Demascarea (9)

Grigore Dumitrescu

Masa de prânz se apropie; afară, pe culoar, se aude târşitul hârdaielor pe ciment. După şase săptămâni, constat că tremuratul picioarelor şi al mâinilor a revenit. Căci cât am fost la camera 4 Spital, nici chinul foamei nu l-am mai simţit; atât eram de concentrat la lupta între viaţă şi moarte! Cele cinci săptămâni şi trei zile de-acolo n'au fost decât o succesiune de chinuri, de reflexe ale instinctului de conservare, de deznădejde. Eram stăpânit totuşi de o oarecare siguranţă, numai atunci când roboţii se ocupau de un altul şi nu de mine. în toată această perioadă am fost hărţuiţi minut de minut, am fost împiedicaţi să ne dezmorţim oasele, sau să rămânem numai cu gândurile.

Aştept ciorba şi sfertul de pâine ca un lup hămesit. Să sper că aici am să fiu lăsat să le mistui în linişte, aşa cum făceam înainte de a intra în demascări!

Uşa se deschide în fine, şi gardianul împinge hârdăul în cameră. Numără apoi douăzeci şi şase de sferturi de pâine. Ţine mereu capul în jos, ca şi cum ar da să se înţeleagă: eu n'am nici o legătură cu ce se întâmplă aici. Mâncăm în tăcere. Liniştea ar fi totală, dacă câteodată n'ar fi turburată de lingurile care izbesc uşor fundul gamelelor.

Mănânc, dar îmi dau seama că aşa cum facem, nu suntem altceva decât nişte brute. Cu gamelele pe genunchi, încovoiaţi de spate, socotim de câte ori mai avem fericirea să trecem lingura prin zeamă, până ce fundul va rămâne gol. Toţi ne hrănim în felul acesta. Dar e bine că suntem cel puţin lăsaţi să ne chinuim singuri, fără intervenţia roboţilor. E atât de plăcut să poţi înghiţi mâncarea în linişte!

Prânzul s'a terminat. Neocupându-se nimeni de noi, ne luăm îndrăzneala şi ne întindem uşor pe spate. Trece aşa mai bine de o jumătate de oră. Pe priciul din fundul camerei, unul singur nu-şi face digestia; stă turceşte şi lucrează de zor, cu capul în jos, privirea fixată între picioare. Şi-a întins un ştergar pe care şi-a aranjat — în formă dreptunghiulară — circa optzeci de sandvişuri. A decupat cu coada lingurii bucăţele din sfertul de pâine, în formă rotundă, cam de mărimea unghiei de la degetul cel mare al mâinii. Fiecare bucăţică e mânjită cu pasta pe care a făcut-o din cele câteva sferturi de cartofi, ce-au rămas după ce şi-a sorbit zeama. Şi-a terminat treaba şi-acum îşi are privirea aţintită pe dreptunghiul de sandvişuri. Douăzeci şi cinci de priviri sunt aţintite pe acelaşi loc. Trec minute interminabile. Stăpânul sandvişurilor, subţire — categoria pai — cap lung, ochi mici pierduţi în orbite, pielea obrajilor străvezie. Categoric, e cel mai slab de aici.

Se hotărăşte în fine şi atacă dreptunghiul de sandvişuri, de la colţul stâng de sus.

Toţi se aranjează pe prici — o mişcare care înseamnă că vrei să stai mai confortabil. E ca la începerea unui spectacol.

Ia prima bucată cu mâna dreaptă, între degetul gros şi arătător; o ridică la vreo patruzeci de centimetri în faţă şi apoi o duce lent la gură; palma mâinii stângi o plimbă sub sandviş, în aceeaşi direcţie. în cazul că ceva ar cădea să nu piardă nimic!

Sandvişul îl are pe limbă, gura larg deschisă. Aşa putem vedea şi noi, până începe mestecatul. Propriu zis, n'are ce mesteca; îşi plimbă mai mult sandvişul dintr'o parte într'alta a gurii. Apoi, dintr'o uşoară înghiţitură, totul se pierde... Spectacolul cu înghiţitul sandvişurilor a durat mai bine de o jumătate de oră. Acum sade pe spate, cu privirea pierdută în tavan, iar noi muţi, rămânem într'o aşteptare lungă, până la ciorba de seară. Sandvişuri nu mai pot fi făcute; pâine primim o singură dată pe zi... A venit seara, pe care o trecem până la închidere — se sună dintr'un clopot, pe culoar — în aceeaşi linişte, întreruptă din când în când de câteva vorbe spuse încet celui de alături.

Noaptea pune stăpânire pe fereastra noastră. Putem dormi de bună voie; nu e nimeni aici care să ne păzească sau care să ne dea ordin în ce poziţie să stăm lungiţi. Suntem totuşi mult prea înghesuiţi; nu e posibil să stăm toţi culcaţi pe spate. Stau pe-o rână, cu capul sprijinit pe mâna dreaptă. Liniştea mormântală a închisorii mă copleşeşte. Mă gândesc la cei care ne-au luat locul, în camera 4 Spital! Imaginea ei îmi revine în minte. Cu ochii pe întunericul din fereastră, mă întreb dacă adâncimea lui ar putea să-mi şteargă scenele din camera 4 Spital. Sau dacă liniştea care stăpâneşte închisoarea ar putea fi atât de totală, ca să înăbuşe gemetele de durere ale schingiuiţilor.

Şi în această primă noapte fără plantoane, gândul mă duce la trecutul şi la viitorul acestor deţinuţi, dintre care unii au murit iar alţii vor trebui să moară!

Mai trec încă două zile în camera de la parter. Aceeaşi tăcere, aceeaşi lâncezire pe prici, acelaşi spectacol cu cele optzeci de sandvişuri şi acelaşi chin nemilos al foamei. Nu ni se spune nimic, e ca şi cum demascările ar fi încetat. Şi totuşi, aici între noi, sunt roboţi! Sunt paşnici, deocamdată! Şeful camerei, pe care încă nu ştiu cum îl cheamă, e mereu nervos, pare neliniştit e ca în aşteptarea unui eveniment care întârzie să se producă. Mai sunt încă doi, unul spălăcit la faţă, cu o piele de vezi prin ea, ochi verzi, nas coroiat şi un altul, îndesat la trup, cap rotund, gură prea mare. Adeseori, toţi trei, stau la un fel de consfătuire, aşezaţi turceşte lângă uşă. Vorbesc mult prea încet ca să pot prinde ceva.

