Ionuț Țene
Pentru prima dată sunt de acord cu o iniţiativă a membrilor simpli din PCM: cetăţenii români de origine secuiască din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş trebuie să se declare secui şi nu maghiari la rubrica “etnia” de la recensământul acesta. Recensamant 2011 creează disensiuni în comunitatea maghiară din judetul Covasna. Nu se stie cine concret a distribuit în municipiul Sfântu Gheorghe mai multe cărți poștale cu sigla Partidului Civic Maghiar, care îi îndemna pe maghiari să se declare secui la recensământ. E clar că secuii sunt reprezentanţii unui alt popor decât cel maghiar. Secole de-a rândul regalitatea de la Budapesta şi nobilii maghiari au încercat să-i maghiarizeze pe secui. S-a dovedit istoric că secuii sunt un melanj etnic huno-avaro-român. Ei s-au simţit cultural și spiritual de-a lungul istoriei altceva decât ungurii. De aceea au avut relaţii excelente cu domnii valahi ai Moldovei şi Ţării Româneşti. Nu de puţine ori au fost aliaţi cu Petru Rareş sau cu Mihai Viteazul împotriva nobilimii maghiare opresoare. Moise Secuiul a fost un aliat de onoare şi nădejde al lui Mihai Viteazul împotriva Bathorestilor, aceşti nobili unguri infatuaţi. Onomastica, toponimia şi hidronimia din scaunele secuieşti dovedesc că secuii s-au contopit cu masa majoritară românească, în 900 de ani de existență în sud-estul Carpaţilor.
Să urmărim ce spun istoricii de originea secuilor: „Gestele unguresti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc.) au acreditat ideea ca “Zaculos” – secuii ar fi “ramasite ale hunilor” care ar fi continuat sa vietuiasca dupa dezagregarea imperiului lui Attila în N-E Ungariei actuale si N-V Romaniei actuale, “în campia de la Cigla”. Prea putin numerosi pentru a organiza ei însisi expeditii de prada în “ducatele” romanesti sau slave vecine, ar fi iesit în întampinarea valului maghiar, trecand prin nordul Transilvaniei în Galitia. O optiune dictata de interes, considerata un motiv suficient de catre unii cercetatori, la fel de interesati, în domeniul istoriei, pentru a acredita ideea unei apropieri dictate de “vocea sangelui” între secui si cei ce aveau sa intre în istorie sub numele slav de “unguri”. Desi gestele timpurii si istoricii unguri – care le-au preluat unele opinii de interes practic, politic – atribuie ambelor popoare aceeasi origine “hunica”, secuii fiind astfel un fel de precursori ai valului maghiar, la o cercetare mai atenta a izvoarelor, Clio restabileste adevarul: ungurii de astazi sunt maghiari, în aceeasi masura în care francezii pot fi considerati gali sau romanii – daci, iar maghiarii au fost o populatie asiatica evident deosebita de huni. Cum ramane însa cu secuii? Au fost sau nu “ramasite ale hunilor” înainte de ungurizare, ca urmare a actiunii politice sau religioase a regalitatii de la Buda, pana în veacul XVI, si ulterior, dupa “Mohacs Vesz” (“Pieirea de la Mohacs – 1526), de catre ungurimea întarita (prin refugiati) în Transilvania? In consens cu gestele unguresti, unii autori, în general umanistii, i-au considerat “de neam hunic” (ex.: A. Verancsics). Altii însa au apreciat, datorita sonoritatii numelui, ca sunt “mai vechi decat hunii, si de aceea se numesc scituli, adica sciti mici” (Antonio Possevino), fiind deci “un neam al scitilor” (G. Reicherstorfer, Stephan Taurinus, etc.), de unde numele, des folosite ca derivate din “zekel” – “siculi”, “ciculi”, “scituli”. Pentru toti însa, cu exceptia lui Petrus Ranzanus (1420-1492) – calugar dominican de origine siciliana care vede în ei antica populatie a siculilor din Sicilia -, secuii au venit din stepele nord-pontice, “scitice”, pe calea folosita de toate populatiile izvorate din îndepartata Asie, inclusiv de catre huni. Potrivit numelui, “szekelyek” derivat din “szkil-sikil” cu semnificatia, în “Eski Tukce” (“limba turca veche”), de oamenii “de neam ales”, ne-am gandit candva ca ar fi vorba de un grup minor de migratie anterioara maghiarilor, poate un trib al avarilor