Ambuscada la Palermo (9)

Colin Forbes

Pentru Jane
NOTA AUTORULUIAnumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Vineri, miezul noptii

Maldarul de lazi care-i înconjurau fusesera aduse cu macaraua si asezate în apropierea provei feribotului, înca aflat la tarm, iar deasupra se întrezarea cerul liber, cu luna stralucind si se simtea aerul proaspat. Aruncând o privire rapida în jurul refugiului în care nimerisera si încercând sa se orienteze, Petrie îsi spuse ca e un loc destul de potrivit pentru a ascunde sacul cu explozivi.
— Ed, spuse el, stai o clipa aici în timp ce eu si Angelo aruncam o privire prin jur...
Strecurându-se printre lazi si batardou, se uita spre italian si-i facu semn sa-l urmeze. Puntea de la prova bacului era deschisa si se prelungea cu o rampa îngusta spre mare, cu o singura linie ferata, care stabilea legatura cu docul de acostare, iar interiorul cavernos al vasului enorm era palid iluminat cu lumini albastre. Dar la aceasta traversare spre Giovanni nu se afla nici un tren, iar linia se despartea în trei derivatii pe masura ce patrundea pe bac si strabatea întreaga punte pâna la pupa. Petrie îsi aprinse o tigara asa cum statea aplecat nepasator peste balustrada, dar ascunse cu grija flacara chibritului în podul palmei.
— Se poate intra în sala masinilor direct de aici ? îl întreba pe Angelo.
— Nu. Trebuie mai întâi sa ajungem pe puntea de deasu-pra...
Cu toate ca intrasera în criza de timp, trebuia sa aiba o privire de ansamblu asupra bacului, pentru ca mai târziu s-ar putea ca lucrurile acestea sa capete o importanta vitala, sa hotarasca între succes si dezastru. Privi în sus spre cabina timonei si în spatele ei, unde un cos subtire raspândea fum în jur, în timp ce Cariddi se pregatea sa porneasca în cursa. Pe când strabatea puntea de-a lungul liniei ferate avu impresia ca patrunsese într-un imens depou feroviar, un depou care plutea pe ape, iar sub picioare simtea podeaua vibrând de duduitul motoarelor puternice. Sub acoperis astepta o clipa sa-si acomodeze ochii cu întunericul, apoi vazu ca întreg interiorul era întesat de tarani tolaniti peste cele trei rânduri de sine, multi dintre ei adormiti, parca morti de oboseala. Multimea asta de oameni nevoiasi si nevinovati îl facu sa se decida pe loc: explozivii vor trebui sa fie montati abia la întoarcere, când to?i acesti oameni nu se vor mai afla la bord.
Când se întoarse din nou catre prova, vazu doi tipi îmbracati civil care strabateau iute puntea, dar el nu-si grabi pasul pe când se îndrepta din nou spre locul unde-l astepta Angelo, în apropiere de lazile cu care venisera la bord.
— Vezi, nu-i asa, ce ne asteapta ? întreba el.
— Gestapo-ul ! raspunse italianul.
Se citea pe ei, ticalosii. Uniforma standard, cu pardesiu cu cordon pe mijloc, palaria moale, unul dintre ei înalt si slab, celalalt scurt si gras. „Stan si Bran“, murmura Petrie, dar apoi îsi dadu seama ca Angelo nu-l putea întelege. Cei doi se repezira spre linia ferata principala, se oprira lânga Petrie si privira cu atentie puntea, dupa care unul dintre ei scoase o lanterna si o aprinse în momentul când intra sub acoperis. Fasciculul lanternei aluneca peste figurile supte ale barbatilor si femeilor raspânditi pe punte, oprindu-se pentru scurt timp asupra vreunuia si apoi deplasându-se mai departe. Când fasciculul se opri si asupra lui Petrie, îl prinse tragând din tigara si clipind din ochi nedumerit, iar omul de la Gestapo zabovi o clipa, apoi îsi continua cercetarea. La poarta de la intrare SS-istii cercetasera cu mare atentie actele fiecaruia, si iata ca acum Gestapo-ul îsi conducea propria sa cercetare.
— Angelo, spuse Petrie din coltul gurii, spune-i lui Ed sa intre din nou în lada mare si sa stea acolo pâna venim si noi. O sa ciocanim de patru ori, ca sa ne recunoasca, doua batai slabe si doua mai puternice. Astepta pâna când lumina lanternei mânuite de Bran, o lua de-a lungul puntii. Cu cele doua personaje la bord — treaba devenea mult mai grea. Când italianul se întoarse din nou, îi spuse:
— Mai avem si alti tovarasi de calatorie — si cred ca nici pe astia nu i-ai invita la cina. Patru SS-isti tocmai veneau în fuga dinspre intrarea pe punte, îndreptându-se spre scara de la babord, din spatele lui Petrie.
— Foarte ciudat, sopti Angelo nelinistit. N-am mai vazut asa ceva în nici o calatorie dinainte.
— Atunci poate ca asta de-acum e speciala. Arata-mi acum unde e sala masinilor.
Urcara scara dinspre babord, pe care urcasera si cei doi SS-isti, si ajunsera pe puntea superioara, sub cabina timonierului. Bacul se legana greoi în vântul care se întetea dinspre larg. Deasupra, puntea deschisa era marginita de un imens perete metalic spre babord, care era acum lasat ca un ponton spre intrarea în port. Italianul parasi puntea de sus, pasi peste rama tambuchiului si patrunse printr-o usa de sub cabina timonei, coborî pe scara pâna ajunse pe un culoar cu cabine pe partea stânga. Acest coridor era gol. Angelo se opri si apasa clanta usii de la Cabina 3, care se deschise imediat, apoi intra si aprinse lumina.
— Asta e cabina mecanicului secund, explica el. Pâna una-alta, ne poate servi ca baza — stiu de la Volpe ca ajuto-rul lui e în concediu, asa ca nu vom fi deranjati.
Petrie intra si el în cabina si trase zavorul dupa el. Cabina era strâmta, doar cu o cuseta lânga un perete si cu un la- voar într-un colt. Deschizând un mic dulap, Petrie se uita la uniforma mecanicului secund, atârnata pe un umeras, un costum pretentios, cu nasturi auriti. Veston, pantaloni si sapca.
— Cam cât de mare e tipul ? întreba el.
— Cam ca mine. De ce întrebi ?
— Ma întrebam si eu. Asta-i cheia de la intrare ?
— Da, raspunse Angelo, scotând cheia dintr-un cui de deasupra lavoarului. Dupa ce iesim, putem încuia cabina.
— Mi se pare cam ciudat ca-si lasa usa descuiata când pleaca.
— E sicilian, ce vrei ? dadu Angelo din umeri, expresiv. Hai sa-ti arat acum sala masinilor...
— Doar arata-mi cum sa ajung acolo, spuse Petrie, pe un ton de urgenta. Între timp, întoarce-te si încearca sa-l aduci pe Ed cu sacul lui aici, cât se poate de repede, înainte ca tipii aceia de la Gestapo sa-si bage nasul prea mult în jur. Daca vin cumva pe aici si gasesc usa încuiata, s-ar putea sa intre la banuieli.
— De ce sa intre ? Nu i-am vazut niciodata la bord pâna acum.
Iesira iute din cabina si Angelo îi arata lui Petrie o scara la capatul coridorului, care ducea în jos, spre puntea inferioara.
— La capat, o iei la dreapta si pe la mijlocul scarii vei da peste intrarea în sala masinilor. As putea veni cu tine...
— Nu ! Du-te si adu-l pe Ed, ne vom întâlni apoi aici, în cabina. O sa ciocanesc de patru ori, de doua ori tare si de doua ori încet...
Coborî cu grija scara, oprindu-se la capatul ei ca sa arunce o privire pe dupa colt, spre dreapta. De acolo pornea un alt coridor, dar acesta nu mai era gol : sprijinita de perete, nu prea departe, statea o santinela, un italian cu pusca. Fara sa ezite, Petrie pasi pe ultima treapta si trecu la pas pe coridor, care parca parea izolat de restul feribotului. Aici aerul era înabusitor, zgomotul motoarelor mai asurzitor, punctând fiecare bataie a pistoanelor, si pe masura ce Petrie se apropia de soldat vazu ca acesta se sprijina de o placa de fier prinsa de o usa ovala. Zgomotul motoarelor deveni asurzitor. Santinela îl privi pe Petrie trecând, dupa care se uita în laturi, plictisit de moarte, probabil pentru ca nimerise de garda la ora asta. Privirea pe care reusise s-o strecoare pe usa ovala ramasa deschisa fusese prea scurta, nu vazuse decât niste pistoane agitându-se din greu, dând motoarelor putere pentru iesirea în larg, câtiva mecanici care se învârteau pe lânga ele, îmbracati în salopete murdare, în spatele unei platforme metalice situate imediat dincolo de usa. În loc sa strabata coridorul pâna la capat, se întoarse spre scara, ajunse pe coridorul de deasupra, care era înca gol, o lua la stânga si se îndrepta repede spre pupa.
Leganarea vasului parea ca se întetise si, în timp ce pasea pe puntea superioara, se întreba daca nu cumva vine vreo alta furtuna. Sub el, zarea acoperisurile camioanelor de la capatul puntii de cale ferata, iar vântul îi biciuia fata în timp ce bacul se legana iar, dar mai mult decât toate îl interesa ceea ce se întâmpla lânga mal. O barca singuratica, cu o lampa rosie aprinsa sus pe catarg, se deplasa încet peste canal ; asta însemna ca Giacomo se pregatea pentru momen-tul în care ei vor fi gata sa sara peste bord. Trecu spre tribord peste puntea deschisa, care parea ciudat de goala. Asa cum spusese Angelo, bacul era slab pazit în timpul traversarii si tot ce avea mai bun la bord era apararea antiaeriana, câte patru tunuri de 20 mm la prova si la pupa si alte câteva tunuri izolate din loc în loc pe punte. Acest gând reconfortant care tocmai îi trecea prin minte fu brusc întrerupt când o usa se deschise si de dupa ea se ivi un carabinier. Lumina unei lanterne îl orbi pentru o clipa, dar imediat aceasta se stinse.