Ceilalţi au brăzdat pe faţă chinul suferinţei şi al nesiguranţei — o teamă, care parcă n'ar mai putea fi ştersă niciodată. Unii au urme de bătaie, alţii îşi mişcă cu dureri o mână sau un picior sau îşi răsucesc spinările, cu feţe schimonosite de durere.

Suntem toţi îngânduraţi. Şi fiecare din noi simte parcă tristeţea celuilalt.

Şi iată că în seara acestei zile se produce inevitabilul.

E 6 Martie 1950, ziua de Luni. Socoteala calendaristică o ţin mereu...

Am terminat ciorba de seară şi fiecare e pe bucata lui de prici.

Şeful camerei, rezemat de zid, în spaţiul liber de lângă uşă, brusc, bate din palme. Douăzeci şi cinci de capete — ochi înfricoşaţi, mişcări spasmodice ale feţei, se întorc irezistibil spre el.

Încet, calm, şeful camerei spune:
— Suntem aici de trei zile. Câţiva au venit zilele trecute de la camera 4 Spital, alţii au trecut pe acolo înainte. Oricum, fiecare unde s-a aflat, a avut o activitate pentru curăţirea lui de putregaiul care îi roade trupul si-i perverteşte sufletul. ( Mai pot realiza, că de-abia de acum începem, după socoteala iniţiatorilor acestei operaţii, să devenim oameni normali.) Un fior îmi fulgeră şira spinării!

Aud mai departe:
— E de datoria noastră şi din respect faţă de clasa muncitoare, care ne dă de mâncare aici, să nu încetăm curăţirea noastră de tot răul care ne-a fost inoculat de educaţia burgheză. Trebuie să ducem această luptă cu noi înşine, ca până la urmă să fim să putem fi de folos societăţii. Aşa cum suntem acum, clasa muncitoare nu ne poate tolera în sânul ei. Aşa că începând de mâine, ne vom face fiecare, pe rând, autobiografia, dacă e posibil începând de la cea mai fragedă vârstă. Vom spune tot, tot ce-am gândit despre noi, despre părinţii noştri, despre fraţi şi despre surori. Ne vom da seama astfel, cât de putrezi suntem. Mâine vom primi săpunuri şi ace de cusut.

Pe cele şase feţe ale cubului de săpun fiecare îşi va însemna cu vârful acului punctele principale ce le va aduce în autobiografie. Atât deocamdată, în ce priveşte destăinuirea fiecăruia - demascarea lui interioară. Şi pentru a încheia, să mă prezint: mă numesc Levinski Mihai, sunt din regiunea Sucevei şi sunt condamnat la şapte ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Am fost un criminal faţă de clasa muncitoare şi sunt hotărât să mă curăţ de tot putregaiul din mine...

Cad frânt pe locul meu; mai pot judeca numai că robotul Levinski trebuie să fi fost şi el schingiuit ca şi ceilalţi din camera 4 Spital, dincolo de puterile de îndurare ale omului.

Cât despre mine, mă întreb, în starea de slăbiciune în care mă găsesc, cât timp voi putea suporta chinurile care vor urma.

Cu Tatăl nostru, spus în cea mai mare taină - parcă mi-e teamă să şi gândesc - cad pradă somnului...

să aducem şi pe cei răi pe calea cea bună. Am avut şi eu aceleaşi oscilări la început, dar mi-am impus voinţa şi am reuşit să le înving. Acum, sunt pe un drum bun.

Pătrăşcanu, singurul lungit pe-o rână, îl priveşte fix, plin de înţelegere. E o privire care trădează însă un trecut comun cu al lui Levinski — schingiuiri duse dincolo de puterile de îndurare ale omului. în privirea lui, poţi vedea însă şi hotărârea să-şi salveze viaţa.

Toţi rămânem nemişcaţi, cu ochii pierduţi în gol, într'o linişte desăvârşită...

Câteva minute mai târziu, Lupaşcu îşi începe autobiografia.

O copilărie pierdută într'un cartier sărac al Bucureştiului: oameni plini de păduchi, hrăniţi cu fructe putrede, făcându-şi somnul pe o saltea de paie infectă... « tot ceea ce vă spun e adevărat, imaginea casei mele părinteşti care nu era mai bună decât locuinţele celorlalţi din cartier, aşa cum am văzut-o cu ochii mei de copil, mi-e mereu întipărită în minte. în prima autobiografie, descrierea copilăriei mele n'a fost cea adevărată. Am avut îndrăzneala să mint, că nu trăisem în sărăcie, în mizerie. De ce-am făcut-o? E consecinţa educaţiei reacţionare care am primit-o în şcoală — acea educaţie care avea ca scop să ocolească adevărul, privind suferinţele celor ce muncesc. Minţeam, nu vream să destăinuiesc că eram impresionat de locuinţele mizerabile din cartierul meu. N'am avut sinceritatea să destăinuiesc că vream să fiu departe de acest cartier, cât mai departe, să ies din acel infern; doream să fiu în rândul societăţii burgheze, îndestulată, fără să mai mă gândesc la cei ce muncesc şi trăiesc în mizerie. Vream să mă simt eu bine — vedeţi ce mentalitate retrogradă, — nu mă interesa că agonia lor era atât de grea.

Era în timpul războiului şi-mi făceam ultima clasă de liceu, în particular. Nici asta n'am spus-o în prima mea autobiografie. O făceam în particular, fiindcă eram sărac. De ce n'am spus-o? Acum îmi dau seama că nu făceam altceva decât să apăr societatea veche, burghezo-capitalistă. Era consecinţa educaţiei primită în scoală. N'aveam voie să văd mizeria în jurul meu; şi nici pe-a mea nu trebuia s'o văd.

De multe ori, când veneam seara acasă, eram atât de plictisit de viaţă încât mă aruncam pe pat, aşa cum eram, fără să mă dezbrac, fără să mă spăl. Undeva, în subconştientul meu, mocnea ideia — era atât de adevărată — că nu mai era necesar să mă spăl, când totul în jurul meu era atât de murdar. Totul era infect, chiar şi aerul care-1 respiram. Şi ce făceam, ca să mă consolez? închipuiţi-vă: mă duceam la biserică. De ce? Fiindcă acolo, mi se spusese la şcoală să mă duc când sunt în greutate. Biserica din cartier era refugiul meu. Mă strecuram printre ceilalţi nenorociţi şi aşteptam de la Dumnezeu mântuirea. Şi aş fi aşteptat-o şi în ziua de azi, dacă n'aş fi avut şansa să mă găsesc aici».

