la lucru şi nu mai sta de vorbă. Dar, dă de-o roabă încărcată a unuia dintr'o altă brigadă, aşa că mă lasă pe mine, sare pe ea şi în fugă o repede într'o grămadă de pământ.

Steiner, ceva mai încolo, la dreapta mea, arată unora cum trebuie să se dea cu târnăcopul: puternic şi repede. Limba îi atârnă între buze şi sudorile curg de pe el! Şi mai sunt între noi şi alţii, prinşi de-o râvnă stupidă să construiască Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nu ştiu cum îi cheamă încă, dar mă gândesc că trebuie să-şi fi pierdut în parte echilibrul în demascările de la Piteşti, aşa strigă şi îi împing pe cei din jurul lor la muncă. Se aud ameninţări: « bandiţilor, nu staţi, munciţi cum trebuie, că altfel vă striveşte clasa muncitoare...» Cum de nu sunt chinuiţi de foame, cum de nu sunt obosiţi, de unde le vine puterea, când sunt numai piele şi os?! Deţinuţi din celelalte brigăzi se opresc din lucru, ne privesc cu atenţie, dar nu se pot lămuri, ce-i cu acest entuziasm deplasat. Mă întreb, dacă printre ei e cineva care să se străduiască să dea o explicaţie acestui exces de zel. De la noi, în nici-un caz n'ar putea-o avea! Şi cu cât priveşti mai atent, cu atât eşti mai izbit de rapiditatea anormală a mişcărilor, a ochilor fără repaus, a muncii pripite. Ca şi cum ar fi fost dopaţi!

Mă gândesc, aşa stând lucrurile, că ne găsim într'o situaţie ridicolă. Şi nu văd o ieşire. Ce-ai putea face? Să-ţi iei totuşi curajul şi să le explici celorlalţi deţinuţi, că sunt roboţi? Ţi-ar râde în nas şi te-ar lua drept fantezist. Şi dacă ai încerca totuşi, ce probe le-ai putea aduce? Morţii nu mai pot vorbi, iar cei care trăiesc n'au curajul să-şi arate urmele schingiuirilor. Şi atunci, nu rămâne decât să nu faci nimic... să laşi totul aşa cum e, nepăsător faţă de situaţie... în aceste frământări, a sosit ora plecării. Brigadă după brigadă, fiecare cu garda ei, ne înşiruim pe drumul scăldat în praf ce duce la lagăr.

Soarele mai e de un copac la apus, când ne facem intrarea pe poarta lagărului.

Primim mâncarea de seară; o ciorbă de arpacaş, ceva mai deasă ca la penitenciar. Nouă, celor de la Piteşti, ni se dă şi câte un sfert de pâine, să fie pentru masa de prânz pe care am sărit-o. Aşa că nu se mai poate îndoi nimeni că Ghinea nu e alături de cei ce muncesc!

Primim apoi un pachet cu aparate de bărbierit, săpunuri şi lame de ras. Totul a fost predat probabil lagărului de paza dubei când am sosit azi de dimineaţă. Primim o baracă cu două încăperi. Ne găsim timpul să ne spălăm şi să ne bărbierim. Apoi, înserarea s'a lăsat peste noi, după care, încet, în linişte, trântiţi pe paturile de scânduri, cădem pradă somnului, încheind aşa, prima zi la canal...

Dimineaţa, după ce toate brigăzile şi-au luat drumul spre şantier, nouă ni s'a spus că trebuie să mai rămânem un timp în lagăr! Nici o explicaţie. între timp, medicul lagărului, Doctorul Barbu, tot deţinut, ne-a dat câteva sfaturi:
— E de datoria mea să vă spun, că trebuie să faceţi tot ce vă e în putinţă, să vă feriţi picioarele şi mâinile de soare; în Dobrogea e mult mai puternic decât în restul ţării. Puteţi căpăta răni destul de dureroase şi nu am posibilitatea să vă tratez. Tot ce am la infirmerie, sunt ceva bandaje şi o alifie, care s'ar putea să nu fie de mare ajutor.

Suntem apoi imediat încolonaţi şi pornim spre şantier; spre unul nou însă.

Ajungem la Dunăre şi suntem îmbarcaţi pe un bac. Paza militară e mereu cu noi. Traversăm fluviul şi coborâm în apropiere de picioarele podului, la vreo patru sute de metri. Ni se dă imediat de lucru. Ghinea ne-a trimis acolo unde vigoarea tinerească e cerută: trebuie să încărcăm în bacuri pietre enorme, de sute de kilograme fiecare. Se găsesc şi aici oameni cu iniţiativă. Sunt aceeaşi de ieri: Oprea, Steiner... Bogdănescu. Înalt, ochi albaştri, trăsăturile feţei regulate, atrăgător, fizicul îi contrastează izbitor de cum zbiară şi comandă. Aşa cum se comportă, e de presupus că a avut la Piteşti un rol asemănător cu al lui Levinski.

Munca ce trebuie s'o executam, este cum nu se poate mai nepotrivită pentru noi, cei mai slabi din lagăr. Fiindcă suntem într'adevar, atât de slabi, încât carne parcă nu mai avem deloc pe noi.

Soarele se ridică încet, arşiţa e din ce în ce mai insuportabilă. N'avem voie să intrăm în apă! O fac totuşi, făcându-mă căzut de pe schela pe care târşim pietrele. M'am răcorit, dar am primit imediat ce se cuvine unuia de categoria mea: banditule, fii atent şi respectă dispoziţiile date de clasa muncitoare aici.

Efortul fizic devine repede istovitor. Sărind brusc de la starea de imobilitate din penitenciar, la ridicarea pe schele a pietrelor de sute de kilograme, sub bătaia puternică a soarelui şi cu chinul permanent al foamei, se poate uşor imagina cum ne e munca la canal. Apoi, la ora prânzului chinul ajunge la maximum. Masa nu soseşte, aşa că trebuie să lucrăm în continuare. Pauza o s'o facem atunci, când primim mâncarea. întârzierea e de două ore! Ni se dă supă de arpacaş şi apoi, felul doi, arpacaş cu prune uscate. Decepţia e mare şi aproape generală. Fiindcă sunt totuşi câţiva, care se arată încântaţi de mâncarea primită. Sunt scârbit de atâta slăbiciune!

Ameninţările entuziaştilor au de rezultat că după câteva zile, mulţi dintre noi se demască între ei, fiecare având pretenţia că el lucrează, dar altul e chiulangiul care compromite brigada.