— Ce cauti aici ? întreba soldatul.
— Cred ca m-am ratacit pe scari, tocmai încercam sa ajung înapoi la platforma de trenuri.
— Ia-o pe-acolo, apoi coboara pe scara aceea.
Soldatul intra din nou în cabina, trânti usa dupa el, dar înainte de asta îl ajunse prin usa un miros de fum si de vin care se raspândi repede în vânt. Petrie alerga pe punte, se opri în dreptul scarii de la tribord — si atunci îi vazu pe Stan si Bran urcând scara. Bruta scunda si grasa era în frunte, îl privi pe Petrie scurt pe sub borul palariei. Un obraz rotund, cu ochii mici si nasul coroiat, parca înfipt peste gura. Parea ca-l depasise pe Petrie fara sa arate vreun semn de interes, când se opri brusc.
— Actele ! striga el.
În pofida tuturor regulilor razboiului, aprinse lanterna pe puntea descoperita si scruta cu ea straiele ponosite ale lui Petrie, în timp ce tipul înalt si slab statea cu bratele încru-cisate. Asadar, din astia-mi era Bran, gata oricând sa prinda un om cu garda descoperita. Petrie îsi scoase actele cu mâna stânga din buzunarul interior al hainei, în timp ce dreapta si-o tinea coborâta la numai câteva degete de Mauser. Pe când tipul scund de la Gestapo se uita atent la acte, colegul sau înalt statea sprijinit de balustrada si parca privea în depar-tare. Asta, gândi Petrie, e ucigas profesionist, unul dintre aia care-s trimisi anume ca sa elimine pe cei care nu-s conside-rati potriviti sa supravietuiasca în Cel de-al Treilea Reich : patrioti onesti, oameni care refuza sa colaboreze, decisi sa lichideze pe oricine le-ar sta în drum. Draguta pereche cu care sa te nimeresti într-o calatorie ! Mai ales cel scund îl îngrijora, era exact tipul de individ care ar rascoli mereu si mereu vasul, înfigând lanterna în ochii oamenilor, cercetând actele, verificând cabinele.
Bran îi înapoie hârtiile fara a scoate o vorba si se îndeparta pe punte cu Stan în urma lui. Pe când Petrie alerga în jos pe scari, Cariddi era gata sa plece. Deasupra lui, pe chei, un marinar desfasura o parâma din jurul unui bolard, în timp ce bacul se legana puternic si vibratiile motoarelor cresteau.
Traversând puntea cu linii ferate, urca scara de la babord si la capatul ei astepta o clipa ca sa vada daca inamicul nu mai avea intentia cumva sa aduca la bord si alte întariri.
Parâmele fura eliberate, prova ridicata a bacului se cufunda putin si acesta începu sa se miste. Spatiul dintre carcasa si docuri, unde mai multi sicilieni se adunasera ca sa priveasca plecarea vasului, se marea încet-încet, pe când pe cos pufaia fum si vasul se îndrepta spre iesirea din port cu spatele. Mai ramânea un singur lucru de verificat — Giacomo. Petrie îl zari din nou în timp ce feribotul iesea cu pupa înainte din port, unde un turn înalt, farul, se zarea vag prin noapte. O lampa rosie înaltata pe catarg dansa ca beata la distanta, spre tribord. Pe când feribotul întorcea cu o suta optzeci de grade, îndreptându-se spre larg, catre Giovanni, Petrie ajunse din nou în cabina.

În cabina strâmta, trei oameni erau prea multi.
— Ma simt ca în lada aia blestemata, bombani Johnson. Când trecem la treaba ?
— Chiar acum, spuse Petrie, golind sacul pe cuseta. Johnson si Angelo luara fiecare câte un revolver Luger si încarcatoare de rezerva, iar Petrie inspecta explozivii. Erau un soi de explozivi maleabili, ca un chit, în forma de cilindri îngusti, si el îi reaseza înapoi în sac în asa fel încât sa ocupe cât mai putin loc. Inspecta în graba cele patru detonatoare, dupa care le reînveli în ziare si le puse si pe ele în sac.
— O sa trebuiasca sa-l tin pe umar si e la dracului de voluminos, îi spuse el lui Angelo, asa ca va trebui sa-i dam lui Volpe unele explicatii dupa ce ajungem în sala masinilor.
— Sunteti zidari, nu-i asa, asa ca astea-s sculele voastre, sugera prompt italianul. Cu lipsurile din vremurile astea e greu sa-ti cumperi altele, asa ca n-o sa se mire ca le purtati peste tot cu voi. Dar probabil ca nici n-o sa observe, e un tip foarte egoist. Dupa care ridica de pe cuseta un pistol de rachete. Asta, spuse el, e esential pentru a semnaliza catre Giacomo, dar e prea voluminos ca sa-l luam cu noi. Propun sa-l lasam deocamdata aici.
— Bine, spuse Petrie. Cabina asta pare o baza perfecta, e aproape de puntea deschisa si ne va fi usor sa iesim repede acolo când va veni momentul sa sarim în apa. Angelo, cam cât timp îi trebuie feribotului sa descarce pasagerii si marfa si sa porneasca înapoi ?
— Jumatate de ora, dar niciodata nu poti sti precis.
— Atunci vom cânta dupa ureche. Nici eu nu pot sti precis cât îmi va lua ca sa plasez explozivii. Ridica sacul si-l puse pe umar. Ah, îmi amintesc, la usa salii masinilor se afla o santinela italiana...
— Asta nu s-a mai întâmplat niciodata, spuse Angelo, surprins. Dar sticla mea de coniac frantuzesc va face minuni ! Vorbea despre ea ca despre o arma de lupta. Pe cât posibil, trebuie sa ne ferim de orice încurcatura pâna ce tu reusesti sa-ti fixezi explozivii.
— Pe cât este omeneste posibil, sublinie Petrie. Si acum, mai bine luati-o voi din loc repede, s-ar parea ciudat ca doi tarani sa iasa dintr-o data din cabina asta.
Italianul stinse lumina, descuie usa, iesi pe coridor si imediat îngheta zarind spatele unui SS-ist care se îndeparta înspre capatul coridorului. Neamtul iesi de pe puntea de jos spre pupa si disparu dupa o usa care se închise în spatele lui. Angelo astepta câteva clipe ca sa fie sigur ca nu se întoarce, dupa care le facu semn celorlalti ca pot iesi. Încuie usa dupa ei, si o lua înainte. La capatul scarii ce ducea la puntea inferioara se opri si privi înapoi spre Petrie cu mirare.
— Nu-i nici o santinela, spuse el.
Petrie privi pe dupa colt; coridorul era într-adevar gol, iar usa dinspre sala masinilor era tot data de perete.
— Iute ! înainte ca sa se întoarca ! spuse el.
Lui Petrie coridorul i se paru mai lung decât prima data, în timp ce mergea în spatele lui Angelo, un coridor parca fara capat, în care cine stie care om din Gestapo s-ar putea ivi în orice moment de pe una din scari. Îsi târa pidoarele si cele aproape treizeci de kilograme de explozivi din sacul atârnat pe umar i se pareau mai grele decât trei sute de kilograme. Si aerul era încins si îmbâcsit, numai Dumnezeu stia ce-o fi acolo, jos, în sala masinilor. Se opri atunci când italianul ridica o mâna, chiar lânga usa ovala. Motoarele de jos du- duiau, zguduindu-i creierii.
— L-am zarit pe mecanicul-sef Volpe, sopti italianul.
Santinela se afla pe platforma dindaratul usii.
— Nimeni nu are voie aici, spuse soldatul, obosit.
— Dar sunt un prieten de-al mecanicului...
— Ordinul e ca nimeni sa nu intre în sala masinilor.
Soldatul îsi ridica pusca fara prea mult entuziasm. Pe cât
posibil, trebuie evitate încurcaturile, spusese Petrie. Angelo scoase din buzunar sticla de coniac, o flutura pe deasupra capului soldatului în timp ce-i prinse privirea lui Volpe de dedesubt. Mecanicul-sef se apropie de platforma, tipa tare ca sa se faca auzit peste zgomotul asurzitor al motoarelor, iar dupa ce vazu ca soldatul nu putea auzi nici un cuvânt, gesticula cu tarie spre italian sa vina jos. Soldatul ofta, se uita cu mirare spre Angelo, care facea semn altor doi barbati sa-l urmeze pe platforma, dupa care iesi pe coridor ca sa le faca loc. Mecanicul-sef îi cunostea, probabil, si asta era pentru el de ajuns, n-o sa-si faca inima rea din asta. La urma urmei, abia se mai tinea pe picioare de oboseala.
Petrie si Johnson trecura si ei pe platforma, în timp ce Angelo cobora cu spatele scara de fier. Tinându-se de balus-trada, Petrie privi în jos si vazu maruntaiele feribotului, un complex de pistoane si de biele care se zbateau, în jurul carora trebaluiau oameni dezbracati pâna la brâu printre mo-toarele puternice care-i apropiau de Giovanni cu fiecare bataie de piston. Caldura îl izbi brusc în fata, o caldura lipi-cioasa si umeda, nu mult deosebita de cea pe care o îndura-sera în timpul calatoriei de peste zi prin Sicilia. Când ajunse la capatul de jos al scarii, Angelo privi în sus si repeta gestul dinainte prin care-i chemase dupa el pe ceilalti, dupa care se întoarse si se strecura printre motoare. Volpe se afla acum la oarecare distanta, întors cu spatele spre ei, vorbind cu un membru al echipei. Cu sacul greu atârnat sub brat, Petrie coborî si el si simti ca parca intra în infern.