Rămân cu privirea pierdută'n gol. Sunt căzut ca în neant şi câteodată prind numai frânturi din cele spuse de Lupaşcu.

Tot ce-i iese din gură, e pură invenţie. Nu pare deloc omul trăit în mijlocul lumpenproletariatului...

Deodată, privirea-mi pierdută se întretaie cu aceea a lui Levinski. Ochii lui, mă privesc fix, fioroşi, ameninţători, îmi aud inima bătându-mi tumultos. M'a prins, desigur, într'o totală nesinceritate faţă de ce se întâmplă aici! Cu aceşti ochi îmi poate vedea interiorul.

Îmi iau un aer de nevinovăţie şi-mi întind capul spre Lupaşcu, în semn de atenţie deosebită.

... « în 1945 am fost recrutat în Mişcarea Leginonară. Era normal să ajung acolo! Orbit de educaţia care o primisem, nu puteam să văd, în cursul acestui tumultos an, că se ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte între progres şi întuneric. Eu nu puteam să văd progresul — educaţia primită mă orbise, aşa că m'am dus în întuneric. Inconştient! Un imbecil! Văzusem în jurul meu atâta suferinţă, atâta mizerie se etala în faţa ochilor mei, încât m'am aruncat în braţele legionarilor, convins fiind că acolo găsesc leacul vindecării sociale. Citeam cărţile care mi se dăduseră, fără să-mi pot des-lipi ochii de pe ele. însuşindu-mi ideile doctrinei lor mistice, am devenit eu însumi un habotnic, rugându-mă, închinându-mă, de câte ori consideram că mi-o cere Dumnezeu. Nu vedeam — orbit cum eram — că în jurul meu oamenii munceau, se străduiau pentru o viaţă mai bună, pentru progres; eu, cu Biblia în buzunar! Nu eram capabil să mă întreb: ce făcusem eu pentru ţara mea, sau dacă voi fi în stare să întreprind ceva în viitor?

Brusc, însă, mi-a venit o idee: să mă vâr în rândurile celor care se străduiau să construiască o societate mai bună, dar nu cu gânduri cinstite. Vream numai să profit de pe urma noii orânduiri a ţării. Oportunism. Asta era leagă noastră — în desăvârşirea căreia, politicienii noştri din trecut erau maeştri. »

Şi aşa mai departe, Lupascu a continuat până aproape de sosirea mesei de prânz. A batjocorit tot: pe el, familia, Biserica, trecutul ţării. A lăudat, în schimb, impostura care ne cârmuieşte ţara de la impunerea ei de către Uniunea Sovietică.

După cele prin câte o fi trecut, Lupaşcu găseşte, astfel, singurul mijloc să poată trăi, să nu moară aici... După terminarea mesei de prânz, către orele două, Lupaşcu îşi continuă demascarea interioară. Vorbeşte de activitatea lui de oportunist până la arestare.

... « am ajuns membru al Partidului Muncitoresc Român, în urma fuzionării social-democraţilor dizidenţi cu comuniştii. Eu fusesem înscris la Social-Democraţi.

Am intrat într'un partid guvernamental, considerând că de acolo — acoperit — pot observa în linişte mişcările comuniştilor; vream să-i văd distruşi. Era la mijloc, pe de altă parte, dorinţa mea să trăiesc mai uşor; fiind membru al partidului, puteam obţine o slujbă mai bine plătită şi cu muncă cât mai puţină. Aşa, am făcut parte dintr'o comisie care trebuia să cerceteze toate cărţile din biblioteca lui Istrate Micescu. Răsfoind un volum, scapă din el o foaie. Era o scrisoare. O citesc. Să încerc să vă redau conţinutul. Corneliu Codreanu se găsea la Paris cu Irina, în luna de miere. De acolo, îi scrie lui Moţa: Dragă Ion, îţi comunic o veste care, pentru Legiune şi pentru poporul român, e de ordin divin. Irina e însărcinată. Un nou Mesia, va veni, de data asta pe pământul românesc. »

Lupaşcu minte şi acum. Povestea cu scrisoarea asta am mai auzit-o şi din alte guri şi toţi, treceau descoperirea pe contul lor, sau cel puţin pe a unui prieten. Lupaşcu continuă:

... « mi-am dat seama atunci, că Corneliu Codreanu trebuie să fi fost un mare naiv: Irina rămăsese însărcinată cu vreunul pe la Paris, iar el, impunându-şi abstinenţa, aşa cum se cuvine să facă un legionar, o credea fecioara Irina... »

Trag cu ochiul la câţiva din cameră, pe care îi bănuiesc că sunt legionari. Sunt toţi cu privirea pierdută în gol. Nici o tresărire pe faţa lor. în ochi li se poate citi, totuşi, indignarea.

Levinski îi urmăreşte cu precauţie; să nu-şi trădeze vânatul. I-a surprins în acesta revoltă mută. Dacă eu nu mă îndoiesc că legionarii de aici sunt cuprinşi de amărăciune, mare mirare ar fi să creadă Levinski altfel! Şi când mă gândesc că în autobiografie trebuie să spui tot, toate gândurile....!

Lupaşcu spune mereu, vrute şi nevrute.

Sunt cuprins de atâta teamă pentru ceea ce va urma cu aceasta batjocoră — această auto-terfelire, încât nici nu mai pot fi atent la destăinuirile lui Lupaşcu....

Cînd am auzit zgomotul târşitului de hârdaie pe culoar, Lupaşcu şi-a încheiat şi el demascarea interioară — sau poate numai şi-a întrerupt-o.

Mâncăm, încet, ciorba de arpacaş. După masă, lihnit de foame şi zdrobit de oboseală — e atât de greu să asculţi o autobiografie şase, şapte ore pe zi — n'am decât o dorinţă: să mă pot lungi pe prici...

Dar Levinski nu ne dă pace. Cum şi-a pierdut acest robot simţurile; de ce nu e şi el obosit!

Bate din palme şi spune:
— Să facem unele aprecieri asupra celor spuse azi de Lupaşcu. Îl intreabă întâi pe Pătrăşcanu, ce crede de sinceritatea celui ce şi-a făcut demascarea, adică dacă încă mai are putregai în el.

Robotul, forţându-se să-şi îndrepte trupul, cu faţa schimonosită de durere, spune rar:
— Se pare că Lupaşcu e pe drumul bun.

E întrebat apoi unul dintre legionari — slab, numai oase şi piele, cap lunguieţ, buze livide, nasul — un os ca o prelungire a frunţii:
— Tu ce ai de spus Morărescu?
— Cred că Lupaşcu e sincer, spune omul, cu timiditate în glas .

