Legiunea blestematilor (13)

Sven Hassel

Foarte departe, în Prusia Orientală, avea loc o întâlnire între toţi comandanţii corpurilor de armată germane. Erau acolo numai generali cu vipuşcă roşie la pantalonii impecabil călcaţi. Tresele aurite de pe petliţe rivalizau în strălucire cu crucile de cavaler care atârnau la pieptul lor... Cu monoclul la ochi, studiau uriaşele hărţi ale uriaşului front şi petreceau ore întregi mutând de colo-colo steguleţe cu ac. Fiecare steguleţ însemna o divizie de optsprezece sau douăzeci de mii de oameni pe care o mutau cu vârfurile degetelor. Să te faci remarcat de micul Führer isteric, să-l mulţumeşti, însemna mai multă putere, mai multe onoruri, mai multă glorie.
„... şi vă ordon să transmiteţi salutul meu miilor de oameni care au şansa unei morţi glorioase luptând pentru Patrie şi pentru onoarea armatei noastre."
Aşa vorbea comandantul corpului nostru de armată comandanţilor diviziilor ce ascultau ordinele sale, printre care se afla şi cel al diviziei din care făcea parte şi 27 blindate. Pe urmă autorul asasinatelor în masă, gras, medaliat, cu monoclu, cu umerii auriţi, salută cu un aer marţial şi se întoarse la cartierul său general aflat departe, foarte departe de linia întâi, în timp ce comandanţii de divizie se îndreptau spre propriile lor cartiere generale ca să pregătească ofensiva, în vreme ce porcii cu monoclu puteau să-şi vadă mai departe de frumoasele lor hărţi cu steguleţe.

O SOARTĂ GLORIOASĂ

— Afară, afară! urla Bătrânul. Săriţi, pentru Dumne­zeu! S‑a terminat cu 27 blindate.
Douăzeci de minute mai târziu cele şase sute de tancuri ale noastre nu mai erau decât şase sute de grămezi de fiare răsucite şi arse. Apoi a sosit colonelul von Lin­denau, a aruncat o privire asupra tancurilor distruse şi ne‑a spus plictisit:
— Toţi cei rămaşi întregi se vor regrupa pe vechile poziţii. Regimentul 27 nu mai contează acum, când cei din Luftwaffe l‑au făcut terci.
Căci avioanele fuseseră ale noastre. Nu înţelegeam cum de putusem fi bombardaţi chiar de Stukas‑urile noastre.
Câteva zile mai târziu eram iar băgaţi până la gât, cu tancuri noi şi cu echipaje aduse în cea mai mare viteză de la Harkov.
Atunci am descoperit, spre groaza mea, cât de mult îţi poate otrăvi războiul minţile.
Am urât întotdeauna războiul şi îl urăsc şi azi, am făcut totuşi ceea ce n‑ar fi trebuit să fac, ceea ce uram şi condamnam şi am regretat mereu că am făcut‑o, neînţe­legând niciodată cum de am putut să o fac...
Am văzut prin periscop un infanterist rus sărind dintr‑o groapă şi fugind disperat către următoarea. Au­tomat, l‑am ochit şi am tras o rafală scurtă. Gloanţele au scurmat pământul din jurul lui, dar nu l‑au atins. Când ne‑am apropiat, a sărit spre următoarea gaură, ţopăind ca un iepure. Din nou gloanţele au scurmat pământul în jurul lui. Pluto s‑a pus şi el pe tras, dar n‑a reuşit mai mult. Râzând cu lacrimi, Porta l‑a ridicat pe Stalin până la fanta de observaţie ca să se poată bucura şi ei de spec­tacol.
— Ia uite ce fac trăgătorii noştri de elită.
Rusul era, probabil, înnebunit de frică şi alerga acum în cerc. Mitralierele au lătrat. Alerga în continuare!
Imposibil. Şi. totuşi, adevărat. Bătrânul şi Stege hohoteau alături de Porta, iar Stege exclamă:
— V‑aţi hotărât să‑l faceţi scăpat pe zărghitul asta?