Toti trei ajunsesera la ultimele rezerve de energie, dar încordarea lui Petrie era înca si mai mare. Nedormit de douazeci si patru de ore, condusese masina prin toata Sicilia în miezul zilei, iar dupa caderea noptii condusese ambulanta pe întreaga distanta dintre trecerea de nivel, unde lasasera micul tren, si pâna la Messina. Fara a mai pomeni de calato-ria cu trenul, de drumul lung parcurs pe jos spre Puccio dupa ce Beaufighter-ul distrusese Fiat-ul mafiotului. Nu mâncase mai nimic, fusese tot timpul în alerta si prea putina energie îi mai ramasese pe când cobora scara spre sala masinilor, cu sacul greu atârnat pe umar si cu o distanta de sapte metri de strabatut pâna la puntea metalica de dedesubt. Se simti dintr-o data rau, mai ales din cauza caldurii insuportabile, care-l facea sa transpire, asa ca trebui sa coboare tinându-se cu o mâna de rampa, dar si mâna îi aluneca de sudoare în timp ce se lasa câte un pas pe treptele metalice. Sacul îi îngreuna coborârea, îl împiedica sa vada unde pune piciorul, asa ca trebui sa se bizuie numai pe simturi ; dupa numai trei trepte simti ca lesina si ca-l cuprinde o toropeala odihnitoare. Scrâsnind din dinti, cu fata siroind de sudoare, arunca o privire în sus pe scara si-l vazu pe Johnson deasupra pe platforma, privind cu neliniste spre el. Coborârea pâna la capat a acestei scari parea imposibila. Se opri, respira adânc, simti un gust de aburi în plamâni, si dupa asta parca se simti si mai rau, asa ca se hotarî sa coboare încet, treapta cu treapta, indiferent ce i s-ar întâmpla. Tinându-se de balustrada cu o singura mâna, întinsa în sus, trebuia sa se desprinda de ea la fiecare treapta ca sa-si stearga degetele umede de pantaloni si sa poata sa o apuce din nou înainte de a pasi pe treapta urmatoare; cel mai mare pericol acum era sa-si piarda acest sprijin si sa se prabu-seasca cu întreaga greutate, a sa si a sacului, pe puntea de dedesubt. Nu numai ca degetele îi alunecau în timp ce se agatau cu disperare de balustrada, dar îl si dureau din cauza greutatii pe care trebuiau sa o suporte ca sa-l tina pe picioare. Dar nu numai degetele îl îngrijorau: îl dureau si picioarele, în asemenea masura încât atunci când îsi îndoi un genunchi ca sa paseasca pe treapta urmatoare trebui sa se opreasca pentru a se restabili, dar imediat dupa asta muschii protes-tara sub greutatea propriului trup. Între timp, mai avea si alte lucruri care îl îngrijorau : sacul devenea tot mai greu de purtat, parca era plin cu caramizi de plumb, si-si dadea seama ca daca nu avea sa ajunga repede pe puntea de jos a salii masinilor, sacul îi putea aluneca de pe umarul încordat. Mai coborî o treapta, gâfiind de efort, sari din neatentie peste urmatoarea, se agata cu înversunare de balustrada, degetele îi alunecara pe rampa, dupa care le strânse puternic, simtind ca toate oasele i se rup. Ca sa-si pastreze echilibrul, sa nu se încline într-o parte, trebui sa-si tina bratul întins, ceea ce facu ca muschii acestuia sa protesteze agonizant. Îsi dadea seama ca tocmai intra într-o stare de extrema epuizare musculara, dar îsi mai coborî un picior pe treapta de jos. Dumnezeule, întregul corp îl parasea. Lovi cu piciorul ceva si pentru ca era ceva diferit de ce simtise pâna acum, inima i se zgudui de groaza, dar imediat dupa aceea îsi dadu seama cu surprindere ca se afla pe puntea metalica a salii masinilor. Ajunsese jos !
Picioarele îi tremurau si tinea sacul cu amândoua mâinile, asteptându-l si pe Johnson sa coboare scara, dupa care-i facu semn sa treaca în frunte. Americanul se strecura printre motoare, grijuliu sa nu se sprijine de nimic ; sala masinilor era un infern, un atac asupra creierului sau obosit purtat de pistoanele care duduiau si leganatul bacului. Dupa ce trecu de coltul unei aparatori înalte de fier, se izbi de Angelo, care striga cu voce tare ca sa se faca auzit peste duduitul motoa-relor si-l prezenta unui barbat gras, de peste patruzeci de ani, îmbracat cu pantaloni închisi la culoare si cu o vesta soioasa. Mecanicul-sef Volpe era un individ cu obrazul flescait, cu o umbra de mustata bruneta si cu ochi lacomi.
— Paolo, asta e varul meu, spuse Angelo politicos, întrea-ga lui viata si-a dorit sa ajunga mecanic, dar în tinerete nu a avut destui bani...
— Noi, astia de aici de jos, conducem vasul, spuse el, aruncându-si bratele în jur. Cei de deasupra îsi închipuie ca ei conduc bacul, dar traversarea dureaza doar treizeci de mi-nute, asa ca, de fapt, ce s-ar putea întâmpla în acest timp ? Si în timpul asta noi trebuie sa fim atenti la toate. Ia uita-te, de exemplu, la panoul de acolo...
— Pietro, si el un var de-al meu..., îl prezenta Angelo pe Petrie când aparu si el de dupa un colt si dadu din cap, dar Volpe abia daca îi arunca o privire în trecere, continuându-si expunerea despre riscurile la care este expus un mecanic-sef. Johnson observa imediat ca Petrie nu mai avea sacul pe umar, ca îl ascunsese, poate, pe undeva; dupa aceea Angelo agita din nou sticla de coniac frantuzesc, iar Volpe sorbi din ea, urându-le sanatate tuturora. În acest timp, Johnson privi în jur cu mirare prefacuta. Dupa câteva minute, când mecanicul se întoarse, Petrie îi prinse privirea si clipi, iar atunci când Volpe reveni, acesta îsi tinea o palma peste fata ca si cum caldura îl doborâse.
— Pietro sufera de rau de mare, spuse Johnson în graba, dar îsi va reveni repede.
Volpe ridica din umeri, singurul lui comentariu despre toate relele din lume, ?i continua sa le arate minunile din cala bacului, cu scurte pauze pentru a da ordine câte unuia din echipaj. Deplasându-se putin prin jur, americanul observa ca în sala se mai aflau alti sase oameni, iar prezenta atâtor membri de echipaj îl îngrijora : în aceasta îmbulzeala lui Petrie îi va fi greu sa-si plaseze explozivii. Cel putin doi se învârteau printre arborii de transmisie si Johnson stia ca Petrie îi avea în vedere în primul rând tocmai pe acestia. Dupa numai câteva clipe îl nelinistira doua lucruri: Petrie disparuse, iar soldatul cu pusca aparuse din nou pe plat-forma de la intrare de deasupra lor, privind în jos spre sala masinilor.
Johnson încremeni, dupa care se destinse voit. Îsi încru- cisa bratele si-l urma pe Volpe împreuna cu Angelo catre alta parte a salii masinilor. Tragându-si înapoi umerii osteniti, privi la ceas. Dumnezeule, nu mai aveau decât opt minute pâna sa ajunga la Giovanni ! Petrie nu va fi niciodata în stare sa amplaseze explozivii si sa iasa din sala masinilor înainte de plecare, iar soldatul care se uita în jos de pe platforma nu-i usura deloc treaba. Johnson transpirase puternic în caldura de acolo, dar banuia ca ar fi transpirat oricum, chiar si numai ascultându-l pe mecanicul-sef laudându-se si privind spre soldatul de deasupra. Pentru numele lui Dum-nezeu, misca-te, omule, se ruga el. Du-te undeva, dispari dracului din vedere !
— Hai sa mai tragem un gât de coniac, interveni Angelo cu voiosie, si în timpul asta Johnson privi în treacat catre o masinarie zgomotoasa de lânga el, iar Volpe sorbi din sticla pentru a treia oara. Se parea ca mecanicul-sef îsi delegase atributiile altcuiva, unui individ care statea în picioare în fata unui panou plin cu cadrane si dadea ordine surte. Johnson privi din nou în sus catre platforma si se parea ca rugaciunile îi fusesera auzite: soldatul disparuse.
— La înapoiere, Angelo, o sa avem ceva foarte important de transportat, o divizie mare de tancuri, se lauda Volpe. Si la fel la traversarea urmatoare si la cele de dupa aceea. Vom avea de lucru din greu. Ore în sir. Stii cum îs nemtii !
— Cum asta ? întreba Angelo, parând neimpresionat de vocea ridicata a mecanicului-sef, care domina zgomotul pis- toanelor. Credeam ca nemtii trec tot timpul peste strâmtoare.
— De data asta e vorba de o mare divizie de tancuri... Volpe râgâi tare si se opri brusc în mijlocul frazei, ca si cum ar fi spus prea mult. Tare îmi place coniacul tau, continua el aproape de prisos. Iata, panoul asta arata ca...
Johnson statea cu bratele încrucisate si cu o privire care nu-i putea ascunde socul pe care-l simtea.
— Divizia lor cea mai mare..., continua Volpe.