După alte câteva zile, aproape toţi avem pe corp pielea jupuită, iar picioarele numai o rană. Sfatul Doctorului Barbu ne-a intrat pe-o ureche şi-a ieşit pe cealaltă! Pe zi ce trece, viaţa devine din ce în ce mai grea. Cea morală ne fiind decât consecinţa demascărilor de la Piteşti, cea fizică, la rândul ei, e un chin. Şi amândouă se completează; dacă unul e bolnav, nu e crezut; dacă un altul face o pauză de câteva secunde, cei din echipa lui se consideră trişaţi, iar dacă pauza se prelungeşte, se găseşte un exaltat care să-1 demaşte... Teama reîntoarcerii la Piteşti e întipărită pe feţele multora.

N'aş fi crezut să se ajungă până la o asemenea ură. La început am fost decepţionat, mai târziu scârbit. Pe unii îi dispreţuiesc chiar, că nu sunt capabili să învingă decăderea.

După primele cincisprezece zile la canal, teroarea de la Piteşti începe să se facă simţită şi aici. Când ni s'a comunicat că deocamdată nu putem scrie acasă să ni se trimită pachete cu alimente, cei patru-cinci roboţi din brigada noastră, secundaţi de entuziaşti, devin furioşi. Dar împotriva noastră, nu împotriva administraţiei canalului! Nu lucrăm suficient de bine, nu avem elanul cerut de clasa muncitoare! Aşa că efortul fizic trebuie mărit. Trec la atac. Lovesc!

Responsabilii administraţiei, care se învârtesc printre noi, văd totul dar nu iau nici o măsură.

Dar iată că se întâmplă ceva! De cu seară suntem anunţaţi, că a doua zi toţi cei peste o mie de deţinuţi, câţi ne găsim la Cernavodă, suntem mutaţi în lagărul Peninsula, de la Valea Neagră. Aflu că e de cealaltă parte a Dobrogei, aproape de Mare.

Dimineaţa, suntem toţi, pe brigăzi, gata de plecare. Ni se dă hrană rece pentru toată ziua. Un sfert de pâine cu marmeladă pentru prânz şi altul pentru seară. Cad într'o grupă ce-şi are locul în al zecelea camion. Trebuie să stăm trântiţi la podea. Două sentinele, ca doi bulumaci, stau ţintite în cele două colţuri din spatele cabinei.

Camioanele se înşiruie — vreo treizeci şi cinci — pe şoseaua ce străbate Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră. înaintăm încet, ca şi cum am fi traşi de cai, pe o căldură de cuptor, într'un nor imens de praf. Apă nu avem la noi, pentru simplul motiv că n'am avut în ce s'o luăm. Este 25 Iunie 1950.

Către orele cinci după amiază suntem la Valea Neagră, în lagărul Peninsula. E o prelungire de pământ ce intră în lacul Siut-Ghiol; de aici îi vine şi numele. De unde la Columbia am dat de un lagăr format dintr'un pachet de barăci, aici, din contră, barăcile sunt înşirate, parcă fără o regulă, pe o întindere mult prea mare pentru numărul lor. Se vor construi, desigur, altele noi.

Camioanele ne-au lăsat la câteva sute de metri de barăci. Pe brigăzi, ne-am luat locul pe iarba uscată. Aşteptăm.

Dar iată că în lagăr îşi fac intrarea alte câteva camioane. Spre surpriza noastră, vedem că au adus un lot de la Piteşti. De departe îl recunosc pe Burcea. E şi Lupaşcu, Morărescu. îi văd apoi, pe toţi cei ce au venit cu mine de la Jilava. Miulescu, Mătăsaru, Băleanu, Fuchs...

Cu inima strânsă, caut să-1 disting cumva pe Ţurcanu. Lipseşte. Nu e nici Levinski. Am un sentiment de siguranţă. Răsuflu uşurat. E ca o sentinţă judecătorească ce m'ar fi eliberat de cătuşele unei condamnări aproape sigure.

Ne-am amestecat cu ceilalţi de la Piteşti — tot vreo optzeci. Burcea prinde un moment prielnic şi-mi spune, mai mult printre dinţi:
— Am trăit o lună de parcă ar fi fost un secol. Demascările şi bătăile iau proporţii sinistre. Cei care au rămas acolo, îi poţi socoti lăsaţi în infern.

Apoi, pe un ton ce-i dezvăluie teama:
— Nu vorbi absolut nimic. E aici, unul Ţanu Popa. Îl depăşeşte pe Levinski în brutalitate. Mi-e frică că demascările vor continua şi aici. Acest Ţanu Popa ne-a spus în dubă, pe drum, că în lagăr, vom fi separaţi de ceilalţi deţinuţi. Atât. De aici înainte nu mai pomeni o vorbă despre demascări. Ne-ar putea costa trimiterea înapoi la Piteşti.

Aşteptăm, dar nimeni nu vine să ne repartizeze în barăci. Constatăm că lagărul nu are încă instalată lumina electrică şi că apa se dă cu porţia. Trei butoaie, la vreo două sute de metri de noi, sunt umplute dintr'o cisternă. Suntem toţi chinuiţi de foame; sfertul de pâine, ce l-am avut pentru seară, l-am mâncat de mult.

Suntem plini de praf din cap până'n picioare. II avem în ochi, în nas, în urechi. Sunt atât de îmbâcsit, încât mi-e silă de mine însumi!

« Responsabili » ai lagărului vin în fine şi ne indică barăcile. Noi, cei de la Piteşti, primim numerele 13 şi 14. Sunt două barăci izolate, în fundul lagărului. Cei de la Columbia am luat numărul 13, cei veniţi de la Piteşti, după noi, numărul 14.

Decepţia e mare. Ne izbim în primul rând de lipsa de apă. Ni se spune că pentru fiecare brigadă, se dă două găleţi pentru spălat. Trebuie s'o facem într'un jgheab de lemn, instalat lângă baracă.

Primim fiecare câte două căni de apă. Am folosit-o aşa cum am putut, să ajungă pentru faţă, urechi, gât şi mâini. Ne-am spălat deasupra jgheabului ca să avem şi pentru picioare. Am intrat în barăci şi am aşteptat să se întunece; lumină nu avem...

Dimineaţa, la patru şi jumătate, suntem în picioare. Ieşim numai în chiloţi sau izmene, cămaşa pe umăr.

E mult prea cald pentru această oră atât de matinală! Se anunţă o zi caniculară; soarele s'a ridicat de-un copac şi-şi trimite razele să spargă pâcla, ce-ar vrea parcă să se transforme în nori. De-o lună de când suntem în Dobrogea, cerul nu ne-a fericit cu un strop de ploaie!

Platoul de unde se face plecarea spre şantiere e încă gol. Noi suntem primii — pionieri ai noului şantier! Zeloşii nu ne dau pace: comandă, ne fixează ordinea, comportamentul. Trebuie să fim cei mai buni! Aşa a hotărât acel Ţanu Popa, de care mi s'a vorbit.

În ciuda avântului nostru, a trebuit însă să ieşim ultimii pe poarta lagărului! Aşa au găsit de cuviinţă « responsabilii » cu repartizarea muncii.