Omul sărise într‑o pâlnie de obuz. Am ochit cu arun­cătorul de flăcări şi am trimis un jet la rasul ierbii. M‑am întors spre Bătrânul şi am rânjit:
— Dacă se mai scoală şi acum...
— Ia uită‑te puţin prin periscop!
Nu mai văzusem aşa ceva. Negru de funingine, dar neatins, alerga de nebun şi a dispărut într‑o casă. Porta, Stege, Pluto, Bătrânul se distrau grozav. Era acum o problemă de onoare să‑l dobor pe amărât. Am tras în casă până când a luat foc...
Mi‑am salvat onoarea. Cum de am putut să fac aşa ceva? Cum de am putut să mă năpustesc asupra unui om doar ca să‑mi satisfac amorul propriu şi vanitatea?
Dar am făcut‑o şi voi avea mereu remuşcări. Războiul cu zgomotul lui, cu flăcările şi asasinatele intrate în ru­tină, mă otrăvise ca pe toţi ceilalţi.
Chiar şi nazistul cel mai fanatic trebuia să admită că marea ofensivă germană era un eşec, iar noi nu făceam decât să ne retragem. Un ultim efort, pe toată lungimea frontu lui, pentru a încerca să răsturnăm, in extremis, norocul armelor. Compania noastră, ajunsă până la Bi­riuţk, a surprins o unitate de cavalerie aflată în refacere şi a distrus-o. În câteva minute am transformat oameni şi cai într‑o masă hăcuită. Oamenii epu - izaţi urlau, sângerau, iar caii alergau speriaţi. Pe urmă ne‑am retras, căci por­niseră spre noi un mare număr de T-34.
Peste tot acelaşi lucru. Lupte dure. Pierderi inima­ginabile.
Am masacrat un regiment aflat în încercuire şi care, la fel ca 104 grenadieri, nu putuse sau nu voise să se predea. Trei ore de căsăpire metodică. Strigătele lor erau îngro­zitoare. Când a venit ordinul de încetare a focului, spec­tacolul era apocaliptic: arme şi camioane făcute ţăndări, soldaţi mutilaţi îngrozitor şi nici un bărbat printre toţi aceşti soldaţi, doar femei, dintre care multe erau tinere şi frumoase, cu superbi dinţi albi şi mâini micuţe şi îngrijite.
Aceste extraordinare fapte de arme au avut loc la mai puţin de doi kilometri de Lioni.
Bătrânul era vânăt.
— Trebuie să jurăm că acela dintre noi, sau aceia din­tre noi care vor supravieţui acestui măcel va scrie o carte despre mizeriile pe care le trăim. O carte care să facă în­ţeles poporului german, rus, american, tuturor popoare­lor, ce porcărie uriaşă este războiul! O carte care să le facă viaţa imposibilă tuturor acelor gunoaie cu pieptul plin de medalii şi care zdrăngăne din săbii...
Primisem ordinul să distrugem totul pe măsură ce ne retrăgeam. Rezultatul — faimoasa tactică a „pământului pârjolit" — era de nedescris. Poduri, oraşe, drumuri şi căi ferate erau dinamitate. Depozitele de alimente ce rămâ­neau în urmă erau stropite cu benzină, gudron sau cu conţinutul latrinelor. Nesfârşitele câmpuri, superbele la­nuri de floarea‑soarelui, ardeau sau erau tăvălite, sub tancuri şi tractoare. Porcii şi celelalte animale domestice erau tăiaţi şi duşi la soare ca să se împută în câteva ore. Peste tot capcane. O casă rămasă în picioare sărea în aer, de exemplu, când deschideai uşa. Oriunde ţi‑ai fi aruncat privirea nu vedeai decât distrugeri, dezolare şi moarte.
Conform tradiţiei, 27 blindate s‑a apropiat în câteva săptămâni de pierderea în întregime a efectivelor sale, căci, evident, noi formam ariergarda şi luptam în perma­nenţă împotriva forţelor ruseşti superioare în număr şi tehnică de luptă. O singură diferenţă faţă de retragerile anterioare: nu mai primeam efective de completare. Sursa se epuizase în sfârşit? În câteva săptămâni, poate în câteva zile unitatea urma să se destrame.
