Amorurile unui Print (5)

Guillaume Apollinaire

O negresă îşi etala o masă frământată, care aducea mai degrabă cu un crater vulcanic decât cu o crupă de femeie. De îndată ce aceasta se ridică în pi­cioare, ea proclamă că tabăra adversă era făcută marţ, atât de repede se obişnuiseră aici cu ororile războiului.
— Eu o iau pe negresă, declară Cornaboeux, timp în care această regină din Saba, ce se ridicase în picioare auzindu-se numită, îl salută pe acel Solomon al ei cu următoarele cuvinte plăcute:
— Tiu vine să împreuni cu ma'ea mea pătată, m'siu gene'al?
Cornaboeux o îmbrăţişa cu multă gentileţe. Mony însă nu era mulţumit de toată această expoziţie universală.
— Unde-s japonezele?, întrebă el.
— Costă cu cincizeci de ruble mai mult declară submetresa, răsucindu-şi mustăţile zdravene, înţelegeţi, ele reprezintă inamicul.

Mony plăti şi înăuntru fură aduse vreo douăzeci de gheişe în costum naţional.
Prinţul îşi alese una, care era încântătoare, iar sub­metresa lăsă cele două cupluri să pătrundă într-un retiro amenajat într-un anume scop.
Negresa, care se numea Cornelie, şi gheişa, care răspundea la delicatul nume de Kilyemu, adică mugur de floare de moşmol de Japonia, se dezbrăcară cântând, una în sabira tripolitană, cealaltă în bicilamară.
Mony şi Cornaboeux se dezbrăcară la rândul lor.
Prinţul îi lăsă pe valet şi pe negresă într-un colţ şi nu se mai ocupă decât de Kilyemu a cărei frumuseţe copilărească şi gravă totodată îl încânta.
O îmbrăţişa cu multă tandreţe şi doar când şi când, în timpul acestei frumoase nopţi de amor, se mai auzi bubuitul tunurilor. Obuzele explodau cu blândeţe. Ai fi zis că un prinţ oriental oferea un foc de artificii în cinstea vreunei prinţese georgiene care mai era pe deasupra şi fecioară.
Kilyemu era micuţă, dar foarte bine alcătuită, avea corpul galben ca piersica, iar sânii micuţi şi ascuţiţi şi la fel de tari ca nişte mingi de tenis. Pe pubis nu avea decât o vagă tufă, aspră şi neagră, de păr, ca o pensulă muiată în vopsea.
Se aşeză pe spate şi, aducându-şi coapsele pe bazin, cu genunchii îndoiţi, îşi desfăcu, la maxim, picioarele, ca pe o carte.
Această postură imposibilă pentru o europeancă stârni uimirea lui Mony.
Şi nu peste mult timp gustă şi din plăcerile pe care le oferea. Scula sa se înfipse de tot, până-n plasele, într-un locaş feminin foarte elastic şi care, mai întâi larg, se strânse mai apoi de-a dreptul uimitor.
Iar această fetiţă, care părea abia nubilă, avea şi cleştişor. Mony îşi dădu bine seama de asta atunci când, după ultimele tresăriri de plăcere, se descarcă într-un vagin care se strânse teribil şi-1 supse până la ultima picătură...

