Legiunea blestematilor (12)

Sven Hassel

Datorită grelelor pierderi suferite de Regimentul 27 pluteau în aer avansări pentru toţi veteranii. Comandantul fusese ucis, Oberstleutnant von Lindenau a fost numit Oberst. Maiorul Hinka a devenit Oberstleutnant, cu func­ţia de comandant de batalion, iar von Barring deveni Hauptmann‑ul companiei noastre. Bătrânul a fost avansat Feldwebel şi comandant de pluton. Am căpătat un tanc nou, model „Panther", care va fi în fruntea formaţiei plutonului 3.
Porta a fost propus pentru avansare ca subofiţer, dar a refuzat. A fost o întreagă poveste, dar lucrurile s-au aranjat spre satisfacţia generală.
— Ei bine, maimuţă roşcată! mârâi Oberstleutnant Hinka. N‑o să te avansăm subofiţer, ci Stabsgefreiter. Asta te aranjează?
Porta acceptă. Un Stabsefreiter este un soldat mai răsărit, dar nu un subofiţer.
Stalin, cotoiul nostru, care purta un epolet minuscul, a fost numită Obergefreiter şi i-am cusut cele două ga­loane regulamentare. Şi el a tras o beţie grozavă pentru a‑şi sărbători avansarea.

MOARTEA LA COSIT

— Bea asta, Sven, O duşcă bună... Gunoaiele! Hal de nemernici! Aşteaptă ziua în care o să punem mâna pe ei.
Porta vru sa ştie ce s‑a întâmplat.
— Să‑ţi citesc scrisoarea asta, spuse Bătrânul. Scoate ceva de pileală, căci Sven trebuie să‑şi ude gâtlejul şi să uite. Şi noi alături de el, bunule Dumnezeu!
A despăturit scrisoarea de la tatăl Ursulei:
„München, aprilie 1943.
Dragul meu fiu,
Trebuie să‑ţi dau o veste îngrozitoare. Te rog s‑o pri­meşti cât mai calm cu putinţă şi să‑mi promiţi ca n‑ai să faci nici o prostie după ce o vei afla.
Scumpa noastră Ursula este moartă. Naziştii au asasinat-o. Când o să ajungi la München o să‑ţi dau amănun­tele. Până atunci nu pot să‑ţi spun decât esenţialul.
Un Gauleiter a vrut să ţină un discurs în faţa studen­ţilor Universităţii, dar a fost întrerupt de o manifestaţie ostilă. Un mare număr de studenţi au fost arestaţi şi prin­tre ei şi scumpa noastră fiică. Câteva zile mai trâziu au apărut în fata „Tribunalului Poporului" şi au fost con­damnaţi la moarte. Când a fost pronunţată sentinţa, Ursula a ripostat: „Este aproape ziua în care voi, judecătorii şi acuzatorii noştri, veţi ajunge pe banca acuzaţilor, în timp ce tovarăşii noştri vă vor fi judecători. Fiţi siguri că în ziua aceea şi capetele voastre vor cădea sub securea că­lăului".
Asta le‑a spus judecătorilor nazişti, iar viitorul îi va da dreptate, dacă mai există justiţie pe lumea asta.
Am primit aprobarea să o mai văd o dată şi m‑a rugat să‑ţi spun că moare cu numele tău pe buze şi cu credinţa că vă veţi reîntâlni în cer, rugându‑vă Domnului pentru mântuire.
Curajul ei i‑a impresionat până şi pe gardieni, care i‑au adus în ultimele zile o serie întreagă de lucruri inter­zise, deşi ea refuza să le primească de la cei ce poartă, uniforma blestemată.
Unul dintre prietenii mei a fost martor la execuţia acestor tineri şi mi‑a povestit că au cântat tot felul de cântece interzise, pe care şi ceilalţi deţinuţi le intonau alături de ei, de la ferestrele celulelor. Nici loviturile, nici ameninţările nu i‑au oprit, iar când şi ultimul a fost executat, toată închisoarea vuia: „Răzbunare! Răzbu­nare!" şi cântau Wedding roşu.
Să arzi această scrisoare imediat cum ai citit-o. Ţi-o trimit printr-un prieten care soseşte pe front în zona re­gimentului vostru. Vei primi împreună cu ea un medalion cu fotografia Ursulei şi o şuviţă din părul ei.