Deplasarea pe drumuri devenise imposibilă, atât erau de dense, coloanele de cavalerie, de infanterie, de artilierie şi de blindate aflate în debandadă. Şiruri inter­minabile de camioane, de tancuri, de tunuri, de cai şi de oameni trudeau disperate pe drumurile nisipoase, acolo unde praful şi căldura făcea viaţa, sau ce mai rămă­sese din ea, un coşmar înfiorător. Pe câmpuri, de o parte şi de alta a drumului, şerpuiau coloane nu mai puţin nesfârşite, nu mai puţin amestecate, de oameni şi de animale, dar aceştia erau civili. Se târau vehicule dintre cele mai ciudate, trase de o mârţoagă bătrână, de o vită sau de un măgar, un câine, un om. Asta în cazul în care refugiaţii nu‑şi duceau totul în cârcă.
Lucru ciudat, aviaţia rusă era inactivă. Dacă n‑ar fi fost aşa, războiul s‑ar fi terminat cu un an mai devreme. Când un vehicul cădea în pană, fie că era vorba de un tanc, de un camion, sau de o maşină, nici nu se punea pro­blema să‑l repari. Un car de asalt îl împingea într‑un şanţ ca să nu‑i stânjenească pe ceilalţi. Nenumăraţi soldaţi ajunşi la capătul puterilor cădeau şi ei în şanţuri, rugându‑ne să‑i luăm la bord. Dar nu aveam dreptul să o facem şi ţi se sfâşia inima să‑i asculţi fără să‑ţi poţi înăbuşi conş­tiinţa fără să iei sus măcar pe unul. Nimeni nu se oprea, nimeni nu‑i aduna. Tanc după tanc treceau cu zgomot asurzitor, înecându‑i într‑un nor de praf cald şi des­perare. Refugiaţii cădeau şi ei cu sutele şi rămâneau acolo epuizaţi, muribunzi sau morţi, în orice caz incapabili să meargă mai departe prin căldura stepei. Şi nimeni nu avea grijă de ei.
Din locul şoferului, aflat în partea din faţa a tancului, Portă urla:
— Asta da retragere, băieţi! Îmi aminteşte de campa­nia din Franţa, când toată lumea îşi croia drum înaintea noastră, dar pe vremea aceea pârţâitoarele noastre erau mai leneşe! Acum putem să batem orice record şi‑mi tai o mână dacă Goebbels nu se laudă acum cu performan­ţele noastre extraordinare. Dacă o ţinem tot aşa, suntem la Berlin de ziua mea. Iar tu, Stalin, fârtate, o să ai un cos­tum civil în locul nenorocitei ăsteia de uniforme pe care e porţi şi‑o să te las să‑l zgârii la fund pe Adolf! Sunteţi cu toţii invitaţi, băieţi. O să facem piure din cartofi ade­văraţi şi ciorbă de porc şi găluşte cu prune şi tot ceea ce vă mai doriţi. Şi‑o să‑l căutăm pe Asmus cu picioarele lui de lemn!
Pe urmă ne‑a întins o sticlă şi am băut cu toţii pentru apropiata înfrângere a trupelor prusaco‑naziste.
Înainte de a părăsi definitiv Harkovul, băieţii au dis­trus totul. Harkovul era un oraş mare, cam cât Copenhaga şi locuit, la începutul conflictului, de aproape nouă sute de mii de oameni. Harkov era unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Uniunii Sovietice şi era la fel de renumit ca Moscova şi Odesa. Trei sute de mii de locui­tori au fost ucişi. Aşa anunţa plin de mândrie generalul Zeitzler într‑un ordin de zi. Harkov a fost restlos vernicktet.
Nimicit cu desăvârşire.

"O ştiu, dragul meu, Beier, o ştiu foarte bine..."

Von Barring dădea din cap disperat şi îşi pusese mâna pe umărul Bătrinului.