— Istoriseşte-mi povestea vieţii tale, îi spuse Mony lui Kilyemu, pe când din colţ continuau să se audă gâfâ­ielile animalice ale lui Cornaboeux şi ale negresei.
Kilyemu se aşeză.
— Eu sunt, zise ea, fata unui cântăreţ din sammisen, adică un fel de chitară cu care se cântă la teatru. Tatăl meu întruchipa corul şi, în timp ce cânta nişte arii triste, recita nişte povestiri lirice şi cadenţate, dintr-o lojă cu zăbrele, ce se afla în partea din faţă a scenei.
Mama mea, frumoasa Piersică de Iulie, interpreta rolurile principale din acele lungi piese atât de iubite de dramaturgia niponă.
Imi aduc aminte că aici se jucau Cei patruzeci şi şapte de Roonini, Frumoasa Siguenaî şi chiar Taîko.
Trupa noastră mergea din oraş în oraş şi această minunată natură în care-am crescut mi se înfăţişează întotdeauna în minte în momentele de abandon amoros.
Mă căţăram prin matsui, acele uriaşe conifere; aveam să-i văd cum se scaldă la râu pe acei frumoşi sa­murai goi, a căror mentulă enormă nu avea pentru mine, la acea dată, nici o semnificaţie, şi râdeam împreună cu servitoarele drăguţe şi vesele, care-i ştergeau, după ce ieşeau din apă.
O! să faci dragoste în ţara mea pururea în floare! Să iubeşti un luptător îndesat, sub cireşii înfloriţi, şi să co­bori dealurile sărutându-te cu el!
Un matelot de la Compania Nipon Josen Kaîsha, aflat în permisie şi care-mi mai era şi verişor, îmi luă într-o bună zi floarea.
Tatăl meu şi mama mea interpretau Hoţul cel mare şi sala era plină până la refuz. Verişorul mă luă cu el la plimbare. Aveam atunci treisprezece ani. El călătorise prin Europa şi-mi povestea despre minunăţiile unei lumi de care eu habar n-aveam. Mă aduse într-o grădină plină de stânjenei, de camelii de-un roşu închis, de crini gal­beni şi de lotuşi asemănători cu limba mea, atât erau de roz şi de frumoşi, şi unde nu mai era nimeni în afară de noi. Aici mă îmbrăţişa şi mă întrebă dacă mai făcusem
dragoste, la care eu răspunsei că nu. Atunci el îmi desfăcu chimonoul şi-mi pipăi sânii, lucru care mă făcu să râd, însă devenii foarte serioasă în momentul în care îmi puse în mână un membru tare, lung şi gros.
— Ce vrei să faci cu el?, îl întrebai eu.
Fără să-mi răspundă, mă culcă pe spate, îmi dez­goli picioarele şi vârându-şi limba în gura mea, îmi răpi fecioria. Mai avui puterea să scot un strigăt, care mai mult ca sigur tulbură gramineele şi frumoasele crizante­me din grădina aceea goală, şi, imediat după asta, în mi­ne se deşteptă voluptatea.
Mai apoi, mă răpi un armurier; era la fel de frumos ca un Daiboux din Kamakura şi trebuie să vorbesc cu evlavie despre vergeaua lui ce părea de bronz aurit şi era inepuizabilă. In toate serile, înainte de-a face amor, credeam că nu-mi voi afla saţul, dar, după ce simţeam de vreo cincisprezece ori la rând cum se împrăştie în vulva mea sămânţa lui caldă, trebuia să-i ofer crupa mea obosită ca să se poată satisface sau, atunci când eram mult prea istovită, îi luam membrul în gură şi i-1 sugeam până când el îmi poruncea să mă opresc! Şi avea să se sinucidă în semn de supunere la prescripţiile codului Bushido şi, săvârşind acest act cavaleresc, pe mine avea să mă lase singură şi neconsolată.
Un englez din Yokohama mă adună de pe drumuri. Mirosea a cadavru, ca toţi europenii, şi multă vreme nu mă putui obişnui cu acel miros. Aşa că îl rugai să mă facă în fund, ca să nu-i mai văd înaintea ochilor faţa bestială cu favoriţi roşcovani. Totuşi, până la urmă, mă obişnuii cu el, şi, cum se afla sub înrâurirea mea, îl obligai să mă lingă până când limba lui, apucată de crampe, nu se mai putu mişca defel în vulva mea.
O prietenă pe care mi-o făcusem la Tokyo şi care mă iubea la nebunie veni întru consolarea mea.
Aceasta era frumoasă ca primăvara, iar pe sfârcurile sânilor ei păreau că se odihnesc totdeauna două albine. Ne satisfăceam dorinţele cu o bucăţică de marmură galbenă, tăiată la ambele capete în formă de penis. Eram nesăţioase şi înnebunite de patimă, una în braţele celeilalte, şi, făcând spume şi urlând, ne agitam furioase, ca doi câini care vor să roadă acelaşi os.
Intr-o zi oarecare, englezul îşi pierdu minţile; se credea Şogun şi voia să-1 tragă în ţeapă pe Mikado.
Il duseră legat, iar eu o făcui pe prostituata, în tovărăşia prietenei mele, până-n ziua în care mă îndră­gostii de un neamţ, solid, puternic şi foarte tânăr, care avea o sculă mare şi inepuizabilă. Acesta mă bătea, iar eu îl îmbrăţişam, plângând. In cele din urmă, stâlcită în bătaie, îşi făcea pomană cu mine, iar eu nu mai puteam de plăcere după unealta lui, strângându-i-o ca o posedată, din toate puterile.
Luarăm într-o zi vaporul şi el mă duse la Şânhai unde mă vându unei codoaşe. Apoi, frumosul meu Egon o întinse fără să se mai uite înapoi, iar eu rămăsei dispe­rată în mijlocul femeilor din bordel, ce-şi râdeau de mine. Ele mă învăţară meseria cum trebuie şi, după ce câştigai mulţi bani, plecai şi eu prin lume, ca o femeie cinstită, în căutarea lui Egon al meu şi ca să-i mai simt o dată membrul în mine şi să mor cu gândul la rozul pomilor în floare din Japonia.
Micuţa japoneză, dreaptă şi serioasă, dispăru apoi ca o umbră, lăsându-1 pe Mony să mediteze cu ochii înlăcrimaţi la fragilitatea pasiunilor omeneşti.
Se auzi un sforăit puternic şi, întorcând capul, Mony îi văzu pe negresă şi pe Cornaboeux adormiţi cast, unul în braţele celuilalt, şi amândoi monsţruoşi la vede­re. Fundul cel mare al Corneliei ieşea în relief, reflectând lumina de lună ce pătrundea prin fereastra deschisă. Mony îşi trase sabia din teacă şi înţepă cu ea în acea gra­să halcă de carne.
Şi în salon se auzeau de asemenea strigăte. Cornaboeux şi Mony ieşiră împreună cu negresa. Sala era îmbâcsită de fum. Câţiva ofiţeri ruşi, beţi şi neciopliţi, dăduseră năvală înăuntru şi, înjurând de mama focului, se repeziseră asupra englezoaicelor din bordel, iar acestea, speriate de aspectul vulgar al acelor soldăţei, proferau care mai de care nişte Bloody şi nişte Damned.