sau mai curand un grup eterogen de elemente turco-asiatice, ramas sau infiltrat în secolele V-VIII în zona de hotar a Transilvaniei, prea putin important pentru a fi amintit de cronicarii timpurii în randul locuitorilor si stapanitorilor Pannoniei la venirea maghiarilor: “Slavii, Grecii, Teutonicii, Mesianii si Vlahii”. Astazi însa, suntem în masura sa afirmam, dupa sursele germane ale secolelor IX-XIII (Annales Regni Francorum, Poeta Saxo, Analele Fuldense etc.), ca secuii sunt cu certitudine urmasii avarilor, neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc., total diferiti de maghiarii finici. Si este imperios necesar sa o facem în conditiile în care tot mai multi pseudoliterati si pseudoistorici, servind constient sau nu, dintr-un patriotardism hilar, care nu are legatura nici cu stiinta, nici cu logica, interese… de peste Nistru, îi prezinta drept “daci” puri stimulandu-le dorinte de bantustanizare! Avarii si-au facut aparitia în spatiul etnogenetic romanesc în cadrul marii migratii rasaritene de la jumatatea veacului VI. Atrasi initial de Dunarea maritima, colaboreaza, avand rolul predominant, cu slavii (sclavinii), kutrigurii hunici si cei pe care istoriografia stalinista ne-a obligat sa-i consideram slavi si pe care, studii mai vechi sau mai noi (Igor Gorman, Nico Zupanici, O.N Trubacov, F.P. Falin, Gh. Bratianu etc.), i-au identificat ca fiind sarmati, rude bune cu alanii – antii (urmasii lor, osetinii, traiesc si astazi în Caucaz). In timp ce slavii, antii, kutrigurii s-au concentrat asupra drumurilor imperiale spre Bizant, încercand sa forteze Dunarea, avarii au fost atrasi, pe calea nordica, de longobarzii germanici, pentru zdrobirea puterii gepizilor stabiliti în Pannonia. Oferta longobarda venea la timpul potrivit intrucat cererile avarilor adresate Imperiului Roman de Rasarit de a se stabili la sud de Dunare (558, 561) fusesera respinse. Condusi de Baian (558-605), îi zdrobesc pe gepizi, dar nu în folosul neamurilor rasculate. Se instaleaza ei însisi aici, fondand un kaganat între Alpi, nordul Carpatilor si Adriatica, în anul 567. Cuceresc Boemia, Moravia si Slovacia (570-580), Dalmatia si Illyria în 583, impunand Bizantului plata tributului, apoi, alaturi de slavi, devasteaza Dunarea pe ambele maluri (587) pana la Silistra si întreaga Peninsula Balcanica (592-598). Sunt momente care înscriu în istorie primul monument de limba romana, îndemnul “Torna, torna fratre” (vezi T. Simocatta si T. Confessor). Abia în 601 armatele imperiale reusesc sa-i opreasca, iar în Occident sunt opriti de regatul franc reunificat de Clotar al II-lea (584-629). Slabind dupa moartea lui Baian, primul kaganat se va prabusi sub loviturile slavilor din Pannonia care se rascoala în 623 sub conducerea lui Samo. Intrati sub controlul slavilor, avarii vor suferi pierderi grele la asedierea de catre acestia a Constantinopolului (626). Samo îi învinge în schimb pe francii lui Dagobert I (629-639), la Wogattisburg (631), consolindandu-si stapanirea în Pannonia, dar, la moartea sa, statul se destrama. Este o sansa pentru avari care primesc noi întariri din Asia, astfel ca, pe fundalul invaziei bulgare la Dunarea de Jos, kaganatul avar se reîntemeiaza în Pannonia (675-680), ajungand principalul rival al regatului franc, apoi al Imperiului carolingian, în Europa Centrala. In tot acest timp, avarii au fost în contact cu protoromanii din teritoriile supuse dar si cu cei de la est de Tisa, deoarece, în cautarea sarii, si-au extins controlul asupra lor. Arheologic, prezenta lor a putut fi identificata izolat la Felnac, Sanpetru, Socodor (jud. Arad), Dumbraveni sau Teius (jud. Alba). Lingvistic, marturie a coabitarii, ne-au lasat mostenire cuvantul zoapan (dregatorul însarcinat cu strangerea impozitelor de la comunitatile locale) care a dat romanescul jupan, jupan (Mircea Rusu), preluat ulterior si de slavi – pan, si de maghiari – ispan si probabil cuvintele kende (rom. Candea) si khan, khagan (kean, kan), preluate