— Este imposibil şi o ştim cu toţii. Ăsta nu mai este război, ci sinucidere colectivă. Trebuie să luptăm cu moşnegi şi copilandri. Vă daţi seama că nu‑i nici o feri­cire pentru ei să fie aruncaţi în luptă fără pic de instruc­ţie, Dar de asta vă şi rog să fiţi blânzi cu ei. Dacă ar fi vorba de tatăl sau de fratele mai tânăr, ai fi mai înţele­gător. Ai fost neîndemânatic şi tu la şaisprezece ani! Deci, dacă vreţi să faceţi ceva pentru mine, vă repet, menajaţi‑i. Ajutaţi‑i să‑şi regăsească entuziasmul, pe cât posibil. Lucrurile sunt oricum îngrozitoare pentru ei, să nu le facem şi mai rele. Suntem sătui şi noi, este adevărat, dar nici ei n‑ar fi meritat soarta asta... Singu­rul lucru care mă consolează este că sunt scotocite acum şi ultimele unghere şi că războiul nu va mai dura mult, căci nu voim, mai avea oameni cu care să‑l facem...
Porta începu să râdă.
— Nu fiţi atât de sigur, domnule căpitan, în curând ne vor trimite fetele. Eu mă ofer volutar pentru instrui­rea lor. Ştiu câteva exerciţii foarte, educative în poziţia culcat.
— Porta, o să te numesc instructor la secţia de femei, dacă lucrurile vor ajunge până acolo, i‑o tăie von Barring, surâzător. Până atunci gândiţi‑vă la ceea ce v‑am spus. Este o simplă sugestie din partea mea şi ştiu că nu sunteţi atât de abrutizaţi ca să nu o înţelegeţi.

TRENUL BLINDAT

După evacuarea Harkovului, rămăşiţele Regimentului 27 blindate au fost expediate la Dniepropetrovsk pentru a fi alipite trenului blindat „Leipzig". Cum ne‑am insta­lat, am pornit împreună cu un alt tren până la Kharol, la o sută de kilometri est de Poltava, unde am făcut exer­ciţii de tragere pentru a ne obişnui cu noile tunuri. Bineîn ţeles că eram toţi cinci în vagonul comandat de Bătrânul. Porta avea sarcina să se ocupe de opt mitraliere şi de trei tunuri automate. Stege ocupa turela numărul 1, iar eu turela numărul 2, echipate fiecare cu un tun de 120 mm. Pluto se ocupa de transmi siuni. Aveam la dispoziţie un echipaj de douăzeci şi cinci de recruţi, absolvenţi ai unor stagii intensive de patru şăptămâni. Cel mai tânăr avea şaisprezece ani, cel' mai bătrân şaizeci şi doi. Îţi provocau mila.

Am pornit spre front fără să cunoaştem destinaţia. Aproape de Lvow, tunurile noastre au măturat un sat şi s‑au angajat într‑un duel cu artileria rusă. Apoi am ple­cat spre sud‑vest acoperind zi şi noapte sute de kilometri de cale ferată, oprindu‑ne doar pentru aprovizionarea cu apă şi păcură, sau pentru a lăsa să treacă un tren din sens opus. Puteam să ne întindem şi să dormim în voie şi ne simţeam, ca‑n sânul lui Avraam. Cu condiţia să mai soileşti din când în când, războiul nu este chiar atât de rău. Lipsa constantă de somn este cea care‑l face de nesuportat şi te dărâmă.
La Gremenciug ne plimbam prin triaj când o voce de femeie a început să ţipe:
— Sven, Sven!
Stupefacţie generală. Dintr‑un tren‑spital aflat şi el în aşteptare, aplecată peste uşă, o infirmieră făcea semne disperate:
— Sven, vino să‑mi spui ce mai faci!