Dragul meu ginere, mama Ursulei, cu inima frântă pe veci, ca şi eu însumi, te rugăm să ne dai prilejul de a te cunoaşte. Te considerăm propriul nostru copil, iar casa noastră îţi aparţine. Te îmbrăţişez cu dragoste şi sper să ajungi cu bine la capăt. Să sperăm că ne vom revedea în curând.
Al tău..." .

O tăcere apăsătoare se lăsase după lectură, în timp ce întunericul cuprindea sala castelului în ruină. Tremuram fără încetare, căci vedeam capul Ursulei căzând în coşul de nuiele, sângele izbucnind din gâtul tăiat, acoperind mi­nunatul ei păr negru, iar ochii ei rămaşi deschişi, inexpresivi, privind cerul în care căzuse. Şi mai vedeam că­derea corpului în groapa comună.
Oh! Ştiam prea bine cum se petrecuse totul, căci asis­tasem la aceste spectacole de prea multe ori ca să nu ştiu fiecare amănunt.
Înainte ca ei să mă poată împiedica, am scos revol­verul şi am pulverizat crucifixul de lemn fixat pe perete. Apoi am dus sticla la gură şi am golit‑o pe nerăsuflate. Bătrânul încercă să mă oprească, dar eram nebun, nebun furios. A trebuit să‑mi dea una după ceafă.

Când mi‑am revenit, m‑am pus din nou pe băut. Am băut. atunci cum nu mai băusem niciodată. Timp de zile întregi am fost beat. Cum mă trezeam, luam sticla şi beam iar până cădeam lat. Într‑un târziu, Bătrânul a considerat că ajunge. El şi Porta m‑au târât afară şi m‑au trântit în adăpătoare până când mi‑am revenit. În zilele care au ur­mat nu m-au lăsat nici o clipă fără ocupaţie. Seara, când mă culcam, eram frânt de oboseală şi plin de vânătăi, dimineaţa mă aruncau iar şi iar cu capul în adăpătoare. Au reuşit astfel să-mi adune minţile în cap. Încet, gândurile mi s-au limpezit. Eram din nou lucid. Rece ca un cadavru. Eram, de fapt, un cadavru.
Şi m-am transformat într‑un vânător de oameni. Eram nebun, în ciuda lucidităţii. Petreceam ore în şir în tranşee, cu o armă cu lunetă în mâini, doborându-i pe ruşi cu cea mai mare plăcere. De câte ori se prăbuşea una dintre vic­time, simţeam un fel de bucurie. Într-o zi, von Barring m‑a surprins. L-am observat pe neaşteptate. Nu ştiam de când stă acolo şi mă supraveghează. Am izbucnit în râs şi i-am spus că doborâsem şapte într‑o jumătate de oră. Mi-a confiscat carabina fără un cuvânt şi a plecat. Am plâns ca un copil căruia i se luase jucăria preferată şi am rămas cu ochii în gol. Von Barring avea, bineînţeles, dreptate.
Îmi aduc aminte perfect de ziua următoare. Bucătarul tocmai îmi umplea gamela cu ciorbă — ciorbă de vacă bă­trână — când ceva a explodat lângă noi şi am simţit pe picior ceva fierbinte. Ei bine, iată că ai rămas cu un sin­gur picior, mă gândeam indiferent. Dar nu simţeam nici o durere şi rămăsesem în picioare. Explozia aruncase peste piciorul meu o halcă din pulpa de vacă. Bucătăria de campanie era ţăndări şi şase cadavre înotau în ciorbă. Am luat halca de carne pe umăr şi am dus‑o prietenilor mei, care au organizat imediat un ospăţ.
— Nefericirea unora face fericirea altora, remarcă Porta, filozof.
Toţi ar fi făcut la fel în locul meu: ar fi luat sfertul de pulpă şi l‑ar fi împărţit cu prietenii. Nu cinismul mă împiedicase să‑i ajut pe răniţi, ci războiul. Războiul era aşa. Erau oameni speciali instruiţi ca să‑i ajute pe răniţi. În afara camarazilor apropiaţi, soldatul nu cunoaşte pe nimeni în război.
Primăvara a adus cu ea tărăboiul. Câmpurile şi şoselele erau din nou suficent de uscate pentru luptă.

Sticla de vodcă trecu din mână în mână pentru ultima dată. Bătrânul mi-a pus între buze o ţigară aprinsă şi am tras din ea cu nesaţ stând cu fruntea lipită de cauciucul periscopului.