Levinski intervine brusc:
— Bine, bine, sincer; e el sincer, dar tu ce ai de spus despre tine, despre gândurile tale, în legătură cu ce ai aflat din autobiografia lui?

Morărescu, reflectând un moment, răspunde:
— Desigur, că din cele relatate de Lupaşcu, trebuie să caut să revizuiesc ce mi-am însuşit despre Legiune, însă, vedeţi, asta nu se poate petrece, aşa dintr'odată; e un proces care cere timp.
— Aş fi mulţumit să fie aşa, intervine Levinski, cu condiţia, însă, să nu minţi şi acum, aşa cum ai făcut în trecut. Apoi: ce ai de spus Pătrăşcanu?

Acesta, scremându-se mereu de dureri:
— Categoric, că minte. I-am citit în ochi furia de care era cuprins, când Lupaşcu vorbea de scrisoarea lui Codreanu. Morărescu e un bandit. Caută să ne inducă în eroare. Minciuna, pentru el, e numai mijlocul să scape uşor din demascările interioare.

Levinski sare de la locul lui de lângă uşă şi se repede la Morărescu. Îi pune mâna în gât şi îi strigă:
— La aceeaşi concluzie am ajuns şi eu. Crezi că nu te-am urmărit, banditule? Te-ai trădat în ochi. Apoi se dă un pas îndărăt şi îi face un semn cu capul, care înseamnă: scoală-te.

Morărescu, slăbănogul Morărescu, vine spre capul priciului, unde îmi am şi eu locul.

Levinski ne spune să lăsăm priciul gol; ne îngrămădim la vreo doi metri, printre ceilalţi.

Victima, la un semn al lui Levinski, se dezbracă; rămâne numai în chiloţi. E atât de slab! Se întinde pe prici, pe burtă. Lupaşcu îl leagă la gură cu un prosop, bine strâns la ceafă, după care îi întinde mâinile şi se aşează pe ele. Un altul îi stă pe picioare.

Levinski îşi scoate cureaua de la pantaloni. E lată de trei degete, din piele tare şi are o cataramă, cât jumătatea palmei. începe să-1 lovească cu furie pe spinare; după câteva minute e toată dungi roşii. Morărescu se zbate neputincios în strânsoarea celor doi. Îi văd ochii holbaţi de groază. Urlă năbuşit în prosop. Levinski apucă cureaua de celălalt capăt. Catarama îi zdrobeşte pielea. Lipiţi unul de altul, privim scena, neputincioşi. Parcă mi se opreşte respiraţia; îmi iau privirea de la oribila scena şi mi-o fixez în podea....

Sunt numai câteva zile de când sunt în această cameră. Groaza şi-a făcut loc din nou în sufletele noastre. O citesc pe feţele tuturor. Trăim zile tot atât de înspăimântătoare ca cele din camera 4 Spital — lupta între viaţă şi moarte.

Noua ofensivă, care se duce împotriva conştiinţelor, îmi apare ca valurile unui ciclon, a cărui furie ne rostogoleşte, într'un vârtej de deznădejde. Mă simt copleşit de o durere ce-mi dă parcă o uşoară febră. Aş vrea să fiu singur! Rămân în această seară, după stingere, ore lungi într'o suferinţă mută. încerc, totuşi, să-mi cântăresc puterea de răbdare şi să reflectez asupra vulnerabilităţii trupului, în care mi-am pus până acum toată încrederea; mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc...

Această sinistră experienţă, în care nu poţi întrevedea ce o să urmeze în minutul următor, mă îngrozeşte, mai cu seamă prin durata ei; cuvintele lui Ţurcanu îmi bat în urechi: « demascarea interioară ar putea dura chiar ani »! Este pentru prima oară, când analizez teroarea de aici în perspectiva timpului şi-mi dau seama că până acum am ignorat gravitatea prelungirii acestei experienţe. Mă simt sleit de puteri — şi asta numai după un timp atât de scurt. Nu mai am parcă nici o dorinţă. Tot ce mi-a rămas, e instinctul de conservare, încerc să adorm, ca să înving, aşa, răul. Afară, pale de vânt, prelungite printre ziduri până la fereastra noastră, îmi împiedică somnul.

Dimineaţa, după ce-am terminat de mâncat mălaiul fiert, Levinski ne spune că nu avem voie să luăm cu noi, la spălător, gamelele. Explicaţia: oameni cu conştiinţe atât de mârşave, ca ale noastre, trebuie să mănânce în vase nespălate.

Suntem la WC. Stăm înghesuiţi în mica încăpere, unde e o chiuvetă şi de unde se intră în cele două cabine. Totul trebuie făcut în viteză; spălatul pe faţă durează pentru fiecare circa douăzeci de secunde şi cam tot atât si folosirea cabinei.


Afară s-a luminat. Ziua nu e încă clară, ceaţa pătrunde printre ziduri până la fereastra noastră; stau în aşteptarea "deschiderii".

Azi încep demascările interioare.

Am luat ceaiul după care ieşim la WC. Ne spălăm repede pe faţă. Levinski e mereu printre noi. Gardianul se găseşte în uşa întredeschisă a culoarului, mai mult cu spatele la noi.

Odată reîntorşi în cameră, suntem toţi într-o aşteptare lungă, temătoare.

Levinski, rezemat de prici la picioarele lui Pătrăşcanu, rupe tăcerea şi bate din palme. Nimeni nu mai mişcă. Dintr-o cutie de carton - probabil adusă de gardian în timp ce eram la WC - scoate cuburile de săpun de culoare cenuşie, pe care ni le împarte, cu grija omului care are asupra lui valori de care trebuie să răspundă. Primim şi câte un ac. Ni se atrage atenţia să nu cumva să le pierdem, fiindcă seara trebuie predate gardianului.

După o pauză, Levinski mai spune:
— Azi o să înceapă autobiografia Lupaşcu.

E unul din cei doi care au avut lungi convorbiri, în şoaptă, cu Levinski.

Lupaşcu, adus de spate, slab, ca un plop bătut de vânt, cap oval, ascuţit jos, prea lat sus, blond, ochi verzi, se arată - vădit în mod forţat - mulţumit că este primul ales.