Era Asta. M‑a îmbrăţişat. O recunoscusem cu greu, nu doar din cauza uniformei ci şi pentru că atunci când o cunoscusem la Gothenburg era retrasă şi plictisitoare, deşi foarte frumoasă. Războiul o transformase vizibil. Nu mai era nici o ezitare în gestu - rile şi în privirile ei. M‑a târât în trenul ei în timp ce tovarăşele ei se ocupau de Porta şi de Bătrânul.
Asta se măritase cu un bărbat de douăzeci şi doi de ani. Pe urmă divorţase. Apoi se înrolase în Crucea Roşie cu una dintre prietenele sale. Şi apoi, şi apoi... Doamne, cât putusem să slăbesc. Doamne, cât putuse să slăbească. Ne priveam fără să îndrăznim să spunem ce dorim. O in­firmieră îi şopti ceva la ureche.
— Vino, mi‑a spus.
Am trecut în alt vagon. A încuiat, a tras perdeaua şi s‑a dezbrăcat într‑o clipă. Înainte să pot spune ceva, stătea goală în faţa mea şi‑mi făcea semn să ne aşezăm pe cuşeta de jos. Inutil să mai scoţi un sunet. Doream acelaşi lucru şi‑l doream cu aceeaşi inten- sitate. Ce cadou al providenţei, ce minune sosită din cer... O femeie să­nătoasă, cu forme încă pline în ciuda faptului că slăbise, curată, bine spălată, mirosind a femeie şi a săpun. O femeie care ştia că un sfert de oră poate fi ultima feri­cire dacă întârzii cu politeţuri şi dulcegării. Eram atât de avizi şi plini de armonie că am avut‑o de două ori, una după alta, doar pentru că o făceam simplu, fără ezitări, ascultând de dorinţa acumulată în atâtea luni...

Curios este că viaţa, simplă şi fără ruşine imbecilă, îşi dăduse osteneala să ne amin - tească de existenţa ei nouă, celor trei soldaţi jegoşi, într‑o gară oarecare. Pentru a ne dovedi că putem întâlni, atunci când ne aşteptăm mai puţin, lucruri nobile şi bune.
Mai văd încă, surâzând, tabloul celor trei golani ţanţoşi ca nişte păuni care se întor - ceau în trenul lor blindat, în­torcând spatele, ostentativ, trenului sanitar ce se pusese în mişcare. N‑am încercat nici eu să mă uit în urmă, dar îmi imaginez cele trei fete pline de tandreţe, privindu‑ne din spatele unui geam. Nu trei infirmiere, ci trei femei care copleşiseră trei bărbaţi cu darurile lor şi primiseră in aceeaşi măsură ceea ce dărui - seră. Atât de repede şi atât de deplin...
Cu ochii zâmbăreţi, am urcat în vagon.
Chiar şi Porta tăcea, ceea ce demonstrează că şi cel mai cinic poate să cedeze în faţa altor valori.
Bătrânul fredona un cântecel, iar Porta şi‑a scos flu­ierul. Apoi am izbucnit în râs în timp ce ceilalţi ne pri­veau cu ochii cit cepele.
— Săracele fete, spuse Bătrânul. Când mă gândesc la toţi puricii cu care s‑au ales...
Şi Porta începu să cânte despre prinţul care avea un purice...
Totul fusese un miracol.
Trenul blindat pătrunse a doua zi în zona luptelor. La Bahvorat, aproape de un afluent al Doneţului, am primit noi ordine. Trebuia să susţinem o ofensivă, apoi să înain­tăm cât era posibil pe linia Tugansk‑Harkov şi să semă­năm panica în spatele liniilor inamice. Trebuia apoi să ne retragem, distrugând în spatele nostru toate puţurile. Dacă trenul nu se mai putea întoarce la bază, trebuia să‑l arun­căm în aer, iar supravieţuitorii să se descurce.
Vocea Oberstleutnant‑ului Hinka răsună în toate va­goanele, de la un capăt la altul al convoiului:
— Fiţi gata de luptă!
Am tras husele de pe tunuri, am pregătit obuzele şi fiecare om a trecut la postul său. Treptat, trenul a luat viteză, zbârnâind şi mugind în curbe. Difuzoarele s‑au auzit din nou:
— Fiţi gata! Pregătiţi‑vă să deschideţi focul!