— Ordin către toate tancurile, deschideţi focul!
Şi infernul renăscu din cenuşă. Căldura din tanc de­veni de nesuportat. Ne revărsăm peste tranşeele ruseşti ca o avalanşă. Stepa era plină de tancuri incendiate, vul­cani în miniatură trimiteau spre cer coloane de fum. Blin­datele nu iau prizonieri. Ele zdro - besc şi ucid. Nu mai suntem fiinţe umane, ci roboţi care execută automat gesturile pentru care sunt programaţi.
Contraofensivă cu T-34. Nu se mai pune problema de a măcelări infanteria în derută, ci de a lupta ca să-ţi scapi pielea. Turela se roteşte, obuzele curg peste ameninţătoa - rele T-34.
Aproape că mă sufoc. Cleşti invizibili îmi strâng capul şi pieptul. Încă puţin şi n-o să mai rezist. O să deschid capacul turelei şi o să sar ca un drac din acel cuptor ambu - lant. Un bubuit de tunet. Tancul tremură şi se opri cu o smucitură. O flacără roşie-albastră apăru din flancul monstrului de oţel. Ca prin vis i‑am văzut pe Pluto şi pe Porta sărind la pământ prin faţă şi pe Stege pe laterală. Totul a durat o secundă. Apoi mi‑am revenit — eu, robo­tul perfect — şi am părăsit tancul printr‑un salt mortal.
Flăcări uriaşe l‑au înghiţit şi deodată s‑a umflat ca un balon, iar prin aer au zburat fiare înroşite. Ne‑am întors la unitate căţăraţi pe un alt tanc. Stalin era în siguranţă pe umărul lui Porta. Blana îi era puţin pârlită, dar asta nu părea să‑l deranjeze. La întoarcere a lins un castronel cu vodcă.
Am plecat la Dniepropetrovsk să luăm în primire un tren cu tancuri noi. Două zile mai târziu eram iar în miezul luptei ce continua, fără întrerupere, de zece zile. Toate forţele disponibile erau aruncate în luptă şi se consumau rapid. Coloane nesfârşite de rezevişti soseau din urmă şi cum atingeau frontul dispăreau, ca lemnul împins în focul cuptorului.

Din Snekov, cândva un sat, acum un rug, a ţâşnit cu viteză maximă un T‑34. Prompt, robotul care sunt a ochit. Învingător este cel care trage primul. Am ochit rulmen­tul de la baza turelei. Era punctul slab al blindajului unui T‑34. Cifrele periscopului îmi dansau în faţa ochilor. Pe urmă cele două săgeţi ale sistemului de ochire s‑au întâlnit şi două obuze au pornit unul după altul. Turela inamicu­lui a zburat. Echipajul n‑a mai avut timp să‑şi părăsească maşinăria, totul a explodat, încă un trofeu în panoplia noastră.
Lupte furioase, îndârjite, printre casele în flăcări. Adă­postită într‑una dintre ele o mitralieră rusească secera infanteria noastră. Porta făcu tancul să se rotească. Un nor cărămiziu şi mortar a zburat în toate părţile în timp ce loveam faţada. Ruşii se lipeau de peretele opus înne­buniţi de spaimă. Mitraliera noastră îi dobora, iar şeni­lele îi transformau în piureu. Am ieşit de acolo într‑un nor de praf. Încă nişte cadavre pentru panoplia noastră.
Ceva mai încolo, o duzină de infanterişti încercau să se pună la adăpost. Erau culcaţi la pământ când ne‑au zărit şi au fugit către cea mai apropiată casă. Unul dintre ei şi‑a prins piciorul într‑o groapă. Înainte de a se elibera era terci. Un singur om în plus, printre trofeele noastre.
Slabă recoltă pentru roboţi.
Răsturnam copacii, doboram zidurile, striveam oame­nii în uniformă kaki. Trebuie să fi fost vreodată într‑un tanc lovit de un proiectil ca să ştii ce‑i aia o lovitură. Tu­nul, prea mic pentru blindajul nostru, dar care încerca să ne facă pagube, era ascuns împreună cu servanţii săi în spatele unui zid din pietre de râu.
— Trageţi cu aruncătorul de flăcări şi trimiteţi‑le un obuz ca desert! ordonă Bătrânul.