ulterior si de unguri. Simtindu-se puternici, avarii au atacat statul franc, fapt ce a dezlantuit razboiul condus împotriva lor, pana al zdrobirea completa a kaganatului avar de catre Carol cel Mare (768-814). Potrivit Analelor Regilor Franci, izvor contemporan, dar si unui izvor german ulterior (Poeta Saxo), acestia întemeiaza ca baza împotriva lor, înca din 782, marca de granita Ostmark (Austria). Tentativele avarilor de a desfiinta “Marca de Est” (Austria) esuand în 788, Carol pregateste contraofensiva si, în razboiul din anii 791-796, nimiceste statul avar, largind frontiera franca pana la Dunarea de Mijloc, în Pannonia. Trecand fluviul, armatele sale îi fugaresc pe avari pana la Tisa, astfel încat avarii “transTiszam fluvium fugatis”. Noi expeditii au fost organizate în anii 800 si 805, cand se consemneaza în sursele germane ale anului 1277 ca “ungurii” ar fi fost alungati peste Tisa “unz in Walahen”. Cum de sunt numiti “unguri” pentru anul 805, de catre un izvor tarziu? Fiindca, între timp, debusand maghiarii la Muncaci si cucerind Tara Ungului (de unde numele de “unguari”), ramasitele avarilor s-au pus sub protectia lor. De aceea Analele Fuldense vorbesc la anul 895/896 despre “avarii care îsi zic unguri”. Momentul (895-896) coincide cu acela al plecarii de la “Cigla” si iesirii în calea lui Arpad, dupa gestele maghiare, a populatiei care îsi spunea, ea însasi, “szkil-sikil” adica “de neam ales”. Si, ca ramasite ale avarilor, care supusesera la bir Imperiul de Rasarit si-l înfruntasera în Occident pe Carol cel Mare, dominand Europa Central-Rasariteana un sfert de mileniu, pretentia era justificata! Sunt si voci care pretind ca numele ar deriva de la “scaunul” de judecata, secuii fiind organizati din momentul stabilirii lor definitive în Carpatii Orientali pe “scaune”. De unde “scaun” însa la populatii traind în corturi si obisnuite sa împarta dreptatea din saua calului? In “scaun” statea cneazul, voievodul (duca) adica “judex”-ul (jude) roman, apoi domnul, cand facea “judetul”, deci termenul a fost împrumutat de la romani. Acesta si multe altele deoarece, împinsi de germani dincolo de Tisa, la “salbaticii vlahi”, secuii au convietuit cu acestia în si “dincolo de muntii de zapada” (Rudolf din Ems). La venirea maghiarilor ei traiau “amestecati”, confirma gestele unguresti, “cu romanii, vecinii lor din munti”, de la care au învatat scrisul cu caractere runice (preluate de la varegi si kazari) si alaturi de care împartaseau “aceeasi soarta” (Simon de Keza, Chronicon Pictum). In 896 asadar, si-au parasit salasele si au plecat în Tara Ungului spre a i se închina lui Arpad, duce nu numai peste maghiarii finici, dar si peste multimea de triburi turanice, înrudite cu avarii. Este momentul în care, confirmand înca din 1956-1958 cercetarile arheologice, ca o dovada în plus a originii avare a secuilor, faza de declin a culturii avare a obiectelor turnate si ornamentate cu grifoni îsi înceteaza existenta în N-V Romaniei (Kurt Horedt). Aliati, dar neinclusi în conglomeratul de populatii care va duce la geneza ungara, secuii au fost utilizati de maghiari, apoi de unguri, ca în orice alianta între unul mai tare si altul mai slab: în avangarda, cu ocazia ofensivelor, si în ariergarda, la retragere! Se vor bucura insa de privilegii în schimbul slujbei lor militare si vor fi utilizati ca element înaintat împotriva mult prea numerosilor autohtoni pe care regalitatea ungara nu va putea niciodata sa-i înghita cu totul – românii. Arheologia, toponimia, izvoarele scrise îi plaseaza în veacul X în Bihor, pe Aries, în centrul voievodal romanesc de la Moldovenesti, în (XI-XII), între Turda si Aiud, în Tara Barsei si în fine, în Carpatii Orientali unde vor fi colonizati definitiv printre români si organizati pe “scaune” (szekek-sedes): Ciuc (zonele Miercurea Ciuc – Csikzeredda, Giurgeu – Gheorgheni – Gyergyö si Casin – Kaszon); Trei scaune (Haromszek: Sepsi, Kezdi, Orbai); Odorheiu (Szekelyudvárhely) si Mures (Mároszek).