Culasele s‑au deschis primind obuzele. Oţel pe oţel. Tunurile se roteau tăcute. Armele automate erau încăr­cate. Ne‑am pus căştile căptuşite cu azbest. Periscopul meu explora lumea de afară. În faţa noastră se întindea fluviul, galben, lat şi sinuos ca un şarpe, cu malurile să­pate adânc în pământul cenuşiu. Am străbătut cu toată viteza un sat abandonat şi am trecut ca un uragan peste un pod metalic. Departe, sub noi, fluviul părea un acope­riş mişcător de ţiglă galbenă.
Parcursesem cinci sau şase kilometri dincolo de fluviu când am intrat în contact cu inamicul. Ruşii au tras primii, dar au ratat trenul aflat în plină viteză. Apoi soneriile de alarmă au răsunat în vagoane şi a venit ordinul să deschidem focul.
Fiecărui comandant de vagoane i s‑a indicat o ţintă, şi ne‑au dat fiecăruia instrucţiunile necesare. Gurile negre ale tunurilor s‑au îndreptat spre pădurile şi câmpu­iile scăldate în lumina soarelui.
— Foc!
Treizeci de tunuri grele au trimis moartea spre peisa­jul vesel, văratec, într‑un zgomot asurzitor. Am fost ime­diat învăluiţi de praf şi fum. De câte ori trăgeau tunurile orien - tate perpendicular, tot trenul se balansa atât de violent că aveam senzaţia că ne răsturnăm. Ruşii au ripostat şi ei, dar obuzele de calibru mic au fost inofensive pentru blindajele noastre. Au început însă să tragă şi tunuri de 28 ale căror proiectile ne loveau ca uraganele. Am schim­bat ţinta şi am tras asupra artileriei ruse. Trenul s‑a oprit brusc şi s‑a răspândit zvonul că unul dintre vagoanele din faţă fusese lovit în plin şi devenise inutilizabil. Me­canicii trebuiau să iasă afară şi, acoperiţi de focul nostru, să detaşeze vagonul şi să‑l răstoarne. Sarcină de maximă urgenţă, căci un tren blindat imobilizat este o pradă uşoară pentru artileria inamică. Înainte ca ordinul să fie îndeplinit, un alt vagon a sărit în aer cu echipaj cu tot...
Violenţa barajului de artilerie ne‑a făcut să ne în­toarcem spre pod. Am distrus calea ferată în spatele nostru. Pe urmă cartierul general ne‑a trimis or­dinul să ne oprim la un kilometru de pod pentru a acoperi infanteria care urma să‑l traverseze. Pe urmă trebuia să trecem şi noi şi să‑l distrugem. Un alt tren blindat. "Bres­lau" sosise cu întârziere şi de cum a luat poziţia lângă fluviu am primit ordin să facem o incursiune de hărţuire pe linia Rostov‑Voronej. Hinka spera să atingem o mică localitate, la douăzeci de kilometri de acolo, în care se afla un cartier general sovietic. Acoperind retragerea in­fanteriei, „Breslau" împroşca inamicul cu toate gurile de foc încereând să-i împiedice să descopere că "Leipzig" le cădea în spate...
Câţiva kilometri am mers în plin. fără să primim vreun obuz, dar pe urmă ne‑am pus în cârcă toată artileria grea şi, în mai puţin de un sfert de oră, mai multe vagoane au fost avariate, chiar dacă mai puteau să lupte. Pe urmă chiar locomotiva a primit câteva lovituri în plin şi a tre­buit să ne retragem cu o încetineală demoralizantă.
Tancuri grele au fost aruncate în urmărirea noastră şi am reglat tirul ca să le întâmpinăm. Era un spectacol fantastic să vezi cum le făceau fărâme obuzele de 12, aruncând în aer plăcile blindate ca penele unei găini jumulite.
Ploua cu obuze în jurul locomotivei. Începuse să piardă presiunea prin numeroase găuri şi dacă mai înain­tam, o făceam în salturi convulsive, neregulate. Ne îndo­iam că trenul blindat „Leipzig" se mai putea întoarce la bază.