Am ţintit în grabă cu aruncătorul de flăcări şi obuzul special de 10, 5 a atins tunul în acelaşi timp cu limba de foc. Când am trecut pe acolo trei minute mai târziu, nu mai rămăsese decât o grămadă chinuită, neagră, de nerecunoscut, pe care încă mai dansau flăcările.
Înainte, înainte, înainte! Iarba nu mai creşte pe acolo pe unde au trecut tancurile. Când ai fost martor la masa­crele din primăvara lui 1943, îţi dai seama, cât de justi­ficată este emblema noastră cu cap de mort pentru o uni­tate de blindae. Din loc în loc făceam câte o pauză să controlăm rezervoarele şi lăzile cu muniţie. Şi pentru a regla, în cea mai mare viteză, motoarele. Orice tanc ce cade în pană în timpul luptei este făcut ciur în mai puţin de trei minute.
Ruşii ne întâmpinau cu formaţiuni de T‑34, puternice, rapide, de o uimitoare manevra bilitate. Doar cu ultimele două modele de tanc, Panther şi Tiger, puteam să le facem faţă. Infanteriştii ruşi şi germani se ţineau departe de în­fruntarea cuirasatelor terestre, cea mai mare luptă de blindate din acel al doilea conflict mondial. Noaptea că­dea, dar, în ciuda unor pierderi uriaşe de oameni şi ma­terial, lupta continua cu încrânce - nare în stepă. Câteva ore de somn în timpul cărora echipele de întreţinere um­pleau rezervoarele şi magaziile de muniţie, apoi eram scuturaţi, împinşi încă adormiţi spre tancul nostru, ni se punea în cârcă armamentul şi eram ajutaţi să ne urcăm în maşină - rie. Am văzut ca prin ceaţă cum un Feldwebel i‑l dădea pe Stalin lui Porta, apoi motorul a început să mârâie ca de obicei.
Când, după încă patru zile de luptă, s‑a pogorât din nou liniştea, 27 blindate încetase practic să mai existe. Epavele tancurilor împânzeau câmpia. Mai aveam doar două din patruzeci. Şi douăzeci şi opt de supravieţuitori. Din patru sute. Cele mai multe dintre echipaje arseseră în tancurile lor. În toate direcţiile, pe patru sau cinci kilo­metri, ardeau de asemenea şi T‑34.
Cei care scăpaseră de la moarte, mai mult sau mai puţin arşi. mai mult sau mai puţin mutilaţi, urmau să urle de durere luni, ba poate chiar şi ani de zile.
Alte tancuri şi alte echipaje soseau în fiecare noapte. Tancurile încă utilizabile trebu - iau ţinute în stare de luptă alături de cele din celelalte regimente. Din celelalte res­turi de regimente. Încercam să adormim ori de câte ori se putea, cu capul pe chiulasa unui tun sau pe vizorul unui periscop. A doua zi lupta începea iar, şi asta zile în şir.
Batalioanele de rezervă din Germania, depozitele din ţările ocupate continuau să verse zi după zi un fluviu de carne de tun proaspătă, cei mai mulţi puşti de şaptespre­zece sau optsprezece ani, cu şase săptămâni de instrucţie la activ. Ştiau să facă instrucţie şi să salute regulamentar, dar cădeau ca muştele şi nu era nimic de făcut cu ei. So­seau de asemenea şi oameni la cincizeci de ani şi mai mult, scoşi din lagărele de concentrare. Hitler râcâia prin toate sectoarele, chiar şi spitalele îşi dăduseră obolul, răniţi cu febră, descărnaţi, anemici, declaraţi vindecaţi de pe o zi pe alta. Treceau cu toţii prin maşina de tocat. Cu tot cu bandaje.
La Kubiansk, pe Oskol, o luptă strânsă între un T‑34 şi noi. Două lovituri simultane. Dar tancul rusesc ia foc imediat, cu turela smulsă, în timp ce noi scăpăm cu şenila distrusă. Ceea ce‑i cam tot una, căci compania se retrage şi suntem lăsaţi să ne descurcăm în spatele liniilor ina­mice.
Ne‑am ascuns în tufişuri până la căderea nopţii, apoi am încercat să înlocuim zalele smulse din şenilă şi cele două roţi de antrenare defecte. Muncă extraordinară, capabilă să‑i înnebunească pe unii mai puţin căliţi decât noi, căci în tot acest timp trebuia să supraveghem nesfârşita coloană de tancuri ruseşti care se târa pe drum la mai puţin de o sută de metri.