Asadar, Divizia 29 de Blindate era gata sa traverseze strâmtoarea catre Sicilia. Poate ca fortele aeropurtate sosi-sera si Kesselring reactionase imediat, ordonând Diviziei 29 de Blindate sa treaca spre insula. Iar Cariddi era înca la su-prafata, înaintând mereu pentru a-i întâmpina pe nemti la docul de la Giovanni. Începea deja sa simta încetinirea vasu-lui, iar zgomotele vocilor din sala masinilor parca dominau acum zgomotul motoarelor care încetineau. Stând pe plat-forma metalica, înconjurat de masinariile care duduiau ca niste ciocane cu aburi, luptând cu greata care-l cuprindea si pe el din pricina caldurii sufocante si a leganarii vasului, Johnson stiu ca Petrie nu apucase înca sa-si amplaseze ex-plozivii. Volpe îi dadu înapoi lui Angelo sticla pe jumatate goala, acesta îi puse capacul la loc si o baga în buzunar, simtind ca mecanicul-sef dorea acum ca ei sa plece de acolo.
— Daca nu obtinem bilete înapoi de la Giovanni, s-ar putea sa ne întoarcem tot cu tine, spuse Angelo prietenos, iar Volpe, amintindu-si ca sticla înca nu se golise, îl privi cu bunavointa scarpinându-se în cap.
— Îmi pare rau, spuse el, dar de acum înainte nici un civil nu va mai fi admis la bord...
Se îndeparta si începu sa dea ordine cu voce tare. Angelo se întoarse cu o figura întrebatoare catre Johnson, în timp ce motoarele îsi încetineau duduitul, si americanul porni înapoi catre capatul scarii. El stia bine ce avea Petrie sa faca : cum îsi daduse seama ca nu are nici o sansa sa amplaseze explozivii în timp ce echipajul manevra bacul, se ascunsese pe undeva, în speranta ca sala masinilor se va goli pentru scurt timp înainte de a porni înapoi catre Messina. Nu era surprinzator pentru Petrie sa actioneze astfel, stiind prea bine ca ar putea fi prins în burta vasului, asa ca Johnson avu grija sa nu-l caute cu privirea în timp ce urca scara, urmat de Angelo. Daca santinela se mai afla înca afara, pe coridor, mai aparea o problema: vazuse trei oameni intrând si doar doi iesind. Dupa ce trecu de rama bocaportului vazu ca santinela era acolo, sprijinita de perete si cu ochii închisi. Bietul baiat, adormise pe picioare. Când Angelo ajunse în dreptul lui, acesta se scutura, deschise ochii si striga dupa ei, în timp ce se îndepartau:
— Unde-i cel de-al treilea ?
Johnson se întoarse din drum si-l privi de aproape.
— A iesit înaintea noastra, ar fi trebuit sa-l vezi.
— Da, îmi amintesc acum, spuse soldatul cu iuteala. Sigur, asa e.
Se întoarsera pe acelasi drum pe care venisera — de-a lungul coridorului, în sus pe scara, apoi pe coridorul de deasupra. Dar când ajunsera la Cabina 3, Johnson trecu mai departe si urca cu precautie pe puntea de deasupra. Era goala si de data asta si, dupa caldura înabusitoare din sala masinilor, simti racoarea vântului timpuriu al diminetii prin hainele subtiri, în timp ce se tinea în umbra cabinei timonei si privea în jos. Iar privelistea îi provoca un soc.
Pe puntea cu linii ferate oamenii se înghesuisera spre prova, grabiti sa iasa cât mai repede de pe vas, care tocmai intra în golful Giovanni. Feribotul se legana mai slab, alu- necând încet înainte, iar distanta dintre el si felinarele acoperite de pe malul docului, unde probabil asteptau soldatii Wehrmacht-ului, se micsora. Se vedeau acolo camioane, vagoane de benzina, siruri ordonate de soldati conturându-se palid în întuneric, îmbracati în uniformele trupelor de blindate, cu beretele pe cap. Si un tren cu mai multe vagoane, probabil un tren cu provizii. Avangarda Diviziei 29 de Blindate era pregatita sa urce pe punte. Americanului i se parea o priveliste îngrozitoare. Poate ca asista acum la moartea unei invazii, invazia Aliatilor. În timp ce bacul acosta nesigur la chei si se opri, odgoanele se întinsera si prova începu sa se înalte. Urma o descarcare a dracului de rapida, urmata de o încarcare la fel de rapida.
— Treaba asta ne face misiunea înca si mai grea, nu-i asa ? îi spuse Angelo peste umar.
Johnson se întoarse si porni spre cabina, închise usa în urma lui si trase zavorul înainte de a aprinde lumina.
— Jim nu-si poate plasa explozivii în timp ce echipajul vasului e înca acolo, jos, spuse Johnson cu ciuda.
— De obicei toti urca, îi raspunse Angelo. Am vazut asta odata când am ramas pe punte, cinstind cu Volpe din sticla. Doar nu-ti închipui ca vor ramâne acolo, în iadul acela, ore întregi si nu vor iesi afara sa traga si ei o gura de aer proaspat cât timp bacul e acostat ?
— Daca nu se întoarce în treizeci de minute, va trebui sa coborâm din nou în sala masinilor. Iar de data asta nu va mai fi la fel de usor. Johnson baga la loc în pachet tigara pe care o scosese, desi murea dupa un fum, dar atmosfera din cabina era deja sufocanta. Nu va fi usor din mai multe motive, continua el, privindu-l intens pe italian. În primul rând, pentru ca bacul va fi mult mai aglomerat. L-ai auzit pe Volpe spunând ca la bord nu vor mai fi primiti de data asta civili, asa ca vom fi observati imediat. Si desigur ca serviciile de siguranta germane se vor afla în plina activitate.
— Mai e si altceva ? întreba Angelo, ironic.
— Cred ca si asta e de ajuns, deocamdata.
Johnson scoase de sub perna cusetei cele trei grenade pe care le ascunsese acolo si le înveli cu atentie într-o patura. Dar mai era ceva despre care nu-i spusese nimic lui Angelo. Atunci când Petrie îsi va fi plasat explozivii, el va potrivi si ceasurile lor, iar întreg acest mecanism mortal va începe sa ticaie fara putinta de a-l mai opri pâna va ajunge la zero. Iar acum Johnson devenise aproape sigur ca vagoanele cu provizii gata sa urce pe punte erau de fapt vagoane cu munitii. Nemtii erau tocmai pe cale sa transforme Cariddi într-un fel de pulberarie plutitoare.

Patruzeci de minute mai târziu, se aflau înca închisi în cabina, în timp ce pe coridorul din fata se auzeau tropaituri de cizme. Statusera parca ore întregi în întuneric, ascultând scrâsnetul si loviturile tampoanelor de acostare, în timp ce o locomotiva de manevra tragea trenul cu munitii peste ponton pe bac, ordinele rastite în nemteste, pasii repezi ai soldatilor din trupele din Divizia 29 de Blindate trecând pe coridor. Pasii devenisera mai rari când o mâna apasa clanta usii pentru a treia oara, dar de data asta apasatul era parca mai insistent. Omul ciocani puternic, apoi se sprijini cu întreaga greutate în usa si împinse cu forta. Italianul, asezat pe cuseta alaturi de Johnson, se uita spre intrare si-si tinea cutitul îndreptat spre ea, în timp ce inima îi pompa aproape dureros în întuneric. Încuietoarea nu era prea solida si nu avea probabil nevoie decât de o împingere usoara ca sa cedeze. Johnson îsi tinea si el pregatit cutitul, pentru ca daca ar fi folosit revolverele, daca s-ar stârni acum vreo alarma, tocmai când Petrie se afla înca în sala masinilor, totul s-ar termina cu un dezastru. Mânerul se rasuci din nou, de data asta cu mai multa forta. Vreun tip încapatânat, care dorea probabil sa mearga la clasa întâi, gândi Johnson. Prea bine, calatoria la clasa întâi te va costa de data asta un cu?it în burta. Asaltul asupra usii înceta brusc. Mai statura tacuti acolo, în miros de sudoare si cuprinsi de o teama animalica, asteptând ca pasii sa se îndeparteze pe coridor. Motoarele zumzaiau mai puternic acum, iar în scurt timp auzira prova coborându-se si izbindu-se cu zgomot de ponton. Numai câteva secunde mai târziu, bacul începu sa se miste, îndrep-tându-se catre iesirea din portul Giovanni.
— Sa iesim repede sa-l cautam, spuse Johnson, ragusit.
Angelo bâjbâi dupa comutator, îl apasa si clipi rapid în lumina izbucnita brusc.
— În hainele astea ale tale ar fi periculos sa vii si tu, în schimb pe mine nimeni nu ma poate baga în seama.
Se ridica în picioare si se examina rapid în oglinda de deasupra chiuvetei. Uniforma ajutorului de mecanic-sef, pe care o îmbracase ceva mai înainte, i se potrivea perfect, de fapt chiar se simtea multumit în ea. Îsi puse pe cap si sapca pe care i-o întindea Johnson, ca sa vada daca i se potriveste.
— Un pic cam mica, dar merge. Nu prea avem încotro, comenta el. Pe uscat, postasul nu e niciodata observat, oamenii trec pe lânga el fara sa-l bage în seama. La fel si aici, la bord, un om îmbracat în uniforma marinareasca nu e observat. Trebuie sa vad în ce situatie ne aflam.