Mai târziu, Lupaşcu a arătat că totuşi e pe drumul bun şi a cerut să fie bătut, pentru că astfel să-şi poată stârpi din el măcar o parte din răul care-l macină. Bineînţeles că bătălia i s-ar fi dat şi fără s-o ceară el. Căci noi, cei cinstiţi de aici, trebuie să ne facem datoria, să aducem şi pe cei răi pe calea cea bună. Am avut şi eu aceleaşi oscilări la început, dar mi-am impus voinţa şi am reuşit să le înving. Acum, sunt pe un drum bun.

Pătrăşcanu, singurul lungit pe-o rână, îl priveşte fix, plin de înţelegere. E o privire care trădează însă un trecut comun cu al lui Levinski — schingiuiri duse dincolo de puterile de îndurare ale omului. în privirea lui, poţi vedea însă şi hotărârea să-şi salveze viaţa.

Toţi rămânem nemişcaţi, cu ochii pierduţi în gol, într'o linişte desăvârşită...

Câteva minute mai târziu, Lupaşcu îşi începe autobiografia.

O copilărie pierdută într'un cartier sărac al Bucureştiului: oameni plini de păduchi, hrăniţi cu fructe putrede, făcându-şi somnul pe o saltea de paie infectă... « tot ceea ce vă spun e adevărat, imaginea casei mele părinteşti care nu era mai bună decât locuinţele celorlalţi din cartier, aşa cum am văzut-o cu ochii mei de copil, mi-e mereu întipărită în minte. în prima autobiografie, descrierea copilăriei mele n'a fost cea adevărată. Am avut îndrăzneala să mint, că nu trăisem în sărăcie, în mizerie. De ce-am făcut-o? E consecinţa educaţiei reacţionare care am primit-o în şcoală — acea educaţie care avea ca scop să ocolească adevărul, privind suferinţele celor ce muncesc. Minţeam, nu vream să destăinuiesc că eram impresionat de locuinţele mizerabile din cartierul meu. N'am avut sinceritatea să destăinuiesc că vream să fiu departe de acest cartier, cât mai departe, să ies din acel infern; doream să fiu în rândul societăţii burgheze, îndestulată, fără să mai mă gândesc la cei ce muncesc şi trăiesc în mizerie. Vream să mă simt eu bine — vedeţi ce mentalitate retrogradă, — nu mă interesa că agonia lor era atât de grea.

Era în timpul războiului şi-mi făceam ultima clasă de liceu, în particular. Nici asta n'am spus-o în prima mea autobiografie. O făceam în particular, fiindcă eram sărac. De ce n'am spus-o? Acum îmi dau seama că nu făceam altceva decât să apăr societatea veche, burghezo-capitalistă. Era consecinţa educaţiei primită în scoală. N'aveam voie să văd mizeria în jurul meu; şi nici pe-a mea nu trebuia s'o văd.

De multe ori, când veneam seara acasă, eram atât de plictisit de viaţă încât mă aruncam pe pat, aşa cum eram, fără să mă dezbrac, fără să mă spăl. Undeva, în subconştientul meu, mocnea idea — era atât de adevărată — că nu mai era necesar să mă spăl, când totul în jurul meu era atât de murdar. Totul era infect, chiar şi aerul care-1 respiram. Şi ce făceam, ca să mă consolez? închipuiţi-vă: mă duceam la biserică. De ce? Fiindcă acolo, mi se spusese la şcoală să mă duc când sunt în greutate. Biserica din cartier era refugiul meu. Mă strecuram printre ceilalţi nenorociţi şi aşteptam de la Dumnezeu mântuirea. Şi aş fi aşteptat-o şi în ziua de azi, dacă n'aş fi avut şansa să mă găsesc aici».

Rămân cu privirea pierdută'n gol. Sunt căzut ca în neant şi câteodată prind numai frânturi din cele spuse de Lupaşcu.

Tot ce-i iese din gură, e pură invenţie. Nu pare deloc omul trăit în mijlocul lumpenproletariatului...

Deodată, privirea-mi pierdută se întretaie cu aceea a lui Levinski. Ochii lui, mă privesc fix, fioroşi, ameninţători, îmi aud inima bătându-mi tumultos. M'a prins, desigur, într'o totală nesinceritate faţă de ce se întâmplă aici! Cu aceşti ochi îmi poate vedea interiorul.

Îmi iau un aer de nevinovăţie şi-mi întind capul spre Lupaşcu, în semn de atenţie deosebită.

... « în 1945 am fost recrutat în Mişcarea Leginonară. Era normal să ajung acolo! Orbit de educaţia care o primisem, nu puteam să văd, în cursul acestui tumultos an, că se ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte între progres şi întuneric. Eu nu puteam să văd progresul — educaţia primită mă orbise, aşa că m'am dus în întuneric. Inconştient! Un imbecil! Văzusem în jurul meu atâta suferinţă, atâta mizerie se etala în faţa ochilor mei, încât m'am aruncat în braţele legionarilor, convins fiind că acolo găsesc leacul vindecării sociale. Citeam cărţile care mi se dăduseră, fără să-mi pot dezlipi ochii de pe ele. Însuşindu-mi ideile doctrinei lor mistice, am devenit eu însumi un habotnic, rugându-mă, închinându-mă, de câte ori consideram că mi-o cere Dumnezeu. Nu vedeam — orbit cum eram — că în jurul meu oamenii munceau, se străduiau pentru o viaţă mai bună, pentru progres; eu, cu Biblia în buzunar! Nu eram capabil să mă întreb: ce făcusem eu pentru ţara mea, sau dacă voi fi în stare să întreprind ceva în viitor?

Brusc, însă, mi-a venit o idee: să mă vâr în rândurile celor care se străduiau să construiască o societate mai bună, dar nu cu gânduri cinstite. Vream numai să profit de pe urma noii orânduiri a ţării. Oportunism. Asta era leagă noastră — în desăvârşirea căreia, politicienii noştri din trecut erau maeştri. »

Şi aşa mai departe, Lupascu a continuat până aproape de sosirea mesei de prânz. A batjocorit tot: pe el, familia, Biserica, trecutul ţării. A lăudat, în schimb, impostura care ne cârmuieşte ţara de la impunerea ei de către Uniunea Sovietică.

După cele prin câte o fi trecut, Lupaşcu găseşte, astfel, singurul mijloc să poată trăi, să nu moară aici... După terminarea mesei de prânz, către orele două, Lupaşcu îşi continuă demascarea interioară. Vorbeşte de activitatea lui de oportunist până la arestare.

... « am ajuns membru al Partidului Muncitoresc Român, în urma fuzionării social-democraţilor dizidenţi cu comuniştii. Eu fusesem înscris la Social-Democraţi.