La miezul nopţii tancul era pregătit pentru drum, şi urma să ne încercăm norocul. Porta şi cu mine am rămas în turela deschisă, purtând caschete ruseşti, gata să răs­pundem în rusă oricărei întrebări indiscrete. Mânjisem însemnele noastre cu noroi.
La momentul oportun am pornit în urma unor T‑34. Kilometru după kilometru, ne apropiam de linia frontului. Acolo, cei trei colegi au cotit spre un sat, iar noi am con­tinuat drept înainte. Un obuz era pregătit pentru a‑l opri pe cel care ar fi vrut să ne intercepteze şi Stege era gata să tragă altele imediat. Mitralierele şi aruncă­torul de flăcări erau şi ele armate, dar am ajuns la regi­ment fără probleme.
În zori am fost trimişi pe urmele câtorva T‑34 şi KW‑2 care rupseseră liniile noastre şi semănau panică în adân­cime. Treziseră un batalion aflat în refacere la Isium şi se purtau ca fiarele scăpate din cuşcă.
Am mers ca nişte copoi pe urmele caracteristice, mai largi ca ale noastre, lăsate de tancurile ruseşti. De pe un dâmb le‑am descoperit în marginea unui sat care, după hartă, ar fi trebuit să fie Svatov. Trei T‑34. KW‑2‑urile se distrau în altă parte. Cum au dispărut printre case am coborât panta, am ocolit un iaz şi ne‑am îndreptat spre un pilc de copaci încercând să nu ne facem remarcaţi. Al doilea tanc a luat poziţie în spatele unei clădiri lungi, o şcoală sau cam aşa ceva. Atunci am atacat. Aveam două T‑34 în faţa noastră.
Bătrânul a venit lângă mine ca să se asigure că am ochit bine, căci o lovitură ratată în condiţiile acestea ne‑ar fi condamnat la moarte. Turela se roti, aveam al doilea tanc în vizor. Foc! La această distanţă obuzul a smuls pur şi simplu turela tancului rusesc. Cele două T‑34 sunt in flăcări când sărim în ajutorul camaradului care, după violenţa schimbului de focuri, nu este tocmai stăpân pe situaţie.
Nu făcusem nici două sute de metri când ne‑am trezit cu un KW‑2 în faţă, o enormă masă de nouăzeci de tone, înarmat cu cinci mitraliere, un aruncător de flăcări şi un tun de cincisprezece centimetri plantat într‑o turelă enormă. Se oprise în mijlocul drumului şi trăgea în casele din jur serii lungi, distrându‑se. Din când în când lansa şi un obuz al cărui zgomot ne spărgea timpanele.
Stege încărcă un obuz "S" în chiulasă, singurul capabil să distrugă blindajul unui KW‑2. Într‑un văl de flăcări, obuzul a fost lansat. Oroare, ochisem prea jos. Obuzul a explodat în şenilele monstrului. Porta şi Bătrânul mi‑au aruncat cele mai îngrozitoare înjurături, iar turela mas­todontuluj a început să se rotească spre noi. Mulţumită Domnului, turela unui KW‑2 nu se manevrează ca un titirez.
— Trage, pentru Dumnezeu! urlă Bâtrânul. Ce mai aştepţi?
Al doilea obuz explodă ceva mai sus, la jumătatea flancului. Turela se opri o clipă, apoi porni din nou.
— Porta, atenţie!
Bătrânul m‑a smuls de la locul meu şi s‑a instalat în faţa aparatului de ochire. Într‑o clipă a manevrat turela şi a ochit. Cinci obuze au plecat unul după altul. O explo­zie îngrozitoare a scuturat monstrul care, lucru ciudat, nu a luat foc. Trei oameni au ţâşnit din măruntaiele mon­strului distrus, dar au fost seceraţi cu mitraliera. Bătrânul trase încă două „S"‑uri suplimentare şi au izbucnit în sfârşit flăcările...
Ziua a trecut. La sosirea întunericului nu mai aveam nici un tanc şi ne‑am întors în liniile noastre în maşina lui von Barring. Şaptezeci şi două de ore mai târziu, după opt zile de luptă neîntreruptă, resturile regimentului au fost trimise cu generozitate la refacere, în micul orăşel Aşturca...
Mulţi consideră relatarea unei lupte excitantă şi ro­mantică. Orice duel cu moartea este dramatic, acesta este un adevăr al vieţii însăşi, dar te poţi măsura cu moartea şi altfel decât purtând războaie. Încercând să salvezi vie­ţile altora, de exemplu. Sentimentul de eliberare va fi indiscutabil, iar scopul raţional.