Mergem încet, în ritmul fixat de escorta militară. Sunt trupele se securitate care se îndeletnicesc cu paza noastră aici.

Trecem pe un câmp cu iarbă uscată, prăfuită. Dăm apoi de-o livadă de caişi, pe jumătate uscaţi. De la tulpina unui cais se ridică trei oameni şi apoi se îndreaptă spre coloana noastră. Trec prin faţa celor doi soldaţi, care ne încadrează pe partea stângă şi se apropie de noi, la câţiva metri. Toţi trei sunt ţigani, în vârstă nu mai mult de treizeci de ani. Şi-au scos cămăşile ca să-i prindă şi pe ei — ca şi pe noi — razele soarelui de dimineaţă. Sunt, desigur, « responsabili pe şantier ». Merg în pas cu noi. Apoi, ne măsoară cu privirea, din cap până'n picioare; pe buze un zâmbet de batjocoră. După câteva minute, suntem obligaţi să le ascultăm părerile. Unul din ei, la vreo opt metri în faţa celorlalţi doi, le strigă la cei din capul coloanei:
— Bă, maniştilor. Apoi, cel din dreptul meu:
— Bă, verzilor.

Celălalt îşi spune şi el impresia asupra aspectului nostru:
— Uitaţi-vă, bă, ce prăpădiţi şi urâţi arată.
Roboţii le surâd. Văd în ei, desigur, tot ce are mai de seamă clasa muncitoare!

Unul din ţigani reacţionează:
— Ce rânjiţi, bă, la noi?
Şi apoi, toţi trei:
— Bă, nasolilor.

Mai merg un timp în rând cu noi, după care, brusc, o cotesc la stânga şi se dau lângă un butoi cu apă, acoperit de frunziş. Se aşează, cum le vine mai bine, în bătaia razelor.

Şi când te gândeşti că la Piteşti se distrug oamenii în numele clasei muncitoare! Cum de nu-i ai în mâini Ţurcanule să scoţi putregaiul din ei!

Iată, în fine, şi canalul! Suntem la locul de muncă. Dar au fost alţii înaintea noastră care au început săpăturile, aici. Canalul e adâncit până acum la circa un metru, pe o lăţime de optzeci. Aflăm că se va merge cu săpătura până la cincisprezece metri. Pe malul dinspre mare, pământul scos se ridică'n munţi pitici ce ne împiedică vederea spre litoral. Trebuie să fim la vreo cincisprezece kilometri departe de ţărm.

În fund, în dreapta o altă brigadă şi-a început lucrul înaintea noastră.

Primim fiecare o roabă, un târnăcop, o lopată. Un responsabil ne spune, în cuvinte puţine, ce avem de făcut: se rupe pământul cu târnăcopul, se încarcă în roabă şi se transportă, până la o distanţă de circa trei sute de metri, pe o potecă de dulapi puşi cap la cap. Norma e de trei metri cubi.

Către orele zece, arşiţa se lasă nemiloasă peste noi. Munca devine chin. La asta se adaugă îndemnurile zeloşilor şi ameninţările roboţilor. Ţanu Popa — trup îndesat, cap rotund, privire mereu bănuitoare, încruntat, e aici, numai să demaşte pe cei ce nu se arată demni de « încrederea » ce le-a acordat-o clasa muncitoare. Aşa că teama trimeterii înapoi la Piteşti e întipărită pe feţele multora dintre noi! Lipsa de apă se face din ce în ce mai chinuitoare. Primim, după lungă aşteptare, câte o porţie — atât ca să ai numai impresia că ai băut...

Masa de prânz, venită cu întârziere, nu face decât să îndoiască chinul. În loc de pâine, primim mămăligă rece — o bucată dreptunghiulară, ceva mai mare ca podul palmei, groasă de două degete.

Pământul e atât de tare încât trebuie să dai cu târnăcopul un sfert de oră, ca să ai pentru o treime de roabă. Unicul moment de oarecare destindere e când ajuns pe vârful ridicăturilor de pământ depozitat, îţi dai peste cap roaba să se deşerte, şi-ţi arunci pentru o clipă vederea spre mare. O disting ca o fâşie de pânză, ce se pierde ştearsă, la linia orizontului. E momentul când mă întorc cu gândul la libertate. E atât de scurtă, dar atât de bogată în simţăminte această clipă! Fiindcă aici, în lagărele de pe canal, nu te poţi gândi cu plăcere, nici la cele mai neînsemnate întâmplări din viaţa unui deţinut. Şi asta, pentru simplul motiv că lipsesc. Să te gândeşti că mâncarea o să fie mai bună în seara asta? Nu, fiindcă totdeauna este la fel de proastă şi insuficientă. Să te gândeşti, că azi sau mâine ai să te poţi spăla? Nu, fiindcă nu e nici un semn că apă o să fie adusă în cantitate suficientă. La ce-ai putea să te gândeşti, la altceva? La nimic; fiindcă nimic altceva nu mai este...

Câteva zile trec şi iată că se produce ceva în uniformitatea de aici. Ni se dau cărţi poştale. Ni se dă şi conţinutul: « Dragii mei, sunt bine şi mă gândesc cu drag la voi. Aici avem ce ne trebuie. N'ar fi totuşi rău, să pot primi un pachet cu ceva alimente; mâncarea de cazan te poate îndestula, dar nu-ţi ia pofta de bunătăţi. Mai am nevoie de unele lucruri de ale îmbrăcămintei... »

Şi iată că în aceste zile caniculare de Iulie, într'o Duminică după-masă, în lagăr — ziua Domnului e respectată şi aici începând de la ora prânzului — un cunoscut îmi dă vestea cea mare: a început războiul în Asia, în Extremul Orient. Nu poate să-mi dea un amănunt în plus; mai mult nu ştie. Mă întorc cu vestea la baracă, dar o păstrez, bine înţeles, numai pentru mine; în brigada noastră au reînceput demascările! Primul semn a fost când ni s'a spus de Bogdănescu şi Ţanu Popa, că nu avem voie să luăm contact cu ceilalţi deţinuţi din lagăr. Apoi, câţiva dintre noi au fost bătuţi; cei care sabotează lucrul pe şantier, cei care nu-şi fac norma. Eu n'am atins-o nici pe departe — un metru cub în loc de trei — însă în ultimele zile am simulat că aş avea atacuri de inimă. O fac în fiecare zi pe la orele unsprezece — când căldura e în toi. îmi încarc o roabă ceva mai cu vârf şi când ajung cu ea, unde pământul răsturnat — negru, lucios — te îmbie să te răcoreşti în prospeţimea lui, cad pe spate şi apoi suflu greu. Fiindcă aşa îmi închipui că e atunci când ai atac de inimă. Riscul e mare, dar mi-1 iau totuşi.