Am intrat într'un partid guvernamental, considerând că de acolo — acoperit — pot observa în linişte mişcările comuniştilor; vream să-i văd distruşi. Era la mijloc, pe de altă parte, dorinţa mea să trăiesc mai uşor; fiind membru al partidului, puteam obţine o slujbă mai bine plătită şi cu muncă cât mai puţină. Aşa, am făcut parte dintr'o comisie care trebuia să cerceteze toate cărţile din biblioteca lui Istrate Micescu. Răsfoind un volum, scapă din el o foaie. Era o scrisoare. O citesc. Să încerc să vă redau conţinutul. Corneliu Codreanu se găsea la Paris cu Irina, în luna de miere. De acolo, îi scrie lui Moţa: Dragă Ion, îţi comunic o veste care, pentru Legiune şi pentru poporul român, e de ordin divin. Irina e însărcinată. Un nou Mesia, va veni, de data asta pe pământul românesc. »

Lupaşcu minte şi acum. Povestea cu scrisoarea asta am mai auzit-o şi din alte guri şi toţi, treceau descoperirea pe contul lor, sau cel puţin pe a unui prieten. Lupaşcu continuă:

... « mi-am dat seama atunci, că Corneliu Codreanu trebuie să fi fost un mare naiv: Irina rămăsese însărcinată cu vreunul pe la Paris, iar el, impunându-şi abstinenţa, aşa cum se cuvine să facă un legionar, o credea fecioara Irina... »

Trag cu ochiul la câţiva din cameră, pe care îi bănuiesc că sunt legionari. Sunt toţi cu privirea pierdută în gol. Nici o tresărire pe faţa lor. în ochi li se poate citi, totuşi, indignarea.

Levinski îi urmăreşte cu precauţie; să nu-şi trădeze vânatul. I-a surprins în acesta revoltă mută. Dacă eu nu mă îndoiesc că legionarii de aici sunt cuprinşi de amărăciune, mare mirare ar fi să creadă Levinski altfel! Şi când mă gândesc că în autobiografie trebuie să spui tot, toate gândurile....!

Lupaşcu spune mereu, vrute şi nevrute.

Sunt cuprins de atâta teamă pentru ceea ce va urma cu aceasta batjocoră — această auto-terfelire, încât nici nu mai pot fi atent la destăinuirile lui Lupaşcu....

Cînd am auzit zgomotul târşitului de hârdaie pe culoar, Lupaşcu şi-a încheiat şi el demascarea interioară — sau poate numai şi-a întrerupt-o.

Mâncăm, încet, ciorba de arpacaş. După masă, lihnit de foame şi zdrobit de oboseală — e atât de greu să asculţi o autobiografie şase, şapte ore pe zi — n'am decât o dorinţă: să mă pot lungi pe prici...

Dar Levinski nu ne dă pace. Cum şi-a pierdut acest robot simţurile; de ce nu e şi el obosit!

Bate din palme şi spune:
— Să facem unele aprecieri asupra celor spuse azi de Lupaşcu.

Îl întreabă întâi pe Pătrăşcanu, ce crede de sinceritatea celui ce şi-a făcut demascarea, adică dacă încă mai are putregai în el.

Robotul, forţându-se să-şi îndrepte trupul, cu faţa schimonosită de durere, spune rar:
— Se pare că Lupaşcu e pe drumul bun.

E întrebat apoi unul dintre legionari — slab, numai oase şi piele, cap lunguieţ, buze livide, nasul — un os ca o prelungire a frunţii:
— Tu ce ai de spus Morărescu?

Cred că Lupaşcu e sincer, spune omul, cu timiditate în glas .

Levinski intervine brusc:
— Bine, bine, sincer; e el sincer, dar tu ce ai de spus despre tine, despre gândurile tale, în legătură cu ce ai aflat din autobiografia lui?

Morărescu, reflectând un moment, răspunde:
— Desigur, că din cele relatate de Lupaşcu, trebuie să caut să revizuiesc ce mi-am însuşit despre Legiune, însă, vedeţi, asta nu se poate petrece, aşa dintr'odată; e un proces care cere timp.
— Aş fi mulţumit să fie aşa, intervine Levinski, cu condiţia, însă, să nu minţi şi acum, aşa cum ai făcut în trecut. Apoi: ce ai de spus Pătrăşcanu?

Acesta, scremându-se mereu de dureri:
— Categoric, că minte. I-am citit în ochi furia de care era cuprins, când Lupaşcu vorbea de scrisoarea lui Codreanu. Morărescu e un bandit. Caută să ne inducă în eroare. Minciuna, pentru el, e numai mijlocul să scape uşor din demascările interioare.

Levinski sare de la locul lui de lângă uşă şi se repede la Morărescu. Îi pune mâna în gât şi îi strigă:
— La aceeaşi concluzie am ajuns şi eu. Crezi că nu te-am urmărit, banditule? Te-ai trădat în ochi. Apoi se dă un pas îndărăt şi îi face un semn cu capul, care înseamnă: scoală-te.

Morărescu, slăbănogul Morărescu, vine spre capul priciului, unde îmi am şi eu locul.

Levinski ne spune să lăsăm priciul gol; ne îngrămădim la vreo doi metri, printre ceilalţi.

Victima, la un semn al lui Levinski, se dezbracă; rămâne numai în chiloţi. E atât de slab! Se întinde pe prici, pe burtă. Lupaşcu îl leagă la gură cu un prosop, bine strâns la ceafă, după care îi întinde mâinile şi se aşează pe ele. Un altul îi stă pe picioare.

Levinski îşi scoate cureaua de la pantaloni. E lată de trei degete, din piele tare şi are o cataramă, cât jumătatea palmei. începe să-1 lovească cu furie pe spinare; după câteva minute e toată dungi roşii. Morărescu se zbate neputincios în strânsoarea celor doi. îi văd ochii holbaţi de groază. Urlă năbuşit în prosop. Levinski apucă cureaua de celălalt capăt. Catarama îi zdrobeşte pielea. Lipiţi unul de altul, privim scena, neputincioşi. Parcă mi se opreşte respiraţia; îmi iau privirea de la oribila scena şi mi-o fixez în podea....

Sunt numai câteva zile de când sunt în această cameră. Groaza şi-a făcut loc din nou în sufletele noastre. O citesc pe feţele tuturor. Trăim zile tot atât de înspăimântătoare ca cele din camera 4 Spital — lupta între viaţă şi moarte.