Doar câţiva vicioşi consideră războiul excitant şi ro­mantic. În ochii celor mai mulţi el este doar ceea ce este: murdărie, noroi, suferinţă, teamă, monotonie. Războiul este o cale greşită de a atinge culmile existenţei omeneşti. Ei vă lasă decepţionaţi, goliţi, iar la întoarcere veţi des­coperi că nu aveaţi nici un scop, că totul a fost făcut de­geaba şi că aţi pierdut contactul cu viaţa. Aţi devenit un dezechilibrat, cum se spune. Nu mai aveţi nici un fel de siguranţă. Şi asta indiferent dacă sunteţi învingător sau învins. Poate că tragedia este şi mai mare pentru în­vingător? A câştigat, dar pentru cine şi de ce? Ce are în faţă este fără cap şi fără coadă. Iniţial crezuse cel puţin într‑un adevăr elementar, dar acesta, scos din ambalajul în care fusese prezentat la plecare, devenise atât de com­plex şi de bogat ramificat încât nu‑l mai putea recunoaşte.
După ce ruşii au fost respinşi până la Bielgorod, pe Doneţ, ofensiva germană de primăvară s‑a oprit, îne­cată în sânge şi de la Oceanul Arctic la Marea Neagră frontul s‑a stabilizat. Chiar şi aviaţia a devenit inactivă.
A fost o vară minunată.



„Pentru început, spuse Porta, o să~mi instalez o baie cu duşul astfel conceput încât apa să cadă ca o ploaie de vară pe trupul meu de ascet, iar când voi fi sătul de ploaie, o ceată de fete sănătoase se va repezi să mă adune şi să mă ducă într‑unul din cele treizeci şi şapte de dor­mitoare. Toate vor fi nebune după mine şi‑mi vor ţine pe rând de urât. Pe. urmă vor sosi alte fete aducându‑mi pipe pline cu tutun aromat. Fecioarele — dacă va mai fi vreuna — îmi vor aprinde pipele şi mi le vor duce la gură, să pot fuma întins, fără să mişc un deget. Şi toate vor mirosi a violete. Când o să mi se facă foame îmi vor tăia mâncarea în bucăţele mici, de‑o îmbucătură, şi vor sufla în felurile mai fierbinţi. Ba chiar vor şi mesteca pentru mine ca să nu‑mi risipesc energia în van...".
— Şi bănuiesc că altă ceată te va masa în timp ce‑ţi faci nevoile? se interesă Bătrânul pe acelaşi ton snob.
— Aţi citit ultima scrisoare de la Asmus? interveni Pluto. Dacă jumătate din ceea ce spune este adevărat, mi‑aş tăia imediat o mână şi amândouă picioarele. De altfel scrie că nu mai suferă de mult. Vă daţi seama? Piureu, jambon şi două ouă duminica! Fără nici o îndoială, ei, răniţii, l‑au prins pe Dumnezeu de picior.
— Mda, a avut un noroc chior Asmus!


PACE SEPARATĂ

Ruşii ne îngropau în manifeste şi pamflete de propa­gandă. Unul dintre ele afirma că Führer‑ul era mort, iar Stalin grav bolnav. Hitler fusese ucis de un general anti‑nazist, dar acoliţii lui păstrau secretul morţii sale în timp ce Biroul Politic ascundea la fel de conştiincios boala lui Stalin. Pamfletul se încheia cu următorul apel:
Bărbaţi din armatele şi flotele ruse şi germane, uni­ţi‑vă pentru a clădi, oricât ar costa, o Rusie şi o Germanie liberă! Întoarceţi armele împotriva adevăraţilor voştri duşmani, SS‑iş‑ti şi şobolanii Gestapo‑ului, asasinii care păzesc închisorile din Germania şi care nu caută decât să, prelungească războiul, monştrii care iubesc războiul! Soldaţi germani, rupeţi jugul sclaviei! Nu aşteptaţi până când va fi prea târziu. Iar voi, soldaţi ai sfintei Rusii strămoşeşti, doborâţi‑i fără milă pe comisari şi pe cei din G.P.U.! Cât timp vă veţi mai lăsa conduşi de aceste brute? Soldaţi ai armatelor ruse şi germane, opriţi aceste lupte fratricide şi întoarceţi armele împotriva ucigaşilor din S.S. şi G.P.U.!