Izbucnirea războiului în Extremul Orient îmi dă curaj. După multă chibzuinţă, — unde şi de ce ar avea loc, trag concluzia: America nu mai tolerează dictaturile comuniste. A făcut tot ce i-a stat în putinţă; dar răbdarea are limite. America nu îngăduie ca oameni să fie oprimaţi de tirani! în lume trebuie să domine numai libertatea. Tirania a fost izbită întâi în Extremul Orient, dar desigur forţele libertăţii nu vor întârzia s'o atace şi aici, în Europa. Nu trebuie să-mi pierd speranţele. Totul e, că puterile libertăţii au început să lovească în cele ale silniciei.

Niciodată nu m'am îndoit că libertatea va veni şi pentru noi. Niciodată n'am să mă îndoiesc... în timp ce canalul ne epuizează şi ultimele puteri — aşa, ca prin minune, ne sosesc pachetele. Conţinutul ne e deşertat în pături: cârnaţi, ouă fierte, pui fripţi, dar mucegăiţi (căldura e de 45 de grade), brânză pe jumătate stricată. Mâncăm totul şi ne saturăm. Dar vai, cine mai e în stare să şi judece... în următoarele zile, diareea face ravagii; pe şantier, ne curăţăm picioarele cu pământ. Mâncarea stricată ne-a dat stomacurile peste cap; debordăm totul — şi ne ştergem tot cu pământ...

Primim o lovitură! Comandantul lagărului — după câte aflu un fost muncitor din portul Constanţa-şi responsabilul politic — recrutat din acelaşi port — discută aprins cu Ţanu Popa şi Bogdănescu. Discuţia are loc numai la vreo douăzeci de metri de baraca noastră. Arată ca şi cum ar fi preocupaţi de probleme importante! Ce-şi spun, nu putem şti. Dar nu e greu să bănuim; suntem daţi în seama celor doi roboţi, au mână liberă să facă ce vor cu noi. La o jumătate de oră, teama de care suntem cuprinşi nu se dezminte. Una din camere e golită de deţinuţi; cei ce-au ocupat-o sunt înghesuiţi printre noi. Priciurile rămân goale. în mijlocul camerei e adusă o masă lungă. La ferestre se pun pături. Nimeni nu se se mai îndoieşte că s'a amenajat, cât ai bate din palme, o nouă cameră 4 Spital. Ţanu Popa devine pe loc, mai dur ca oricând. Ne aruncă priviri bănuitoare — vede în fiecare din noi un duşman al clasei muncitoare.

Pe şantier, se lucrează acum în viteză mărită. Mulţi depăşesc norma de trei metri cubi. Nu numai că o depăşesc, ba o fac de două ori şi mai bine; şase-şapte metri cubi! Dar sunt şi mulţi care n'o fac; n'o pot face. Eu, rămân mereu pe aceeaşi poziţie; atacurile de inimă. Nici nu s'ar putea altfel. Să-mi schimb, aşa, dintr'o dată, felul de muncă, înseamnă demascarea şi nu e exclus, reîntoarcerea la Piteşti...

Se merge din rău în mai rău. Seara, în noua cameră, suntem aduşi toţi cei ce nu muncim cu elanul cerut de clasa muncitoare. Nu ni se mai cere o explicaţie; suntem întinşi pe masă, după care urmează bătaia, cu bâtele şi curelele — ca la camera 4 Spital. Totul se execută rapid — la normă. Aici nu e timp de pierdut cu autobiografii, cu discuţii asupra comportamentului celui demascat.

În următoarele zile, câţiva îşi pierd echilibrul. Se găsesc numai la un pas de brutalitatea roboţilor. Băleanu, care la Jilava vedea în fiecare gardian un călău, acum e de nerecunoscut. Ca şi cum ar fi căzut între noi dintr'o altă lume. Se încruntă, bruschează, ne dă calificativul de bandiţi! Şi se arată mulţumit de cazarea, hrana şi higiena din lagăr. Orice încercări să i se stăvilească drumul spre decădere sunt zadarnice!

Demascarea de la Piteşti îşi dă roadele — decăderea fizică şi morală. Te chinuieşte în somn, pe şantier, în timp ce mănânci, e peste tot, tronând peste această viaţă fără o bucurie cât de ştearsă, mereu dureroasă, aspră, nemiloasă...

Pe la jumătatea lunii August se întâmplă ceva deosebit. De-abia am început lucrul în această dimineaţă, când un « responsabil » al lagărului, urmat de un sol­dat, vine spre locul nostru de muncă. Se opreşte pe şantierul nostru şi până să-mi fac o impresie asupra vizitei, mi-aud numele strigat de pe o listă. Inima-mi zvâcneşte! E chemat şi Burcea. Nici el nu-şi face norma! Dar numai noi doi. Totul se învârteşte în jurul meu; suntem trimişi înapoi la Piteşti. Aici e viaţă de robi, dar acolo e infernul... Soldatul ne şi ia în primire. Mai am timp să-mi arunc o privire spre Dinu Georgescu. A apucat numai să-şi ridice uşor mâna în sus, până în dreptul capului. A rămas cu ea aşa, mut, privirea pierdută'n gol.

Canalul ne-a rămas în spate. Încă câţiva paşi şi-1 pierdem din vedere. In faţa noastră însă vreo douăzeci de deţinuţi din alte brigăzi, încadraţi de santinele, parcă ne aşteaptă. Ajunşi lângă ei, au toţi fericirea întipărită pe faţă! încet, recapăt încrederea în mine. Aflu imediat că e vorba de altceva, nu de reîntoarcerea la Piteşti. Suntem transferaţi într'un alt lagăr. Regula e că cei care îşi termină condamnarea să fie eliberaţi de la Poarta Albă. Acolo poţi aştepta un timp — un an, doi, nu se ştie cât. Brusc, sentimentele mă copleşesc: eliberarea de demascări are loc aici, între douăzeci de deţinuţi, înconjuraţi de sentinele!

În drum spre lagăr gândurile mă poartă într'o lume — fie ea cât de aspră — fără roboţi, fără demascări. Mă consider liber — fiindcă până acum mi-a fost teamă să şi gândesc!

De-abia ne facem intrarea pe poarta lagărului, că un « responsabil » ne spune scurt:

Imediat la barăci şi vă luaţi bagajele. într'o jumătate de oră să fiţi aici.

Plec într'o fugă. Burcea fuge şi el după mine. În baracă, din două mişcări, tot ce-mi aparţine îl am în braţe. În uşă, mi-arunc privirea peste priciurile goale; pe ele am fost terorizat timp de şase luni de zile, ceas de ceas, minut de minut.

Dar pun imediat capăt gândurilor rele. Trebuie să închei mai repede acest crâmpei de viaţă. Moartea o alung! Fug...

În urma mea vine şi Burcea.