— Bine, dar, pentru numele lui Dumnezeu, întoarce-te în cel mult cinci minute. Trebuie sa ajungem la Jim si sa-l scoatem de acolo înainte de explozie. Johnson îsi puse înapoi cutitul si-si trase din buzunar batista ca sa-si tamponeze fata si fruntea, în timp ce Angelo stinse lumina si descuie usa. Italianul privi în ambele parti, pasi pe coridor si închise usa dupa el. Numai o secunda dupa aceea, omul de la Gestapo pe care Petrie îl poreclise Bran se apropie de el dinspre cabina timonierului. Îl privi scurt pe italian, dându-si seama ca închisese o usa, iar din încruntarea sprâncenelor neamtului întelese ca nu-i mai ramâneau decât câteva secunde pâna sa fie recunoscut. Uniforma marinareasca îl pusese în încurca-tura pentru moment pe omul de la Gestapo, dar pâna la urma îi va da de urma, era sigur de asta. Din fericire, era singur.
— Te-am vazut o data pe aici, izbucni neamtul. Ce e în cabina aceea ?
— Uniforme murdare si rufarii jegoase, îi raspunse Angelo obraznic. Dar nu-i treaba ta !
Îsi ridicase dinadins vocea ca sa-l auda Johnson dinauntru, iar raspunsul dat neamtului sa sune cât mai provocator cu putinta. Omul de la Gestapo îl privi înca o data, fara sa-l recunoasca clar, mormai o înjuratura si apasa din nou clanta, înauntru, Johnson nu-si mai gasi cutitul, asa ca-si schimba tactica; un patrat de lumina patrunse în cabina si dupa el intra si neamtul. Johnson îl prinse de gât cu amândoua mâinile, târându-l în acelasi timp spre interiorul cabinei, în timp ce Angelo îl împingea din spate, cu umarul. Italianul intra si el, se strecura dupa usa si o închise în urma lui, dupa care aprinse lumina. Între timp, Johnson îl trântise pe neamt pe cuseta, se asezase peste el si-si tinea mâinile în jurul gâtului acestuia, cu degetele mari apasându-i puternic traheea.
Prins pe nepregatite, neamtul începu dupa o clipa sa reactioneze violent, aruncându-si pumnul stâng spre fata americanului, încercând sa-si bage dreapta sub veston. Angelo îl însfaca de mâna dreapta, i-o trase din buzunar, îi smulse Luger-ul din mâna apucându-l de teava. În spatiul strâmt al cabinei, italianului îi venea greu sa lupte cu mâinile ofiterului, încerca sa i le blocheze la spate, în timp ce degetele umede ale lui Johnson continuau sa-l tina strâns de beregata. Neamtul statea acum cu gura cascata, încercând sa tipe, dar degetele lui Johnson îl strângeau cu atâta putere încât tot ce se putea auzi era un fel de horcait ; în acest timp, însa, lupta continua. Teribil de greu sa omori un om ! Neamtul avea putere, chiar daca era atât de scund. Tragându-si mâna stânga din înclestarea lui Angelo, încerca sa-si înfiga doua degete în ochii lui Johnson. Americanul îsi întoarse iute capul într-o parte, dar nu slabi strânsoarea din jurul gâtului neamtului ; între timp Angelo îi apuca încheietura mâinii si-l imobiliza pe cuseta. Calcâiele ofiterului izbeau cu furie capatul acesteia, iar Johnson continua sa-si strânga degetele în jurul gâtului lui si nu dupa multa vreme prizonierul zvâcni spasmodic si cazu mort. Johnson mai astepta câteva clipe înainte de a-si desprinde degetele de pe grumazul lui, dupa care îsi sterse dosul palmei de frunte. Când îsi coborî mâna, vazu ca era umeda, dar nu de apa, ci de sânge — de la unghiile care-l scrijelisera pe frunte.
— Dumnezeule, tare a fost greu, ofta el.
— O sa trebuiasca sa-l scoatem de aici, spuse Angelo, si sa-l aruncam peste bord, nu-i departe.
Johnson se sili sa gândeasca si nu-i trebuira decât câteva secunde ca sa respinga sugestia.
— Ar fi prea periculos, s-ar putea sa ne vada cineva. Hai sa-l lasam aici deocamdata si între timp arunca tu o privire prin jur. Dar repede ! Si lasa cheia ca sa ma pot încuia pe dinauntru. Ciocaneste de patru ori când revii, de doua ori tare si de doua ori încet...
Angelo iesi din cabina, auzi usa încuindu-se în urma lui, trecu cu pasi rari prin coridorul gol, în ciuda sfatului lui Johnson de a se grabi : oamenii grabiti întotdeauna atrag privirile. Coborî usor catre coridorul de jos, oprindu-se o clipa ca sa arunce o privire catre santinela din fata usii dinspre sala masinilor. Santinela italiana disparuse si în locul ei statea un soldat german, cu o pusca atârnata pe umar. Asa cum spusese Johnson, treburile mergeau din ce în ce mai prost. Înca ascuns în spatele scarii, îsi scoase cutitul, îl fixa în interiorul sepcii marinaresti, dupa care pasi încet spre santinela, fluturând-o ca si cum caldura devenise insuportabila. Pasi cu acelasi pas egal pe care l-ar fi luat oricare alt ofiter de marina într-o împrejurare asemanatoare, constient ca la numai câteva minute dupa înfruntarea sa cu santinela avea sa sune alarma. Dar aceasta îl privea fara interes; dupa cum anticipase, uniforma fusese acceptata fara nici o urma de banuiala. S-ar putea însa afla vreun alt soldat de garda dincolo de usa. În timp ce Angelo se apropia de intrarea în sala masinilor, soldatul parea cu totul neinteresat de aparitia acestui strain si privea prin usa deschisa; Angelo se apropie la oarecare distanta de el si vorbi în italieneste.
— Presupun ca mecanicul-sef e jos. Au aparut unele probleme de acostare când vom ajunge înapoi la Messina si as dori sa discut cu el.
Îsi declamase discursul repede, rostogolind cuvintele, dar oricum neamtul nu întelesese nici o vorba italieneasca. În timp ce-si îndeparta mâinile în laturi, în semn ca nu întelege, Angelo îsi scoase sapca si-i înfipse cutitul în burta. Lama cutitului patrunse usor, neamtul icni si apoi se prabusi. Angelo îl prinse în brate în timp ce cadea, se trudi sa-l împinga de pe coridor, dar greutatea era mare si picioarele inerte ale soldatului se prinsera în rama bocaportului. Angelo îl ridica pe jumatate pe un umar, se împletici sub greutatea lui înaintând catre platforma, îl trânti jos si, concentrându-se, scoase cutitul în timp ce privea la ce se întâmpla jos, în sala. Volpe statea cu spatele la el, iar restul echipajului parea preocupat de întoarcerea bacului cu o suta optzeci de grade înapoi spre Messina.
Petrie se ridica din spatele unui motor si alerga repede spre piciorul scarii.
— Am reusit sa fixez explozivii, pe toti, fir-ar ai dracului, spuse el iute în timp ce încerca sa ajunga pe platforma. Echipajul a plecat de aici în timpul acostarii si s-a întors exact când mi-am terminat treaba...
Petrie arata groaznic, cu ochii în fundul capului, obosit, cu sudoarea siroindu-i pe frunte. Jos, în sala masinilor, Volpe se întoarse, îi vazu, privi spre ei cu mirare, se îndrepta catre tubul portavoce, dar se opri imediat atunci când Petrie îsi îndrepta catre el Mauser-ul si-l scutura. Volpe se îndeparta de tub, dar restul echipajului deja îsi întorsese capetele. De îndata ce vom pleca, Volpe va transmite catre puntea de sus tot ce s-a petrecut aici, medita Petrie cu ciuda.
— Scapa dracului de asta, îi spuse el lui Angelo. Italianul îl arunca pe neamt la pamânt, iar corpul se rostogoli sub propria-i greutate peste rampa si se strivi de podeaua de fier de sub el, la peste sapte metri dedesubt. Trebuie sa ne miscam iute, spuse Petrie, în timp ce se îndrepta catre coridor. Unde e Ed ?
— Acolo, în cabina...
— Mergi tu înainte, esti îmbracat în uniforma. Daca se iveste vreun necaz, scoate-ti sapca de pe cap.
Angelo îsi puse la loc sapca, pe care si-o recuperase de pe podeaua coridorului, si grabi pasul catre iesirea pe scara. Cu Petrie imediat în spatele lui, fugi usor în sus pe trepte, se opri la capatul lor, îsi scoase sapca si, în loc sa o ia catre dreapta, de-a lungul coridorului superior, urca mai departe pe scara din fata. Petrie observa semnalul, întelese ca cineva se afla pe coridor si, atunci când putu, arunca si el o privire — vazu un SS-ist chiar în fata Cabinei 3. Neamtul statea aplecat într-un genunchi, încheindu-se la cizma, o treaba care-l absorbea cu totul, dar în acest timp Petrie se strecura încet pe coridor si urca scara. Împingând o usa, italianul iesi pe o punte de deasupra. Îl izbi vântul rece si întunericul ; era ora 12.30 noaptea, iar bezna era totala. Îl astepta pe Petrie sa urce dupa el, încercând între timp sa-si acomodeze ochii cu întunericul, în timp ce bacul îsi completa întoarcerea si apele se învolburau în urma lui.
— Va trebui sa mergem pe puntea asta, sopti el, dupa care vom coborî o scara si apoi ajungem la timona.
— Mergi tu înainte si tine-ti ochii deschisi !
Angelo o lua spre prova, în timp ce bacul se îndrepta înapoi catre Messina. Era atât de întuneric încât nu-l putu zari pe omul care statea în fata usii deschise pâna ce nu trecu dincolo de el. Îsi scoase din nou sapca de pe cap, sperând ca Petrie va observa semnalul. Omul care statea în usa era tocmai ofiterul înalt de la Gestapo, care îl cauta probabil pe colegul lui si pe care Petrie îl poreclise Stan.
— O clipa, te rog ! Tu, de-acolo ! Vino pâna aici ! spuse acesta.