Când mă gândeam la bunurile ruseşti şi germane la a căror distrugere participasem, doar simpla evocare a va­lorii lor mă cutremura. Cred, de altfel, că nu poţi să te gân - deşti prea mult la aşa ceva fără să izbucneşti în râs‑ un râs fără urmă de veselie‑ şi pe urmă în lacrimi, gata să‑ţi tragi un glonţ în cap. Oare popoarele n‑or să înţeleagă niciodată? Voi, cei care citiţi rândurile astea, vă daţi seama că averile uluitoare consu- mate şi risipite de război, dacă ar fi fost folosite spre binele vostru aţi fi avut o viaţă de douăzeci de ori mai bună? Aţi fi mâncat, aţi fi trăit mai bine, aţi fi avut maşina voastră şi aţi fi putut călători în toată lumea, profitând de viaţă fără nici o constrân - gere şi fără teamă. Este destul pentru toată lumea, chiar mai mult decât trebuie.
Dar nimeni nu crede. Sau nimeni nu îndrăzneşte să creadă. Care este blestemul ce ne face inerţi, apatici, astfel că nu suntem în stare să smulgem privilegiile gene­ralilor?Suntem nişte vite, nişte vite leneşe şi ignorante care-şi aruncă chipiele în aer când aud cuvinte solemne ca „echilibrul forţelor" şi „intrepătrunderea puterilor" şi alte prostii senzaţionale. Echilibru de forţe. Fără nici o glumă! Dacă fiecare Peter, Paul şi Kurt, dacă întreaga masă umană ar cere ca banii folosiţi pentru armament şi război să fie utilizaţi în folosul lor, n-ar mai fi război. Dar Peter, Paul şi Kurt nu se gândesc decât să dea cu pumnul în masă ca lumea să ştie cine are puterea şi cum poate fi ea folosită. Pentru că ei nu sunt destul de evoluaţi, destul de educaţi şi se bazează doar pe sentimentele lor, mult prea instabile. Asta se va termina în ziua în care nu vom mai fi divizaţi şi când cei din guverne se vor gândi şi la altceva decât cum să ia ei caimacul. Dacă le veţi spune lui Peter, Paul şi Kurt că pot să aibă o maşină ieftină fără să plă - tească impozite, dacă le veţi spune că benzina va costa câţiva bani, ar râde, căci nu ştiu nimic. Şi dacă le‑o veţi demonstra negru pe alb, vor deveni furioşi, căci vor crede ca vrei să le risipeşti banii câştigaţi cu sudoarea frunţii lor.
Câteva ore sunt suficiente ca să trimiţi la fier vechi un tren blindat din care doar tunurile, cu alezajul lor de precizie, costă o avere. Suntem prizonierii unui infern urlător produs de artileria grea şi, chiar dacă distrugem tanc după tanc, ele ne încon - joară cu carapacele lor lucioase de insecte.
Pe urmă punctul de comandă a amuţit. Nervos, Pluto a încercat să refacă legătura cu celelalte vagoane, dar eram izolaţi. Bătrânul purta singur responsabilitatea noastră. Eram doar la opt sute de metri de pod şi de „Breslau", dar „Breslau" ardea de la locomotivă la ultimul va­gon, iar tunurile sale amuţiseră.
O explozie a scuturat vagonul şi câţiva au început să ţipe, un lucru ce nu ne putea calma nervii şi aşa prea încordaţi, în timp ce flăcările şî fumul au pătruns de la turela 1 în interiorul vagonului. Lovitură în plin. Am oprit incendiul cu extinctoarele şi am făcut inventarierea pierderilor: patru morţi, şapte răniţi. Hugo Stege scăpase doar cu câteva arsuri la mâini.
Tunul meu era singurul care mai putea să tragă. Curgeau sudorile pe noi în turela supraâncălzită în care, la fiecare proiectil lansat, izbucnea o flacără. Unul după altul, toate vagoanele au amuţit şi convoiul s‑a oprit, pradă atacului inamicului.