O jumătate de oră mai târziu, stăm trântiţi, la podea, în camion. Străbatem încet acelaşi drum înecat în praf, lipiţi unul de altul, liniştiţi, muţi, abandonaţi unei lumi mai bune, lăsată la pofta inimii. Nu mai sunt sleit de puteri, nu mai sunt indiferent faţă de viitor, faţă de mine, nu mai sunt cel care a încetat să mai lupte. Eliberat de demascări, instinctiv îmi salt capul peste oblonul camionului să contemplu această fugă către orizontul de coline dobrogene, lipsite de vegetaţie, dar atrăgătoare.

Trei ore mai târziu suntem în poarta noului lagăr. Două sentinele ne dau drumul înăuntru. Suntem luaţi în primire de un « responsabil », după ce ne-a găsit numele pe-o listă.

Este ora 11. Lagărul, imens, trebuie să aibă peste o sută de barăci, îmi apare ca o « oază » în această înşiruire de lagăre între Cernavodă şi Marea Neagră. Se văd cişmele în faţa barăcilor, e lumină electrică, puţinii deţinuţi la această oră în lagăr nu sunt cu murdăria pe ei. Aici, oricum, totul pare mai pământesc; infernul e în urmă. Şi fiindcă în viaţă, de multe ori, din rău dai în mai rău, dar şi din bine în mai bine, aşa şi astăzi, suntem lăsaţi liberi, până la ora şase, când va trebui să fim pe platou. Se va face o repartizare generală pe barăci. Aşa că am plecat, care încotro, să ne găsim prieteni sau cunoscuţi.

Sunt singur pe platoul din mijlocul lagărului. Soarele bate puternic iar pământul uscat, parcă face arşiţa şi mai mare. Mă îndrept către o clădire în construcţie, să-mi caut un loc la umbră. Dar din spate mi-aud numele. Mă întorc şi dau cu ochii de un prieten. Nu l-am mai văzut de mulţi ani şi nu-mi închipuiam să-1 găsesc aici. Sunt plăcut impresionat de neaşteptata întâlnire dar şi surprins de cum a reacţionat la vederea mea. întâmpinându-1, se opreşte şi rămâne ca pironit, îmi dau seama că aspectul meu l'a şocat; a fost mai mult o mişcare involuntară. Îi spun pe scurt care e cauza de arăt aşa cum sunt. Bine înţeles, nu-i vorbesc de demascări. Nici nu te-ar putea înţelege, aşa din câteva cuvinte şi nici precaut n'ar fi să dau aici în vileag, ceea ce e considerat strict secret. I-am spus numai de condiţiile de cazare şi de muncă de la Valea Neagră. El, la rândul lui, mă lămureşte în câteva vorbe cum de se găseşte aici: a fost prins la graniţa cu Iugoslavia — vrea să ajungă în lumea liberă. E frontierist. Dar brusc, ia o hotărâre:

Aşteaptă-mă aici. Mă duc la baie, să văd ce se poate face; pentru cinci ţigări, reuşeşti câteodată să fii lăsat înăuntru. Pleacă în fugă şi după cinci minute vine cu aprobarea. Imediat întindem paşii spre baraca lui. Îl aştept afară, fiindcă toţi ceilalţi din brigadă dorm. Lucrează în tură de noapte.

Mi-aduce o cămaşă curată, o pereche de chiloţi, un prosop; apoi săpun, o lamă de ras, o oglindă de buzunar. Mai primesc o bucată de pâine şi câteva felii de salam uscat, să le am după ce mă spăl. El a primit un pachet zilele trecute.

Ajunşi la baie, bate discret în uşă. În prag apare o hantilă de om. E numai în pantaloni vărgaţi. Un cap mic, pentru un trup prea lung, ochi fioroşi, buze subţiri, dinţii din faţă căzuţi, mâinile, două hulube atârnate. E deţinut de drept comun şi e de cincisprezece ani în puşcărie. Aşa m'a informat pe drum prietenul, îmi face un semn din cap, care înseamnă: intră. Prietenul mă lasă în seama puşcăriaşului. închide uşa cu cheia şi suntem numai noi doi în baie. Am o uşoară teamă. Oricum, mă aflu în faţa unui ucigaş. De precaut-ţie, îi zâmbesc. El rânjeşte, dar îmi dau seama că a vrut să răspundă la zâmbetul meu. Din sala mare de duşuri, mă vâră într'o cămăruţă, unde am apă fierbinte, la un robinet. E şi un hârdău, unde pot să mă bag cu totul.

Aşteptăm să se umple « baia ». între timp îmi spune că e condamnat la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică, dar că speră să fie graţiat peste patru ani. Mă obişnuiesc încet în tovărăşia lui; nu mi se mai pare atât de fioros. îl întreb pentru ce a fost condamnat. Mi-a dat infracţiunea în expresie pură: « l-am guiţat pe unu ». Apoi el pleacă şi mă lasă singur în cămăruţă. Mă vâr în apa fierbinte şi rămân aşa un timp, căzut în această plăcere, fără ca gândurile să mă mai poarte nici în trecut, nici la ziua de mâine. Prezentul e acum totul; m'am eliberat de teroare şi-mi dau jos murdăria de pe mine. Cum minutele trec, stratul de jeg începe să se moaie. Pielea mi se eliberează, porii mi se desfac, încet devin un alt om. Săpunul face minuni. Trec la ras şi apoi îmi privesc cu atenţie chipul în oglinjoară. Nu mi l-am mai văzut de un an şi jumătate.

Sunt atât de slab! Ochii, în fundul orbitelor, au un luciu straniu, obrajii îmi sunt supţi, buzele livide. în jos, pot să-mi număr coastele, şoldurile îmi sunt ca două oase trase parcă în afară. Mă simt însă sănătos! Şi simţurile nu mă înşeală. N'ar putea să mă convingă de contrariul o duzină de medici.

Şeful băii intră peste mine şi-mi spune cu oarecare părere de rău — i se vede chiar în ochii lui fioroşi — că trebuie să părăsesc baia.

În timp ce mă şterg, dă din cap — plecat uşor la dreapta şi la stânga. Nu spune nimic, dar îi înţeleg mişcarea: slab, e atât de slab şi mai are şi urme de bâtă pe spinare. La plecare, dau să-i mulţumesc, dar îmi ia mâna, o întoarce pe-o parte şi pe alta, o cercetează cu ochii unui încercat dermatolog, apoi spune:
— Murdăria a intrat adânc în pielea de pe mâini. N'o să iasă cu una cu două. Dar cu o perie şi săpun mult îi dai de hac în câteva săptămâni.

Îi mulţumesc pentru tot — baie şi consultaţie — şi ies pe platou, în plină bătaie a soarelui de după masă. Azi e 18 August 1950. E ziua când închei şapte luni de teroare. Dar rămân cu ea în gând, ca un strigăt de oameni schingiuiţi, venit de după ziduri de temniţă. Nu e un strigăt de ajutor, e unul de moarte...