Noua ofensivă, care se duce împotriva conştiinţelor, îmi apare ca valurile unui ciclon, a cărui furie ne rostogoleşte, într'un vârtej de deznădejde. Mă simt copleşit de o durere ce-mi dă parcă o uşoară febră. Aş vrea să fiu singur! Rămân în această seară, după stingere, ore lungi într'o suferinţă mută. încerc, totuşi, să-mi cântăresc puterea de răbdare şi să reflectez asupra vulnerabilităţii trupului, în care mi-am pus până acum toată încrederea; mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc...

Această sinistră experienţă, în care nu poţi întrevedea ce o să urmeze în minutul următor, mă îngrozeşte, mai cu seamă prin durata ei; cuvintele lui Ţurcanu îmi bat în urechi: « demascarea interioară ar putea dura chiar ani »! Este pentru prima oară, când analizez teroarea de aici în perspectiva timpului şi-mi dau seama că până acum am ignorat gravitatea prelungirii acestei experienţe. Mă simt sleit de puteri — şi asta numai după un timp atât de scurt. Nu mai am parcă nici o dorinţă. Tot ce mi-a rămas, e instinctul de conservare, încerc să adorm, ca să înving, aşa, răul. Afară, pale de vânt, prelungite printre ziduri până la fereastra noastră, îmi împiedică somnul.

Dimineaţa, după ce-am terminat de mâncat mălaiul fiert, Levinski ne spune că nu avem voie să luăm cu noi, la spălător, gamelele. Explicaţia: oameni cu conştiinţe atât de mârşave, ca ale noastre, trebuie să mănânce în vase nespălate.

Suntem la WC. Stăm înghesuiţi în mica încăpere, unde e o chiuvetă şi de unde se intră în cele două cabine. Totul trebuie făcut în viteză; spălatul pe faţă durează pentru fiecare circa douăzeci de secunde şi cam tot atât si folosirea cabinei.

Intorşi în cameră, ni se spune că nu mai avem voie să vorbim între noi şi nici chiar să ne mişcăm prea mult pe prici. O excepţie; Levinski, în colţ, lângă uşă, face un pas înainte şi unul înapoi — o mişcare, care probabil îi destinde nervii. Noi, în schimb, suntem stane de piatră.

Cât de odios e să ai puterea şi să abuzezi de ea!

Privirile lui piezişe — poate că în felul acesta ne descoperă mai bine nesinceritatea — ne exasperează. Viaţa devine pe zi ce trece mai greu de suportat; mâncărimea pielei mă antrenează în mişcări bruşte ale trupului — o frământare permanentă, chinuită, care aduce mai de grabă a convulsiune epileptică.

Demascările interioare continuă:
— Astăzi îşi va face autobiografia Pop Aurel, decretează Levinski.

Cel ce a fost desemnat, cap oval, nas aquilin, buze subţiri, are o tresărire care îi trădează surprinderea. Emoţia ne îngheaţă parcă pe toţi. Levinski, suveran, ne priveşte dintr'o aruncătură de ochi, de la un capăt la altul al camerei.

Pop Aurel, cu gura rămasă deschisă, nu schiţează un gest că ar da un semn de începere. Aşa cum e, ai impresia că e sufocat.

După câteva minute lungi, îşi revine din zăpăceală şi cu vocea stinsă îşi începe demascarea interioară.

După vreo oră, timp în care a schiţat o copilărie lipsită de bucurii, trece la perioada de după 23 August 1944, când Pop Aurel e înscris în partidul Naţional Ţărănesc. Activează din plin în organizaţia de tineret a partidului, la Cluj, unde studia Dreptul... preocuparea mea de căpetenie era, cum să-mi însuşesc mai bine arta de a-mi impune argumentele; adevărul venea pe planul al doilea. Numai aşa consideram că puteam să parvin la o « poziţie » în partid. Am luat de la toate şcolile filosofice câte ceva şi le-am dat o întrebuinţare perfidă, ca să ajung la un conglomerat de sofisme, cu care să pot duce lupta. Îmi însuşisem simplitatea cincilor, ca astfel să atrag mulţimea iar fondul greşit al sofismului, ca să induc în eroare... »

Pop înşiră multe citate din filosofi, de necontrolat; filosofi vechi şi noi. Totul dezlânat, incoerent. În halul de slăbiciune în care ne găsim, mă întreb, cum ar putea fi altfel!

Pop Aurel face sforţări penibile să placă; se pune mereu, într'o lumină cât mai proastă. Ca să apară mai convingător, se serveşte, din când în când, de exemple din timpul revoluţiei franceze, în care au fost terorizaţi oameni nevinovaţi. Robespierre n'a avut niciodată un admirator de talia lui Pop Aurel! Continuă aşa, până la prânz.

După masă şi după ce spectacolul cu cele optzeci de sandvişuri s'a terminat, Pop Aurel continuă. Bate apa'n piuă cu cinismul, perfidia, arta de a înşela buna credinţă a oamenilor.

Nu cred să se îndoiască nimeni, că aici e cea mai desăvârşită şcoală a minciunii. Şi eşti obligat s'o urmezi! Pop Aurel o face fără nici o reticenţă. El şi-a jurat (atunci în 1946) să trăiască în minciună. O iubea. Şi era hotărât să nu se abată de la această cale. Noi, la rândul nostru, facem sforţări vizibile, să părem interesaţi de această expunere.

Am încercat în mai multe rânduri să dezertez de la « datorie ». Ochiul vigilent al lui Levinski m'a readus la ordine; atenţie, mereu atenţie. Şi sunt atât de obosit şi sfârşeala venită de la stomac mă chinuieşte îngrozitor!

În această caznă, am dus-o până la polonicul de ciorbă de seară. Imediat după masă încep dezbaterile.
— Are cineva de pus vreo întrebare? începe rar, calm, Levinski.

De vis-a-vis de mine, o voce aspră îmi dă un fior:
— Îl demasc pe Pop Aurel.

E ca un rechizitoriu. Pop Aurel păleşte. Toţi ceilalţi, sunt cu ochi pe cel acuzat — pe victimă. O nouă seară de supliciu!

Levinski bate din palme. Ca la comandă, toate privirile sunt pe el.