Cornaboeux şi Mony contemplară un moment viola­rea târfelor, apoi părăsiră straşnica poponadă colectivă, lăsându-i disperaţi pe Adolphe şi pe Tristan de Vinaigre, care încercau zadarnic să restabilească ordinea, împiedicându-se în jupoanele lor muiereşti.
In acele clipe intră şi generalul Stoessel, aşa că toată lumea trebui să ia poziţia de drepţi, inclusiv negresa.
Tocmai atunci japonezii dădeau primul lor asalt asupra oraşului încercuit.
Mony aproape că îşi dori să se întoarcă, pentru a vedea ce are de gând şeful său, când se auziră nişte ţipete de groază dinspre întărituri.
Sosiră şi nişte soldaţi, aducând cu ei un prizonier. Acesta era un tânăr înalt, un neamţ, şi fusese descoperit la limita şanţurilor de apărare pe când încerca să dez­groape nişte cadavre. Junele ţipa în nemţeşte:
— Eu nu sunt hoţ. Ii iubesc pe ruşi şi-am traversat cu curaj liniile japoneze numai ca să mă ofer ca tanti, tapet sau poponel. Fiindcă desigur duceţi lipsă de femei şi n-o să vă pară rău dacă o să mă aveţi.
— La moarte, strigară soldaţii, la moarte cu el; e un spion, un hoţ şi-un profanator de cadavre.
Nici un ofiţer nu-i însoţea pe soldaţi. Mony făcu câţiva paşi înainte şi îi ceru câteva explicaţii.
— Vă înşelaţi, îi zise el străinului, avem femei gârlă, iar crima voastră trebuie pedepsită. Veţi fi regulat în fund, dacă asta vă e dorinţa, de către toţi soldaţii care v-au luat prizonier, după care veţi fi tras în ţeapă. Veţi muri aşa cum aţi trăit şi, după câte susţin moraliştii, aceasta e şi moartea cea mai frumoasă. Care vă este numele?
— Egon Muller, declară bărbatul tremurând.
— Aşa deci, zise sec Mony, atunci înseamnă că veniţi din Yokohama şi că aţi traficat-o într-un mod ruşinos, ca un adevărat codoş, pe metresa dumneavoastră, o japo­neză numită Kilyemu. Tanti, spion, codoş şi profanator de morminte, tacâmul complet! Pregătiţi parul, iar voi, soldaţi, faceţi-i pe plac... N-aveţi în fiecare zi o asemenea ocazie...