EPILOG
Timpul a trecut. În lagărul de la Poarta Albă n'am mai auzit nimic de demascări. Fără ele, mă consideram aproape un om liber! Dar zilele s'au scurs şi acolo, chinuite — pe şantierele dezolante — şi serile au trecut, triste — în promiscuitatea din barăci.

Mi s'a dat drumul din lagăr într'o zi de sfârşit de iarnă, ploioasă şi rece. A fost ziua de 10 Martie 1951.

În ajun, într'un birou al administraţiei, un ofiţer de la Securitatea Constanţa, a avut de spus fiecărui eliberat câteva cuvinte, între patru ochi. Când mi-a venit rândul şi am intrat în birou, m'a privit fix, mi-a zâmbit uşor, după care mi-a spus:

— Dumneata ai văzut multe lucruri petrecându-se în închisoare şi ai fost supus unui regim, pe care l-ai considerat poate, neconform legilor Republicii Populare Române. Dar nu e de competenţa mea să judec ceea ce a fost legal sau ilegal. Datoria mea e numai să te fac atent, că e interzis să se dezvăluie ceea ce s'a petrecut în penitenciare. Răspunsul meu a fost, desigur, aşa cum cere interdicţia de care mi-a vorbit.

S'au scurs mai mulţi ani, fără să ştiu mereu nimic, de ce a urmat la Piteşti şi la Peninsula, după plecarea mea. A trebuit să vină luna Februarie a anului 1957, ca să mă întâlnesc cu Dinu Georgescu. El şi-a continuat viaţa la canal până în vara anului 1953, când şantierele au fost desfiinţate şi apoi până în Octombrie 1956, la Penitenciarul Gherla, când a fost eliberat.

De la el am aflat ce-a urmat. Dar totul nu se ştie. Fiindcă începutul acţiunii de teroare rămâne mereu învăluit de mister...

Ceea ce s'a întâmplat la Piteşti a fost pus la punct de generalul Nikolski, care conducea de fapt Ministerul de Interne, aşa cum sunau dispoziţiile venite de la Moscova. Ana Pauker şi-ar fi dat şi ea consimţământul. Conducerea terorii a fost dată în seama inspectorilor de penitenciare Dulgheru (alias Dullberger) şi Zeller, deveniţi după 1951 generali.

În 1947 Eugen Ţurcanu era deţinut la Penitenciarul Suceava. Fusese condamnat, aşa cum ne spusese la Piteşti, pentru nedenunţare.

Cum s'a ajuns la întemniţarea lui? Încă din primele luni, după intrarea ruşilor în România, Ţurcanu se şi găsea în rândurile comuniştilor. Pornise cu avânt în activitatea lui comunistă şi avea planuri mari pentru viitor. Căpătase încrederea vârfurilor din partid şi se pusese ochii pe el pentru a-fi pregătit să devină diplomat. Cu ani în urmă însă, Ţurcanu fusese în Frăţiile de Cruce. Convertit la comunism — dar necunoscând sau poate nebănuind ascunzişurile tacticei, după care îşi duce lupta de consolidare acest partid, Ţurcanu nu s'a grăbit să dea pe mâna Siguranţei pe foştii prieteni — fraţi de cruce — care îi mai vorbeau despre ceea ce a fost, despre ceea ce va mai fi Mişcarea Legionară şi despre activitatea lor în prezent. Un denunţ însă, a fost de-ajuns pentru vârfurile comuniste din regiunea Sucevei ca să-1 azvârle în închisoare. Pe loc, planurile i s'au spulberat. Comuniştii îl cunoaşteau bine însă. Ştiau în primul rând că se lepădase de legionarism şi mai ştiau, în al doilea rând, că e omul care e capabil de orice, pentru a-şi recăpăta o poziţie pierdută.

Cum s'a ajuns să i se prezinte lui Nikolski omul de care ar fi avut nevoie pentru începerea terorii de la Piteşti, rămâne în negură.

Cert e că oameni din Ministerul de Interne şi poate chiar Nikolski, l-au vizitat îndelung la Penitenciarul Suceava. I-au spus de ce au nevoie, i-au dat secretul reeducării, i-au arătat ce înseamnă demascarea interioară. E acel putregai care zace în om şi acest putregai trebuie scos. Fiindcă el Ţurcanu, tocmai din cauza acestui putregai, a ezitat să-şi denunţe prietenii. I s'a explicat că un comunist calcă în picioare orice prietenie, când sunt în joc interesele partidului şi ale clasei muncitoare. Ţurcanu a înţeles atunci, că putregaiul care încă se mai găsea în el, 1-a aruncat în închisoare. Nu partidul comunist şi nici clasa muncitoare, ci putregaiul. S'a jurat că şi-1 va scoate. S'a jurat că-1 va scoate şi din ceilalţi deţinuţi şi mai cu seamă din legionari — fiindcă prietenii lui au fost legionari. Şi i-a spus lui Nikolski să aibă toată încrederea în el.

S'a trecut deci la fapte. Penitenciarul Piteşti a fost rezervat studenţilor. Deţinuţii de drept comun au fost transferaţi la alte închisori. O parte din gardieni au fost mutaţi la alte penitenciare şi înlocuiţi cu alţii de încredere. Li s'a vorbit despre înalta misiune ce le-o dă partidul şi de secretul acestei operaţiuni.