Cursivitatea italienei lui îl surprinse pe Angelo, dar numai pentru o secunda. Întorcându-se iute pe calcâie, sari spre neamt, care venise pe platforma, si-i înfipse cutitul cu putere în stomac. Petrie îl lovi si el în acelasi timp cu cutitul lui în spate, ca si cum cele doua lovituri fusesera sincronizate, iar neamtul se prabusi cu un geamat scurt.
— Sa-l aruncam peste bord ! striga Petrie. N-avem nevoie sa dea cineva peste el.
Trudind amândoi, catarara corpul deasupra balustradei, îl azvârlira peste ea, iar zgomotul care se auzi paru ca un val ce venea în întâmpinarea bacului, pe când corpul plutea înapoi catre cei doi arbori de la pupa. Angelo se apleca peste balustrada, dar acolo nu se mai zarea si nu se mai auzea nimic în afara de mugetul marii.
— Un mic dar pentru pesti, spuse el cu sânge rece, dupa care îsi relua linistit mersul de-a lungul puntii. Întreg incidentul nu durase mai mult de douazeci de secunde.
Când se apropie de capatul scarii, îsi încetini mersul, apoi se opri de tot. De pe puntea de jos, din apropierea timonei, auzi vorbindu-se nemteste. Pasi cu grija înainte, arunca o privire peste balustrada si vazu o multime de capete soldatesti. Poate vreo sase soldati din trupele de blindate strânsi sub cabina timonei, omorându-si timpul palavragind între ei. Se înapoie la locul unde se oprise Petrie.
— Sunt acolo, sub timona, niste soldati nemti, asa ca nu putem coborî pe-aici. Cred ca-s foarte aproape de Cabina 3.
— Atunci sa ne întoarcem. Multumesc lui Dumnezeu, bine ca l-am zarit pe Giacomo, cel putin.
În timp ce se întorceau pe unde venisera, vazura un felinar rosu, leganându-se prin noapte la distanta, înspre dreapta — mafiotul îsi tinea barca pe un curs paralel cu al lui Cariddi în strâmtoare se mai vedeau si alte lumini, dar lampa lui Giacomo iesea în evidenta prin culoare. Mergând în frunte cu sapca pe cap, Angelo pasi pe scara dinspre coridorul superior. Spre usurarea sa, vazu ca acesta era gol.
— Fugi ! îi sopti Petrie din spate.
Alergara amândoi, se oprira în apropierea Cabinei 3, care se afla aproape de timona si unde se adunasera, palavragind, soldatii din Divizia 29 de Blindate, apoi pasira hotarâti spre usa. Angelo ciocani încet cu încheieturile degetelor, sperând ca soldatii nu-l vor auzi, dar ca Johnson va fi pe faza. Cheia se rasuci în broasca dintr-o data, iar americanul se ivi în pragul usii cu cutitul în mâna. Intrând repede în cabina, italianul scoase de sub perna pistolul de rachete. Stan înca mai zacea pe cuseta. Johnson apuca patura în care erau învelite grenadele, iar Petrie privi peste umar, îl zari pe ofiterul Gestapo mort si nu-si pierdu timpul cu vorbele :
— Probabil ca alarma s-a dat deja, Ed, asa ca ne putem astepta la încurcaturi...
În scurtul timp pe care-l petrecusera în cabina, Petrie îsi desfacuse de la sold tocul de lemn, îl monta de patul Mau- ser-ului, asa ca acesta se transforma într-o arma pentru folo-sinta la lunga distanta. Cu foc repetat. Johnson apuca o grenada în mâna si o ascunse sub centura, dupa care, privind în ambele directii, iesi din cabina si fugi de-a lungul coridorului spre pupa. Trebuiau sa ajunga sus pe scara aceea înainte ca Angelo sa descarce pistolul lui de rachete si sa sara peste bord. Petrie ajunsese la mijlocul drumului spre scara tocmai când doi SS-isti coborau cu revolverul în mâna. Îsi descarca pistolul din fuga, o rafala rapida, iar amândoi nemtii zaceau deja prabusiti la pamânt când el ajunse la pi-ciorul scarii. Se afla pe prima treapta când deasupra se des-chise o usa si aparura alti doi nemti. Trase în sus, se opri, trase din nou, mai mult pentru a-i descuraja pe cei care s-ar mai afla pe acolo. Aparu înca unul, el ridica teava, fara sa traga, si acesta disparu dupa usa.
— N-are rost sa mai continuam asa, îi anunta ei pe cei-lalti, dupa care pasi peste cadavrele celor doi SS-isti si alerga repede spre pupa. Situatia se înrautatea vizibil — ar fi trebuit sa fi parasit puntea înainte ca alarma sa se declanseze. Ajunse la usa din capatul coridorului, o deschise cu teava revolverului si auzi pasi grabiti pe puntea de deasupra, venind catre ei dinspre dreapta. Asadar nu era nici o sansa sa sara peste bordul din partea asta, ar fi imediat vazuti. O apuca atunci pe singura cale pe care mai putea, pe o scara care cobora spre puntea cu trenuri.
Angelo îl urma îndeaproape, iar Johnson închidea sirul, în timp ce se apropiau de usa, americanul privi înapoi si zari un soldat care statea chiar la capatul coridorului, cu arma ri-dicata. A tinti de acolo de-a lungul culoarului era ca si cum ai trage într-un poligon de tir — n-avea cum sa greseasca. Cu bocceaua sub brat, Johnson se rasuci, îndrepta Luger-ul si apasa pe tragaci o singura data. Primise înainte tot felul de premii pentru împuscaturi spre tinte miscatoare, dar acum situatia era cumva pe dos — tinta statea nemiscata, în vreme ce tintasul alerga. Soldatul se prabusi în timp ce el intra pe usa si, pe când aceasta se închidea în spatele sau, un glont patrunse prin ea. Johnson sari câte trei trepte deodata pe scara dinspre liniile ferate, dar imediat simti ca nu are loc. Cele trei linii erau deja pline cu trenuri cu munitii.
— Ia-o pe aici ! striga Petrie din spatele unui vagon de la mijlocul unui tren, si Johnson îi urma pe un traseu îngust, palid luminat de becuri albastre, cu umerii izbindu-i-se de vagoane în ambele parti. Mersul era greu prin acest loc care semana cu un depozit de marfuri, cu podeaua de sub ei leganându-se în vreme ce tampoanele se loveau unele de al-tele si vagoanele scârtâiau. În frunte alerga Petrie, tinând am-bele mâini înclestate pe Mauser-ul care avea încarcatorul plin si urmarind orice miscare din fata. Nu se putea sa nu fie soldati de garda pe acolo — erau doar trupele Wehrmacht-u- lui, ce naiba ! Oboseala de dinainte îi disparuse, acum era cu toate simturile ascutite si ochii i se acomodau repede cu întunericul din jur ; avansa cu pas egal, fara sa sovaie, fara sa se grabeasca. Pe undeva pe deasupra se auzeau împusca-turi, dar aici, pe puntea feroviara, era o liniste stranie, o liniste atât de adânca încât se puteau auzi valurile lovind peretii vasului. Singura lor sansa era sa iasa cât mai curând spre suprafata — coborâsera aici doar pentru ca era ultimul loc în care garzile i-ar fi putut cauta. Tocmai trecea pe lânga un vagon cu usile pe jumatate deschise când un soldat în uniforma sari între vagoane si i se adresa în nem?e?te. Era evident ca nu voiau încurcaturi si zgomote prin preajma, asa ca atunci când soldatul îl privi cam buimac, Petrie îsi apuca revolverul de teava si-l izbi pe soldat drept peste chipiul moale. Forta loviturii îl facu sa-si îndeparteze brusc bratele si sa se prabuseasca apoi fara vreun alt zgomot. Dupa alte trei vagoane, ajunse la prova si atunci îsi încetini si mai mult mersul, auzind tropot de pasi coborând pe scari si apoi o voce dând ordine în nem?e?te:
— Hans ! Ia câtiva oameni si treci printre toate vagoa-nele ! Cauta cu atentie printre vagoane. Cerceteaza cu lan-terna acoperisurile...
Petrie îi trase pe ceilalti doi dupa el, înapoi de unde veni-sera. Când ajunsera în dreptul vagonului deschis, le facu semn sa se strecoare fara zgomot înauntru, el urcându-se ul-timul. Nu prea era mult loc, se parea ca în calatoria asta se specializase în containere mici si în lazi de o persoana. Si acum urma operatia esentiala, închiderea usii. Inima îi pulsa atât de puternic încât se temea ca ceilalti i-ar putea-o auzi în timp ce tragea usa usor, câte putin, dar singurul zgomot pe care el îl auzea era tropaitul pasilor soldatilor care cercetau puntea de trenuri. Usa se închise fara zgomot, pe mecanis-mul bine uns. A dracului eficienta germana ! Dupa aceea, îsi aprinse lanterna, trase zavorul si apoi îndrepta lumina înspre cutiile care umpleau trei sferturi din vagon. Pe una dintre cutii era stampilata inscriptia „7,5 cm LK 70 PK 41“. Asadar asta era clar un tren cu munitii.
— Tot ce vreau sa stiu e cât timp va mai dura, sopti Johnson prin întuneric.
Nu raspunse nimeni. Nici unul nu stia ce sa spuna, as-cultând în întuneric la nemtii care circulau primprejur, veri- ficând usile fiecarui vagon.