Apoi, cu o vădită preocupare pentru demascarea anunţată:
— Să vedem ce are de spus Andronache. Acuzatorul îşi ia săpunul, îl învârteşte pe toate părţile. A notat mult. E de statură mijlocie, o bărbie ascuţită, de parcă ornează şi prelungeşte o faţă scobită de slăbiciune, în care lucesc doi ochi vii. După un timp se hotărăşte şi spune:
— După câte a spus astăzi Pop Aurel, am înţeles că el şi-a însuşit o serie de idei de bază, culese cu anevoie din operele unor gânditori — buni sau răi — apărute în decursul timpurilor. Tot ce-a cules a fost trecut prin sita perfidiei lui. A făcut-o, după cum el însuşi a afirmat aici, să înşele buna credinţă a oamenilor, să poată astfel parveni într'un partid politic. Nu înţeleg însă, de ce încearcă şi de data asta — aşa cum a făcut şi în demascarea ce şi-a expus-o acum câteva săptămâni, într'o altă cameră să ne înşele şi pe noi, aici. Nu ştiu dacă aţi observat, cu câtă abilitate a ocolit să vorbească de oamenii de azi, cu care a fost în contact sau pe care i-a urmat. El ne-a purtat în urmă cu două mii de ani! L'aţi auzit spunând o singură vorbă de Iuliu Maniu, de exemplu? Nu. De ce a evitat? Nu e decât o singură explicaţie: Pop Aurel consideră că demascările interioare vor fi de scurtă durată, că într'o zi, mai apropiată sau mai îndepărtată, vor înceta. Cum vede el că vor înceta, nu ştiu. Probabil că-i aşteaptă pe americani. Şi ca să iasă cu faţa curată, ceea ce trebuia să fie imputat politicienilor noştri şi-a imputat-o lui însuşi, ca şi cum el ar fi fost preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, nu Iuliu Maniu. Probabil că şi-a zis: aici nu trebuie să pătez onoarea nici unui politician român.

Levinski, după ce a ascultat cu toată atenţia cele spuse de Andronache, îşi dă părerea:
— Ai surprins banditul din el, cum nu se poate mai bine. Apoi, cu dispreţ:
— Pop Aurel e putred şi mă întreb, cât timp îi va trebui până să-şi cureţe interiorul.

Din capul priciului, sare, aşa beteag cum e, Pătrăşcanu. Aproape ţipând:
— Mai înţeleg să gândeşti ca Pop Aurel, în 1947, în 1948, hai în 1949; dar în 1950 să nu cauţi să-ţi schimbi părerile, trebuie să fi pur şi simplu un imbecil. Apoi, încet, calm:
— Andronache merge pe un drum bun. Cu vreo câteva luni de zile în urmă, gândea şi el ca Pop Aurel. A fost demascat....

Cu toată teama de care sunt cuprins pentru ceea ce va urma, reuşesc să traduc astfel intervenţia lui Pătrăşcanu: nu vedeţi că aici ni se cere pur şi simplu, să batjocorim tot ce-a fost anticomunist în România? Trebuie s'o facem. Altfel, trebuie să murim.

Pop Aurel e acuzat. Nu i se cere să se apere. Nici nu cred ca ar mai putea-o face. Tremură din tot corpul. E galben, ca ceara.

Totuşi, încearcă să-şi ridice mâinile — faţa schimonosită — într'un efort disperat să vorbească dar de pe buze nu-i ies decât cuvinte bâlbâite. Apoi rămâne cu privirea pierdută în gol. Apare ca o uşurare a deznădejdii de care e cuprins! E ca şi cum s'ar întreba, de ce se găseşte aici, să-şi înmormânteze viaţa în acest laborator al sufletelor chinuite? Se gândeşte poate, că departe de acest loc de teroare şi de moarte, viaţa e frumoasă, e plină de bucurii....

Pop Aurel e dezbrăcat, lăsat numai în chiloţi. E întins pe prici, pe burtă, prosopul, — acest instrument al năbuşirii durerii — bine strâns la ceafă.

Levinski scoate de sub prici două bâte. Una io dă lui Andronache. Acesta o ia, cu oarecare ezitare.

Cealaltă bâtă şi-o opreşte Levinski pentru el.

Pop Aurel e bătut întâi la tălpile picioarelor. Se zvârcoleşte de durere, dar neputincios, în strânsoarea celor ce-1 ţin de mâini şi de picioare. Mai târziu e bătut la spate, mult, atât de mult, până sângele a ţâşnit prin pielea ruptă...

În faţa mea, la un metru, ochii schingiuitului mă privesc fix, mari deschişi, îngroziţi. Nu mai pot să-i suport privirea; îmi las capul în piept....

A doua zi dimineaţa, tocmai ne pregăteam să ascultăm a nouă demascare interioară, când gardianul secţiei deschide brusc uşa. Se dă înlături şi în prag e directorul închisorii, Dumitrescu. în spatele lui, încă patru gardieni. E chiar el, stăpânul acestei închisori! înalt, robust, cap rotund, blond, trăsăturile feţei regulate, mereu îmbujorat la faţă, cu o piele prea albă.

E încruntat. Ne priveşte pe toţi deodată, cu duşmănie de moarte. Văd în el, aşa, un adevărat asasin al celor a care nu vor să creadă în comunism. Levinski, în picioare, la un metru distanţă de uşă, e cu capul în jos. Parcă ar fi vinovat de mânia directorului! Acesta îl măsoară din cap până picioare, apoi deodată zbiară, în aşa fel, încât să se înţeleagă că e pentru absolut toată lumea:
— Să scoateţi putregaiul din voi, bandiţilor, că altfel nu iese unul viu de aici.

Imediat, se întoarce pe călcâie, şi iese; uşa e trântită de gardian, în spatele lui.

Iată, aşa dar, încă o demascare: directorul închisorii ne face să înţelegem, că el este unul din cei care dirijează acţiunea de teroare din penitenciar. Chiar vocabularul e dat de Ministerul de Interne.

În ce-1 priveşte pe Livinski, el e creaţia lui şi a celorlalţi din Minister. Dar nu numai Levinski, ci şi toţi ceilalţi roboţi.

Levinki nu mai aşteaptă mult şi, ca împins de o forţă invizibilă, începe să ne lovească la întâmplare cu cureaua ce şi-a scos-o de la pantaloni. Mă strâng în mine şi aşa aştept să-mi primesc loviturile. Robotul loveşte mereu, dar din când în când, se opreşte să răsufle. Aşa o ţine până se aud hârdaiele târşite pe culoar. Acest târşit, e mereu vestitorul că teroarea trebuie întreruptă.

Atunci, privirile ni se întâlnesc şi fiecare îşi dă seama, că şi ceilalţi îşi ascund un suflu de uşurare. E poate singurul secret ce-1 ţinem ascuns demascărilor...

(va urma)