A urmat o altă explozie formidabilă. O flacără albă a învăluit turela. Am primit o lovitură puternică în stomac şi mi‑am pierdut pe jumătate conştiinţa. Auzeam pro­priul meu horcăit. Simţeam cum corpul meu fusese stri­vit. Chiar şi respirând foarte încet mi se părea că cineva îşi roteşte pumnalul în măruntaiele mele. Nu puteam să mă mişc. Eram prins într‑o capcană formată din tunul căzut de pe afet şi blindajul de oţel al turelei.
Eram plin de sânge din cap şi până‑n picioare. Sângele meu sau al altcuiva, nu ştiam nimic. Lângă mine zăcea unul dintre servanţi cu partea de sus a capului smulsă, ca un ou spart. Creierul lui împrăştiat îmi stropise faţa şi umerii, iar o duhoare îngrozitoare îmi umplea nările: sânge şi maţe revărsate care întreceau mirosul acru al muniţiei.
Am vărsat. O altă explozie şi vagonul a fost învăluit de limbi de foc. Începuse să se răstoarne, dar ceva l‑a oprit la patruzeci şi cinei de grade. Noua lovitură deplasase tunul în aşa fel încât pueam mişca picioarele şi mâna stângă. Mi‑am şters resturile vâscoase de creier care îmi jenau ochii. L‑am văzut în spatele meu pe Schultz, un puşti de şaisprezece ani, cu amândouă picioarele terciuite. Deasu­pra capului meu atârna un braţ smuls, cu un inel de aur cu piatră albastră pe inelar. Am simţit că leşin şi am în­ceput să urlu. Mi-am revenit şi mi-am strigat camarazii: Stege, Porta, Bătrânul. La scurt timp după aceea am auzit o voce înfundată, din exterior, care îmi spunea să lovesc în blindaj ca să mă localizeze. Am recunoscut vocea Bă­trânului.
— Ţine‑te bine, Sven! Sosim...
Au făcut o gaură în blindaj şi prin ea a apărut mutra binecuvântată a lui Porta.
— Ei, ei? Acum refuzi să ieşi?
M-au scos de-acolo cu grijă. Supravieţuiam nouă membri ai echipajului, dar în timp ce îngrijeam un rănit, o altă explozie ne-a aruncat pe toţi în interior.
Porta şi Pluto s-au repezit la uşa întărită cu bare de fier şi au reuşit să o deschidă, suficient ca să ieşim. Înarmaţi cu grenade şi mitraliere, am pornit spre pod.Câteva tancuri ruseşti ne-au reperat şi au pornit să ne tae retragerea. Toţi cei care au partici - pat în acea zi la epui­zanta cursă cu moartea, n‑o vor uita niciodată. Cel puţin cei care au rămas în viaţă. Am ajuns primii. Încărcăturile de exploziv au fost fixate imediat şi fitilul aprins. Pe urmă am traversat podul sub o ploaie de obuze. Cei lo­viţi cădeau în apa galbenă ce colcăia de proiectilele ne­explodate. Aproape că ajunsesem la celălalt capăt, când podul a sărit în aer. Violenţa exploziei ne‑a tăiat respi­raţia în timp ce construcţia se surpa sub picioarele noastre.
— Agaţă-te de balustradă! urlă Porta.
Cei mai mare parte a podului căzu în apă. Grinzi şi lonjeroane metalice cădeau, ca frunzele de toamnă. Niturile săreau cât colo lovind totul în calea lor. Dacă cineva a fost lovit de ele, a crezut fără îndoială că era atins de un glonţ.
Încetul cu încetul, vacarmul s‑a potolit. Cu ajutorul unor cabluri suspendate am ajuns pe ultimul picior al podului şi de acolo, pe traversele şubrede, am atins malul.
Von Barring avea faţa arsă şi suferea ca un martir. O explozie smulsese nasul şi buza colonelului Hinka.
Cum am ajuns la bază am căzut laţi şi am adormit adânc.

(va urma)