Cercetarea fu mai scurta decât se asteptase Petrie pe când soldatii se deplasau printre vagoane, iar atunci când socoti ca se îndepartasera destul de mult de vagonul în care se ascunsesera, deschise usa, o împinse câteva degete si asculta. Auzi niste sunete surde pe deasupra loviturilor slabe ale valurilor peste carcasa bacului, niste voci si clinchetul metalului pe metal, dar nu voia sa mai stea pe vas nici o clipa. Explozivii fusesera deja programati si aveau sa sara în aer din clipa în clipa. Dupa ce coborî pe punte, se uita în toate partile si nu vazu pe nimeni. Îi chema si pe ceilalti cu un semn din cap si o lua spre prova bacului. Zona asta, macar, era sigura, tocmai fusese cercetata.
Prova arata doar ca un vag contur care se proiecta pe ce-rul întunecat, iar acolo stateau la rând mai multe cisterne de petrol care fusesera adaugate la coada trenului. Urca încet scara dinspre babord, treapta cu treapta, iar când ajunse sub timona zari peste balustrada din stânga o lampa rosie leganându-se la distanta. Giacomo se mai afla înca acolo, pastrând un curs paralel cu al bacului care se îndrepta înapoi spre Sicilia. Ceilalti se îngramadira în spatele lui când ajunse la rampa si privea în bezna. Se miscase vreo umbra pe acolo, sau poate era doar o iluzie provocata de nervii încor-dati la maximum ?
— Trimite semnalele, sopti el.
Angelo trecu spre balustrada, ridica pistolul de rachete deasupra capului si apasa pe tragaci. Pe cerul strâmtorii ex-ploda o flacara verde, care lumina pentru câteva secunde întreg peisajul din jur.
— Sariti peste bord ! striga Petrie. Amândoi ! Îndreptati-va spre lampa rosie, repede !
Un soldat german aparu de dupa colt din tambuchiul de jos, cu o pusca pe care o tinea cu amândoua mâinile. Se opri, îsi îndeparta picioarele si tinti, toate într-o singura clipa. Pe-trie trase însa primul si neamtul se prabusi în timp ce Angelo sarea peste bord. Acum va izbucni desigur iadul. Dinspre mare se auzea un zgomot de motor tot mai apropiat. Johnson trânti patura pe punte si o desfacu.
— Grenadele, lasa-le dracului ! înjura Petrie. Sari peste bord !
Johnson era tocmai aplecat peste balustrada când în jurul lui tiuira gloante, iar o aschie de lemn îi trecu pe lânga ureche. Pe când americanul sarea, Petrie deschise foc conti-nuu spre puntea de sus, de unde venisera împuscaturile, plimbând automatul de la stânga la dreapta. În timp ce-si reîncarca arma si împuscaturile se oprisera, i se paru ca aude de sus niste bufnituri. Dupa care trase o grenada de pe patura desfacuta de Johnson, se duse spre arcada de sub timona si o arunca orbeste cât putu mai departe. Pentru câteva secunde, asta va rezolva problema.
Motorul care se auzea dinspre mare rasuna acum asurzi-tor. Un proiector îsi arunca dintr-acolo lumina asupra lui, aproape îl orbi pentru o fractiune de secunda, iar apoi fasci-culul coborî spre nivelul apei. Era un vas de patrulare care se apropiase, probabil alarmat fiind de lumina stranie a rachetei. Ajunsese în apropierea feribotului când îsi roti proiectorul peste apa, trecu peste capul lui Angelo, apoi se întoarse asupra lui luminându-l din plin pe când mitraliera de la bord începu sa clantane. Italianul rasufla adânc si se scufunda-n apa, în timp ce Petrie alerga spre copastie, socoti distanta, arunca o grenada si se arunca pe burta foarte aproape de cealalta grenada pe care o lasase Johnson. Nu vazu ce se întâmpla, dar grenada exploda drept în mijlocul puntii vasului, înainte ca echipajul sa-si dea seama ce se întâmpla. Explozia atinse repede rezervoarele cu motorina, se auzi un zgomot asurzitor si vasul de patrulare disparu dintr-o data în timp ce ramasitele lui cadeau pe puntea bacului. O caldura îl coplesi brusc pe Petrie dinspre ceafa, dar în jur parea ca se restabilea linistea, o liniste suficienta pentru a auzi tropai-turile cizmelor urcând pe scara de la babord, din jos, dinspre liniile ferate. Înca trântit pe punte, vazu o vânzoleala pe scara, apuca ultima grenada si o arunca într-acolo. Când exploda, se afla deja cu fata îngropata pe punte, dar când privi din nou în sus, scara era goala, iar în nari îi patrunse un puternic miros de ars. Se ridica în picioare cu Mauser-ul în mâini si-si goli încarcatorul spre puntea de sus, care trebuia sa fie goala daca voia sa aiba vreo sansa de supravietuire atunci când va sari si el în mare. Împleticindu-se, se sprijini de copastie, se împinse cu calcâiele si marea îl întâmpina din întuneric cu un plescait si cu o bufnitura înabusita. Imediat începu sa înoate cu furie, ca sa se îndeparteze cât mai repede de bac.
Contactul cu marea fu pentru el un soc ; apa era oribil de rece, probabil ca parea înca si mai rece din cauza oboselii lui, iar înotatul îi era îngreunat de ghetele grele. Era si incredibil de întuneric, o bezna totala, iar valurile erau înca mari, pe când înainta tot mai viguros. O data i se paru ca aude împuscaturi, dar când privi în spate nu vazu decât pupa vasului îndepartându-se în viteza catre Sicilia, propria ei miscare scotându-l de pe linia de foc a celor de pe bac. Zarea lumina rosie, dar i se parea ca aceasta îsi schimba mereu pozitia si spera, pentru numele lui Dumnezeu, ca acest Giacomo nu ratacea aiurea prin jur în speranta ca o sa-i gaseasca pe undeva prin mare. Tot ce avea de facut sicilianul, la urma urmei, nu era decât sa stea pregatit, si atunci avea sa-i gaseasca. Valurile îi navalira peste fata, se zguduiau sub el, asa ca i se paru ca înoata pe o mare de cauciuc, iar prin cap îi trecura tot felul de senzatii vechi. Erau doar senzatii, desigur, iluzii stârnite de valurile care îl înconjurau din toate partile, dar îsi dadea seama ca e pe cale sa-si piarda cunos-tinta. Zgomotul statornic al motoarelor lui Cariddi se înde-parta mereu si singurul sunet pe care-l mai auzea venea de la izbiturile valurilor în vreme ce-si forta bratele si picioarele sa se miste în acelasi ritm, sa continue sa-l apropie de felinarul rosu care se legana deasupra valurilor si care parea acum mai stabil. Si, pe deasupra, parca se îmbiba tot mai mult de apa — hainele îl împingeau tot mai mult la fund, în timp ce lampa rosie stralucea din ce în ce mai aproape. O ameteala îl cuprinse pe când un curent marin puternic îl împingea, gata sa-i stoarca si ultima picatura de vlaga din trupul istovit, sa-l poarte înca si mai departe de lumina rosie care-l astepta. Se revolta o clipa împotriva acestui ultim dusman, curentul, dar respira adânc deasupra valurilor, în noaptea rece, apoi expira cu putere, adunându-si ultimele forte, încercând sa se desprinda din înclestarea lui. Dupa care simti ceva atingându-l pe umar, un cârlig care se înfipsese adânc în hainele lui ude, zgâriindu-l usor sub camasa, un cârlig obisnuit pe o astfel de barca, singurul în stare sa-l scape de la înec, agatându-i-se de hainele ude, pentru ca daca ar fi fost uscate s-ar fi sfâsiat sub greutate. Cârligul, manevrat de Giacomo, îl trase usor înainte, dupa care simti mâini cuprinzându-l, ridicându-l si tragându-l în barca. Johnson si Angelo îl ridicara si-l asezara pe fundul acesteia.
— Te simti bine ? îl întreba americanul, îngrijorat.
— Bine..., gâfâi Petrie, privind naucit în sus spre fetele aplecate peste el, spre felinarul rosu de pe catarg si, dincolo de acesta, spre stelele de pe cer. Lesinul parca-l cuprindea din nou. Ridicati-ma în picioare..., continua el.
Îl ridicara si-l sprijinira de catarg, un stâlp înalt care avea fixate de el niste cuie de lemn care semanau cu niste trepte. Petrie mai auzise despre asemenea barci ciudate pe undeva : treptele serveau capitanului sa urce pe catarg si sa dirijeze de acolo operatiunile atunci când zarea vreun banc de pesti- sabie.
— Multumesc, îi spuse el lui Giacomo, dar imediat îsi aminti ca omul e surdomut. Scund si parca turtit, sicilianul avea o burta care parea uriasa sub lumina lampii de deasu-pra. Si brusc ridica un revolver si le facu semn cu mâna sa-si aplece capetele. Asteptara cu capetele între mâini, în timp ce el tinti în sus : se auzi un pocnet, lampa se zdrobi si cioburile cazura pe punte. Giacomo folosise de fapt cea mai eficienta metoda de a scoate din functiune lanterna care ar putea ajuta pe cineva sa-i descopere.
— Dar spune-ne, ce-ai facut cu explozivii aceia ? întreba Johnson dinspre pupa, de lânga motorul exterior. Ai reusit sa-i plasezi acolo unde aveai de gând ?
— Exact acolo unde trebuiau sa fie, si pe toti, îl asigura Petrie, Pe cei de cinci kile în tunelul arborilor elicei, unul la prima îmbinare si altul la cea de a doua, si astia-s legati între ei, astfel ca ambii arbori vor sari în aer dintr-o data. Sarja mare, cea de douazeci de kilograme, am plantat-o într-un tambur de ungere dinspre tribord.
— Si toate or sa sara în acelasi timp în aer ?
— Asa le-am aranjat, dar nu e exclusa o pauza de treizeci sau patruzeci de secunde între ele.
— Si ce se va întâmpla dupa asta ? întreba Johnson, spri- jinindu-si un picior gol peste un colac de frânghii si stergându-si fruntea plina de sânge cu o cârpa pe care i-o daduse în tacere Giacomo.