Frumosul Egon fu lăsat în pielea goală. Era un băiat de o admirabilă frumuseţe, iar sânii îi avea rotunjiţi ca ai unui hermafrodit. La vederea atâtor farmece, soldaţii îşi scoaseră baionetele lor întărite de poftă.
Emoţionat şi cu lacrimi în ochi, Cornaboeux îşi rugă stăpânul să-1 cruţe pe Egon, dar Mony rămase neînduplecat şi nu-i dădu voie ordonanţei sale decât să-i fie ascuţită puţin scula de către încântătorul efeb. Cu fundul oferit, acesta primi, rând pe rând, în anusul său dilatat, armele strălucitoare ale soldaţilor care, ca nişte dobitoace de treabă, cântau imnuri religioase, felicitându-se pentru captura făcută.
După ce primi şi cea de-a treia salvă în el, spionul începu să juiseze teribil şi să-şi mişte fundul, în timp ce continua să sleiască măciuca lui Cornaboeux, de parcă mai avea de trăit încă treizeci de ani de acum înainte.
Intre timp, fusese ridicată şi ţeapă ce urma să-i servească drept scaun poponeţului.
Şi după ce toţi soldaţii îl avură pe prizonier, Mony îi şopti câteva cuvinte la ureche lui Cornaboeux, ce era întru totul marcat de felul în care-i fusese ascuţit condeiul.
Acesta se duse până la bordel şi se întoarse, repede, însoţit de tânăra prostituată japoneză Kilyemu, care se tot întreba ce anume vor de la ea.
Şi deodată îl zări pe Egon, pe care chiar în acel mo­ment îl înfigeau, legat, în ţeapă. Acesta se răsucea în fel şi chip, iar suliţa îi pătrundea puţin câte puţin fundamentul. Iar în partea din faţă, scula îi era'atât de încor­dată încât era gata să se rupă.
Mony le-o prezentă pe Kilyemu soldaţilor; sărmana femeiuşcă îşi privea amantul tras în ţeapă cu nişte ochi în care se amestecau laolaltă, într-o dezolare supremă, teroarea, amorul şi mila. Soldaţii o dezbrăcară şi-i săltară micul ei corp de pasăre peste al celui înfipt în ţeapă.
Apoi, îi depărtară nefericitei picioarele şi cornul cel umflat, pe care atâta"şi-l dorise, o pătrunse din nou.
Mica şi sărmana ei minte proastă nu înţelegea acea barbarie, dar druga ce-o împlinea pe dinăuntru îi zgândărea prea tare voluptatea. Aproape că înnebunise de
atâta plăcere, iar mişcările ei făceau ca încetul cu încetul trupul amantului să coboare tot mai mult în lungul ţepei. O dată cu ţâşnirea propriei sale sperme, Egon îşi dădu duhul.
Straniu mai era şi stindardul acesta pe care-1 făceau împreună, acel om legat fedeleş şi acea femeie ce se zvârcolea în ţeapă, cu gura căscată!... Un sânge negru se adunase într-o băltoacă la baza stâlpului.
— Soldaţi, salutaţi-i pe cei ce mor, exclamă Mony, adresându-i-se apoi lui Kyliemu:
— Ţi-am împlinit toate dorinţele... Acum toţi cireşii sunt în floare în Japonia, iar amanţii îşi poartă paşii prin zăpada trandafirie a petalelor ce se scutură!
După ce rosti aceste vorbe, Mony, aţintindu-şi re­volverul asupra ei, îi zbură creierii, care se împrăştiară pe toată faţa ofiţerului, ca şi cum victima şi-ar fi dorit să-şi scuipe călăul în obraz.

După sumara execuţie a spionului Egon Miiller şi a prostituatei japoneze Kilyemu, prinţul Vibescu devenise un om foarte popular la Port-Arthur.
Intr-o zi, generalul Stoessel porunci să fie chemat şi-i încredinţa un plic, spunându-i:
— Prinţe Vibescu, chiar dacă nu eşti rus, asta nu te împiedică să fii unul dintre cei mai buni ofiţeri din oraş ... Aşteptăm să ne vină nişte ajutoare, numai că generalul Kuropatkin ar trebui să se grăbească ... Dacă mai întârzie mult, vom fi nevoiţi să capitulăm ... Câinii ăştia de japonezi ne pândesc, iar fanatismul lor va înfrânge într-o bună zi rezistenţa noastră. Va trebui să treci peste liniile japoneze şi să-i înmânezi generalissi-mului această depeşă.
I se pregăti un balon. Timp de opt zile, Mony şi Cornaboeux făcură exerciţii de mânuire a aero­statului, care fu umflat într-o frumoasă dimineaţă.
Cei doi mesageri se urcară în nacelă, pronunţară tradiţionalul „Daţi-i drumul" şi-n curând, după ce intrară în stratul de nori, pământul nu li se mai păru a fi decât un lucru de nimic, iar teatrul de război li se înfăţişă cât se poate de clar, cu armatele şi escadrele lui de pe mare; un chibrit, pe care-1 scăpărară ca şă-şi aprindă ţigara, lăsă o dâră mult mai luminoasă decât ghiulelele uriaşelor tunuri de care se serveau beligeranţii. O briză prielnică împinse balonul în direcţia armatelor ruseşti şi, după câteva zile, aterizară şi fură primiţi de un ofiţer înalt, care le ură bun venit. Acesta nu era altul decât Fiodor, bărbatul cu trei fudulii, fostul amant al Helenei Verdier, sora Culculinei d'Ancone.
— Locotenente, îi spuse prinţul Vibescu sărind din nacelă, eşti un om foarte de treabă şi primirea pe care ne-o faci ne scuteşte de multe oboseli. Dă-mi voie să-ţi cer iertare pentru faptul că la Sankt-Petersburg, împreu­nă cu metresa ta, Helene, profesoara de franceză a fiicei generalului Kokodryoff, te-am încornorat.
— Şi bine aţi făcut, ripostă Fiodor, căci, închipui-ţi-vă, aici am dat peste sora ei, Culculine, o fată superbă şi care este chelneriţă într-o braserie cu femei, frecventată de ofiţerii noştri. Şi-a părăsit Parisul pentru a face avere în Extremul Orient. Şi câştigă o mulţime de bani aici, fiindcă ofiţerii chefuiesc ca unii care nu mai au mult de trăit, iar prietena ei, Alexine Mangetout, e şi ea aici.
— Cum? exclamă Mony, Culculine şi Alexine sunt aici!?... Condu-mă degrabă la generalul Kuropatkin; mai înainte de toate, trebuie să-mi îndeplinesc misiunea... Şi, după aceea, o să mă conduci şi la braserie.

Generalul Kuropatkin îl primi pe Mony cu multă amabilitate în palatul său. Acesta era un vagon destul de bine amenajat, de altfel.
Generalissimul citi misiva, apoi zise:
— Vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a elibera Port-Arthur-ul. Iar până atunci, prinţe Vibescu, te numesc cavaler al ordinului Sf. Gheorghe.
O jumătate de oră mai târziu, proaspătul decorat se afla în braseria de la Cazacul adormit, în tovărăşia lui Fiodor şi-a lui Cornaboeux. Două femei se repeziră să-i servească. Acestea erau Culculine şi Alexine, încântătoare amândouă. Erau îmbrăcate ca soldaţii ruşi şi purtau un şorţ de dantelă pe dinaintea pantalonilor largi, vârâţi în cizme, iar fundurile şi piepturile lor ieşeau plăcut în evidenţă, bombându-le uniforma. O micuţă caschetă, aşezată însă anapoda peste podoaba lor capilară, completa ceea ce portul acela militar avea excitant. Ele păreau, astfel, nişte mici figurante de operetă.
— Uite-1 pe Mony!, exclamă Culculine.
Prinţul le îmbrăţişa pe cele două femei şi le ceru să-i istorisească tot ce li se mai întâmplase.
— S-a făcut, zise Culculine, dar o să ne povesteşti şi tu tot ce-ai mai făcut.
Când mi-am revenit în simţiri, după noaptea aceea fatală, în care hoţii ne-au lăsat pe jumătate moarte lângă cadavrul unuia dintre ei şi căruia îi retezasem scula cu dinţii într-o clipă de nebunie amoroasă, eram înconjurată de doctori. Fusesem găsită cu un cuţit înfipt în fund. Alexine primi şi ea îngrijiri acasă, iar de tine nu mai avurăm nici un fel de veşti. Când puturăm ieşi, aflarăm că plecaseşi în Serbia. Afacerea declanşase un enorm scandal, iar senatorul Alexinei nu mai vru s-o întreţină.
La Paris, steaua noastră începea să cam apună. Izbucni apoi şi războiul dintre Rusia şi Japonia. Peştele uneia dintre amicele mele organiză atunci un transport de femei, care să servească în braseriile-bordeluri ce mergeau pe urma armatei ruse; ne lăsarăm ademenite şi iată-ne ajunse aici.
Mony le povesti apoi şi el tot ce păţise, omiţând însă cele întâmplate în Orient-Expres. Il prezentă pe Cornaboeux celor două femei, dar nu le spuse că el era hoţul care-şi vârâse cuţitul în fundul Culculinei.
Toate aceste amintiri atraseră după sine un mare consum de băuturi; sala se umpluse de ofiţeri cu caschetă, care cântau cât îi ţinea gura, mângâindu-le pe servitoare.
— Să ieşim, zise Mony.
Culculine şi Alexine îi urmară şi cei cinci militari ieşiră dintre metereze şi se îndreptară spre cortul lui Fiodor.

Se lăsase o noapte înstelată. Trecând pe dinaintea vagonului generalissimului, Mony avu fantezia de a o dezgoli pe Alexine, ale cărei buci mari păreau a nu se simţi în largul lor în nădragi, şi, pe când ceilalţi îşi continuau drumul, el pipăia superbul ei poponeţ ce semăna cu o faţă palidă sub o lună la fel de palidă; apoi, scoţându-şi năbădăioasa sculă, o frecă, pofticios, de dunga fundului, pe care-1 şi înţepă de câteva ori, după care se hotărî, brusc, ce să facă, auzind semnalele scurte de goarnă, acompaniate de bătăile de tobă. Scula se coborî între bucile ei răcoroase şi se angaja într-o vale ce ducea spre altar. Mâinile lui, petrecute în faţă, îi încâlceau blăniţa şi-i agasau clitorisul. Maşinăria se mişca înainte şi înapoi, răscolind cu fierul plugului ei brazda Alexinei, care nu mai putea de plăcere, agitându-şi fundul ei sele­nar, de care parcă până şi luna surâdea, admirându-1. Şi se auzi deodată şi monotona chemare a santinelelor; strigătele lor se repetară pe toată lungimea nopţii. Alexine şi Mony îşi văzură mai departe de plăcerile lor, iar atunci când ejaculară, amândoi o dată şi suspinând din greu, un obuz despică aerul şi-i ucise pe loc pe cei câţiva soldaţi ce dormeau într-un şanţ. Aceştia muriră smior-căindu-se, ca nişte copii care strigă după mama lor. Mony şi Alexine îşi îndreptară repede ţinuta şi alergară la cortul lui Fiodor.
Aici, dădură peste Cornaboeux, care se desfăcuse la prohab şi sta îngenuncheat dinaintea Culculinei, care-şi dăduse nădragii jos şi-i arăta poponeţul. Cornaboeux zi­cea:
— Nu se cunoaşte deloc: nici n-ai zice c-ai primit o lovitură de cuţit în el, spuse Cornaboeux şi, după aceea, ridicându-se, o regulă în fund, răcnind, în acest timp, nişte fraze ruseşti pe care le învăţase pe front.
Excitat, Fiodor se plasă în faţa ei şi îi introduse membrul în adâncul vagin. Ai fi putut zice acum că Culculine era un băiat drăguţ, tras în ţeapă de un altul, în vreme ce el îşi vârâse coada într-o femeie. Şi cum ea era îmbrăcată în haine bărbăteşti, într-adevăr membrul lui Fiodor părea să fie chiar al ei. Numai că bucile ei erau mult prea mari ca această părere să fie menţinută un timp mai îndelungat. în plus, talia-i subţire şi pieptul bombat dezminţeau faptul că ar fi fost un poponel. Grupul în trei se mişca în cadenţă, drept care Alexine se apropie şi ea ca să pipăie trioul de boaşe al lui Fiodor.
In acel moment, de-afară, se auzi vocea răspicată a unui soldat care dorea să-i vorbească prinţului Vibescu.
Mony ieşi din cort; militarul venea ca ştafetă din partea generalului Munin, care-i poruncea să se prezinte cât mai degrabă la el.
Traversând toată tabăra, îl urmă pe soldat până când ajunseră la un furgon, în care Mony se urcă, în vreme ce soldatul anunţa:
— Prinţul Vibescu.
Interiorul furgonului aducea cu un budoar, dar cu unul oriental. Aici domnea un lux fără seamăn, iar generalul Munin, un colos de vreo cincizeci de ani, îl primi pe Mony cu o blândeţe aparte.
Ii prezentă o femeie drăguţă, cam de vreo douăzeci de ani, ce sta tolănită pe o sofa.
Aceasta era o circaziană şi era chiar soaţa sa.
— Prinţe Vibescu, spuse generalul, soţia mea a auzit vorbindu-se azi de isprava ta şi-a ţinut să te felicite. Pe de altă parte, fiind în trei luni, o poftă de femeie însărcinată, şi căreia nu i se poate împotrivi, îi dă ghes să se culce cu tine. Ia-o! Şi fă-ţi datoria. în ce mă priveşte, eu o să mi-o satisfac în alt chip.
Fără să scoată o vorbă, Mony se lăsă gol şi începu s-o dezbrace şi pe frumoasa Haîdyn, care părea să fie într-o stare de excitaţie extraordinară. In timp ce o dez­brăca, aceasta îl muşca. Femeia era admirabil întocmită, iar sarcina încă nu i se vedea. Sânii ei înmuiaţi de Graţii se aţineau rotunjiţi ca nişte ghiulele.
Trupul ei era suplu, alunecos şi zvelt. Iar între mărimea poponeţului şi subţirimea taliei era o dispro­porţie atât de frumoasă încât Mony îşi simţi mădularul înălţându-se falnic, ca un brad norvegian.

Ea îl cuprinse, în vreme ce el îi pipăia coapsele, mai groase în partea de sus şi care se subţiau înspre genunchi.
Când rămase cu totul goală, se urcă peste ea şi în vreme ce o poseda, nechezând ca un armăsar, ea savura cu ochii închişi acea nesfârşită beţie a simţurilor.
Intre timp, generalul Munin chemase înăuntru un băieţel chinez, drăguţ foc şi înfricoşat.
Ochii lui bridaţi, îndreptaţi către cuplul ce făcea amor, clipeau nedumeriţi.
Generalul îl dezbrăcă şi-i mozoli puţulica, ce nu era mai mare decât o jujubă.
Il întoarse apoi pe burtă şi-1 pălmui peste popoul lui slab şi galben. Apucă sabia cea mare şi-o plasă nu de­parte de el.
Apoi îl trase în ţeapă pe micuţul băieţel, care trebuie că era la curent cu acest fel de civilizare a Manciuriei, căci îşi mişca într-un mod foarte expert micul lui trup de exemplar celest.
Generalul spunea:
— Fă-ţi toate plăcerile, Cadyna mea, căci şi eu mi le fac.
Şi scula sa ieşea atunci aproape complet din trupul puiului de chinez, pentru a reintra la fel de repede înapoi. Când fu în culmea plăcerii, apucă sabia şi, strângând din dinţi şi fără să se oprească din bortelit, reteză capul mi­cului chinezoi, ale cărui ultime spasme îi procurară o de­osebită plăcere, în vreme ce sângele ţâşnea din gâtul acestuia ca apa dintr-o fântână.
Generalul îşi trase apoi scula şi şi-o şterse cu o ba­tistă. Apoi îşi curăţă şi sabia şi ridicând căpăţâna micului decapitat, i-o prezentă lui Mony şi lui Haîdyn, care acum îşi schimbaseră poziţiile.
Circaziana îl încălecase pe Mony cu patimă. Ţâţele îi jucau, iar fundul sălta, frenetic. Acum, mâinile lui Mony îi palpau fesele acelea mari şi minunate.
— Ia priviţi, spuse generalul, cât de drăgălaş surâde micul chinezoi.

Şi capul copilului, şi înspăimântătorul său rânjet sporiră turbarea erotică a celor doi amorezi, care se frecară cu şi mai multă ardoare.
Generalul dădu drumul ţestei să cadă şi, apucându-şi muierea de şolduri, îi introduse membrul în dos. Prin aceasta, plăcerea lui Mony crescu şi mai mult. Cele două scule, despărţite doar puţin de-un perete subţire, se loveau în bot, sporind astfel şi plăcerea junei, care-1 muşca pe Mony şi se încolăcea în jurul lui ca o viperă. Tripla descărcare de spermă avu loc o dată. Cei trei se desprinseră, apoi, din îmbrăţişare, iar generalul, de îndată ce se ridică în picioare, îşi săltă sabia deasupra capului şi strigă:
— Şi-acum vei muri, prinţe Vibescu, căci ai văzut prea mult!
Mony însă îl dezarma fără nici o greutate. Apoi îl legă de mâini şi de picioare şi-1 azvârli într-un colţ al furgonului, nu departe de cadavrul puiului de chinez. Şi îşi continuă până în zori plăcutele lui jocuri amoroase cu generăleasa. Când o părăsi, aceasta era moartă de oboseală şi adormită. Generalul dormea şi el, legat fedeleş.
Mony se îndreptă atunci spre cortul lui Fiodor: şi aici se făcuse amor toată noaptea. Alexine, Culculine, Fiodor şi Cornaboeux dormeau despuiaţi, claie peste gră­madă, trântiţi pe nişte mantale. Sperma se încleiase pe blăniţa femeilor, iar sculele bărbaţilor spânzurau jalnic.
Mony îi lăsă mai departe să doarmă şi-o porni să hoinărească prin tabără. Se anunţa o apropiată luptă cu japonezii. Soldaţii se echipau ori luau masa de dimineaţă. Câţiva călăreţi îşi pansau caii răniţi.
Un cazac, căruia îi îngheţaseră mâinile, încerca să şi le dezmorţească în vulva propriei sale iepe. Animalul necheza încetişor; încălzit, cazacul se urcă deodată pe un scaun, plasat dinapoia mârţoagei sale, şi, trăgând o sculă lungă ca un vârf de lance, o înfipse cu deliciu în vulva animală, care împrăştia un puternic afrodiziac cabalin, căci bruta aceea de om ejacula de trei ori, la rând, agitân-du-şi fundul de mai multe ori, înainte de a o părăsi.