Armata libertăţii

Acest manifest a fost obiectul unor discuţii pasionate. Eram gata să înghiţim orice declaraţie, oricât de dubioasă ar fi fost sursa dacă ea anunţa moartea lui Adolf şi clipa încheierii socotelilor. Revoluţia era, după noi, imi­nentă, iar ideea unui eşec nici nu ne trecea prin cap.
— Mai întâi, visa Porta, trebuie să‑i oferim ceva lui Ivan ca să capete încredere. Să curăţăm străzile de ruine, să refacem câteva poduri ca lucrurile să nu arate prea rău când ne vom retrage...
— Şi la noi? se interesă Bătrinul sarcastic. Crezi că englezii şi americanii or să ne repare ruinele?
— N‑ai de unde să ştii! îi replică Porta, pătruns. Cum ne punem de acord cu Ivan, se va rezolva totul. Dar şi aviatorii noştri vor trebui să reconstruiască ce‑au stri­cat. Aşa ar fi drept...
Pluto îşi aminti de Franţa şi de toate celelalte ţări în care avioanele noastre făcuseră pagube uriaşe ce‑ar fi trebuit reparate. Porta căzu pe gânduri.
— O să avem de lucru în vremurile care vin, dar sunt sigur de ceva: ofiţerii, gene - ralii, toată şleahta or să ajungă la coada lopeţii! Goebbels, Goering, Adolf, Himm­ler, Rosenberg şi restul clicii or să lucreze la ghetoul din Varşovia! Să plângă cu lacrimi de sânge...
Aceste frumoase iluzii au durat doar câteva zile. Războiul continua, iar sfârşitul lui era departe. Trans­formată în batalion de infanterie, unitatea noastră tre­buia să înlocu- iască Regimentul 14 vânători pe malul Done­ţului... Schimbarea a avut loc fără nici un incident. Nici măcar un singul foc de armă n‑a tulburat noaptea caldă.
Agăţat de raniţa lui Porta, în noua sa ţinută din pânză albă, Stalin arbora expresia satisfăcută a călătorului care gustă cu intensitate descoperirea vieţii de zi cu zi. Stalin era singurul Ohergefreiter din toată armata germa­nă care purta în Rusia ţinuta tropi - cală, dar plutonierul de companie îi dăduse autorizaţia pe un formular model redus, pe care îl purta după regulament în buzunarul de la piept. Sticleţii n‑aveau decât să vină, totul era în regulă cu Obergefreiter‑ul Stalin din 27 blindate, com­pania 51.
La sosirea noastră, cei din 14 vânători ne‑au dat urmă­torul sfat:
— Să nu trageţi în Ivan! Sunt băieţi clasa întâi acolo în faţă. Ne înţelegem de minune...
Îi bătuse oare soarele în cap?
Nici nu se ridicase bine acest soare frumos când din­colo a început petrecerea. Ţipete şi râsete şi cântece ve­sele. Doar ascultându‑le şi îţi dădeai seama că melan­colia le este străină.
Apoi unii dintre ei se iviră pe parapetul tranşeei lor şi ne aruncară un „Salut băieţi!", întrebându‑ne politicoşi dacă eram cei nou veniţi, dacă dormisem bine şi dacă potaia lor nu ne deranjase lătrând la lună. Peste o clipă erau toţi afară din tranşee, goi puşcă şi alergau spre malul Doneţului, sărind în apa strălucitoare în timp ce noi îi priveam cu ochii bulbucaţi.
Ne chemau din mijlocul fluviului, urlând şi stropindu‑se unul pe altul.
Într‑o clipă ne-am scos izmenele şi toată lumea, cu Porta în frunte, a pornit spre apa tentantă. Stalin a rămas de planton, iar ruşii erau să se înece de râs când au aflat că pe cotoiul nostru îl chema Iosif Vissarionovici Stalin.
— Uite, aşa înţeleg eu războiul! mugi un subofiţer rus.
Eram cu toţii de acerd cu asta şi am strigat de trei ori „Ura" pentru Rusia. Ruşii, bineînţeles, au strigat şi ei de trei ori „Ura" pentru Germania.
Bătrânul nu‑şi mai încăpea în piele cu ochii strălu­cind de fericire:
— Dacă o să povestim asta, o să fim consideraţi cei mai mari mincinoşi!