Ţurcanu e adus la Piteşti în luna Aprilie 1949. Şi-a lăsat la Suceava prietenii, pe care nu-i denunţase aşa cum cerea datoria faţă de partid. Printre ei se găsea şi Alexandru Bogdanovici, care a fost cu mine în camera 4 Spital. Atunci nu înţelesesem de unde-i venea ura lui Ţurcanu, când i-a spus: « de mâinile mele ai să mori banditule ». Ce se întâmplase? La Suceava, Alexandru Bogdanovici înfiinţase o grupare — bine înţeles cu consimţământul direcţiei penitenciarului — intitulată « Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste », pe scurt O.D.C.C. . Bogdanovici era şi el unul din aceia care înţelegeau să se reeduce, însă prin convingere. Reeducarea de care se entuziasma el, consta în a toci broşurile şi tratatele marxiste — şi asta e totul, indiferent de ce gândeşti. Sfatul, ii dăduse tatăl său, — membru de vază al Partidului Social Democrat dizident — care la un vorbitor i-a spus fiului: « singura posibilitate să te salvezi de aici, e o reeducare, una de formă, bine înţeles ». Alături de Bogdanovici se găsea, printre alţii, şi un oarecare Mărtinuş. Ţurcanu, înainte de a fi transferat la Piteşti, i-a vorbit în câteva cuvinte lui Mărtinuş despre planurile lui de a începe o reeducare, însă de alt gen. Fiindcă, 1-a lămurit Ţurcanu, reeducarea de care face atâta caz Bogdanovici, nu are absolut nici o valoare. Trebuie să fim cinstiţi faţă de clasa muncitoare, i-a mai spus în continuare, nu avem dreptul s'o înşelăm, prefăcându-ne a fi reeducaţi, aşa cum o face Bogdanovici. L-a mai sfătuit că ceea ce i-a spus, să rămână numai pentru ei doi. Odată ajuns la Piteşti, Ţurcanu a fost adus imediat în faţa lui Dulgheru. S'a trecut imediat la fapte. Trebuia formată prima echipă de şoc. A cerut întâi să-i i se aducă imediat de la Suceava, deţinuţii Levinski şi Ţanu Popa. Erau oameni, de care el avea certitudinea că nu se vor da înapoi, când le va spune despre ce e vorba. Echipa de şoc trebuia însă să fie formată din cel puţin zece oameni. Aceştia au fost formaţi cu ajutorul bătăii dusă până la ultima putere de rezistenţă a omului. Au fost luaţi deţinuţi — doi, trei — şi introduşi într'o cameră mai izolată a Penitenciarului. Peste ei au năvălit Ţurcanu şi oameni din Ministerul de Interne. Era prezent totdeauna şi directorul penitenciarului, Dumitrescu. Fără să li se mai dea multe explicaţii, li s'a spus că sunt duşmanii poporului şi că numai prin bătaie pot fi aduşi pe calea bună. După ce au fost zdrobiţi zile de-a rândul Ţurcanu le-a explicat despre ce e în fond vorba. Cât au mai rezistat, după ce li s'a spus ce vor avea de făcut în viitor, nu se ştie, fapt este însă, că prima echipă de bătăuşi a fost formată. între timp au sosit de la Suceava Ţanu Popa şi Levinski. Cum s'a procedat cu aceştia doi, iar nu se ştie.

Pe data de 6 Decembrie 1949 a fost adusă prima serie de deţinuţi în camera 4 Spital. Se pare că Pătrăşcanu a făcut parte din prima echipă de şoc, creat în urma bătăilor primite de la Ţurcanu şi oamenii Ministerului de Interne. Gherman, Steiner, Puşcaşu, Oprea şi Roşea, au căzut de la prima serie, intrată în foc la 6 Decembrie. Bogdanovici, care a fost şi el adus de la Suceava, împreună cu Mărtinuş, a fost introdus în camera 4 Spital cu prima serie. Ţurcanu îi spusese însă mai înainte că e un bandit, că vrea să înşele clasa muncitoare, dar nu i-a vorbit nimic despre ceea ce va urma. Mărtinuş, care a fost câştigat complet de partea lui Ţurcanu a fost şi el prezent. A sărit pe Bogdanovici şi apoi ajutat de Ţurcanu l-a zdrobit în bătaie. Dar Bogdanovici încă habar n'avea de ce îl aşteptă. A trebuit să stea în camera 4 Spital cu mai multe serii, până într'una din zile când Ţurcanu l-a omorât cu mâinile lui, aşa cum îi promisese.

O soartă cumplită a avut Constantin Oprişan. Era şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. A fost adus la Piteşti, special, numai să fie trecut prin demascări. A fost mutat de mai multe ori în camera 4 Spital. A fost trecut prin culoarul format de bătăuşi, a fost lovit până la sânge, iar după ce rănile i s'au acoperit, a fost băgat din nou în foc, i s'a luat mâncarea... Şeful Frăţiilor de Cruce a cedat. Şi-a făcut autobiografia şi apoi a vorbit de superioritatea materialismului asupra idealismului.

A fost obligat să spună că s'a convins de adevărurile marxismului. Era mutat dintr'o cameră într'alta, ca să fie auzit de toţi legionarii!

După ce am plecat la Canal, Penitenciarul Piteşti a devenit un infern. Bătăile au luat aspecte sinistre. Demascaţii au fost izbiţi cu capul de ciment, au fost bătuţi până aproape de moarte, au fost obligaţi să-şi mănânce propriile excremente, li s'a deşertat mâncarea în tinetă. Şi demascaţi erau toţi, pe rând...

În acelaşi timp, la Canal, roboţii au fost asmuţiţi pe ceilalţi deţinuţi de directorul lagărului, Zamfirescu, şi de « responsabilul politic », Chirion. Au fost aduşi în noua cameră 4 Spital oameni în vârstă, foşti demnitari politici şi bătuţi la spate aşa cum erau trataţi pe vremuri hoţii de cai.

De multe ori, a fost prezent chiar directorul legărului.

La Peninsula se găsea în acel timp şi Doctorul Simionescu, fost profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A fost dat pe mâna lui Bogdănescu, care 1-a torturat în aşa hal, încât cel ce era unul din cei mai buni chirurgi ai noştri, şi-a luat lumea în cap. S'a repezit năuc spre sârma ghimpată, a trecut de linia de siguranţă; sentinela a tras.

Cum ceilalţi deţinuţi nu ştiau ce se întâmplase la Piteşti, e de la sine înţeles că studenţii de la Peninsula erau consideraţi, ca cele mai mârşave lichele ce le-a putut da neamul românesc. E dealtfel, ceea ce a urmărit Nikolski: să creeze confuzie, deznădejde, scârbă, între deţinuţii politici...

Când teroarea a ajuns la supliciul suprem, când demascările interioare şi autobiografiile au distrus şi ultima fărâmă de rezistenţă morală, teroriştii şi terorizaţii din Penitenciarul Piteşti au fost transferaţi la Gherla. Nikolski hotărâse ca experienţa să fie extinsă şi la alte închisori. Ţanu Popa a fost luat în acest scop dala Canal ca să-1 întâlnească pe Ţurcanu la Gherla.

Au trecut imediat la treabă. La etajul trei al închisorii, în camera 99, a început schingiuirea deţinuţilor — aici muncitori şi ţărani. Nu li s'a mai aplicat programul de la Piteşti — au fost luaţi la bătaie, spunându-li-se numai, că sunt duşmanii poporului. Din primele zile. Doi dintre ei, au şi încercat să se sinucidă. Au fost salvaţi în ultimul moment.

Dar numai la câteva luni după începerea teroare' la Gherla, Ţurcanu, împreună cu încă opt terorişti, sunt puşi în lanţuri şi expediaţi la o adresă necunoscută. Roboţii şi terorizaţii au dat-o pe seama voinţei clasei muncitoare. Atâta timp cât eşti în închisoare, trebuie să fii în lanţuri; clasa muncitoare îi cere acum lui Ţurcanu să scoată putregaiul şi din deţinuţi din alte închisori. Dar la Gherla a încetat teroarea! Roboţilor li s'a spus că nu mai au voie să bată pe nimeni. Trebuie însă să rămână mereu vigilenţi; în închisoare sunt mulţi duşmani ai clasei muncitoare, aşa că administraţia trebuie să-i ştie. Trebuie deci traşi de limbă, să li se poată afla aşa gândurile ascunse...