Astazi, considerabil întariti prin deznationalizarea romanilor, ei însisi maghiarizati, secuii vietuiesc în zone de concentrare în centrul si estul judetului Mures (parte din valea Muresului, Valea Nirajului, cursul superior al Tarnavei Mici, în Harghita – (Odorhei, Ciuc, Gheorghieni) si Covasna – (Sfantu Gheorghe, Covasna, Targu Secuiesc). In tot cursul Evului Mediu însa si o buna perioada de timp sub ocupatia romano-germana (1699-1806) si austriaca (1806-1867), datorita centurii etnice romanesti care i-a protejat, ca si mediului montan de adoptie, “s-au pastrat mai neatinsi decat orice alt popor – releva cu uimire umanistul Antonio Possevino (1533-1611) – în acea tara întarita de la natura, multumita pozitiei sale inaccesibile în multe locuri. Sunt totusi amestecati printre ei”.
Secuii – “neam aparte” de unguri. Catolicizati de unguri, acceptati ca aliati, în calitate de “natiune” medievala, urmasii avarilor au continuat sa fie, etnic, altceva. Pentru ca, în afara de rune (la care romanii, învatatorii lor, renuntasera în momentul adoptarii slavonei, ca limba liturgica si a alfabetului chirilic), secuii au continuat sa aiba o limba a lor, un port si obiceiuri proprii, înca vizibile în secolul XVI, pe cale de disparitie în veacurile XVII-XIX si de care numai unii batrani îsi mai amintesc astazi, în zona Ciucului, într-atat de eficace a fost procesul de ungurizare, sustinut în primul rand de biserica, atat cea catolica, cat si, ulterior, cea reformata. Faptul ca ei însisi se numesc înca, astazi, secui atesta însa persistenta constiintei unei deosebiri fundamentale fata de populatia ungureasca, a unei etnii originare distincte.
In veacul XVI, desi la prima vedere “limba, ca si toate obiceiurile” îi apropiau de unguri (Georg Reicherstorffer), cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica sa nu remarce ca “totusi sunt un neam barbar”, altceva “decat ungurii”. Cunoscator profund al realitatilor transilvane, marele carturar umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, ca secuii “se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, si nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor”. Pe aceeasi linie, Nicolae Romanul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul sau, observa la secuii supusi ofensivei ungurizarii ca au înca “unele cuvinte proprii neamului lor”. Carturarii umanisti îi defineau în unanimitate drept oameni facuti pentru razboi, un “neam de oameni crunti” (P. Ranzanus), “aspru si aprig, ca si nascut pentru lupta” (Georg Reichertorffer), cu “oameni cranceni si razboinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistenta îndelungata în fata ungurizarii si pastrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungureasca au fost silite sa li le recunoasca permanent. Practic, pana tarziu, în epoca moderna, împletindu-si istoria cu aceea a romanilor autohtoni si majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalitatii magnatilor unguri si patriciatului sasesc, secuii s-au bucurat “de legi si obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împartindu-si “între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam” (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, si-au pastrat calitatea de oameni liberi, traind în continuare “dupa legile si moravurilor lor” (Georg Reichertorffer). Si aceasta perpetuare a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al pastrarii individualitatii lor fata de mai puternicul aliat maghiar, al continuitatii secuiesti si evitarii procesului de topire etnica în procesul de formare în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situatie de exceptie la care o contributie de cea mai mare importanta si-a adus-o si marginalizarea lor, plasarea geo-politica “la marginea” (Francesco della Valle) teritoriilor controlate politico-militar de sefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungara. La baza colaborarii lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relatii de inechitate, întrucat prioritatea în teritoriile cucerite a alegerii zonelor de pasunat o aveau capeteniile maghiare si abia dupa aceea “si celelate neamuri si-au ales locuri unde le-a placut”. Trăind alaturi de romani, initial în Maramures si Bihor, apoi în teritoriile central si ulterior est-transilvane în care locuiesc si astazi, secuii au împrumutat de la acestia numeroase elemente de limba, port cultura materiala si spirituala, identificandu-se permanent în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungara ai Transilvaniei, care au cautat sa le anuleze privilegiile initiale, atentand la libertatea lor, cu interesele poporului român.”
Pentru păstrarea adevărului istoric şi a unei corectitudini privind minorităţile din România este necesar ca la recensământul de zilele acestea secuii să se declare la rubrica „etnia”: secui şi nu maghiari. E dreptul acestei minorităţi istorice să-şi depăşească complexul de inferioritate faţă de maghiari şi să-şi afirme identitatea secuiască în ţara lor: România şi într-o Europă unită. Ca român apreciez minoritatea secuiască, care îşi afirmă identitatea culturală proprie în România, nu ascunzându-se după o pastişă spirituală a cuceritorilor maghiari. Secuii nu sun maghiari. Nu e nicio rușine ca locuitorii din Covasna și Harghita să recunoască acest fapt etno-istoric și cultural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu