Cacealmaua (2)

Colin Forbes

Ajungând la spitalul St. Thomas, Tweed arătă legitimaţia unui medic, care localiză imediat salonul în care fusese internat poştaşul, un oarecare George Young.
— Îl puteţi muta, vă rog, într-o altă cameră în timp ce vorbesc cu el? întrebă Tweed. Este foarte urgent, acest caz ar putea fi legat de un lucru foarte important.
Cinci minute mai târziu, Tweed stătea pe pat lângă Young, într-o rezervă cu un singur pat. Poştaşul era descompus, palid şi tras la faţă. I se făcuse o radiografie şi nu avea nicio fractură de craniu. Era slab şi ciolănos. Tweed se purtă cu grijă.
— Cum te simţi? N-a fost o experienţă prea plăcută, presupun...
— Ca şi cum mi-ar fi căzut o casă în cap. Bine că n-a fost Empire State Building. Tu cine eşti?
— Sunt de la Divizia Specială. Îmi poţi răspunde la câteva întrebări?
— Dă-i drumul, colega. Divizia Specială? Care-i baiul?
— Nimic deosebit, doar că cei care te-au atacat ar putea fi în legătură cu un grup terorist pe care îl căutăm. La Chasemore House au spart un apartament.
— Pe cel al domnului Robert Newman. M-am trezit înăuntru când doi brancardieri de la Salvare mă ridicau. Domnul Newman este foarte amabil. De Crăciun îmi face întotdeauna câte un dar. Puţini mai fac asta în zilele noastre. Un adevărat gentleman. Ciudat, l-am întâlnit pe stradă cu numai un minut înainte ca ticăloşii ăia să mă pocnească.
— I-ai văzut pe cei care te-au atacat?
— Nu, dar poliţistul mi-a spus că o femeie de servici a văzut doi bărbaţi ieşind dintr-o maşină parcată şi urmărindu-mă de vizavi. Bineînţeles că nu poate să-i descrie. Vacă bătrână şi nefolositoare. I-aş fi putut descrie dacă nu s-ar fi aflat în spatele meu în timp ce băgam scrisorile în cutie. Uşa nu era bine închisă, aşa că m-au dus înăuntru. Oamenii sunt neatenţi, în vremurile astea trebuie să fii atent...
Era incoerent. Tweed presupuse că ieşea din starea de şoc. Îl întrerupse blând, întrebând cu indiferenţă, ca şi cum întrebarea n-ar fi fost deloc importantă.
— Spui că l-ai întâlnit pe Newman pe stradă. Vrei să spui că se întorcea spre Chasemore House.
— Nu, pleca de acolo, îndreptându-se spre hotelul Forum. I-am dat corespondenţa.
— Ce-ai făcut? întrebă Tweed ascunzându-şi cu grijă agitaţia. Poştaşii au memorie bună. Îţi aminteşti ceva despre corespondenţa pe care i-ai dat-o?
— Trei plicuri, răspunse Young repede.
— Îmi poţi da detalii despre ele?
— Nu prea cred. Corespondenţă simplă. Două plicuri maronii, care păreau să fie note de plată. Stai puţin. Young îşi încreţi fruntea în spatele bandajelor. Al treilea plic era lung şi alb, avea timbrul albastru de Par Avion. Şi cred că ea scrisese adresa în grabă.
— Ce te face să crezi asta?
Tweed se lăsă pe spate în scaunul său, îşi încrucişă mâinile în poală, părând total relaxat. Nu scotea niciun sunet. Ştia din experienţa sa cu răniţii că în fiecare clipă Young putea să înceapă să se simtă obosit şi că va începe să-şi piardă răsuflarea.
— Felul în care ea a scris adresa. Un scris de mână foarte lăbărţat.
— Ai spus „ea”.
— Scrisul era înclinat spre stânga. Am observat că o mulţime de femei scriu aşa. Bărbaţii tind mai degrabă să scrie spre dreapta.
— Aşa este. Probabil că ai putut să-ţi dai seama după timbre din ce ţară era scrisoarea?
O întrebare la care vrei un răspuns trebuie întotdeauna să aibă un sens pozitiv. Dacă vrei un răspuns negativ, ea va trebui să conţină la rândul ei o negaţie.
— Nu avea timbre. Era francată. Îmi aduc foarte bine aminte. În colţul din stânga, sus, era tipărit numele unui hotel.
— Ştampila pe care era scris numele oraşului era clară?
— Ea, era clară, dar să nu mă întrebi numele. Ştii câte scrisori împart eu în fiecare dimineaţă?
— Da, sunt convins că sunt multe. Tweed se aplecă înainte. Ai o memorie excepţională. Eşti un martor perfect. Unul la un milion sunt ca tine. Deci, ştampila era clară. O să-ţi dau câteva nume de oraşe – să vedem dacă îţi spune vreunul ceva. Pentru început, Copenhaga?
— Nu, era mai scurt, cel puţin primul nume era mai scurt.
— Primul nume?
— Erau două nume în interiorul ştampilei. Unul sus şi celălalt jos, iar data poştei era înscrisă în centru. Dar să nu mă întrebi de dată, nu sunt Mastermind.
— Helsinki?
— Da! Faţa lui Young căpătă puţină culoare. Părea să prindă din nou viaţă. Helsinki era.
— Şi numele de sub dată era Helsingfors. Tweed îl pronunţă literă cu literă. Ştii, zece la sută din populaţia Finlandei vorbeşte suedeza, aşa că, din politeţe, numele sunt scrise mai întâi în finlandeză, apoi în suedeză.
— Da, cam aşa ceva era – dar nu îmi amintesc exact.
— Acum, hai să mai încercăm altceva. Numele hotelului de care spui că era tipărit în colţul din stânga, sus, al plicului.
Ţi-l aminteşti?
— Deloc. Young îşi schimbă poziţia în pat. Era prima mişcare pe care o făcea de când intrase Tweed în cameră. Ştiu că era un nume lung, continuă el, închizându-şi ochii pe jumătate, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească ce scria pe plic. Să-ţi spun ceva, sunt aproape sigur că începea cu litera „K” – dar ţi se încurca limba, îmi aduc aminte.!
— Cred că te-am ţinut destul. Tweed se ridică în picioare. Mi-ai fost de mare ajutor. Sunt foarte recunoscător. Sper să-ţi revii repede şi întâmplarea asta să rămână doar o amintire neplăcută. Din ce mi-a spus doctorul aşa se va întâmpla.
— Ai cumva o ţigară la tine?
— Mă omoară doctorul dacă mă prinde. Tweed băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet de Silk Cut. Nu fuma, dar avea întotdeauna un pachet de ţigări, putea fi cea mai convingătoare armă într-un interogatoriu. Îi dădu ţigările lui Young, şi îi aprinse una cu un chibrit pe care îl lăsă pe pat. Poţi folosi farfurioara drept scrumieră. Şi ţigările le-ai avut tu.
— Chiar astea le fumez. Sper să-i prinzi pe afurisiţii ăia de terorişti. Ar trebui spânzuraţi.
— Dacă ce am vorbit va rămâne între noi, şansele de a-i prinde sunt cam de sută la sută, îl asigură Tweed. Acum trebuie să dau un telefon urgent.
Medicul îi cedă lui Tweed biroul pentru a da telefon şi ieşi. În timp ce o suna pe Monica, se gândea la ceea ce spusese Young. Numele unui hotel care începea cu „K”. Părea să fie un fir. Fără litera aceea, limba finlandeză n-ar mai fi fost finlandeză, iar remarca privind faptul că numele hotelului îţi încurca limba-n gură nu făcea decât să confirme faptul că scrisoarea fusese pusă la poştă în Finlanda.
— Monica, începu el, sun de la un telefon de la spitalul St. Thomas. Ai rezolvat ceva cu Heathrow?
— Tocmai am reuşit. Subiectul a luat zborul BA668 spre ţara lui Sibelius.
— Îl putem opri, întârzia sau face ceva?
— Avionul pleacă la unsprezece şi un sfert.
Tweed care pierduse noţiunea timpului se uită la ceas şi înjură în gând. Ghinion. Era unsprezece şi douăzeci şi cinci. Newman se afla deja în aer. Monica i se adresă din nou.
— Tocmai m-am uitat la ceas.
— Ştiu. A plecat. Unde aterizează avionul înainte de destinaţia finală?
— Nu face nicio escală, este un zbor nonstop. Aterizează la patru şi zece minute, ora locală. În momentul de faţă are un avantaj de două ore.
— O clipă. Lasă-mă să mă gândesc. Piesa greşit mişcată pe tablă într-un moment nepotrivit, aşa cum îi spusese şi lui Howard. Monica, cred că sunt mai puţin de trei ore până când aterizează?
— Aşa este.
— Mă întorc imediat la birou. Caută numărul fetei din Sibelius City care ne-a fost de mare folos cu câţiva ani în urmă. Să mi-l pregăteşti pentru când ajung la birou. O să mă ocup eu de asta. Este singura şansă de a-l salva pe omul acela de la cine ştie ce întâmplări neplăcute.
3
Aparatul BA668 ajunsese la viteza de croazieră de opt sute douăzeci şi cinci kilometri pe oră şi la altitudinea de unsprezece mii cinci sute metri în timp ce traversa Marea Nordului, îndreptându-se spre Baltica. La clasa de lux se serveau cocteiluri, dar Newman ceru numai un pahar cu suc de portocale şi un pahar cu apă. Nu bea niciodată alcool în timpul zborului – accelera procesul de deshidratare care – în ciuda aşa-zisei presurizări, era favorizată de marile altitudini la care zburau avioanele moderne.
Stătea pe fotoliul de la geamul din dreapta, fără să-l intereseze faptul că aparatul Boeing Super 731 plutea deasupra unui ocean de nori, aşa încât era imposibil să vezi marea de dedesubt. De când se urcase în avion nu privise niciodată în jos. Când stewardesa subliniase faptul că băuturile alcoolice erau gratuite mai avu un junghi. Un argument pe care îl auzea întotdeauna când călătorea cu Alexis.
— Alcoolul deshidratează...
— Şi ce-i cu asta? clipea ea. Sunt convinsă că ţi-ai dat seama că mi-e frică să zbor. Numai alcoolul mă face să pot suporta frica.
— Treaba ta.
— Te cred! Să nu crezi că dacă suntem însuraţi îţi aparţin. Comprenez?
— Da, comprenez, răspundea el.
— Deci o să beau şi o să beau până când o să plutesc ca afurisitul ăsta de avion. Apoi, când vom ateriza – dacă vom ateriza – o să mă scoţi de aici ca pe o valiză Vuitton. E-n regulă pentru tine?
— N-ai decât să bei ce-ţi place.
— Asta fac. Beau ce-mi place, chari!!
Ea era foarte franceză. El era foarte englez. Apă şi foc, nu era cea mai bună combinaţie. Se căsătoriseră ca urmare a unei pasiuni nebune? Aşa începeau toate căsniciile? Ea era foarte bună în meseria ei şi concurau în acelaşi domeniu. Era corespondent străin la Le Monde. Nu era încă la fel de cunoscută ca el şi asta o deranja.
O mişcare rapidă de-a lungul coridorului îi atrase privirea. O fată cu păr închis la culoare sorbea din paharul ei. O altă amintire. După ceartă, Alexis îşi scutura coama neagră, în timp ce sorbea din pahar cu un gest dispreţuitor. Avea noroc, scaunul de lângă el era liber. Se simţea mai bine în această călătorie fără companie.
Întinse mâna după servieta pe care o lua întotdeauna cu el în avion, conţinând câteva lucruri pe care nu voia să le piardă. Un aparat de fotografiat Voigtlănder foarte compact. Filme de rezervă. Agenda sa. Scoţând un plic mare, gros, trase afară fotografia lui Alexis, cea care fusese înrămată în apartamentul său din Beresforde Road. Ea se uita fix la el.
Avea nevoie de fotografie pentru a identifica ultimele ei mişcări în Helsinki. Fotografia şi numele ei de ziaristă: Alexis Bouvet. Băgă fotografia în plic şi pe acesta înapoi în servietă. Se uită la ceas. În câteva ore urma să aterizeze la Vantaa, aeroportul din nordul oraşului Helsinki. Oare se schimbase metropola de la ultima sa vizită, de acum doi ani? Se îndoia. Se agită iritat în scaunul său când stewardesele apărură cu mâncarea. Tot nu se uită încă pe geam.
— Fata din Sibelius City – Helsinki – este Laila Sarin, îi spuse Monica lui Tweed, în timp ce punea cu grijă pe un umeraş vechiul pardesiu Burberry. Transpira din cauza căldurii, temperatura ajunsese deja la 27 grade. Singurul motiv pentru care purta pardesiul era cel că îi putea schimba înfăţişarea. Îl purta împăturit, cu eticheta la vedere; iar dacă şi-l punea devenea un personaj anonim într-un pardesiu albastru uzat.
— Da, mi-o amintesc bine. Am nevoie de numărul ei de telefon. O s-o caut eu.
— Numărul este pe o bucată de hârtie, pe birou. La fel şi numele ziarului pentru care lucrează – dar pe care eu nu-l pot pronunţa.
Tweed se aşeză în spatele biroului său, se uită la bilet şi întinse mâna după telefon. Faptul că insistase să formeze singur numărul, îi spunea Monicăi că Tweed lucra sub tensiune. Numele ziarului era Iltalehti.
— Cât timp avem? întrebă Tweed.
— Newman aterizează în două ore. Aeroportul e departe?
— Doar douăzeci de minute de mers cu maşina din centrul Helsinki-ului.
Formă numărul. Când răspunse centrala, ceru interiorul Şi apoi pe Laila Sarin. Era posibil să fie în oraş pentru un reportaj. Bătu cu degetele mâinii stângi în masă apoi se opri. Legătura era perfectă şi el îşi amintea vocea ei catifelată, deosebită.
— Laila, la telefon este Tweed, te sun de la Londra. Îmi poţi face o mare favoare, dar foarte repede?
— Mă bucur foarte mult că te aud. Sunt gata să notez. Spune-mi ce pot să fac.
Îi dădu explicaţiile necesare cât de repede se putea. Ea spunea în continuare:
— Da, înţeleg. Nu este nicio problemă.
Îi făcu o descriere a lui Newman, îi comunică detaliile zborului, avertizând-o că Newman era foarte perspicace şi îşi va da repede seama că este urmărit. Ea veni cu o propunere neobişnuită.
— Nu aş putea să mă prezint, folosindu-mă indirect de numele tău? Lucrează singur sau i-ar fi bine venit un ajutor în această situaţie? Va fi probabil şocat de moartea soţiei sale. O să publicăm detaliile în numărul de astăzi.
— Le publicaţi? Tweed apucă receptorul mai strâns. Pot să te întreb de unde ai informaţia?
— Am primit o fotografie la redacţie. Am văzut destule fotografii ale lui Alexis Bouvet pentru a o recunoaşte. Iar fotografia era însoţită de o notă. Deci pot lua legătura cu Newman când coboară din avion?
— Poţi să ajungi la timp la aeroport?
— Nicio problemă, nu trebuie decât să menţionez numele lui Robert Newman editorului meu şi el va bănui că e rost de o poveste bună.
— S-ar putea să încerce să te dea la o parte, o avertiză Tweed.
— M-am gândit deja la asta. Un şofer de taxi, care mi-e prieten, va aştepta şi îl va urmări dacă va fi cazul.
— Laila, cred că e mai bine să te las pe tine să te descurci.
— O să ajung la avion, domnule Tweed. Vă puteţi baza pe mine. Cum voi lua legătura cu dumneavoastră?
Tweed îi dădu un număr care nu era cel al biroului său, ci aparţinea, în mod oficial, unei companii de asigurări aflată în aceeaşi clădire. Îi mulţumi şi puse receptorul în furcă, uitându-se la Monica.
— Engleza ei este deci bună? întrebă Monica.
— Mulţi finlandezi vorbesc excelent engleza. Sunt un popor foarte realist. Cine altcineva în lume le mai înţelege limba? Este de origine fino-ugrică – semănând cu maghiara. Nimeni nu ştie exact de unde vin de fapt aceste două popoare. Există o mulţime de teorii. Nicio dovadă, însă. Acum, următorul drum trebuie să-l fac la apartamentul lui Newman, ca să arunc o privire pe acolo. S-ar putea să găsesc ceva.
— Ţi-am luat bilet de avion pentru Paris, Frankfurt, Geneva şi Bruxelles. Nu ţi-a rămas prea mult timp până la cursa de Paris din această după-amiază.
— În general, cu proiectul Procane nu prea o să am mult timp...

Când intră în locuinţa lui Newman, un bărbat repara uşa principală care dădea în holul interior. Tweed ajunse la intrarea în salon şi se opri. Howard, părând mai degrabă să se afle acolo fără vreun scop anume, stătea în mijlocul camerei, bând o ceaşcă de cafea. Ridică ceaşca în semn de salut.
— Fata de jos mi-a făcut-o. E foarte drăguţă.
Pe faţa lui Tweed nu se clinti niciun muşchi. Tonul de şcoală elementară al lui Howard devenise aproape o şoaptă. Era binecunoscut faptul că nu se înţelegea prea bine cu fata bogată de la ţară cu care se însurase.
— De ce ai venit aici? îl întrebă Tweed. Şi dacă tot ai venit, ai găsit ceva?
— N-ai ce să găseşti. Newman e o pacoste, nu există o agendă, un bileţel care să ofere o informaţie. Şi ca să-ţi spun de ce mă aflu aici – accentul caracteristic înaltei societăţi reveni ca o răzbunare – l-a păcălit pe Leadbury.
— Nu e un lucru imposibil. Tweed începu să meargă încet prin camera mare, fără să atingă nimic, observând totul. De ce mai stă poliţistul acela în civil în faţa uşii?
— Peacock? Nu-i prea deştept, ca majoritatea lor, de altfel. Cei de la amprente n-au sosit încă. Se pare că noaptea trecută a fost o avalanşă de spargeri. Ţi-a atras ceva atenţia?
— Mă uit doar.
Tweed se uita fix la partea de sus a unui bufet Regency, aflat în cealaltă parte a camerei. Un strat subţire de praf acoperea suprafaţa sa. Treburile casnice nu fuseseră niciodată punctul forte al lui Alexis. Pe mobilă se vedeau clar două urme, una în spatele celeilalte. Tweed deschise sertarul din faţa celor două linii, apucând mânerul de metal astfel încât să nu rămână amprente.
— N-o să găseşti nimic pe aici, îl asigură Howard nepăsător. M-am uitat peste tot.
Tweed se uită în jos, la rama goală de argint, care probabil că stătuse de curând pe bufet, tipul de ramă în care se puneau fotografii. Închise sertarul şi traversă camera pentru a urca cele două trepte care duceau spre bucătărie. Uitându-se în jurul său, părăsi încăperea şi intră în dormitorul din spate – camera cea mai mică. În faţă se afla studioul în care lucra de obicei Newman. Cu siguranţă că acolo nu se afla nimic.
Se uită atent în dormitor, chiar şi sub cele două paturi. În cameră era o căldură îngrozitoare. Îşi şterse fruntea şi se minună de înălţimea la care ajunsese coloana termometrului. Oare afurisitul ăsta de val de căldură va dura o veşnicie? Tweed ura căldura. În schimb, o zi geroasă îl înviora.
— Nimic? îl întrebă Howard din cadrul uşii.
— Nimic. În mod ciudat spunea adevărul. Cred că ar fi mai bine să plec, decise el. Trebuie să prind avionul.
— Spre Paris? Crezi că Le Monde va putea să-ţi spună ceva despre Alexis?
— Mă îndoiesc. Trebuie să plec, scuză-mă.
— Nu-mi spui nimic despre Procane?
— Aş vrea să-ţi pot spune ceva. Este numai un nume. În mod ciudat, nu există nimeni la Washington, aflat într-o poziţie cheie, care să poarte acest nume. Curios, nu-i aşa?
— Valiza se află în dulapul de haine, iar biletele de avion şi cecurile, plus circa o sută de lire sterline schimbate în franci francezi, sunt în plicul acela de pe biroul tău, îl anunţă Monica pe Tweed când acesta intră în birou. Ai paşaportul, nu-i aşa?
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai bate câmpii. Ştii bine că întotdeauna am paşaportul la mine.
Tweed regretă ieşirea nervoasă în momentul în care se aşeză în spatele biroului său. Monica părea jignită şi deschise un dosar, aplecându-se deasupra lui. Tweed respiră adânc şi îşi puse ambele mâini pe suprafaţa mesei în timp ce îşi lipea spatele de scaunul său rotativ.
— Îmi pare foarte rău. E de neiertat. Îţi sunt foarte recunoscător că ai întotdeauna atâta grijă de mine.
— E ceva care te îngrijorează în afacerea asta?
— Nu-mi place deloc, dar trebuie s-o rezolvăm.
— Ai găsit vreun indiciu în apartamentul lui Newman?
— L-am găsit pe Howard stând acolo ca bunul Dumnezeu. Nu avea niciun drept să se afle acolo – dar mi-am ţinut gura.
— Foarte bine. Ce ai găsit totuşi?
— Mă îngrijorează ceea ce nu am găsit. Lipseau două lucruri. Bineînţeles că Howard n-a observat. De obicei oamenii nu-şi dau seama când lipseşte ceva.
— Ce lipsea?
— O fotografie a lui Alexis. Am găsit rama goală în sertarul unui bufet. Newman a luat fotografia pentru a o arăta oamenilor în Finlanda. Încearcă să afle care au fost ultimele ei mişcări. Şi valiza pe care o avea mereu pregătită pentru plecările în grabă a dispărut. Nu mai există niciun dubiu – a plecat în urmărirea ucigaşilor soţiei sale.
— Şi asta ar putea fi periculos?
— Foarte. Finlanda este o ţară fascinantă – dar se află în conul de umbră al Uniunii Sovietice. Finlandezii se descurcă în această situaţie cu un talent deosebit – ca nişte echilibrişti; sunt în relaţii bune cu Kremlin-ul, dar îşi păstrează totuşi independenţa. Îi admir enorm. Dar mă tem că Newman, în tristeţea şi furia sa, subestimează locul în care se va afla.
— Adică?
— Ţara gigantică a nimănui din Europa de Vest.
4
Ţara gigantică a nimănui din Europa de Vest.
Avionul BA668 pierdea rapid din înălţime, aparatul luând o curbă largă în timp ce îşi continua coborârea. Pentru prima oară Newman se uită pe geam, ieşind din toropeala produsă de uruitul monoton al motoarelor Boeing-ului. Deodată, străpunseră plafonul de nori grei şi văzu pământul de sub el: Finlanda!
Teren deschis, o mână de case îngrijite, cu acoperişuri roşii – îngropate în insule dese de păduri întunecate. În timpul iernilor lungi, probabil că te cuprindea claustrofobia locuind în acele case izolate – foarte multe fiind aproape pierdute în pădurile de brazi şi pini, neavând în jur decât nişte urme de roţi care duceau spre cel mai apropiat drum. Lacuri mici de culoarea plumbului erau împrăştiate în peisajul plat.
Apoi urmă aterizarea. Pădurile masive de brad trecură prin faţa ferestrei sale. O mică zguduitură atunci când roţile atinseră pista de aterizare. Avionul încetini deodată când coborâră flapsurile şi când motoarele puternice se împotriviră frânelor. Acum alunecau pe pistă, pierzând din viteză cu fiecare secundă. Priveliştea îi amintea lui Newman de Arlanda – aeroportul mult mai mare din afara Stockholm-ului, care era şi el înconjurat de păduri dese de brad.
Când avionul se opri, el îşi desfăcu centura de siguranţă, îi mulţumi stewardesei care îi aduse haina, şi-o îmbrăcă şi ieşi pe culoarul dintre fotolii, apucând strâns servieta. Îşi aminti că avusese acelaşi sentiment de exaltare şi când vizitase pentru prima oară Finlanda. Se afla departe spre est, cât de departe se putea, fără a ateriza însă în Rusia.
Datorită nerăbdării sale, a fost primul pasager care a părăsit avionul. Coborî pe sol pe o scară ce fusese fixată la uşa avionului şi nu printr-un coridor telescopic, aşa cum se obişnuia pe alte aeroporturi. Imediat în apropiere se afla principala clădire a aeroportului, plăcută datorită dimensiunilor mici, numele fiind scris cu litere mari: HELSINKI – VANTAA.
În timp ce parcurse distanţa mică dintre avion şi aeroport, trase în piept aerul tare şi proaspăt. Lăsase în urma sa valul de căldură de la Londra, acum se afla într-o lume diferită. În mod ciudat se simţea recunoscător, uşurat că se afla departe de lucrurile familiare.
Deasupra sa era un cer întunecat, ameninţător, dar undeva norii se subţiaseră. Soarele pătrundea printre ei, un disc vag, aproape mistic, mai mic decât o monedă finlandeză de zece markkaa. Toate aceste „k-uri”, se gândi Newman în timp ce intra în clădirea aeroportului. Urma să vadă o mulţime.
Vantaa semăna cu aeroportul Cointrin din Geneva sau Kastrup din Copenhaga. Compact şi confortabil. O lume diferită de labirintul şi tunelele din Heathrow. Newman uitase alte deosebiri în timp ce trecea prin controlul paşapoartelor şi îşi aştepta valiza la carusel. În Vantaa nu existau nesfârşitele suprafeţe de vinilin care făceau ca toate celelalte aeroporturi să fie atât de anonime. Podeaua era pardosită cu blocuri de lemn. În Finlanda lemnul se întâlnea la tot pasul.
Fata se apropie de el în timp ce traversa holul aeroportului, căutând un taxi. În multe privinţe era tipic finlandeză. Părul de culoarea pufului, pe care el îl cunoştea atât de bine. Subţire, înaltă de circa un metru optzeci, purta o pereche de jean s-i foarte curaţi, băgaţi în nişte cizme de piele, înalte până la genunchi. Era îmbrăcată într-un pulover de lână albă brodat cu desene ce simbolizau diamante. Mai târziu observă că erau la modă în anul acela. Avea o ţinută dreaptă şi îl privea direct prin lentilele ochelarilor.
— Domnul Robert Newman?
El deveni imediat atent şi ostil. La naiba, nu voia decât să fie singur. Aproape că trecu pe lângă ea fără să-i răspundă, apoi decise că era mai bine să afle ce dorea.
— Nu te cunosc, spuse el scurt, şi mă grăbesc. În mod normal acostezi străinii?
— Doar dacă poartă un costum de tweed.
Mâna ei dreaptă atinse scurt eticheta hainei sale groase, bleumarin, de sub pardesiu. Ea accentuase cuvântul tweed. El ezită, gândindu-se rapid. Cum naiba îl pusese Tweed atât de repede sub urmărire? Se decise să afle.
— Doar că eu nu port o astfel de haină.
— Ştiu, dar Tweed este numele, nu-i aşa?
— De fapt, cine eşti? Sunt obosit şi mă grăbesc.
— Laila Sarin, sunt reporter la ziarul Iltalehti.
— Scuteşte-mă.
— Îmi cer scuze. Îmi pare rău.
El ezită încă. Ce naiba se întâmpla cu el? Nu putea nici măcar să ia o simplă decizie. Iar cursul acţiunii era clar: trebuia să afle ce urmărea fata – apoi putea să scape de ea.
— A fost o grosolănie din partea mea. Te rog să mă ierţi. Mă îndrept spre acest hotel. Îi arătă plicul care conţinea scrisoarea de la Alexis. Voiam să-l arăt şoferului taxiului. Nu-l pot pronunţa. Hai cu mine.
— O săi-l spun eu.
Ea apucă mai strâns poşeta ei mare, de cureaua lungă. Păruse atât de dezamăgită încât lui i se făcuse milă de ea. Trebuia să fie atent: poate că fata era foarte bună în meseria ei, mai şireată în manevrarea bărbaţilor decât presupusese el.
Ieşiră din aeroport şi ea vorbi în finlandeză cu şoferul taxiului care pusese valiza lui Newman în portbagajul Mercedes-ului, în timp ce ei se suiau în spate. El îşi dădea seama că ea se uita la el cu coada ochiului în timp ce maşina porni.
— Vreau să vă spun un lucru, interveni ea. Hotelul pe care l-aţi ales este într-adevăr foarte frumos. Se află în afara oraşului, într-o zonă deosebit de liniştită. Un loc bun pentru a gândi, pentru a te relaxa.
Ea tăcu în timp ce mergeau cu viteză pe o şosea cu patru benzi, mărginită pe ambele părţi de pâlcuri de brazi şi ici şi colo de aflorimente de granit erodat. Nu se vedea niciun semn că în apropiere s-ar fi aflat un oraş. Newman îşi aduse aminte de granit – sufletul Helsinki-ului. Finlandezii erau un popor robust. Ei îşi făuriseră capitalul literalmente din piatră.
Afară era încă lumină, dar toate maşinile care veneau din sens opus aveau farurile aprinse – un alt obicei ciudat de care îşi aminti. Era o regulă, trebuia să mergi cu farurile aprinse tot timpul, cu excepţia cazurilor când te aflai în oraş, atunci nu era obligatoriu. Acest lucru avea un efect ciudat, indiferent cât era ceasul, aveai impresia că urma să se întunece.
— Ar trebui să vedeţi asta, spuse ea dându-i ceva.
Era legitimaţia ei de ziaristă. Ea îşi precizase identitatea, o altă încercare de a-l linişti. Bineînţeles, el ar fi putut să ceară legitimaţia încă de la aeroport. Dumnezeule, avea nevoie de câteva zile pentru a se gândi, pentru a se relaxa. Nu asta spusese şi ea? Părea să intuiască foarte bine. Ştia oare de Alexis şi din delicateţe nu făcuse nicio aluzie?
— Nu trecem prin oraş în drum spre hotel, spuse ea în timp ce privea pe geamul maşinii fără să se uite la el. Sper să aveţi o cameră frumoasă cu vedere la mare.
— Nu aveau decât un apartament, aşa că l-am luat pe acela. Hotelul se află pe malul mării?
— Da, dar nu veţi avea senzaţia. În această parte marea seamănă mai mult cu unul din lacurile finlandeze. Dacă aveţi un apartament va fi cu vedere spre mare. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră, domnule Newman. Am putea lua cina împreună în această seară?
— Nu ştiu, aş vrea să mă culc imediat.
— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Aţi avut un zbor lung şi obositor. Îmi pare rău.
— Nu e nevoie. Făcu o pauză. O să vedem cum mă simt când ajungem acolo, vreau să spun.
— Înţeleg, spuse ea liniştită, cu aceeaşi răbdare.
Newman observă că iritarea sa era vizibilă, că nu fusese foarte amabil cu ea. Îi aruncă o privire fetei care se mai uita încă pe geamul din partea ei. Probabil că avea cam douăzeci şi şapte de ani, presupuse el. Pe cel de-al treilea deget al mâinii ei stângi nu se vedea niciun inel. După standardele convenţionale nu era deosebit de atrăgătoare, dar, în ciuda proastei sale dispoziţii, găsea că în personalitatea ei exista ceva deosebit.
Ea se întoarse încet şi îl privi cu ochii albaştri din spatele ochelarilor. El îi răspunse privirii, fără ca pe chipul său să se poată citi ceva şi apoi se uită din nou pe geamul din partea sa. Ajungeau în suburbiile oraşului. Clădirile de aici erau nişte blocuri obişnuite, care îi dădeau impresia stranie că oraşul fusese terminat doar cu câteva luni în urmă.
Traversară apoi o zonă de parcuri în care erau împrăştiate, ici şi colo, statui printre copaci. Taxiul luă o curbă şi Sarin îşi puse pe umăr cureaua poşetei.
— Am ajuns.
Aducându-şi aminte de hotelul din centrul Helsinki-ului, Kalastajatorppa reprezenta un adevărat şoc pentru Newman. Aşezat în vârful unei pante care se ridica din mare, complexul hotelier era format din blocuri de beton de trei sau patru etaje, de dimensiuni considerabile, unul din blocuri arcuindu-se într-o curbă largă. Acoperişurile erau plate.
Newman se uita pe fereastră, aproape imobil. Arhitecţii finlandezi erau abili, chiar ingenioşi. De pildă, cel ce concepuse acest complex, amestecase betonul cu blocuri masive de granit, care ieşeau din pământ, aşa încât clădirile păreau să se ivească chiar din stâncă.
Complexul hotelier se afla de ambele părţi ale drumului liniştit de ţară care şerpuia printre pini. În dreapta sa văzu cenuşiul plumburiu, calm, al mării şi în spate, în depărtare, un element care în Finlanda nu se afla niciodată departe: nesfârşitele păduri întunecate, ca nişte braţe uriaşe care sugrumau golful.
— E deosebit, nu-i aşa? îl întrebă Sarin.
— Este extraordinar, aprobă Newman.
Plăti taxiul şi apoi intrară în sala spaţioasă a recepţiei. Unduirea generoasă a viziunii arhitectului se afla peste tot în spaţiul imaculat, ca al unui spital. Era linişte; numai o mână de oameni stăteau în fotoliile confortabile din faţa recepţiei.
Newman se înregistră şi un hamal, ducându-i bagajele, urcă împreună cu ei la apartamentul de la etajul al doilea. Părea normal ca Sarin să meargă cu el. Apartamentul era format dintr-un dormitor mare, cu un pat dublu, o baie şi o uşă care ducea spre salonul alăturat. Când rămaseră singuri, Newman se aşeză pe unul din paturi, simţindu-se nespus de obosit.
Îl epuizase intervalul de timp care trecuse de când văzuse, împreună cu Howard, în sala de proiecţie din Park Crescent, filmul acela groaznic al uciderii lui Alexis. Cât trecuse de atunci? Dumnezeule! Faptul se petrecuse în dimineaţa acestei zile. Acum se afla departe, în Finlanda. Laila Sarin traversă camera spre geamul mare şi exclamă cu un entuziasm aproape copilăresc.
— Domnule Newman! Aveţi o vedere minunată! Veniţi şi uitaţi-vă!
— Bine. Vin acum.
Ceva în tonul vocii lui o făcu să se întoarcă în timp ce el se apropia de ea. Ea îl întrebă dacă voia cafea şi el dădu din cap. El rămase pe loc şi privi peste acoperişul plat care acoperea zona recepţiei, în timp ce ea sună şi vorbi rapid în finlandeză.
Da, ea avusese dreptate, aceasta era Finlanda. Suspendat deasupra clădirilor de pe cealaltă parte a drumului, avea cea mai frumoasă privelişte asupra golfului, care într-adevăr părea să fie mai degrabă un lac. Vântul încreţea suprafaţa mării care se târa spre ţărm într-o armată de vălurele.
Întotdeauna în Finlanda eşti conştient de curbura largă a cerului, un cer unic în Europa prin limpezimea şi senzaţia sa de imensitate nesfârşită. Soarele pătrundea ca un far slab, luminând un petic de mare. Apoi vântul se opri şi marea se linişti.
El stătu admirând desăvârşita linişte, absenţa oricărei fiinţe umane. Numai marea, cerul care se întuneca şi pădurea. Simţea cum i se înmuiau picioarele. Dar frumuseţea peisajului îl reţinu acolo când Sarin se întoarse şi se opri lângă el. Îşi puse braţul pe umerii ei şi o simţi sprijinindu-se de el.
— Vine cafeaua, spuse ea în timp ce stăteau în semiîntuneric. Dacă vrei poţi să-mi spui Laila.
— Bine, eu sunt Bob. De-acum poţi să renunţi la „domnul Newman” şi tot restul. Laila, pic de somn.
— Culcă-te până vine cafeaua. N-o să dureze mult.
El se îndreptă spre patul cel mai apropiat de uşă, se aşeză pe el, îşi scoase pantofii, îşi ridică picioarele şi se întinse. Ea îi aranjă perna sub cap, îi slăbi cravata şi gulerul. Newman adormi repede.
Ea nu-l trezi când veni cafeaua. Turnându-şi o ceaşcă, îşi trase un fotoliu spre fereastră, se aşeză şi urmări căderea nopţii în timp ce sorbea din cafea. O oră mai târziu terminase cafeaua şi Newman continua să doarmă, respirând liniştit. Ea stinse veiozele, îndreptă o pernă, îşi scoase cizmele şi îşi întinse picioarele lungi şi suple pe cel de-al doilea pat.
Privind din spatele ochelarilor, îl veghe pe străinul de peste mări, pe englezul care, de când îl văzuse pentru prima oară la aeroport, îi amintise de un suflet pierdut.
5
Tweed ieşi din holul aeroportului Charles de Gaulle, o clădire stranie în stilul secolului al XXI-lea, imediat după ora cinci şi jumătate. După ce coborâse din avionul Air France 815, nu pierduse timpul pentru a aştepta sosirea bagajelor la carusel. Călătorea întotdeauna cu puţine lucruri, luând cu el în avion doar o valiză mică.
Această tehnică îi oferea un mare avantaj. Oricine l-ar fi urmărit, îl pierdea la carusel în timp ce aştepta sosirea propriei valize. Vorbind franceza, îi dădu taximetristului adresa la care voia să ajungă.
— Hotel Bristol, vă rog.
De obicei, se presupune că, dacă vrei să vizitezi Parisul neobservat, este cel mai bine să locuieşti la un hotel mic, obscur, pe malul stâng al Senei. Este o greşeală comisă frecvent de aşa-zişii călători experimentaţi.
Portarii acestor hoteluri mici – şi de multe ori sordide – îşi fac un obicei din a-şi spiona oaspeţii. Pentru o sumă foarte modestă ei vor raporta prezenţa vizitatorului oricărei persoane interesate. Un alt pericol îl reprezintă reţeaua contactelor dintre aceşti portari.
Foarte diferite sunt marile hoteluri de pe malul drept al Senei – unul dintre cele mai importante fiind Bristol. Aici portarii şefi câştigă foarte mult îndeplinind capriciile clientelei bogate, mulţi din ei fiind americani – în special în 1984, când dolarii aveau o mare putere de cumpărare.
Niciun portar de la hotelurile de lux nu ar fi visat măcar să-şi pericliteze venitul său bun prin vânzarea de informaţii despre oaspeţii săi, indiferent cât de mare ar fi fost recompensa oferită! Tweed cunoştea foarte bine aceste aspecte economice ale vieţii.
Plăti taxiul în Rue du Faubourg St. Honore, îl lăsă pe portar să-i ia valiza şi intră în hotel, care era la o aruncătură de băţ de Palatul Elysse şi de Ministerul de Interne din Place Beauvau.
Oricine l-ar fi urmărit pe Tweed – şi până acum nimeni nu reuşise acest lucru fără ca el să afle – ar fi fost surprins de alegerea sa din seara zilei de 30 august. În timp ce – la şapte mii kilometri spre nord-est, Newman dormea adânc la Helsinki, vegheat de Laila Sarin – Tweed îşi despacheta în grabă valiza. Se spălă, şi ieşi pe coridor după ce dădu un telefon în oraş.
Lăsă un bilet pe care scria – Vă rugăm nu deranjaţi – agăţat de uşa dormitorului său şi păstră în buzunar cheia camerei. Afară era o căldură înăbuşitoare când el porni să se plimbe pe Faubourg St. Honore. Traversă Place Beauvau, trecu de intrarea spre Ministerul de Interne unde grilajele fuseseră închise, iar paznici din poliţie cu pistoalele în tocuri stăteau în faţa lor, şi îşi continuă plimbarea spre Palatul Elysse.
Parisul se schimbase de la ultima sa vizită – şi nu în bine. Chiar şi în faţa reşedinţei prezidenţiale pavajul era deteriorat şi peste tot domnea un aer de decrepitudine şi neîngrijire. Vopseaua se scorojea de pe pereţi, iar oraşul părea jerpelit şi neglijat.
Oprindu-se din când în când pentru a se uita în vitrinele magazinelor, luă un taxi abia în momentul în care se simţi satisfăcut de faptul că nu era urmărit de cineva. Îi spuse şoferului să-l ducă spre Rue des Pyramides, o stradă laterală care făcea legătura dintre Rue St. Honore şi Rue de Rivoli. Distanţa era foarte mică şi îl recompensă pe şofer cu un bacşiş generos, care însă nu păru prea recunoscător.
Merse târându-şi picioarele de-a lungul străzii, se opri din nou, dar nu era niciun semn că un alt pieton sau un vehicul l-ar fi urmărit. Intră în restaurantul de la Piramide, comandă un Pernod la bar şi ceru telefonul. Telefonă pentru a doua oară la acelaşi număr şi de această dată fixă întâlnirea după ce îşi privi ceasul. Bău din Pernod pentru a salva aparenţele şi ieşi lăsând paharul aproape plin.
Al doilea taxi îl duse până la staţia de metrou Bastilia. O luă din nou pe jos, un om mic, cu aspect obişnuit, fără pălărie, mergând cu pas vioi în jos pe Rue St. Antoane şi apoi făcu la dreapta pe o stradă laterală, care îl duse spre cunoscuta şi odinioară eleganta Place des Vosges. Piaţa, care cu numai câţiva ani în urmă era reşedinţa celor foarte bogaţi, îl şocă.
Apartamentele de lux de deasupra arcadelor erau închise şi aveau un aspect de nelocuit. Cei bogaţi erau mobili şi fugiseră din faţa lui Mitterand. Ei locuiau acum în apartamente din New York sau Elveţia. Seifurile băncilor din Basel erau pline de miliarde de franci francezi, scoşi din Franţa de cei prevăzători, în ajunul alegerilor prezidenţiale, când Giscard fusese învins de Mitterand.
Absenţa lor se vedea chiar şi la La Chope, restaurantul spre care se îndrepta Tweed. Se mai aflau încă mese pe trotuar în faţa localului, în colţul nord-estic al marii pieţe, dar clientela se schimbase. Tweed îi cuprinse pe toţi dintr-o privire.
Femeile cochete, îmbrăcate de cei mai cunoscuţi croitori ai Parisului şi prietenii lor, care aveau averi moştenite, şi uneori cupluri bogate, care abia dacă schimbau o Vorbă, cu toţii dispăruseră.
În locul lor, cei care beau şi mâncau făceau parte din ultimul eşalon al clasei mijlocii sau dintre muncitorii mai înstăriţi (Tweed nu ştia niciodată unde se termină unii şi unde încep ceilalţi). Se uită la ceas. Era exact şapte şi jumătate. La o masă izolată pentru două persoane, din colţ, stătea un bărbat corpolent de aproximativ cincizeci de ani. Tweed se uită resemnat în jurul său, fiindcă toate mesele erau ocupate.
— Scuzaţi-mă, spuse el în franceză, pot să mă aşez aici? În seara aceasta nu prea par să fie locuri libere.
— Luaţi loc, îl invită Andre Moutet.
Soarele bătea de deasupra acoperişurilor din cealaltă parte a pieţii. Tweed îşi feri ochii de strălucirea soarelui şi îşi răsuci scaunul mai aproape de celălalt bărbat, în timp ce un chelner îi dădu meniul.
— Mai aveţi cotlet de viţel? întrebă Tweed.
— Bineînţeles, domnule. Doriţi ceva de băut?
Tweed comandă o carafă din vinul casei şi cei doi rămaseră singuri. Moutet se mai îngrăşase. Tweedâşi dădu seama de ce, în momentul când îl văzu cum băga cartofii în gura sa ca o peşteră. Un mâncău. Începură să discute cu voce joasă. Pe Tweed nu-l preocupa faptul că ar fi putut să fie auziţi. Ceilalţi clienţi erau absorbiţi de ceea ce făceau şi de ce se afla pe farfuriile şi în sticlele din faţa lor.
Andre Moutet avea o conformaţie solidă. Părul negru din vârful capului său era tuns en brosse, fălcile erau lăsate, iar buzele groase şi răsfrânte ca şi cum ar fi fost decepţionat. În mod oficial se îndeletnicea cu vânzarea de ponturi pentru cursele de cai, o ocupaţie care îi permitea să se amestece neobservat în viaţa interlopă a oraşului. Rareori avea scurte conversaţii cu personaje foarte bogate care jucau sume mari la Longehamps. Printre cunoştiinţele sale se numărau chiar Şi câţiva comtes – ca să nu spunem comtesses.
— Comtesses, i se confesase el odată dispreţuitor lui Tweed, sunt cele mai îngrozitoare. Dacă nu mai pot stoarce nimic de la soţii lor, încearcă să şi atingă scopul – recuperarea imenselor pierderi – închiriindu-se celor mai exclusive salons. Înţelegi ce vreau să spun?
El făcu cu ochiul şi Tweed ştia ce vrea să spună. Aceasta era însă numai suprafaţa lui Moutet. Adevărata sa sursă de venituri se afla într-o direcţie cu totul diferită – cu toate că era încă implicat în colectarea şi vânzarea informaţiilor.

Va urma