— Dupa mine, sala masinilor va sari în aer cam în jumatate de minut, iar compartimentul de alaturi dupa vreun minut. Cred ca întreg bacul se va duce la fund cam dupa cinci minute de la prima explozie.
— Dar nemtii vor scormoni întreaga sala a masinilor, obiecta Johnson.
— Se-ntelege ca o vor face, dar sunt aproape sigur ca ex-plozivii vor arunca totul în aer înainte ca ei sa-si fi terminat treaba. Plus ca o sala a masinilor e foarte greu de scormonit.
Giacomo trecu spre pupa, aratându-i prin semne lui Johnson ca trebuie sa plece de acolo. Aplecându-se peste bordul din spate, sicilianul trase de sfoara motorului si acesta începu sa duduie, în timp ce Petrie privea nelinistit în jur. Nu se vedea prin apropiere nici un alt vas, dar stia ca strâmtoarea colcaie de vase de patrulare, contând însa ca între timp exploziile le vor distrage atentia. Motorul prinse putere si barca începu sa se deplaseze spre sud prin strâmtoare catre Malta, în timp ce patru perechi de ochi cau-tau cu privirea locul unde disparuse feribotul în întuneric. Priveau toti spre acelasi loc când auzira prima explozie, o bufnitura înfundata ca o singura bataie într-o toba uriasa. Nu se zari nici o izbucnire de lumina de acolo, nici fum sub reflectoarele celor trei vase de patrulare care se ivira imediat, numai bubuitul surd care parea sa nu afecteze în nici un fel mersul sigur al feribotului, pâna când Petrie observa o usoara schimbare de directie, judecând dupa înclinarea puntii si a cosului de fum.
— Si-a schimbat directia ! striga el.
— Pare ca se îndreapta catre Golful Paradiso, spuse An-gelo.
— Dar cârma e zdrobita ! Petrie clipi din ochi ca sa vada mai clar. Urmatoarea explozie îl va duce cu totul la fund.
Reflectoarele de pe vasele de patrulare ramasera atintite asupra feribotului, care continua sa se învârta pe loc, cu me-canismul de directie distrus fara speranta, în timp ce si alte vase se adunasera de pe mare în jurul navei lovite. Cea de a doua explozie, cea provocata de încarcatura de douazeci de kilograme, o facu sa para pe prima ca o slaba ciocanitura în usa. Strâmtoarea paru sa se zguduie dupa ce tunetul explo-ziei se raspândi peste ape si dincolo de ele, spre munti, asa ca probabil atât celor de la Messina cât si de la Giovanni ea li se paruse ca tirul unei întregi baterii de tunuri de 150 mm care deschisesera focul dintr-o data.
Dupa numai câteva secunde izbucni o flacara uriasa, mai luminoasa ca a zorilor, care fu urmata de alta, apoi de înca una. Sezând la pupa, Johnson privea spectacolul cu uimire, întreg trenul cu munitii începea sa se dezintegreze. Puterea de explozie cuprinsa în tren depasea orice închipuire. Se auzi înca o explozie puternica si toti simtira suflul ei, amplificat imediat de alte doua explozii, dupa care focul puse stapânire pe vas, un incendiu cum Johnson nu mai vazuse vreodata, cu limbi uriase înaltându-se deasupra bacului afectat ?i luminând strâmtoarea cu o stralucire stranie care se reflecta, rosie, peste apa. Dupa care rabufni o explozie înca si mai puternica, ce putea fi asemuita cu o varianta mai mica a eruptiei vulcanului Etna ; flacarile se ridicau spre cer si se zbuciumau sub vânt, dupa care urma fumul, nori negri care acoperira curând bacul scuturat dintr-o parte în alta, ca un fel de cuptor urias plutitor, arzând pâna la linia de plutire, în timp ce titeiul din cisterne se raspândi pârjolitor peste bord, învaluind oameni si materiale într-o combustie teribila. Vasele de patrulare se îngramadeau în jurul bacului condam-nat ca niste furnici înnebunite, având grija sa nu se apropie prea mult de acest infern. Înghesuite unele în altele pe puntea de jos, vagoanele cu munitii explodara si ele, raspândind tone de sfarâmaturi în toate directiile.
O mare parte din suprastructura vasului era deja distrusa, scotând la iveala puntea de trenuri de sub ea, ilu- minând limpede feribotul sub flacari — silueta unui tanc petrolier, puntea care se prabusea, cosul de fum înca intact, umbrele dindaratul vapailor rosii, ele însele stralucind pe cortina de fum din spatele lor. Tancul petrolier sari si el si disparu în aer, dupa care cosul de fum si puntea de sus se înclinara si ele sub dogoarea flacarilor si întregul bac deveni o platforma plutitoare aflata sub flacarile titeiului arzând si ale exploziilor munitiilor de la bord. Se auzi înca o explozie, care arunca în sus sfarâmaturi înrosite de foc care ajungeau la mare distanta si cadeau peste vasele din jur, care se îndepartara dintr-o data, în panica, de bacul avariat fara putinta de salvare. Dupa care acesta se înclina cu pupa spre mare, înaltându-si prova timp de câteva clipe în sus, cu toate puntile arzând si stralucind în întunericul din jur, apoi se scufunda încet. În ciuda distantei mari, Petrie îsi închipui ca aude un suier oribil în vreme ce apa se închidea peste rama-sitele acestui bac care paruse atât de fioros.
Nici unul nu mai scoase o vreme vreo vorba, uluiti de acest spectacol, dar dupa câteva clipe Petrie se dezmetici si trecu spre prova barcii, ca sa stea de straja acolo. Johnson îl gasi acolo o ora dupa aceea, ghemuit si adânc adormit, în timp ce strabateau în liniste strâmtoarea, prin întuneric.
— Chestia asta n-am sa-l las s-o uite ! îi spuse el lui Angelo, cu un zâmbet malitios. L-am prins dormind în post !
Dimineata devreme, pe când discul soarelui se ridica dinspre est ca sa pârjoleasca Sicilia înca o zi, ei zaceau nemiscati, cu motorina terminata, departe de tarm, leganân-du-se pe niste valuri slabe peste marea care parea albastruie sub razele soarelui. Doar Johnson si Giacomo erau treji si, cum parea cel mai potrivit, americanul fu cel care se catara pe catarg si-si flutura camasa de pe el. Exact la timp, pentru ca tocmai se zarea un steag american arborat pe catargul unei vedete care se apropia de ei în viteza pe marea linistita, vas care avea sa-i poarte spre sud-vestul Maltei, departe de coasta Siciliei, unde trupele aliate se revarsau deja pe plaje, înainte de a patrunde în interior si de a ocupa insula în treizeci si trei de zile.

EPILOG

Deseori, ceea ce se petrece dupa ce evenimentele au avut loc este cu mult mai semnificativ.
Imediat dupa invazie, Don Vito Scelba îsi primi rasplata, îndeosebi datorita raportului sec, dar corect pe care Petrie se simti dator sa-l prezinte Cartierului General al Fortelor Aliate.
El nu fu numit primar al Palermo-ului — dar i se dadu în schimb un post cu mult mai important în administratia pe care Aliatii o stabilira pe insula dupa cucerirea acesteia. Si în timp ce-si folosea pozitia aceasta ca sa câstige tot mai multa influenta, Scelba organiza în secret raiduri pe scara mare asupra surplusurilor parasite de Aliati, jefuindu-le sistematic în folosul pietei negre care începuse sa napadeasca Sicilia si putin mai târziu avea sa napadeasca întreaga Italie.
Dar un lucru atrage dupa sine altele. Profiturile uriase dobândite de pe urma speculei de pe piata neagra îl ajutara sa-si consolideze pozitia politica. La sfârsitul razboiului, stabilise deja legaturi cu mafia din Napoli, cu organizatiile criminale interlope din Marsilia si cu cele mai puternice cinci familii care controlau mafia din New York. De fapt, restabilise o mafie internationala. Încet-încet, operatiile acesteia se extinsera peste jumatate din glob — operatii care includeau prostitutia, traficul de valuta, vânzarea clandestina de stupefiante. Tocmai aceasta organizatie pe care Scelba o cladise fu cea care, ani mai târziu, puse sub semnul întrebarii vitalitatea atâtor natiuni din Occident — iar tot acest sistem exista doar pentru ca Aliatii trebuisera sa apeleze la mafia siciliana ca sa-i ajute la mijlocul razboiului. Ambuscada care în cele din urma avu urmari asupra unei jumatati din lumea occidentala s-a petrecut în iulie 1943.
Moartea lui Don Vito Scelba a fost cumva ironica : el a fost doborât de mult temuta lupara. Batrân, dar înca strabatând Sicilia în mâneci scurte si pantaloni cu bretele, înca privind lumea prin ochelarii sai cu rama de baga, el iesi într-o dimineata de iulie dintr-un hotel din Palermo ca sa afle ca masina pe care o comandase nu-l astepta acolo. Cu zece ani mai devreme, ar fi devenit dintr-o data banuitor, dar acum Scelba nu mai era mafiotul care înjunghiase mortal un fochist, într-o noapte, în halta Scopana. În loc de asta, ramase sa astepte pe marginea trotuarului, tot întrebându-se ce se întâmplase. În cele din urma masina sosi, o masina condusa în mare viteza, cu patru tineri înauntru, toti purtând ochelari întunecati. Si în timp ce masina trecu pe lânga el, doi dintre ei îsi golira armele în el de la mica distanta. Iar când cazu pe caldarâm, nimeni nu se apleca asupra lui sa-l ajute. Don Vito Scelba îsi traise viata cu prisosinta.

Sfârsit