Ziua ne rezerva şi alte surprize. Exista, de exemplu, o înţelegere cu ruşii: ei trăgeau câteva obuze în fiecare după‑amiază între 4 şi 5, în timp ce noi trebuia să tragem între 3 şi 4, toate urmând să cadă cuminţi în no man's land. Nimeni nu păţea nimic, iar generalii erau mulţu­miţi. Când trăgeam cu mitraliera sau cu alte arme uşoare, o făceam, bineînţeles, în aer. O rachetă roşie cu patru stele însemna că au o inspecţie. O rachetă verde însemna terminarea ei. Aveam, de asemenea, tot felul de alte sem­nale care ne făceau mai plăcută existenţa şi bineînţeles ne făceam vizite, ne invitam la cină şi la un pahar de vodcă. Trocul şi negustoria mergea din plin: băutură, tutun, conser - ve, arme, pături, ceasuri, ziare şi reviste. Ilustratele erau foarte căutate şi când găseam câte o foto­grafie mai interesantă, mergeam să ne traducă textele însoţitoare. La fel făceau şi ei.
Când ne întorceam în cazarma din Aşturca trebuia, din păcate, să instruim recruţii care soseau necontenit din Germania. Să instruieşti recruţi este de‑a dreptul plictisi - tor, mai ales când nu înţelegi la ce serveşte lucrul ăsta.
Cea mai reuşită lovitură a fost aceea cu caminonul din care am şterpelit optsprezece sticle şi o damigeană de coniac franţuzesc. Puteam să organizăm o adevărată petre - cere. Treizeci de ouă, trei pui, cinci kile de cartofi, prune şi roşii conservate nu ne‑au costat decât 5 sticle de coniac. Am pregătit pui cu prune, roşii şi o grămadă de alte lucruri, am turnat o sticlă de coniac peste toate as­tea, le‑am fiert şi le‑am degustat.
Miau, miau. (Comentariul personal al lui Stalin.)
Într‑o altă zi, Porta a împrumutat calul unui cazac. Cum el nu mai călărise niciodată, totul s‑a terminat cu oase rupte. Cazacul a început să ne poarte sâmbetele, dar l‑am legat împreună cu calul său mort pe o plută şi l‑am lăsat în voia curentului.
A urmat vânătoarea de pisici. O mâţă scârboasă care scotocea prin coteţul de găini al unui prieten rus. Porta a organizat urmărirea ca un adevărat maestru de vână­toare. Mâţa a scăpat cam hărtănită, dar când vânătoarea s‑a terminat am descoperit că Porta doborâse un câine şi trei pui, rănise o vacă şi o capră şi găurise boneta crescă­torului de găini. Prietenul nostru rus l‑a consolat spunându‑i că inamicul era o pisică foarte, foarte greu de doborât.
Într‑o noapte am luat pe sus o scroafă de două sute de kilograme de la 89 artilerie, cantonat în satul vecin. După asta am băgat în noi şuncă zile întregi, aşezaţi pe latrine, jucând cărţi şi bând vodcă.
Şi povestea cu dinţii lui Porta... Una dintre măsele îl chinuia de mult timp, dar nu avea curaj să meargă la dentist. Încercasem vechiul truc cu legatul dintelui de uşă, dar când am trântit uşa s‑a rupt sfoara. Într‑o zi Bătrânul a pus mâna pe un cleşte de dentist uzat. L‑am legat pe Porta şi Bătrânul i‑a scos dintele dureros. Din păcate l‑a scos pe cel de alături. L‑a smuls atunci şi pe celălat, lăsându‑l pe Porta cu un singur incisiv în­negrit de tutun. Bătrânul a declarat că ar fi absurd să se oprească la jumătatea drumului şi l‑a scos şi pe ultimul înainte de a‑l dezlega pe "pacientul" care ne înjura cât îl ţineau puterile.
A trebuit să‑i ţinem câteva zile la distanţă unul de celălalt, dar într‑un târziu Porta s‑a răzbunat. L‑a legat pe Bătrânul, prin surprindere, l‑a descălţat, i‑a prins pi­cioarele de doi ţăruşi şi le‑a frecat cu sare, apoi a invitat două capre la acest ospăţ ciudat. În timp ce Bătrânul se gâdila şi murea de râs, Porta îşi sugea berea, ţinân­du‑ne departe cu ajutorul unei cravaşe căzăceşti.
Da, a fost o vară minunată!

(va urma)