Odată cu ridicarea echipei lui Ţurcanu de la Gherla — puţin înaintea Crăciunului 1951 — au încetat şi bătăile de la Peninsula. Brigăzile 13 şi 14 au fost desfiinţate, iar studenţii împrăştiaţi prin celelalte barăci. Cum au fost primiţi de ceilalţi deţinuţi, e uşor de imaginat! Au rămas cu această pată: de cele mai odioase lichele ce le-a dat poporul român. Niciunul n'a avut curajul să lămurească pe cineva prin ce experienţă au fost trecuţi. Şi nici din ceilalţi deţinuţi nu s'a găsit nimeni să-şi pună întrebarea cum se face că tocmai cei mai tari să ajungă cei mai slabi. S'au mulţumit numai să tragă concluzia: lichele. O, ce miopie!

Haosul în conştiinţele studenţilor de la Gherla a continuat până prin 1953-1954. Ei aveau ferma convingere că Ţurcanu cu echipa lui se găseşte la alt peni­tenciar — poate la Aiud — să asculte autobiografiile deţinuţilor de alte categorii, ca apoi să le scoată putregaiul care-i macină.

S'a auzit înfine, că Ţurcanu a fost dus la Ministerul de Interne şi că este anchetat! Iar când mulţi din studenţii schingiuiţi au fost ridicaţi de la Gherla, n'a mai existat nici o umbră de îndoială, că demascările au încetat pentru totdeauna. S'a aflat în fine, că va fi un proces, schingiuiţii fiind aduşi ca martori. Şi intr'adevar, după trei ani de anchete, roboţii au fost aduşi în faţa justiţiei.

Mi-am adus aminte, când am aflat de judecarea lor, de cuvintele ofiţerului de la Securitatea din Constanţa: « dumneatale ai fost supus unui regim, pe care l'ai considerat, poate, neconform cu legile Republicii Populare Române ».

Căzuse de altfel, şi echipa Pauker, T. Georgescu, V. Luca. Oricum, Ana Pauker a reprezentat în România comunismul de tip stalinist, dus până la ultima lui expresie. Iar în ce priveşte teroarea de la Piteşti — că ea a fost pusă la punct de oameni legaţi de această echipă — e de ajuns de amintit sinuciderea lui Zeller. El şi cu Dulgheru au urmărit îndeaproape schingiuirea studenţilor de la Piteşti. După ce echipa Pauker-T. Georgescu a pierdut puterea, Zeller şi-a tras un glonţ în cap. Nu mai era cine să-1 apere! ? ?

Procesul a avut loc, în secret, prin Noiembrie 1954. Trei ani au durat anchetele roboţilor-terorişti; vreo două zeci. Au fost aduşi martori peste şaizeci de deţinuţi schingiuiţi. Tribunalul a fost prezidat de Generalul Petrescu — mereu acelaşi general Petrescu! Asistenţa era formată din vârfuri ale Partidului comunist şi ale Securităţii. Roboţii, în boxă — mereu în jurul lui Ţurcanu — arătau groaznic. Cei trei de ani de anchetă, dusă în cel mai desăvârşit secret, le înăsprise şi mai rău feţele. Nebărbieriţi, murdari, în haine vărgate — la unii prea strâmte, la alţii prea largi — soioase, — erau degustători.

Au fost introduşi martorii. Schingiuiţii în faţa schingiuitorilor. Cei mai mulţi dintre acuzaţi erau cu privirea pierdută. Se întrebau poate de ce se găsesc în boxă! Fiindcă au ajuns să schingiuiască, după ce au fost ei schingiuiţi! Procurorul a smuls hainele de pe martori. Din rândurile asistenţei a ieşit un ah, lung; rănile cicatrizate i-au îngrozit! Dintre cei acuzaţi n'a îndrăznit nimeni să-şi scoată cămaşa să i se vadă şi lui rănile cicatrizate! Pop Cornel, de exemplu, avea spatele brăzdat ca un ogor. E în boxă!

Şi apoi procurorul a făcut câţiva paşi în faţa completului de judecată, s'a aplecat, şi-a luat capul în mâini şi a început să hohotească. După câteva minute îşi revine — meseria i-o cere — şi spune teatral: asemenea atrocităţi au avut loc în secolul al XX-lea... şi tocmai în Republica noastră populară... şi apoi iar a hohotit, cu capul în mâini.

Acuzaţii nu schiţau nici un gest; erau stane de piatră. N'au încercat nici să se apere; nici să întrebe de ce n'au fost aduşi în boxă toţi schingiuitorii (Gherman, Steiner, Titus Leonida). Şi de ce nu e alături de ei, Nikolski, şi apoi, Zeller, Dulgheru, Dumitrescu, Ciobanu, Mândruţă.... Bănuiau poate că şi aceştia fuseseră arestaţi între timp — cu excepţia lui Nikolski — şi nu îndrăzneau să se considere egalii lor, fiindcă ei îi creaseră ca roboţi? Li s'a dat cuvântul în apărate. N'au făcut-o. Şeful însă s'a apărat şi a cerut circumstanţe atenuante fiindcă crimele care le-a comis, le-a făcut, sfătuit fiind de agenţi ai Occidentului! S'au strecurat în închisoare cu scopul să dezlănţuie teroarea, pentru a compromite astfel partidul comunist...

Generalul Petrescu n'a zis nimic şi nici procurorul şi nici asistenţa...

Apoi acuzarea a cerut pedeapsa capitală pentru monştrii din boxă. Procurorul dus pe gânduri, a tras concluzia: ce ruşine au făcut ţării noastre! (Occidentul sau monştrii?)

Completul de judecată şi-a dat sentinţa: moarte.

Cei din sală au dat şi ei din cap, încet, de sus în jos: moarte...

Apoi monştrii au fost duşi la Jilava Au aşteptat acolo până li s'a comunicat în scris sentinţa.

Intr'o dimineaţă, când se îngână ziua cu noaptea, au fost scoşi din celule şi apoi din fort şi duşi în Valea Piersicilor.

Totul era pregătit: groapa şi plutonul de execuţie. Monştrii au fost înşiruiţi în faţa gropii. Comandantul plutonului a strigat: foc. Au căzut toţi deodată; Ţurcanu în mijlocul lor.

S'a turnat var peste ei şi apoi groapa a fost astupată cu pământ. Au terminat în aceeaşi groapă — monştrii în slujba Occidentului putred...

Au fost judecaţi şi Dulgheru, Directorul Penitenciarului Piteşti, Dumitrescu şi mai mulţi gardieni. Au fost pedepsiţi pentru neglijenţă în serviciu: « să nu ştie ei, că acolo sub nasul lor, Occidentul compromitea partidul comunist...? »

SFARSIT