Un ofiţer, care văzuse acel act bestial, se apropie de soldat cam în acelaşi timp cu Mony. El îi reproşa cu toată asprimea faptul că se lăsase târât de patimă:
— Prietene, îi spuse el, masturbarea e o calitate militară. Orice soldat bine instruit trebuie să ştie că, la vreme de război, singurul act de amor permis este onanismul. Fă mai bine labă, dar nu te atinge nici de femei, nici de animale. De altfel, masturbarea e un lucru demn de toată lauda, căci ea le permite atât bărbaţilor, cât şi femeilor să se obişnuiască cu ideea despărţirii lor nu prea îndepărtate şi definitive. Moravurile, spiritul, veşmintele şi gusturile celor două sexe se deosebesc din ce în ce mai mult. Ar cam fi vremea să ne dăm seama, şi asta mi se pare foarte necesar dacă vrem să stăpânim pământul, ar cam fi vremea să ţinem cont de această lege a naturii, o lege care, nu peste multă vreme, va sfârşi prin a se im­pune.
Terminându-şi profunda dizertaţie, ofiţerul se îndepărtă încet, lăsându-1 pe Mony îngândurat. Intorcân-du-se la cortul lui Fiodor, prinţul auzi o rumoare ciudată, ceva care aducea cu lamentaţiile unor bocitoare irlandeze cântând pe-un mort necunoscut.
După ce se mai apropie, zgomotul se modifică, deveni ritmat şi urmat de nişte pocnete seci, de parcă un dirijor nebun ar fi lovit cu bagheta în pupitru, în timp ce orchestra cânta în surdină.
Prinţul îşi grăbi şi mai mult mersul şi-o privelişte ciudată i se arătă înaintea ochilor. O trupă de soldaţi, comandată de-un ofiţer, lovea cu nişte nuiele, lungi şi flexibile, spinările unor osândiţi, dezbrăcaţi până la brâu.
Mony, al cărui grad era mai mare decât al celui care-i comanda pe executori, dori să ia el comanda operaţiunilor.
Fu adus un nou vinovat. Acesta era o mândreţe de flăcău, un tătar care nu rupea o boabă ruseşte. Prinţul porunci să fie despuiat de tot, după care soldaţii îl biciuiră în aşa fel încât acesta să poată simţi totodată şi frigul dimineţii care pişcă, şi nuielele care-i încingeau pielea.
Spre uimirea celor de faţă, rămânea întru totul nepăsător şi calmul lui îl scoase pe Mony din sărite; el îi şopti ceva la ureche ofiţerului, care aduse, de îndată, o servantă de braserie. Aceasta era o chelneriţă plantu­roasă, ale cărei şale şi piept umpleau până la indecenţă uniforma ce sta să plesnească pe ea. Fata aceea grasă şi frumoasă veni, stingheră în costumul ei şi făcând nişte paşi de vulpe.
— Eşti necuviincioasă, fata mea, îi spuse Mony; când o femeie arată aşa ca tine, nu se îmbracă în haine bărbăteşti: o sută de lovituri de nuia, asta ca să te înveţi minte.
Nefericita creatură tremura din toate încheieturile şi la un semn al lui Mony, soldaţii o despuiară de haine.
Goliciunea ei se deosebea foarte mult de cea a tătarului.
El era o pălugă, cu faţa suptă, cu ochii mici, răi şi netulburaţi; membrele sale aveau acea subţirime ce i se atribuie şi lui Ioan Botezătorul, după ce-a trăit o vreme numai cu lăcuste. Braţele, pieptul şi picioarele lui ca de bâtlan erau acoperite cu păr, penisul, tăiat împrejur, i se întărise din cauza nuielelor pe care le primise, iar glandul i se făcuse purpuriu, de culoarea borâturii de beţiv.
Chelneriţă, un frumos specimen de nemţoaică din Brunswick, avea o crupă grea; ai fi zis că semăna cu o voinică iapă luxemburgheză, lăsată slobodă printre armăsari. Pletele ei, de-un galben cânepiu, îi dădeau o înfăţişare destul de poetică, şi trebuie că tot aşa vor fi arătând şi ştimele apelor renane.
Nişte peri mari, de un galben foarte deschis, îi creşteau până la mijlocul coapselor. Bogăţia aceea de păr acoperea o buşică frumos rotunjită. Femeia plesnea de sănătate şi toţi soldaţii îşi simţiră membrele lor virile prezentând de la sine arma pentru onor.
Mony ceru să i se aducă un cnut, pe care i-1 puse tătarului în mână.

— Porc de jandarm, îi strigă el, dacă vrei să-ţi salvezi propria piele, n-o cruţa deloc pe cea a târfei de faţă.
Ca unul care se pricepea, şi fără să zică nimic, tătarul examina instrumentul de tortură alcătuit din nişte fâşii de piele, de care erau legaţi nişte bumbi.
Femeia plângea şi cerea iertare în nemţeasca ei, iar corpul alb şi trandafiriu îi tremura de sus până jos. Mony o obligă să se aşeze în genunchi, apoi, cu o lovitură de picior, îi forţă popota ei mare să se ridice. Tătarul învârti mai întâi cnutul pe deasupra capului, apoi, ridicându-şi braţul cu putere, se pregăti să lovească; însă tocmai atunci nefericita chelneriţă, care dârdâia toată, scăpă un vânt, care-i făcu pe toţi cei de faţă să râdă, iar pe tătar să-şi lase biciul în jos. Mony, apucând o nuia, îl lovi peste faţă şi-i spuse:
— Idiotule, eu ţi-am poruncit să loveşti, nu să te hlizeşti.
Apoi, îi dădu tătarului nuiaua şi-i comandă s-o lovească pe nemţoaică mai întâi cu ea, ca să se obişnuiască. Tătarul începu s-o biciuiască metodic şi fără grabă. Membrul său, plasat îndărătul poponeţei albe a pacientei, se îmbăţoşase, dar braţul, în ciuda poftei care-1 stăpânea, cădea ritmic, nuiaua se îndoia de minune, lovitura şuiera prin aer, după care cădea sec pe pielea aceea întinsă ce se dunga.

Tătarul era un artist şi loviturile pe care le dădea se reuneau formând un caligrafic desen.

(va urma)